16. Cum era Liviu Tudan?
Liviu era un om absolut excepţional, Era dotat muzicial şi un om inteligent care a intuit cursul şi evoluţia muzicii. Unul ca mine sau ca Ordean poate am fi dorit să cântăm altceva, orbiţi fiind de propriile gusturi neţinând cont către ce ne îndreptăm … pe când Liviu avea tot timpul o viziune mai largă asupra a ceea ce s-a întâmplat. El a ţinut foarte mult la trupă şi la nume şi a fost un tip care a făcut concesii, de exemplu, de câte ori a vrut cineva să facă altceva şi acel altceva considera el ca fiind un lucru valoros, el accepta aşa cum a acceptat şi in cazul numelui Progresiv TM. Deşi cea mai mare parte a muzicii de la albumul “Puterea Muzicii” îi aparţinea, a aceptat să poarte numele de Progresiv TM pentru că Herdina şi Coradini au insistat să-şi păstreze ei numele formaţiei lor şi nu au acceptat denumirea de Roşu şi Negru. A făcut această concesie tocmai pentru ca să existe trupa, era un suflet extrordinar şi un muzician desăvârşit. Dacă ar fi să mă întrebi acum cu cine aş mai cânta să fac vreun trio vreodată, un power trio cu Liviu l-aş face … dacă ar mai fi în viaţă … era un tip disponibil muzical pentru orice gen al rock-ului. Cu Liviu puteai să intri în orice stil datorită culturii lui muzicale vaste din toate punctele de vedere şi talentului sau nativ … Dacă ar fi să aleg o piesă pentru o compilaţie, aş alege piesa “Alfabetul”, care deşi este ultracomercială mi-este dragă pentru că este prima piesă pe care am imprimat-o cu Liviu în formula de trio cu Dorel Vintilă Zaharia la tobe în studioul TVR prin 1978. “Alfabetul” a avut şi o influenţă Queen-istică, în special asupra felului în care am aranjat eu chitarele pe acea imprimare … Deci pentru a conchide, perioada pe care eu o consider cea mai fructuoasă şi care mi-a plăcut cel mai mult a fost cea în care am cântat cu Liviu în trio şi apoi în Progresiv TM.
17. După 1989 ai cântat în grupul Holograf. Prin ce se remarcă această perioadă? Ai 2 albume pe care eşti prezent, dintre care unul scos în Occident ...
După 1989 am făcut cunoştinţă cu Holograf şi prin ’90 am intrat în trupă la presiunile domnului Nuţu Olteanu care era proaspăt căsătorit în Suedia, pleca din ţară şi vroia să lase locul, postul pe mâinile unui băiat serios. Holograful era deja în cotă atunci. Perioada lor fulminantă a fost între ’89 şi ’90, dar eu sunt mândru de faptul că am participat la ultimul lor vinyl în ‘92. Ultimul LP Holograf -“Banii vorbesc”- încheie o istorie şi faptul că am participat îmi dă o senzaţie plăcută şi în acelaşi timp nostalgică. Discul din punct de vedere tehnic nu mă mulţumeşte. Înainte de mineriadă am început să repetăm şi am avut o ofertă din partea unei cunoştinţe de-a lui Edi Petroşel să mergem să încercăm o lansare în Occident pe baza socio-politică a evenimentelor de la noi. Eliberarea culturii româneşti de sub jugul cenzurii comuniste ... A fost un atu care din punctul de vedere al acelui individ care ne-a sponsorizat să mergem la Londra şi unde am şi imprimat un EP. Ăsta a fost un fel de debut al meu la Holograf şi am imprimat două piese de-ale lor, cu versiune în limba engleză şi am făcut şi un videoclip de reclamă la BBC. Am avut ezitări de la început, cu toate astea m-am dus cu ei la Londra, unde a fost un fenomen absolut extraordinar. Biletele de avion ni le-am luat în faţa agenţiei, de acolo de jos de la Brezoianu, cu minerii în faţa uşii agenţiei zicând „Dvs. ce căutaţi?” – Noi suntem trupa Holograf ... „Să trăiţi băieţi! daţi drumul la uşi la agenţie” şi am intrat printre mineri să ne luăm biletele de avion şi am ajuns la Londra pe fundalul unor imagini difuzate de BBC, în care la noi se vedea ciomăgeala din Piaţa Universităţii, unde românii erau făcuţi chisăliţă şi bineînţeles spunându-ni-se: „Fraţilor sunteţi sigur că Revoluţia a învins”? Atu-ul nostru politic şi implicit cel cultural brusc s-a năruit la Londra (râde!!!) “Băieţi! în legătură cu farewell to communism”, fiindcă aşa s-ar fi numit single-ul ziceau: “Are you sure?”