Cartea de care ne ocupăm e, înainte de toate, undă sonoră reportofonică/radiofonică, lansată ca emisiune de specialitate la Radio Antena Bucureştilor. Dar nu e pur şi simplu o carte de interviuri. E o istorie răzleaţă şi vie a unui gen muzical, depănată în faţa microfonului de generaţia de aur a folkului românesc. O istorie, totuşi, complicată – cu avânturi şi dezamăgiri, cu suişuri şi coborâşuri, cu răutăţi şi generozităţi, cu izbânzi sau eşecuri -, pe care autorul o scoate la lumină din desişurile personalităţii artistului. El, omul cu chitara, aflat în permanenţă la o răscruce a confruntărilor: între vocea sa lăuntrică şi eul său – prea modest sau prea orgolios -, aflate într-un context socio-politic-cultural totalitar sau, după decembrie 1989, post-totalitar. Probabil că un cititor tânăr nu va percepe anvergura acestei cărţi, aşa cum nu va înţelege pe deplin perioada dictaturii comuniste. Dar noi, cei care am trăit-o, gustat-o şi blestemat-o, găsim aici o întâlnire face to face cu cei care au sporit, cu vocea şi chitara, prin muzică şi poezie (genul mu-po, ca să-l cităm pe hâtrul Mircea Vintilă), cultura acelor vremuri şi au sădit emoţii profunde în sufletul celor ameninţaţi să se înece în oceanul primejdios al „limbii de lemn”,al imposturii şi mediocrităţii vinovate, al propagandei, cenzurii şi represiunii ideologice. A fost un timp când apariţia unui EP de muzică folk românească era un eveniment deosebit, ca, de altfel, şi apariţia în revista Flacăra a textului şi partiturii de la Blowin’ in the Wind sau Fără petale. Cu toate acestea, cartea e mai mult decât o revizitare a trecutului, ea dezbate condiţia folkului în actualitate şi destinul său în viitor.
Teodora Ionescu – om de radio, publicist, poet şi, nu în cele din urmă, om de spirit – cunoaşte bine toate aceste lucruri, cunoaşte fenomenul din interior şi are capacitatea de a-l transforma pe artist în mărturisitor de sine şi de generaţie. Această mărturie vorbită, apoi consemnată în scris, reflectă şi talentul scriitoricesc al autorului: informaţia e stoarsă de la conlocutor prin întrebări directe, adeseori incomode, iar replicile au aer colocvial, agrementat cu umor, curiozităţi, reflecţii, anecdote, aprecieri, picanterii, reproşuri, complimente şi o sumedenie de amintiri şi radiografii ale folkului românesc. Cartea are fluiditate epică, e scrisă cu vervă şi la aceasta a contribuit, fără îndoială, şi „chimia” dintre jurnalist şi intervievat. Aspectul acesta a fost remarcat, de altfel, şi în comentariile critice din prefaţa şi postfaţa cărţii, semnate de F.S.U. (Florin-Silviu Ursulescu), Mihail Ciocodeica, Ilie Stoian sau Lucia Popescu Moraru.
Dincolo, însă, de fenomenul folkului, văzut backstage sau frontstage, Teodora Ionescu are o viziune foarte clară asupra valorii şi a non-valorii celor care se declară cantautori. Pe alocuri cinică – un cinism izvorât dintr-o dragoste autentică pentru muzica adevărată, separată de „făcături”- , ea aşază temeliile unui spirit critic de care fenomenul muzical românesc, în general, are nevoie ca de apă.
Cine sunt protagoniştii? Zoia Alecu, fană Janis Joplin şi vestitoare, fără emfază, „fără poză” (ei, are poză, aşa cum au toţi folkiştii intervievaţi în carte), a „vremurilor de rouă”; Nicu Alifantis, artistul complex, creator al unui „folk teatral”; Mircea Baniciu, vocea „autentică” Phoenix, cu reîncarnarea sa în Pasărea Colibri; fragila Sorina Bloj, cuprinsă de „dulcea boală a muzicii”; Mircea Florian, „profu’ de sensuri”, care vede în „edutainment” un ideal artistic; Ştefan Hruşcă, „bunul nostru” de patrimoniu; Adrian Ivaniţchi, sighişoreanul degustător de poeme şi muzică bună, cu „arsurile” sale vocaţionale; Sorin Minghiat, „expertul” muzical, însoţitor, cu flautul său fermecat, al marilor noştri folkişti; „minerul de vise” – Dinu Olăraşu; italianul care ne dăruieşte „lecţia de românism”, Evandro Rossetti; „reperul” Marcela Saftiuc; Doru Stănculescu cu „arhitectura” sa muzicală minimalistă, un Caragiale renăscut spre a trăi „boieria boemei”; Tatiana Stepa, cu obstinaţiile ei în acorduri minore, demn suportate pe portativul scurt al vieţii; „nebunul” întru muzică Ilie Stepan;Valeriu Sterian, marele timid „fără răutăţi fundamentale”, care ne-a lăsat moştenire o operă folk solidă; „personajul mitologic” Horia Stoicanu; animatorul, pe valul „sincerităţii” comunicative, al publicului, Vasile Şeicaru; „lupul de Alba”, Vali Şerban şi „tandrul corifeu” Mircea Vintilă (mi-aş fi dorit să citesc şi dialoguri cu Marius Baţu sau Alina Manole, dar o ediţie adăugită sau un volum doi ar putea alina micile mele frustrări!)
