Today iz za day!
21–24 august 2025, Galați – orașul unde Dunărea își face valuri și rockul își face de cap.
Așa s-a născut Danube Rock Revolution Festival, bastardul glorios al răposatului „Rock la Dunăre”. Predecesorul a tras cortina după cinci ediții respectabile și o colecție impresionantă de dureri cervicale. Patru ani mai târziu, am revenit cu gâtul refăcut și cu chef de zgomot. Povestea nouă începe exact cum s-a scris și prima: cu Uriah Heep, nemuritorii care au văzut mai multe solstiții decât bunicii noștri, și cu cavaleria grea a scenei românești: Bucovina, Dirty Shirt, Altar și o întreagă armată de nume mai mari sau mai mici.
Ziua 1 – Încălzirea serioasă
Prima zi a festivalului s-a dus așa cum scrie la manual: lungă, colorată, cu multă transpirație și bere rece. Organizatorii au avut inspirația să deschidă porțile cu trupele de la școlile de muzică din Galați. Eu n-am prins startul, dar am încredere că entuziasmul liceenilor salvează rockul mai bine decât orice strategie culturală.
Am intrat în atmosferă odată cu Hazard Blues Band & Irina Popa. Groove ținut în lesă scurtă, Rareș Totu impecabil – exact cum te aștepți de la Rareș Totu. Funk uns bine, direct în picioarele publicului. După recital am mai schimbat două vorbe cu Vlady Săteanu, basist cu pedigree Phoenix și om foarte fain.
Apoi a venit rândul celor de la Jaxcore Band, direct din Chișinău. Tineri, flămânzi, cu destulă energie să lumineze un cartier. Publicul a prins imediat, fetele zâmbeau larg, băieții au plecat convinși că au mai câștigat niște fani – rețetă clasică de „primă impresie reușită”.
Momentul de vârf: E-an-na, aniversând zece ani cu poate cel mai bun show al lor. Playlist gândit cu cap, crowd control impecabil, pogo regulamentar. Tot ce înseamnă o trupă care a crescut și știe exact cum să-și conducă publicul.
Finalul a fost cu Kempes. Stadionul plin, oameni cântând la unison, fiecare refren știut pe dinafară. Asta e superputerea oricărui frontman trecut de 40: publicul îți recită viața pe note.
Ziua 2 – Când ploaia face stage diving
A doua zi a început pentru mine fix la „mulțumim, noapte bună”. Viața reală m-a alergat ca pe-un roadie obosit, așa că i-am prins pe Masterpiece doar la momentul în care împachetau sculele. Vincze Szabi, gentleman, mi-a oferit un zâmbet și o poză cu chitara la subraț, apoi și-a împărțit carisma printre fanii de toate vârstele – de la juniori cu ochii mari până la veterani cu berea mare.
Noroc că am prins totuși tributul Pink Floyd livrat de Over, cu proiecții suprarealiste „Divino” care l-ar fi făcut pe Dali să spună „da, dom’le, ăsta e visul meu cu chitare”. Muzica plutea, vizualul hipnotiza – un moment în care îți dai seama că tribut nu înseamnă doar copie.
După ei, The Rock. La Galați nu sunt doar o trupă – sunt instituție medicală. Un tribut AC/DC care provoacă fibrilații controlate și face cardiologii să dea din cap pe „Highway to Hell”. Publicul a răspuns ca la slujbă.
One Night Stand au urcat după, sarcină dificilă. Dar n-au dat bir cu fugiții: au venit cu volum, ritm și zero concesii. Chiar și cu un Billy Idol („Cradle of Love”) strecurat cu stil.
A fost și momentul de revedere cu câțiva veterani: Adrian Popescu, Malcom Young-ul local al The Rock, riff-ul întruchipat; Constantin Barbașelu, baterist-metronom, cu reflectorul fix pe el de parcă ar fi fost lumina divină a serii. Am mai schimbat amabilități și amintiri, cum se face la festival.
Dar apoi cerul a decis că avea și el ceva de spus. Și a spus cu litri: ploaie apocaliptică, fiecare picătură echivalentul unei cești de apă. Într-o secundă, optimismul meu fotografic („hai că schimb camera și rezist”) s-a topit. Fără husă pentru aparat, fără șanse. Am rămas cu amărăciunea și amintirea.
Concertul s-a oprit. Noi am așteptat. Și am tot așteptat. Publicul a început să scandeze „Bucovina! Bucovina!”. Și au venit. Și au cântat pe furtună, ducând programul până la capăt. Eu, recunosc, am fugit la adăpost. Stil rușinos de „every man for himself”. Dar Bucovina a închis seara glorios.