… Treaba a eşuat. În condiţiile astea am zis hai să-l facem acasă şi l-am făcut aşa cum îl ştiţi. În contextul ăla nenorocit în care se prefigura întoarcerea comunismului, Nuţu a insistat să râmânem afară … atunci era momentul să rămânem cu azil politic … O lună sau două, cât a durat perioada aia de mineriadă a fost o perioadă favorabilă celor care vroiau să ceară azil politic în Anglia … Ceea ce nu s-a întâmplat. După aceea am fost în turnee în ţară. Au fost turnee şi în Olanda unde aveam o relaţie de pe vremea Sfinx-uluia, într-o formulă cu Silvia Dumitrescu şi Geanina Olaru şi am făcut cover-uri tot de gen Top 40. O perioadă care nouă ne-a folosit mai mult ca distracţie. În rest s-a cântat din greu în ţară, peste tot, dar nu chiar în stilul anilor ‘70. Perioada Holograf-ului era acum uşor în declin. Momentul de vârf a fost cu Nuţu până prin ’90 şi apoi au avut o cădere când au fost acuzaţi că erau formaţie utecistă care poartă stigmatul comunismului. Discul „Banii vorbesc” s-a născut în urma faptului că aveam un repertoriu nou, de piese originale. În condiţiile tehnice de atunci, am prins ultima perioadă cu vinyl şi ultima perioadă cu o dotare tehnică la Electrecord veche din anii ’60. În condiţiile acestea s-au făcut nişte compromisuri tehnice şi calitatea discului a avut de suferit. Până acum câţiva ani, Holograf-ul încă se baza pe piesa “Banii vorbesc” cu toată victoria „inelului”. Ei aveau o politică în grup în urma careia, nu-şi puneau nici unul semnătura pe vreo piesă, considerau că este compoziţie colectivă. Am o amintire plăcută din timpul turneele de afară şi anume plimbările prin Olanda, pentru că a fost o perioadă în care încetau micile disensiuni, contradicţiile de funcţionare ale unei trupe de aici din ţară generate de: lipsa de organizare serioasă din turnee, ţepele la bani, etc. Trupa Holograf chiar a exagerat un pic în prietenie, a fost un fel de frăţie impusă, inclusiv în a semna compoziţia cu numele trupei. Munca de aranjare era colectivă, dar totuşi cineva vine cu o idee principală. Ei aveau sloganuri un pic exagerate, de tipul noi suntem fraţi, ne iubim, etc ... adică nu cred că au fost justificate totdeauna. Deşi asta i-a făcut să funcţioneze unitar până acum.
18. Cum a fost ”experience” din Big Bandul Radio? Este şi un album “Let The Good Times Roll” scos în 2002, poate unul din cele mai valoroase albume de după 1989…cu toată floarea cea vestită…
În ‘93 s-a produs ruptura de Holograf generată de motive strict personale, nu mai puteam să merg în turnee. A trebui să-mi găsesc o slujbă aici în Bucureşti şi ... am găsit Big Bandul Radio care pentru momentul respectiv a fost un lucru bun am avut ce să învăţ acolo. Am dat cu “nasul” şi de puţin jazz, am avut un coleg bun Marian Georgescu, am făcut şi 2 discuri dintre care unul a ieşit foarte bine. La primul disc s-a urmărit mai mult diversitatea decât unitatea albumului. S-a încercat acelaşi lucru cu o a doua variantă care a fost inspirat de Brian Setzer Orchestra, dar nu a ieşit grozav ... Eu am funcţionat ca producător muzical la primul CD şi s-a simţit o unitate de concepţie în el, vorbesc din punct de vedere al mixajelor.
19. După 1996 te-ai apropiat mai mult de blues şi blues-rock. Nu ai stat o clipă, ai înfiinţat pe rând cvartete şi cvintete Blues Convention, Big Mamou, Blues Cafe şi trio-urile T.O.N.E, D.O.N.E şi actualul power-trio D.O.L.E. Ai căutat o formula stabilă cu muzicieni mai liberi de alte angajamente sau o altă identitate sonoră?
Am şi găsit una, cea cu care cânt când se poate, DOLE, nişte băieţi extraordinari Lapi şi Deacă. Blues Convention a fost pe perioada cât eram angajat la Radio in formula cu Berti, Pupe şi Pepino, apoi a urmat Big Mamou prin 2001 şi Blues Café cu Eugen Caminschi. În 2006 am făcut TONE, cu Tomaselli, a urmat apoi DONE cu Deacă şi Alex Neagu la tobe şi actualul D.O.L.E., care văd că vă place deosebit de mult. Trupa Big Mamou s-a pornit în Vama Veche la Lidia, s-a încropit o trupă mai mult ad-hoc după care am trecut pe acustic şi s-a numit Blues Café. Cu TONE am cântat aproape un an prin diverse cluburi şi prin ţară în câteva locuri, printre care şi la festivalul de blues de acolo. Ne-a fost dor de un power trio, iar muzical la fel, îmi doream să cânt piese care să se potrivească stilului care m-a marcat şi, din raţiuni economice. Pentru că în cluburi plăţile sunt cum sunt. Piesele King Crimson le-am făcut de amorul artei … Avem un repertoiu bun, repetăm şi cântăm de plăcere. Piesele care le cânt acum îmi sunt foarte dragi şi îmi face mare plăcere să le cânt.