Fiecare interviu e însoţit de un portret aflat la graniţa dintre memorialistică şi eseu. Portretele acestor artişti veritabili sunt admirabil creionate, cu umor, gingăşie şi intransigenţă, de Teodora Ionescu. Interviurile nu evită subiecte delicate, legate de cenaclul Flacăra, de compromisurile sau vulnerabilităţile artiştilor folk. Reporterul nu cruţă pe nimeni, e fără menajamente, dar deasupra tuturor indiscreţiilor, reproşurilor sau nedumeririlor, pluteşte o tandreţe infinită şi iubirea pentru valorile perene ale artei.
Cine e familiarizat cu poezia Teodorei Ionescu va recunoaşte, pe tot parcursul volumului, o ars poetica, nu doar literară, ci şi muzicală, care susţine pasiunea poetului-jurnalist şi-i provoacă pe artiştii folk să-şi mărturisească un crez, implicit sau explicit: „boala vindecărilor”. Acesta e şi titlul volumului de poeme scris de Teodora Ionescu, dar ar trebui să-l definească pe orice artist autentic. Boală grea pe care artistul folk, vorba lui Lucian Blaga, o „poartă în strune”, dar care nu-l împiedică – nici pe artist, nici pe criticul muzical – să se gândească la...”ziua de mâine”.
Acest „roman” al folkului românesc, din care, graţie Teodorei Ionescu, putem citi câteva capitole esenţiale, e şi un bun prilej de a re-asculta, odată cu lectura (noi, cel puţin, aşa am făcut) Ouă de rouă, După melci, Hanul ulciorului nesecat, Împreună, Rugă pentru părinţi, Arsura, N-ai nevoie de foarte multe, Cosma Răcoare, Zorior de ziuă, Ai hai, Copacii fără pădure, Glossa, Lordul John.Sunt piese ale folkului românesc care rezistă peste timp (şi ce timp!) şi pe care o astfel de carte, pornită din amiabile taclale, le salvează prin cuvânt şi le propune spre re-ascultare. Poate în asta constă meritul principal al cărţii: catalizează muzica, arta de valoare! Şi să nu uităm că ea apare în anul în care Bob Dylan primeşte premiul Nobel pentru literatură!
27 aprilie 2017
***
Rândurile care urmează sunt un fel de post-scriptum la ediţia I a cărţii. Zicem „un fel”, deoarece ele apar, totuşi, înainte de semnătura recenzentului şi, din nefericire, post-mortem. Teodora Ionescu ne-a părăsit mult prea devreme (la fel cum s-a întâmplat şi cu Florin-Silviu Ursulescu, cel care o prezintă pe autoarea cărţii la începutul celor două ediţii), oricum, înainte de a-şi duce la bun sfârşit panoramarea folkului românesc. Era omul cel mai potrivit pentru o atare întreprindere şi ar fi meritat din plin să se bucure, alături de noi, de lansarea ediţiei a II-a a cărţii. S-o vadă într-o formă completă, aşa cum şi-a imaginat-o atunci când a demarat proiectul interviurilor. N-a fost să fie! Cu toate acestea, editorul primei ediţii, Costin Grigoraş, a trudit rapid şi eficace la o a II-a ediţie, adăugită, care cuprinde, pe lângă materialul primei ediţii, interviuri inedite, prezentări ale artiştilor, precum şi o evocare a Teodorei Ionescu în finalul volumului, acestea din urmă semnate de editorul diligent al cărţii. Ediţia I avea 314 pagini. Ediţia II-a, extinsă, are 400 de pagini. Cu toate acestea, cele aproape 100 de pagini adăugate sunt departe de a fi o imagine care să reflecte complexitatea fenomenului, la noi. Folkul, aşa cum spune titlul cărţii, e „pur” şi „simplu”, dar când începi să vorbeşti despre gen, ca fenomen socio-cultural, lucrurile se complică. Chiar şi în rama interviului, specie publicistică colocvială, liberă, aflată sub semnul taifasului între doi cunoscuţi sau prieteni, întrebările se vădesc, adesea, dificile, iar răspunsurile, tot adesea, au gustul punctelor de suspensie...