Ziua 3 – Oboseala, headlinerul nevăzut
Ziua a treia a venit cu program schimbat și public rarefiat, ca părul după 50 de ani. Am ajuns la finalul celor de la Baba Novac și am prins recitalul buzoienilor de la Cinci. Publicul? Mic, dar fanatic, cântând fiecare vers.
Surpriza serii: o trupă tribut Depeche Mode din Spania. Solistul a bifat toate gesturile lui Dave Gahan, iar tocurile înalte l-au ajutat măcar moral. Setlistul? Numai greatest hits, genul de piese pe care le știe și vecinul tău care ascultă manele cu geamul deschis.
După ei, Om la lună. Și, brusc, locul s-a umplut de fete, femei și adolescente de toate vârstele. Dar și de bărbați care n-au avut jenă să cânte cu ochii închiși. Înțeleg acum de ce băiatul ăla înalt și frumos are așa impact.
Cristi Oftez de la Trooper? Omniprezent. Strânge mâini, pozează, face PR live, apoi urcă pe scenă și arată ce înseamnă să fii o trupă de meserie. Show bine uns, piese alese să zguduie, mișcare scenică exersată de sute de ori. I-am văzut de vreo 15 ori în ultimii zece ani și, culmea, încă n-au ajuns să mă plictisească.
Ploaia a încercat să revină, dar fără vlagă. Oboseala, însă, a rămas headlinerul nevăzut.
Ziua 4 – Dirty Shirt, Uriah Heep și democrația „fuck off”-urilor
Ultima zi a început cu haos organizatoric. S-a întâmplat Uriah Heep scena+soundcheck. Programul oficial a fost ignorat, așa că m-am trezit la Natalia Bendre în loc de Anton. Surpriză plăcută: puști talentați, originali, norocoși să aibă public doar pentru că oamenii au venit după programul greșit.
Apoi Blax, hard goth-rock corect executat, deși nu pe gustul meu. Dar când știi să cânți, știi să cânți.
Seara a intrat pe fast forward: Anton, Altar, apoi combinația lor. Stadionul s-a umplut și Andy a tras bine de public. Altar are armata sa de credincioși!
Dirty Shirt au făcut showul serii. În timp ce prin Grădina Botanică, la un concert gratuit al Consiliului Județean, cântau Zdob și Zdub, fotografii cocheteau cu ideea să fugă acolo. Greșeală! Dirty Shirt au rupt scena cu combinația lor de folclor + metal + chef de viață. „Ciocârlia” – impecabilă, „Săracă, inima mea” – stadionul cântând cu lanternele aprinse… moment cu nod în gât și părul zbârlit pe ceafă. Trupa are de toate: instrumentiști talentați, două voci inconfundabile și fetele alea cu glasuri superbe care fac diferența. Când îi auzi, știi că sunt Dirty Shirt. Punct.
Apoi Iris. Minculescu & Co. Publicul s-a bucurat, a cântat fiecare refren cu entuziasmul unui karaoke de stadion. Din păcate, chitările și tobele l-au cam îngropat pe Cristi. Ciudat – restul festivalului avusese un sunet impecabil.
Finalul a aparținut Uriah Heep. Mick Box, 78 de ani, chitara lui încă face să plângă și să râdă. Phil Lanzon la clape – balsam pentru suflete. În față, mulți copii, poate viitorii rockeri, în loc de viitorii DJ-i de nuntă.
Și momentul apoteotic: Bernie Shaw împărțind „fuck off”-uri cu generozitate fotografilor. M-a înjurat personal, lucru care, culmea, mi-a dat un sentiment ciudat de privilegiu. N-am fost singurul: i-a tratat democratic pe toți, inclusiv pe un puști sub 18 ani.
Meet & greet-ul cu headlinerii? Banc prost. O oră pierdută, zero rezultat.
Concluzie
Festivalul a fost reușit. Organizare bună, sunet excelent, program respectat aproape la minut în primele 3 zile. Plusuri: stadionul, Dirty Shirt, The Rock, Bucovina, socializarea la bere sau coniac. Minusuri: ploaia de vineri, oboseala cruntă, lipsa tineretului și meet & greet-ul ratat.
Dar minusurile astea țin mai mult de soartă decât de organizatori. Dacă se mai întâmplă și la anul? Ar fi păcat să nu.
Adrian Mociulschi
1 septembrie 2025
Foto: Adrian Mociulschi
