Primul groove a fost african şi s-a petrecut la evenimentul din 21 mai a.c., un frumos show cu celebrul Vieux Farka Touré, la Teatrul Godot din Palatul Bragadiru (situat în Calea Rahovei nr. 147-153, sector 5, Bucureşti). Încă o dată, precizez Bucureşti, pentru că multă lume nu ştie de existenţa lui în capitala noastră şi se află la doar câteva minute de Piaţa Unirii. Mulţi bănuiesc că se află în comuna/oraş cu acelaşi nume din judeţul Ilfov. Palatul este într-adevăr „mascat” de CasaAcademiei Române fostă „Casă a Științei și Tehnicii”, o clădire impunătoare, dar și controversată, ajunsă o ruină, de 30 de ani fiind neterminată (era o construcţie dedicată soţiei dictatorului Ceauşescu). Acest frumos palat Bragadiru este la fel de impresionant, din punctul meu de vedere mult mai rafinat, el a fost construit la sfârșitul secolului XIX (mai exact 1894, după planurile arhitectului austriac Anton Shuckerl) de către Dumitru Marinescu Bragadiru, un magnat al berii şi stimat filantrop român (celebra fabrică de bere Rahova era a lui!, iar în comuna Bragadiru a construit o școală, primăria, o biserică și alte clădiri importante pentru comunitate!). Pentru mine şi Mircea Giurgiu a fost prima vizită în acest palat, renovat integral între anii 2000-2003 de moştenitorul familiei Bragadiru (clădirea are 10.000 mp şi grădina 6.000 mp). Un singur amănunt mai trebuie amintit, şi anume, faptul că acest palat a fost destinat angajaților fabricii de bere, care se puteau relaxa aici, în pauzele de muncă și după program. Mai multe detalii puteţi afla de la angajaţii teatrului, cu care am stat şi noi de vorbă înainte de concert sau din îndârjita mass-medie dâmboviţeană.
Revenind la protagonistul nostru, Vieux Farka Touré supranumit „Hendrix din Sahara”, care a reuşit (încă) o seară memorabilă pentru bucureşteni - de astă dată, mult mai bine amplificat şi văzut -, trebuie spus că s-a prezentat cu aceeaşi energică formulă de quartet, dar cu un setlist mai eficace şi fidel rădăcinilor africane, mult gustate de fanii bluesului de oriunde (nu ca anul trecut, pe 1 iunie, la club Control – unde scena şi trupa nu sunt foarte vizibile, de abia dacă le observi instrumentele -, iar soundul uşor agresiv, în acord cu atmosfera rece, sumbră!). Cred că Vieux ar trebui invitat şi la festivaluri mai mari, ar fi o reală atracţie de final de eveniment. Tradițiile muzicale din Mali sunt cunoscute fanilor prin sintagma Desert Blues, şi mai ales prin Grammy-ul tatălui său, Ali Farka Touré - Talking Timbuktu (realizat în 1983!), o altă minunată capodoperă a lui Ry Cooder. A fost o ocazie (rară) de-a simţi pe viu magia muzicii africane, într-un concert aproape bine organizat (s-a întârziat doar o oră începerea concertului!), cu un groove ritmic aproape contagios pentru (mult) întinerita audienţă. Am cunoscut tineri frumoşi (îi salut aici, cu drag, pe Elena şi Alex!) deschişi experimentelor fluide maliene, asiduu rostogolite în Grand Ballroom Colosseum. Ar fi trebuit să fie mult mai bine mediatizat pentru zona sexagenară şi septuagenară a fanilor bluesului de la noi, mulţi dintre aceştia, nevinovaţi prizonieri ai singurătăţii. Singurătatea schilodeşte. Dacă nu v-aţi întâlnit deja cu singurătatea, înseamnă că bluesul, jazzul şi rockul încă (mai) au un impact covârşitor în viaţa dumneavoastră şi sunteţi mereu aproape de tot ce înseamnă muzică de valoare, cum ne place nouă să spunem la arta sunetelor, muzica care nu moare! Iată o excelentă şi succintă caracterizare a lui Vieux Farka Touré – „Chevalier de l’Ordre National du Mali”:
„Touré’s fingers are lightning-fast, his sound in general light as a feather. He favours delay over distortion, playing soft and speedy melodies with overtones of Malian folk-guitar that culminates in a strangely dreamy and blissful sonic atmosphere.” (Brighton’s Finest)
