Muzica
“Eu sunt trubadurul şi străbat mereu ţări şi oraşe. Înainte de a pleca, lăsaţi-mă să cânt”. Cu aceste cuvinte îşi începe Angelo Branduardi spectacolul său dedicat în întregime Sfântului Francisc din Assisi, una dintre figurile cele mai carismatice din istoria religiei catolice care, asemenea lui Iisus Hristos, trăia într-o comunitate cu 12 tovarăşi, dar şi tovarăşe, predica în limba populară cu abilitatea unui actor cu experienţă, ajutându-se de muzică şi versuri, şi înfăptuia miracole pentru a le restitui semenilor săi viaţa, zâmbetul şi speranţa. Muzica îi aparţine lui Angelo Branduardi, textele Luisei Zappa Branduardi, iar scenografia este semnată de Stafania Garibaldi.
Laudă lui Francesco nu este un muzical, nu este o operă, nu este un concert şi nu este comedie sau un dans: este o Laudă, respectiv o reprezentare a tuturor acestor forme expresive într-un unic context şi care interacţionează între ele. Cântăreţul recită şi intervine împreună cu dansatorii; cântă, recită, actorii dansează, cântă la instrumente şi cu vocea.
Lauda lui Francesco este continuarea logică şi artistică a proiectului “Infinit de Mic”, renumitul album al Artistului, lansat de EMI în anul 2000, şi al cărui concert a avut un succes enorm, fiind reprezentat publicului din Roma, în faţa Papei Ioan Paul al II-lea şi a sutelor de mii de tineri veniţi la Roma în august 2000. Încă de la acel mare spectacol (la realizarea căruia au contribuit nume de valoare internaţională precum Ennio Morricone, Battiato, Madredeus, Muvrini şi Noua Orchestră de Cântec Popular) artistul a efectuat o călătorie de o mare frumuseţe istorică, nu doar artistică, punând pe note viaţa Sfântului, pe textele străvechi ale unor Izvoare Franciscane care îi atestau faptele.
Albumul şi concertul cântau istoria, dar La Lauda di Francesco va pune în scenă o secvenţă de călătorii virtuale din Evul Mediu pâna în zilele noastre – pe care publicul le va întreprinde în timpul desfăşurării reprezentaţiei – istoriile lui Francesco şi ale tovarăşilor săi se dovedesc a fi extraordinar de moderne şi a-temporale. Şi acest spectacol se inspiră din surse vechi, Lauda fiind o formă teatrală care s-a dezvoltat în Umbria în secolul 13.
Scena este amenajată sobru, deşi un ochi atent poate vedea că imaginile, formele şi culorile se inspiră din frescele lui Giotto. Puţini muzicieni (4 în total, inclusiv Branduardi), dar fiecare dintre ei cântă la mai multe instrumente, dând spaţiu unei muzici a cărei frumuseţe este cuprinsă în însăşi puritatea sunetelor şi în abilitatea tehnică şi interpretativă a celor care le produc. Dialoguri, costume şi tematici surprinzător de bogate în analogii în pofida unor epoci şi culturi atât de distante între ele. Este o operă cu mai multe nivele, o serie de cercuri concentrice menite să unească profunzimea teatrului recitat, armonia formelor de dans şi profunzimea muzicii în persoana lui Angelo Branduardi.
Marele merit al lui Branduardi în acest spectacol şi al celor care l-au asistat la coregrafie şi costume a fost acela de a-l reprezenta pe Sfânt ceea ce era, un bărbat tânăr, sau mai bine spus un băiat (să ne reamintimă că Sf. Francis a murit pe 3 oct. 1226, la 44 de ani, după 20 de ani de predicări) cu sufletul plin de o mare credinţă şi o imensă omenie, care exprima această dorinţă a sa de căutare a Comuniunii cu omul şi cu natura în sensul cel mai profund, printr-un entuziasm, un sentiment de angoasă şi o fizicitate tipice vârstei sale.
Mişcările lui Francisc şi ale discipolilor săi par să fie dictate de ritmul pământului, mâinile şi picioarele sunt în continua căutare a unui contact care între fizic şi spiritualitate, esenţa adevărată a vieţii noastre şi a comuniunii noastre cu Dumnezeu. Toate sunt prezentate cu aparenţa simplitate a celui care povesteşte un basm unui copil, şi precum copiii, balerinii colegi ai lui Francesco pulsează în inimă, în fizic, în suflet şi în pământ cu ingenuitatea celui care descoperă viaţa cu ochii, dar şi cu inima.
