Un documentar care certifică clasicismul muzicii de jazz. Ce muzică ascultaţi? Cred că fiecăruia dintre dvs. vi s-a adresat această întrebare, cel puţin o dată în viaţă. Cel mai bun răspuns ar fi acesta. „La crème de la crème!” Acesta este rostul acestor documentare şi audiţii, pe care vi le recomandă, în special, revista virtuală, artasunetelor.ro. Să puteţi să discerneţi ce-i mai bun, din ce vi se oferă. Asta dacă primiţi ceva la radio sau TV. Dacă nu, ştiţi ce să căutaţi, pe internet sau în magazinele de muzică. Gustul pentru jazzul rafinat va veni totuşi treptat, întrucât această frumoasă lume muzicală are derive fluctuante, între sublim şi declin, iar timpul nostru este mai preţios astăzi, ca niciodată. De aceea, este bine să-i pătrundeţi esenţa, ascultând mai întâi, epoca clasicismului din jazz.
“Sonoritatea sa admirabilă, aproape nevibrată, sensibilitatea comunicativă dar interiorizată, ce dezvăluie un univers propriu, i-a atras pentru ani în şir aprecierea maximă, la nenumărate concursuri.” (Mihai Berindei)
Miles atingea perfecţiunea notei muzicale. O rostogolea peste audienţa înmărmurită şi stimula evoluţia jazzului spre o nouă expresie, o rezonanţă ce va fi numită simplu, “cool”. O respiraţie intimă, răcoritoare, a unui stil înfierbântat de ornamente diligente, expresioniste, tributare perioadei 1925 – 1935, linia şi ritmul muzicii de pe strada 53 din New York.
Epitetul cool, care se foloseşte astăzi în diverse emisiuni de televiziune şi chiar la radiouri, nu are legătură cu jazzul sau personalitatea lui MILES DAVIS. Din punctul meu de vedere, este o accepţiune incorectă şi brambureşte limba română. Aşa cum, de exemplu, am mai spus asta, este şi imperativa formulare: „Îmi cer scuze!” După părerea mea, nu este corect! Cei care am fost la Blues Cafe pe vremuri îşi aduc aminte de discuţia mea cu Moţu! El ne spunea tuturor că a se prezenta scuze, este cea mai corectă şi frumoasa adresare. Şi eu spun că e frumos să îţi prezinţi scuzele cuiva, pentru o greşeală, faptă, decât să CERI scuze. Poţi să ceri doar să te ierte… să spui că îţi pare rău. Dacă le ceri, înseamnă că le soliciţi. „Cel mai simplu, ca să nu fii acuzat de preţiozitate, e să ceri iertare.” Revenind la omul cool de astăzi, să amintim că dicţionarul explicativ al limbii române atribuie două sensuri acestui neologism, primul fiind - manieră reținută, interiorizată, de interpretare în jazul modern, iar al doilea sens este trecut la argouri şi este definit ca grozav, extraordinar, formidabil, nemaipomenit. O limbă plină de epitete, oare ne mai trebuia încă unul, împrumutat din engleză, pentru caraghiozlâcurile vedetelor de mucava?
“Muzica a fost mereu un blestem pentru mine. Am simţit mereu o pornire să cânt. E cel mai important lucru din viaţa mea. Merg la culcare şi mă trezesc cu gândul ăsta. E mereu prezentă. Are prioritate absolută”- sunt cuvintele lui Miles narate de actorul Carl Lumbly. Documentarul regizorului Stanley Nelson (The Black Panthers: Vanguard of the Revolution, 2015; Freedom Riders, 2010; American Experience, 1988) face parte din colecţia American Masters a televiziunii PBS, care produce biografii ale personalităţilor lumii culturale americane (din aceeaşi serie vă recomand, Clint Eastwood: Out of the Shadows, al regizorului Bruce Ricker!). Realizarea lui Nelson respectă cursul cronologic şi biografic al unui geniu autentic, însă scoate în evidenţă multe din faţetele sumbre ale acestuia, puţin cunoscute publicului, cu care (se) explică multe din sincopele carierei sale artistice. Documentarul are suficiente exemple muzicale audio şi video pentru a vă familiariza cu atmosfera generală, configuraţia istorică, precursorii jazzului modern, eroii zilei, colegi în acel „laborator unic de cercetare şi creaţie muzicală” în care a intrat şi-a dezvoltat excepţionalul său spirit novator. Cu toate acestea, vă recomand, cu insistenţă, să ascultaţi integral albumele la care se face trimitere, şi în special, pe cel al cărui nume a inspirat filmul de faţă.
„Frumuseţea acelei piese şi frumuseţea trompetei lui Miles au făcut din bebop un gen muzical ce putea fi acceptat de toată lumea.” (George Wein)
Muzica este o formă inteligentă de comunicare cu masele, iar acest succes aduce unui muzician, satisfacţia talentului şi a strădaniei sale. Cum a reuşit Miles să-şi cucerească audienţa şi criticii? Prin simplitate şi loialitate faţă de Arta Sunetelor. Atunci când a creat Kind of Blue totul era precis imaginat, gândit şi notat de Miles. Fără partituri. Acest album de geniu nu poate fi pus la îndoială, aşa cum nu poate fi explicat textul sacru al Bibliei.
