Da, am avut un vis, dar, după ce am scos cartea despre Gopo, Dicționarul de imagini, și am văzut cum se poartă anemicii de la ANF, mi-am luat gândul să mai realizez un asemenea proiect, fiindcă nu aș fi fost lăsat să-l fac. Dacă nu există mediul propice să faci un lucru măreț, nu-l poți face, ți se pun bețe în roate. Să scot Dicționarul de imagini, a fost o adevărată golgotă, așa ar fi și cu proiectul visat.
Despre ce este vorba? Despre un film de arhivă, un film sinteză a filmelor românești, după modelul lui Agnès Varda, comedia franco-britanică Les Cent et Une Nuits / O sută și una de nopți (1995), care este un omagiu făcut cinematografului cu prilejul Centenarului. Regizoarea franceză a adunat toți marii actori ai Franței și ai lumii, de la Mastroianni la Robert de Niro, în jurul unei legende, unui patriarh al filmului, Simon, supranumit Domnul Cinema, interpretat de Michel Piccoli. El tocmai împlinește 100 de ani și vrea să-i sărbătorească în mod original: Monsieur Cinéma, o legendă a istoriei filmului, vrea să treacă în revistă cu ochii minții, nimic mai puțin decât întreaga istorie a cinematografiei, la împlinirea a o sută de ani de viață. Pentru a-și ajuta memoria slăbită, o angajează pe Camille (Julie Gayet), o tânără studentă la facultatea de cinema, să-l viziteze în fiecare zi și să-i povestească episoade din istoria filmului.
Postul Cinemaraton îmi apare pe zi ce trece ca un spectator nebun după comedia românească, în special după filmele lui Geo Saizescu, care este un fel de Monseur Hulot (Jacques Tati) al nostru. Și ca personaj, cu nelipsita-i umbrelă neagră, este întruchiparea stilului crazy, dar pe linia tradiției românești, a personajelor populare cu proști. Proștii sunt perfect ilustrați în filmele lui Saizescu, proști de toate soiurile, deși predilecți sunt proștii deștepți, care adică nu sunt proști de tot. Cum e Păcală față de Tândală.
Și actorul care s-a mulat cel mai bine pe astfel de personaje este Sebastian Papaiani, care s-a aflat într-o relație privilegiată cu Geo Saizescu, regizorul care l-a distribuit în multe filme de-ale sale, începând cu Un surâs în plină vară (1963), Balul de sâmbătă seară (1968), Astă seară dansam în familie (1972) şi culminând cu Păcală (1974), un film emblematic pentru comedia cinematografică românească. Geo şi cu Papi se înţelegeau de minune, din gesturi, din priviri, fiindcă amândoi aveau în vine o smintenie creatoare, un vertij pe care eu l-am numit „iuţirea de sine”. Geo, care era şi el un excelent actor, i-a imprimat lui Papi această stare de prosteală artistică, s-o mai numim suprarealisă sau, pe limba lui nenea Iancu, viceversa.
Pe 1 mai se împlinesc 102 ani de la nașterea lui Ion Popescu-Gopo, artist nepereche, cineast și mare artist plastic, creatorul Omulețului cu Floarea, cu care a cucerit tot pământul și nu numai, căci el a plantat floarea și pe alte planete. Este simbolul păcii și al iubirii, autorul de geniu al unei noi geneze, cum nici un alt artist al lumii nu a mai realizat.
L-am cunoscut foarte bine, mai ales în perioada când mă lua cu el să-i prezint filmele și el să-mi prezinte cartea de convorbiri cu D.I.Suchianu, pe care dădea autografe. Cum făcea? Îl punea pe cititor să facă trei „x”-uri pe pagina de gardă, albă, apoi el le unea într-un desen original, care avea o nuanță din chipul celui care stătea în fața lui. Acesta era autograful lui Gopo, care îl făcea fericit pe cititor.