Romanul PROȘTII este a 131-a carte a lui Grid Modorcea, pe un subiect care l-a preocupat constant, închinându-i multe volume (numite la sfârșit, la Nota de editor). De data aceasta, evenimentele care l-au inspirat, actualitatea imediată, i-au dat prilejul să facă o sinteză, un rezumat al căutărilor anterioare. Și a ajuns la concluzia că trebuie să facă un elogiu proștilor și prostiei, care sunt pilonii centrali în teoria cunoașterii. Fără proști și prostie, nu ne-am cunoaște mai bine pe noi înșine, pe cei care ne credem mai deștepți ca ei.
Dar fiecare om are un dram de prostie în el, altfel nu ar căuta soluții, nu ar înainta să găsească în viață cea mai bună cale. Iată de ce nu trebuie să jignim proștii, iată de ce ei trebuie apărați, iar elogiul lor este necesar. Opinia șocantă a autorului este că proștii fac istoria.
Este a 130-a carte a scriitorului și cineastului Grid Modorcea.
În prefața cărții, autorul mărturisește că a început lucrul la acest volum în urma cu 20 de ani, dar că fapte incredibile l-au împiedicat să-l termine.
Și ne explică toată această golgotă, dându-i un nume: „Jaful secolului”.
Din Fondul „Gopo”, comoara de manuscrise, cu mii de desene, pe care Gopo o lăsase moștenire poporului român, și care se afla în custodia Arhivei Naționale de Filme, a dispărut tocmai Dosarul Diverse, în care Gopo avea 351 de desene cu care își ilustra DICȚIONARUL DE IMAGINI, un adevărat vis renascentist, o enciclopedie care, în limbaj alfabetic, reflectă în imagini universalitatea umană. L-ar fi invidiat și Leonardo. Gopo a visat să ofere lumii un dicționar ideal de imagini semnificative, o veritabilă imagerie cu repere de cunoaștere a lumii în care trăim prin imagini etalon. Și, mai ales, ca vizionar, să prezinte, prin Omulețul cu Floarea, lumea în care am vrea să trăim.
Am luat de la Teatrul „Bulandra”, unde mi-o lăsase Editura BookZone, cartea Tristețea ploilor de Horațiu Mălăele, și, cum drumul meu spre casă trece prin Cișmigiu, m-am așezat pe o bancă și am început să o citesc. Voiam să citesc câteva pagini, să intru în atmosferă. Dar am citit-o pe toată. Fiindcă e o carte „mitutică”, cum ar spune Eminescu, dar plină de minuni, cum era și ziua primăvăratică, după atâta frig și ceață politică. Și fantezia lui Horațiu m-a făcut să cred că sunt dincolo de timp, poate în Olimp, un Olimp de mahala, pe care el îl urcă la cele cerești.
E povestea lui Caius, un bătrân de 104 ani, care trăiește din amintiri, ca orice bătrân, și amintirile lui încep din copilăria petrecută la Orfelinat (sursă autobiografică), crește, până ajunge să trăiască într-o vilă, al etajul 2, în Cotroceni, dar împrejurările îl duc la Paris, unde, talentat în taina liniilor fiind, reușește la Școala de Arte Frumoase, trăiește în mediul parizian al marilor artiști, ca să-și întâlnească marea iubire și șirul minunilor să se oprească miraculos, să ajungă la primul deces.