Faţă de ediţia I, cea adăugită, postumă, din anul acesta, îi are ca interlocutori şi pe Dan Andrei Aldea, Eugen Baboi, Dan Chebac, Gil Ioniţă, Ovidiu Mihăilescu, Mihaela Popescu, Benedict Popescu şi Ilie Stoian.
Teodora Ionescu, ca iubitoare a „artei sunetelor”, avea sensibilitatea necesară gustării şi înţelegerii folkului, dar fără a fi acaparată de aura indulgenţei faţă de stil şi de promotorii săi. Era fermă în opiniile ei tocmai pentru că iubea acest gen muzical şi avea pretenţia ca muzica şi textul să nu coboare sub un anumit standard de calitate. Cuvintele cu care încep ambele ediţii au greutate: „Ca să îmi demonstrezi că eşti folkist autentic, mai întâi, ar trebui să mă faci să înţeleg că îţi pasă”. Teodorei îi păsa de folk şi asta se vede în fiecare rând scris de ea. Această empatie de care „suferă” muzicianul folk (dar nu numai) este exprimată într-o formă paroxistică de cel care deschide această ediţie a II-a, de Dan Andrei Aldea. Dacă citeşti acest interviu cu fast forward, artistul pare cinic, chiar arogant. De fapt, lui Dan Andrei Aldea îi pasă. Genericul folkului românesc – piesa Om bun – nu e privit deloc de compozitor în lumina succesului şi a sărbătorii. În schimb, nu ezită să-l numească pe Doru Stănculescu „cel mai mare compozitor român în viaţă”. Zamolxe nu a captat atenţia străinilor, deşi îl consideră „cel mai inteligent disc românesc scos vreodată”. Adjectivul „legendar”, care i se ataşează adesea, îl supără, pentru că nu are conţinut, e folosit inflaţionist. Multe lucruri îl supără pe Dan Andrei Aldea, iar tonul e pesimist rău de tot. În fine, poate asta e tonalitatea lucidităţii, prin care se adresează generaţiilor viitoare: „Verilor, dacă vreţi să vă apucaţi de chitară, mai bine nu vă apucaţi. Citiţi cât mai mult şi apoi plecaţi undeva. În Canada, în Australia, Zanzibar, oriunde puteţi vedea un petic de cer. Asta e singura voastră şansă. Altfel, rămâneţi nişte VIP – „uanăbiz”, care merg la club şi se distrează cu „digeiz”, ţigări şi pilule foarte colorate”. Dar înainte de a ne revolta, supărările lui Dan Andrei Aldea faţă de mediocritatea şi superficialitatea timpului (Constantin Noica ar fi zis „netrebnicia” omului) ar trebui să îndemne la reflexie.
Cine are nostalgia Poesis-ului (noi o avem!) se poate delecta cu gândurile lui Eugen Baboi despre propriul destin, cenaclul Flacăra, capodoperele lui Doru Stănculescu şi folk, în general. Background-ul cultural al lui Dan Chebac, precum şi preferinţele sale muzicale ies la iveală în interviul intitulat Dane, vrem album! Dan Chebac îi răspunde Teodorei în această nouă ediţie: Avem album! , iar albumul artistului, lansat anul acesta, este, într-adevăr, excepţional. Un scurt interviu readuce în amintire figura lui Gil Ioniţă şi atmosfera cenaclului Flacăra (laitmotiv al cărţii!). Nu mai puţin interesante sunt interviurile cu Ovidiu Mihăilescu, Mihaela Popescu, Benedict Popescu şi Ilie Stoian. Din toate răzbate atitudinea de respingere a mediocrităţii şi a cabotinismului, ceea ce e semn că, totuşi, spiritul critic nu şi-a dat obştescul sfârşit. Mai presus de toate, din ultimul interviu – Interviu cu mine însămi - reţinem propoziţia simplă şi pură a Teodorei: „muzica folk este o formă de cultură”.
15 decembrie 2019
Gabriel Petric