De aceeaşi atmosferă groove m-am bucurat două zile mai târziu, la Braşov, la evenimentul lui Alin Ludu Dumbravă şi Vlad Popescu - Transilvania Blues Nights -, desfăşurat tot la Rockstadt. Open act a fost Luke Winslow-King - un melanj fericit de blues tradiţional, gospel și jazz, cu inteligente povestiri, ce reflectă temeinicie și originalitate. Luke este nativ american din Cadillac – Michigan şi de peste 15 ani și-a desăvârşit sunetul și povestea scenică a bluesului său. A lansat opt albume în nume propriu și a colaborat cu mulţi artiști, precum George Porter Jr., Little Freddy King și John Boutté, iar pe scenă a concertat alături de celebrităţi ca Jack White, Taj Mahal și Rosanne Cash. Compoziţia sa, Everlasting Arms a fost interpretată de regretatul Dr. John în celebra serie Playing for Change – Songs Around the World, iar multe din piesele sale au apărut în emisiuni precum Anderson Cooper Live (CNN), NCIS: New Orleans sau Deadliest Catch. A deschis admirabil seara şi ne-a făcut părtaşi la o reuşită organizatorică, tot mai aproape de perfecţiune. Nu sunt deloc subiectiv când laud sau critic oraşul (şi lacomii săi taximetrişti), mă simt minunat la întâlnirea de la TBN cu muzicieni îndrăgiţi ai bluesului braşovean, Gabi Isac şi Ionuţ Yokko Constantin (de la Fernet Blues Band – cine ştie, poate îi conving să vină la o viitoare ediţie a UBF!), Mihai Avram (Texas Blues Authority) sau organizatori ca Pilbáth G. Attila (off!, Tuşnad Blues Fest) sau fani devotaţi TBN - Genu Arişeanu, Nini Brânzeu, Sorin Cernăianu, Dragoş Bârsu şi soţia, Dorel Trandafir, şi mulţi alţii, fără nume sau prenume. Chiar mă întrebară unii dintre ei, cum mai merge UBF în capitală? Nu prea am ce să le răspund, politica absoarbe toate fondurile culturii de orice fel, iar multe dintre companiile de stat sau private sunt conduse de apatici, care ori nu au deloc cultură blues, rock sau jazz, ori sunt înţepeniţi în (alte) metehne mioritice.
Seara de vineri, 23 mai 2025, a culminat cu o minunată întâlnire T.R.E.S. aka Tres Radio Express Service, un fascinant trio italian cu o debordantă vigoare explozivă. Trioul este format din frații Roberto Luti la chitară electrică (n. 1977) şi Simone Luti (n. 1975) la chitară bas și Rolando Rola Cappanera la baterie (n. 16. 02. 1977) (născuţi în portul Livorno, Toscana). Trei prieteni din adolescență, au debutat la început cu First Experience (activi între 1989 – 1994; în iulie 1990, First Experience a deschis prima seară a Festivalului de Blues de la Pistoia, în fața lui John Hammond și B.B.King). Apoi, fiecare a continuat cu cariera solo şi bogate colaborări internaționale în proiecte de talie mondială, precum este Playing for Change (alături de olandezul Clarence Milton Bekker). Roberto Luti a plecat în New Orleans în septembrie 1999. În nouă ani, acolo a învățat multe, atât despre muzică, cât și despre viață. A cântat pe stradă, dar şi alături de bunii săi prieteni: Niki laRosa, Luke Winslow-King, Lynn Drury, Washboard Chaz. Simone Luti a colaborat cu numeroși artiști, inclusiv trupa Cappanera (împreună cu Rolando până în '98), cu Ottavo Padiglione (Bobo Rondelli) şi cu trupa istorică a lui Marino Severini (The Gang). La 16 ani de la ultimul concert al First Experience, Roberto şi Simone, alături de Rolando Cappanera (fost membru al celebrei trupe de heavy metal Strana Officina), înfiinţează T.R.E.S, un proiect autentic, sincer și dinamic, unde bluesul, funkul, rockul se întâlnesc într-un delir psihedelic instrumental, la care cred că puţini fani de blues de la noi au asistat. Descoperiţi multe clişee déjà vu, din bogata istorie muzicală a genului, pe care vi le puteţi apropia prin mai multă experienţă concertistică sau din propria colecţie. Pentru câteva piese s-a alăturat trioului şi Luke Winslow-King, adăugând spontaneitate, happening şi (mai) multe note de blues urban.
În concluzie, am asistat la două seri unice şi-am cumpărat viniluri şi CD-uri (cu autografe), ce vor sta alături de acum încolo în biblioteca personală, păstrându-mi aceeaşi amintire groove, diferită doar prin modularea specifică fiecărui protagonist.
Radu Lupaşcu
25 mai 2025
Foto: Radu Lupaşcu, Genu Ariseanu, Sorin Cernăianu
Link T.R.E.S.
(573) Tres Radio Express Service - YouTube
