Se mai întâmplă şi la case mai mari, cum se spune, nu numai nouă românilor, ca să avem parte de evenimente mai puţin bine organizate. Presupun că aceasta a fost problema organizatorului şi nu a locului, Gazometer Halle (Raiffesen Halle, Guglgasse 8, 1110 Vienna). Eu aici am mai văzut două concerte foarte bune din toate punctele de vedere, unul cu excepţionala trupă americană Lynyrd Skynyrd (open act - Jared James Nichols), în 28 aprilie 2015 şi altul cu Chris Farlowe şi Hamburg Blues Band în 12 septembrie 2010. Trebuia să fie atunci cap de afiş celebrul Peter Green, dar s-a îmbolnăvit şi nu a mai ajuns. În aceeaşi seară a mai concertat TheMiller Anderson Band, iar chitaristul trupei Colloseum, Dave Clem Clemson, s-a alăturat trupei germane. Au fost două recitaluri memorabile, cu momente de mare intensitate solistică, s-a stat în picioare, nu au fost incidente.
Pentru cine nu cunoaşte locul să amintim doar că Gasometrele din Viena sunt patru containere de gaze, construite între 1896 și 1899, ca parte a uzinelor municipale de gaze. Acestea au fost folosite din 1899 până în 1984 pentru a stoca gaze, cu o capacitate de 90.000 de metri cubi. După tranziția de la gazul de oraș la gazul natural între 1969 și 1978, containerele au fost renovate, păstrându-se doar pereții exteriori din cărămidă.
Supergrupul Black Country Communion este format dintr-o legendă a muzicii rock, Glenn Hughes (ex. Trapeze, ex. Deep Purple în perioadele MK III şi MK IV, ex. California Breed, ex. Dead Daisies), excepţionalul chitarist Joe Bonamassa, modestul pianist Derek Sherinian (ex. Dream Theater, ex. Planet X, Whom Gods Destroy) şi fiul celebrului John Bonham, extraordinarul baterist Jason Bonham (Jason Bonham's Led Zeppelin Evening). Ne aşteptam, fireşte, la un super eveniment, dar sunetul de la începutul concertului a fost dezastruos, nedesluşit, doar chitara lui Bonamassa era impecabilă. Părea că numai el a făcut probe de sunet... Vocea lui Glenn nu se distingea, iar secţia ritmică producea o larmă haotică. De clapa lui Derek ce să mai povestesc, nu se auzea deloc. După primele 3 piese, a trebuit să cobor la parter, să explic situaţia oamenilor de ordine şi să văd restul concertului în picioare, în partea dreaptă a sălii, cam în dreptul rândului 7 de la parter. În cazul meu, orice efort pentru a vedea LIVE astfel de MUZICIENI a fost justificat. Poate fi şi al dumneavoastră dacă apreciaţi arta sunetelor şi nu zgomotele unor trupe de metal extrem. Aveţi un link pe tube pentru acelaşi concert, susţinut de BCC patru zile mai târziu, transmis în direct de Arte (atenţie, postarea este valabilă doar un an!). Are acelaşi setlist, dar fără bis, bis în care noi de la Gazometer am primit aproximativ douăzeci de minute de... Mistreaded!
Black Country Communion - live at Hellfest 2025 - ARTE Concert
Hard rock de intensitate maximă, cu un Glenn Hughes în mare formă, incredibil de bun vocalist la cei 73 de ani împliniţi, ajutat pe alocuri cu câteva (discrete) trackuri. Un Joe Bonamassa foarte bun, cu intervenţii solistice de mare clasă, umbrite din păcate, de o răceală apatică şi un limbaj al trupului inadecvat vivacităţii muzicii rock. Partitura vocală a piesei sale, Song of Yesterday a fost susţinută cu oarecare reţinere şi platitudine, în comparaţie cu ambitusul vocal al liderului... Poate din această cauză mulţi îl ocolesc, nu îi cumpără muzica, deşi trebuie să recunoaştem că este „arguably the worlds’s biggest blues guitarist”. Despre Derek Sherinian, King of Keys, cum l-a spranumit Glenn - deşi după părerea mea, numai lui Rick Wakeman i se poate atribui acest superlativ -, ce să spunem, şi-a făcut treaba, a excelat mai ales în partea solistică, deşi mă aşteptam la mai mult din partea unui foarte mare claviaturist rock, cu o carte de vizită impresionantă (a cântat cu Alice Cooper, Michael Schenker, Yngwie Malmsteen, Billy Idol, printre alţii) şi o carieră solo remarcabilă. În schimb, Jason Bonham a fost impecabil de bun, ceas. A contribuit cel mai mult la dinamica showului în general şi a insuflat multă energie acolo unde era multă nevoie de ea, cu o virtuozitate tehnică fără cusur. Împreună cu Nini, Radu, Mara şi Acşen ne-am răsfăţat cu un eveniment aproape perfect, care poate fi probabil, cântecul de lebădă al unui monstru sacru al rockului. Şi tot împreună (sau separat), am vizitat câteva muzee din multitudinea oferită de acest faimos oraş, ce aniversează 200 de ani de la naşterea lui Johann Strauss II.
Ce ne-a mai mâhnit? Lipsa standului de merchandise. Cred că fiecare participant la acest tip de eveniment şi-ar fi dorit un tricou, un album, un stick, un vinil, un afiş cu autograf, eventual. Sincer, toţi am fi vrut să plecăm cu o amintire de la acest vibrant show. Un lucru destul de ciudat, acest turneu BCC nu ajunge în Regatul Unit. Oare de ce? În general, valoarea artistică a unui supergrup este mai mică decât suma valorilor individuale. Credem că este o problemă de creativitate. Oricât ar fi de buni instrumentişti, cele patru valori nu găsesc permanent formula pentru creaţii memorabile. În fine, noi îi preţuim cum se cuvine şi această cronică sper că le va folosi celor tineri, care îşi doresc să simtă PE VIU energia muzicii şi mai ales, libertatea pe care ţi-o insuflă Rockul.
Radu Lupaşcu
26 iunie 2025
Foto: Acşen Ibram, Mara Birişteică, Radu Lupaşcu