Mesaje şi alegorii clare, dar în acelaşi timp profunde şi sugestive pentru a transmite frământarea acestor suflete tinere în confruntarea cu ceva ce este mai mare decât ele, dar şi entuziasmul lor faţă de viaţă şi dorinţa de a-l transmite semenilor lor cu acea bucurie de a trăi pe care o numesc Credinţă întru Domnul; însuşi Branduardi la un moment dat lasă colţul său de menestrel narator pentru a intra în istorie; o clipă scurtă, ca a cuiva care la un moment dat vrea să participe, şi nu doar să povestească, pentru a aduce un omagiu propriei bucurii de a fi om.
Acum, pe acest DVD, în această Laudă, aceleaşi muzici şi texte ca în “L’ Infinitamente Piccolo” sunt însoţite de dans şi recitare, pentru a da mai mult avânt şi a întregi această călătorie pe care a întreprins-o Sfântul Francisc, mai ales în interiorul sufletului său şi a tuturor celor pe care i-a întâlnit şi fascinat cu operele şi cu cuvintele sale.
Scenografia
“Prezentând opera, se alege de obicei să se povestească ceva despre personajul protagonist, dar noi nu vrem aşa ceva. Noi credem că nu există nimic de adăugat la figura carismatică a Sfântului Francisc, nimic pe care inimile noastre să nu cunoască deja. Putem doar sublinia că această operă este pur şi simplu istoria unui mare om şi că opţiunea artistică urmăreşte să facă să trăiască puţin din Sfântul Francisc în fiecare dintre noi. Sfântul Francisc este înainte de toate un om, un om extraordinar care, prin exemplul său, îi poate face pe toţi să mediteze asupra propriei vieţi. Sfântul Francisc, care ne face să medităm pe marginea unor teme mai mult ca oricând actuale: pacea, ecologia, speranţa şi solidaritatea. Sfântul Francisc, care este solar, plin de viaţă, pasional ca un om obişnuit; care este victima furiei în faţa nedreptăţilor şi care se lasă pradă deznădejdii când vede atâta suferinţă, dar care, graţie credinţei sale profunde, nu încetează să creadă că va putea schimba lumea.”
Şi aşa a făcut. Francisc, care controlând "animalitatea" cuibărită în el însuşi, alege strada speranţei şi a compasiunii. Francisc care este puternic şi slab în acelaşi timp, îndrăgostit de viaţă şi dezgustat de suferinţe; Francisc care iubeşte natura în totalitatea ei - pozitivă şi negativă - şi este conştient că poate vedea viaţa şi în durere şi în răutate. Francisc care este legat de o puternică credinţă de Clara, o credinţă faţă de misiunea ei, care îi fac pe amândoi să se trezească în contemplarea vieţii.
Francisc care este conştient de misiunea sa, dar rămâne uman în complicitatea cu amicii-fraţii săi, aşa cum este cazul cu Bernardo. Toate acestea vor a fi transmise graţie inconfundabilelor şi profundelor note ale lui Angelo Branduardi. Care, din nou se dovedeşte a fi unul dintre cele mai mari talente ale muzicii italiene. Graţie artei sale, Angelo pune pe note cuvintele Sfântului Francisc, dând viaţă unui şir de emoţii care fac în aşa fel încât primele texte literare ale literaturii italiene să ajungă la inimile noastre.
Muzica se îmbină cu lectura prozaică a vieţii Sfântului Francisc, urmărind să arate latura umană şi extrem de actuală a unui spirit nobil în luptă cu cruzimea pe care uneori viaţa ne-o pune în faţă.
În scenă, actorii vor fi chemaţi să interpreteze cel mai dificil rol: omenia. Într-o serie de scene interpretate de balerini, se va reprezenta viaţa unui om ieşit din comun, a unui maestru nepieritor, a unui mit spre care cu toţii ar trebui să tindem. Se prezintă astfel o operă care poate fi citită în trei timpi: muzică, recitare şi dans, un mesaj din păcate adesea uitat, dragostea faţă de întreaga omenire.
LAUDA
Lauda este o compoziţie poetică şi muzicală, iar originea ei datează din perioada lucrării Cantico, în care sentimentul religios descoperă pentru prima dată lumea naturii.