Creaţia sa are puritate, nobleţe, orizont şi înălţime. Alternanţă şi contrast evolutiv, o antiteză ritmică între relaxare şi dans bine temperat. Această capodoperă, pe care o poţi asculta de mii de ori, de tot atâtea ori îi vei re-descoperi frumuseţea şi te va re-cuceri cu noi valenţe melodice, pentru care eşti tot mai pregătit să le asimilezi. Să nu uităm ce muzicieni avea Miles în trupa sa, când a lansat Kind of Blue: Julian "Cannonball" Adderley – alto sax, John Coltrane – tenor saxofon, Bill Evans – pian, Paul Chambers – contrabas, Jimmy Cobb – baterie. Însă, aceşti mari muzicieni nu au fost singurul sprijin al reuşitei lui artistice.
După cum ştim cu toţii, muza bună inspiră, iar în cazul lui Miles au fost patru domniţe care l-au fermecat şi stimulat pe deplin. Prima a fost actriţa şi cântăreaţa de cabaret Juliette Gréco (n. 7 februarie 1927), muză a cercului celebrilor filosofi, scriitori şi artişti francezi din din arondismentul 6, Saint-Germain-des-Prés din Paris, cum ar fi: Jean-Paul Sartre, Jacques Prévert, Boris Vian, Albert Camus, Jean Cocteau etc. Relaţia lui Miles s-a sfârşit brusc, conform spuselor lui „Nu mă căsătoresc cu ea fiindcă sunt îndrăgostit de ea. O iubesc.”. Din păcate, realitatea a fost alta, Julietta avea o relaţie amoroasă cu excepţionalul muzician şi şef de orchestră, Quincy Jones...
Actriţa şi balerina afro-americană Frances Taylor Davis (n. 28 septembrie 1929 – d. 17 noiembrie 2018) „dotată” cu cele mai frumoase picioare din industria divertismentului american, a părăsit luminile rampei Broadway-ului pentru a se dedica casniciei cu Miles, influenţându-i evoluţia, direcţia muzicală şi chiar pozând pentru coperţile albumelor Someday My Prince Will Come – 1961 şi ESP - 1965. O căsătorie, ce părea fericită, s-a sfârşit după doar 6 ani, din cauza violenţei lui Miles, datorate misoginismului, dependenţei de cocaină şi al abuzului de alcool.
„Frances a fost cea mai bună soţie pe care am avut-o! Mi-am dat seama cât de urât am tratat-o şi că s-a terminat.” (Miles Davis)
Ideile curg, discurile se adună, iar Miles descoperea noi căi de expresie şi conjuncţie cu alte forme muzicale. Bitches Brew schimba faţa muzicii de jazz. O tapiţerie de sunete care te cucereşte cu fiecare demers al muzicienilor prezenţi pe dublul album. Bitches Brew este un tipar pentru jazz fusion, şi prima mare reuşită din punct de vedere financiar! Cu fiecare nou album, Miles revoluţiona jazzul. Modul în care cânta era diferit de ce se făcuse până atunci. Influenţele jazzului cu muzica funk se materializa în albumul On The Corner, caracterizat de scriitorul Greg Tate ca: „...muzică de junglă cosmică. Atunci am înţeles că Miles era un mare preot voodoo al muzicii.”
Rătăcirile sale amoroase sunt neobişnuite, iar cariera în impas. Cicely Tyson l-a motivat şi ajutat să treacă peste această perioadă neagră, ce putea sfârşi tragic. A revenit din nou pe scenă având alături (alţi) doi tineri muzicieni de excepţie: Mike Stern şi Marcus Miller. Albumul The Man with the Horn consfinţea revenirea după şase ani de repaos total.
Pictoriţa Jo Gelbard îi va încuraja talentul, fiindcă Miles dorea tot mai mult să picteze sau să deseneze. Era un (alt) nou început pentru Miles.
Primul album cu casa de discuri Warner Records, admirabilul Tutu, este fructul colaborării cu Marcus Miller, o dovadă a profunzimii componistice şi o mărturie a progresului muzicii sale. Coperta albumului, creată de Eiko Ishioka a primit premiul Grammy în 1987.
Miles Davis: Birth of the Cool oferă şi câteva concluzii telespectatorului, cea mai concludentă fiind a prietenului său din copilărie, Cortez McCoy: „Era ca un frate care făcea tâmpenii, dar pe care îl acceptai aşa cum era. Era veritabil. Autentic. Nu vor fi mulţi ca Miles.”
Pentru amatorii de cancan, documentarul pare searbăd, fără flecăreli ieftine de tembeliziune mioritică. Pentru mine este încă o dovadă a geniului lui Miles surprins între două prize de cocaină şi o nouă aventură amoroasă, o mini-istorie serafică a celui mai influent muzician din perioada de după cel de-al doilea război mondial. Însă, îl aştept şi pe următorul... În concluzie, aveţi trei documentare (musai) de văzut pentru posibilul arest la domiciliu, de toamnă... Iar pentru cei nefamiliarizaţi cu aceste genuri muzicale, mai multe alternative culturale incontestabile.
Radu Lupaşcu
13 iulie 2020