Ascultând un disc nou, de multe ori mi se întâmplă să nu intru în rezonanță cu sunetele recepționate și, oprind playerul, să-l pun deoparte. Fiecare dintre noi trăiește într-o bulă de interese, într-o fâșie de timp și într-un nor de senzații personale ce lenevește prin văzduh ori aleargă nesăbuit în bătaia vântului. Orice fenomen care interferează cu „lumea ta“ este resimțit mai degrabă ca intruziune și anevoie ca eliberare. „Lumea ce-o vezi are nevoie de lumina și bucuria ta. Ea nu există de la sine, ci doar prin gândurile tale: tu ești producătorul de imagini, făcătorul lumii tale.“
Am citat din textul care însoțește noul album BEGA BLUES BAND – Miracles (EM Records, 2019). Când am pus CD-ul în aparat, mi-a venit să-l scot după mai puțin de 2:50 minute, cât ține prima piesă, Nu suntem acasă – muzică și text: Toni Kühn, voce Maria Chioran. N-am făcut asta, fiindcă voiam să ascult discul, mă pregătisem sufletește și adoptasem atitudinea unui profesionist al audiției (ceea ce, între noi fie vorba, nu sunt!). Târziu, după a patra sau a cincea ascultare integrală, m-am întrebat de ce și de unde provenea reacția de refuz. Răspunsul se întrevede într-a doua și a treia frază a textului de față. Altfel vorbind, piesa de deschidere nu este deloc simplă și ușor de asimilat. Și, trecând la concret, nu este ce așteptam eu în momentul când am apăsat butonul play: un jazz-rock-blues frumos vălurit, care constituie de multă vreme timbrul specific grupării Bega Blues Band. Trupa se dezlănțuie fără compromis în secvența următoare, Rezist – muzică și text: Johnny Bota, cântată tot de Maria Chioran în română și engleză. Contrariat și lovit la punctul sensibil, am apucat digipack-ul și-am citit din nou lista pieselor. Așa am înțeles că Toni Kühn a scris o singură bucată și a împărțit-o în fragmente scurte, sub trei minute fiecare, literele alfabetului grecesc fiind un clenci pentru derutarea căscaților ca mine. Nu fusesem atent la numerotare, nici la culori. A trebuit să ascult de două ori ca să mă dumiresc, împins și de îndemnul piesei Δ – Trezește-te acum. Evident, trezirea trebuie să fie pe alt plan; nu-l numesc, să nu iau din fața dvs. oglinda în care vă veți descoperi cu uimire!
Știu că a vorbi despre muzică este aproape inutil. Dar cum poți să taci despre ceva care te răcorește în diminețile de după vreo insomnie, alungându-ți negura din inimă și ceața din creier? Asta s-a petrecut cu mine când am ascultat – cred că a șaptea oară consecutiv – piesa Urmascapăturma, semnată de chitaristul Mircea Bunea. Este o lucrare greu de încadrat într-un gen anume, deși poate ilustra con brio fascinantul curent jazz-rock. Sunetele se revarsă în valuri spumoase și-n turbioane de Maelstrom. Saxofoanele lui Lucian Nagy, claviaturile Nord Lead ale lui Toni Kühn, chitara electrică Suhr a lui Mircea Bunea, basul Fender Jazz al lui Johnny Bota, vioara electrizată de Sasha Bota, tobele Tama bătute de Lică Dolga, plus cine știe ce alte instrumente adiționale girate de producătorul Steven Brookfield – toate se combină miraculos într-o suită de peste 10 minute extatice. Scriind, am simțit nevoia să ascult și să reascult la nesfârșit piesa – cu furie și plăcere, cu satisfacție și ciudă, conștient că nu pot transcrie ce simt, sau nu simt ce ascult, mușcat de incertitudine asupra acurateței detaliilor tehnice, dar plin, plin, plin până la refuz de voluptatea vibrației profunde induse de ritmul subtil și apăsat, de eleganța texturilor armonice, de simplitatea și complexitatea orchestrației. (Pfii, ce frază!)
Muzica înseamnă descoperire de sine. Miracolul se făptuiește ascultând și acest disc, dedicat memoriei lui Lică Dolga, excelent baterist.
Dumitru Ungureanu
17 februarie 2020