În laudă trecerea de la forma lirică la forma dramatică are loc în cadrul confraternităţilor laice. La sfârşitul secolului 13, Muzica Laudei are deja o tonalitate şi apar ariile “vesele”, în contrast cu tonurile triste ... La început există un solist care are rol de contrapunct corul urmărind personajele ce sunt introduse pentru a rosti discursurile. Cu timpul cântul a fost înlocuit cu declamarea şi muzica limitată la intermezzo-uri. Toate acestea se întâmplau în regiunea Umbria (situată în centru Italiei), iar la Perugia (capitala regiunii) s-a format avangarda care a dus la dezvoltarea teatrului. Scena era amenajată foarte simplu. Actorii treceau de la o scenă la alta, adesea grupurile diferite coexistau în diversele scene, în aşa fel încât să dezvolte şi mai multe acţiuni concomitent. O tehnică similară celei picturale a poliptic-ului, cu care pictorii vremii ilustrau momentele vieţii unui sfânt într-o suită de tablouri. Azi o astfel de tehnică s-ar putea compara doar cu cinematografia.
Lauda dramatică nu este altceva decât fiica noii civilizaţii, care a înflorit în perioada extremă a Evului Mediu în care apar formele vieţii moderne, riguroasă în Italia ca în nici-o altă parte a Europei. În perioada aceea, cel de-al Treilea Stat a spart armătura Feudalismului şi a apărut viaţa fremătătoare a oraşelor. Religia a devenit mai umană, mai aproape, alături de om şi în interiorul omului. În această optică s-a dorit o Biserică primitivă, populară, săracă şi spirituală, în contradicţie cu puterea temporală a Romei. Ereticii, noile Ordine şi Companii religioase luptă pentru a restitui religia laicilor pentru a oferi învăţăturile cuvintelor divine la îndemâna tuturor. Din această evoluţie apare lauda în limba populară, prima formă de poezie şi apoi dramatică. Şi este foarte firesc să se nască în Umbria lui Francesco şi după exemplul său direct. Lauda va avea un destin neaşteptat şi foarte popular culminând cu consecinţa sa cea mai naturală şi mai divină: Commedia lui Dante. La Lauda di Francesco vrea să reia, să cuprindă şi să se inspire din această formă de artă antică foarte emoţională.
Concluzie
“A ÎNŢELEGE, MAI MULT DECÂT A FI ÎNŢELEŞI, A FI BLÂNZI” , “A TRĂI FRUMOS, ŞI CU DELICATEŢE”.
Cuvintele lui Francisc sunt un imn închinat vieţii şi bucuriei depline de a o trăi, fiindcă numai în felul acesta o putem iubi din răsputeri, şi, odată cu ea, să ne iubim pe noi înşine şi pe semenii noştri. Francesco ne învaţă, este adevărat, să renunţăm, dar este vorba de o renunţare la distracţiile care îl duc pe om la ceea ce ar risca să însemne o renunţare adevărată, adică renunţarea la experienţa cea mai profundă a propriei spiritualităţii cu ajutorul experienţei vieţii pământeşti, trăind în comuniune cu oamenii şi cu lucrurile şi căutând din aceasta unicul lucru esenţial: IUBIREA, care duce la cunoaştere. Esenţa esenţei. Omul şi ceea ce îl leagă de Dumnezeu şi deci de spiritul său. Francisc şi tovarăşii săi sunt asceţi, este adevărat, dar trupurile lor sunt cât se poate de vii şi atente şi pulsează la unison cu inima lumii, într-o experienţă atât fizică cât şi spirituală.
“FĂ BINELE ŞI VEI VEDEA CĂ RĂUL DISPARE”.
În spectacol sunt abordate teme de mare actualitate, se observă analogii surprinzătoare între epoci şi culturi în aparenţă distante între ele. Probabil fiindcă omul este astfel chiar şi peste secole? Răutatea, războiul, ecologia, pacea, solidaritatea. Într-un cor unic care împreună cântă Iubirea de Viaţă şi Speranţa, care nu trebuie să moară niciodată, de a o putea transforma cu adevărat în ceva unic şi frumos.
Lauda lui Francesco este o victorie asupra morţii, este ... un adevăr care trece dincolo de timp...
Radu Lupaşcu
14 octombrie 2008
Viaţa Sfântului Francisc a fost sursa de inspiraţie pentru filmul Francesco realizat în 1989 de Liliana Cavani cu Mickey Rourke în rolul principal. Scenele filmului au fost filmate în mare parte chiar în regiunea Umbria, iar muzica a fost compusă de Vangelis (Complete Soundtrack - 2 CD - 93 min.).