Nu știu dacă cei de la postul Cinemaraton și-au propus mai mult decât să difuzeze filme românești după criteriul „In Memoriam” sau „Aniversare”, dar pentru mine înseamnă o revedere a filmelor despre care am scris la premiera lor, dar sunt și cazuri când văd pentru prima oară un film și schimb ierarhiile.
Așa este cazul filmului Dragoste și apă caldă (1992) al lui Dan Mironescu, un regizor modest, în sensul că nu a făcut valuri ca Pintilie, Daneliuc sau Mungiu, dar voi dovedi că este mai bun decât ei, chiar dacă nu la nivel estetic, cel puțin la nivelul viziunii, al importanței.
Nici un regizor român nu s-a gândit să surprindă cum s-a manifestat libertatea obținută după evenimentele din decembrie 1989, indiferent dacă „a fost sau nu revoluție?”, cum întreba într-o comedie tânărul debutant Corneliu Porumboiu. El n-o fi știind ce a fost, dar peste 1200 de tineri asemenea lui au murit atunci, pentru ca fiul imberb al unui arbitru de fotbal să-și pună această întrebare. Și libertatea a urmat.
O, de m-ar duce-o muză de văpaie
în cerul luminos al poeziei,
Teatrul un regat, Actorii prinți
Și regi măreața scenă s-o privească!
(Shakespeare, Prolog, Henric al V-lea)
Natura omului e histrionică. Încă de mic, spiritul ludic îi domină ființa. Când crește, începe să joace teatru, teatrul vieții. Dar dintre toți oamenii, numai actorii au conștiința acestui fapt ludic, a naturii histrionice. Actorii profesioniști sunt oameni între oameni, cei mai hăruiți de natură, dublându-și vocația cu o conștiință a valorii, realizată prin muncă multă și cultură. De aceea, fiecare actor este un unicat, are o personalitate ieșită din comun. Gândiți-vă la orice actor mare și îi veți recunoaște unicitatea. Este inconfundabil. Oricâte transformări și-ar face Robert De Niro, în ipostaze care îl fac diferit, precum sunt personajele pe care le joacă, de la cele de mafioți la un socru de coșmar, el este unic. Nu seamănă cu Dustin Hoffman sau Al Pacino. Nu trebuie să-i demonstrez nimănui cât de diferită este Julia Roberts de Angelina Jolie sau Tom Cruise de Tom Hanks. Tocmai de aceea îi iubim, fiindcă ei constituie o mare familie, o mare unitate prin diversitate. Ei sunt reperele, modelele umanității.
Jaful Băncii Naționale din anul 1959 a făcut istorie, a devenit și legendar, a declanșat și câteva filme, începând cu Reconstituirea, un documentar semnat de regizorul Virgil Calotescu, căruia i s-a trasat sarcina să reconstituie jaful, împreună chiar cu făptuitorii lui, șase „bandiți” evrei, prinși și condamnați la moarte, aflați la Jilava, în așteptarea executării. Filmul lui Calotescu există la Arhiva Națională de Filme, și are stângăciile inerente unei pelicule cu actori amatori. Totul e fals și comic, așa cum avea să demonstreze și Lucian Pintilie în filmul său numit tot Reconstituirea, cât de falsă poate să fie reconstituirea unei bătăi între doi tineri. O fi împrumutat Pintilie ideea din reconstituirea lui Calotescu? Posibil, fiindcă scopul reconstituirii Jafului, respectiv a bătăii între cei doi tineri este același: unul de propagandă educativă, filmul să fie dat la televizor să-l vadă toată țara, ca exemplu de vindecare a moravurilor rele.