Tema enunțată în titlul articolului s-ar putea să nu aibă legătură cu viața și cariera chitaristului Nuțu Olteanu, al cărui grup și-a lansat recent primul disc în România. Însă pentru orice iubitor al rockului românesc, viața și cariera lui Nuțu Olteanu, desfășurate în Suedia - țara unde a emigrat în 1990 și unde are familia - seamănă cu ale personajului biblic. Nu-l cunosc personal pe Nuțu. L-am remarcat într-unul dintre concertele incipiente ale trupei Iris, într-un club muncitoresc bucureștean cu vreo 20 de spectatori. Erau anii '70, confuzi și derutanți, eram tineri și dornici de lucruri noi, fapte mărețe, iar societatea părea gata să ne ia în brațe și să ne acorde bilet spre glorie. Habar n-aveam ce ne așteaptă...
După ce-a intrat în arena leilor cu emblematica Iris, Nuțu Olteanu s-a impus rapid ca un chitarist de forță și finețe, ceea ce l-a făcut dorit și solicitat de trupe consacrate, cu legături mai vechi și avantajoase în showbizul epocii, precum Roșu și Negru sau Holograf. A trecut parcă și pe la Cenaclul Flacăra, scăpând la milimetru de gheara grasului poet-căpcăun, lider impenitent, manipulator și profitor al energiei rockerești, ulterior po(r)căit, deși binefăcător neașteptat al unor largi categorii de „artiști” îmbătrâniți, nevindecați de rele. Nuțu era făcut pentru rock și a înțeles că în scumpa Românie socialistă e bine să te ții departe de friptura oficialităților, oferită cu zgârcenie acoliților de pluton și de fațadă. A cântat rock, așa cum se cânta în toată lumea anilor 1980. Discurile ce-i păstrează prestațiile, ascultate azi, cu urechea îmbâcsită de fumul anilor, transmit o vibrație care nu este neapărat efectul euforic al nostalgiei după tinerețea pe veci pierdută. Le-am desprăfuit de curând pe toate cu atenția trează, nestimulat de nicio băutură întăritoare și fără ambiția de-a găsi te miri ce cârlig de care să-mi leg priponul cârcotaș, fapt inevitabil când scotocesc albume rock românești chinuite în deceniul satanic (cum l-a numit Liviu Antonesei, rocker de grea suferință). Când muzica din Occident era prohibită pentru poporul muncitor băștinaș (care - nu-i așa?! - urca neabătut pe culmile fericirii, abordând „culoarea roșie” a partidului și adorând imnurile păunesciene recitate cu șarm de Pittiș), totuși armonii, arpegii, riffuri întregi se „strecurau” în piese cu difuzare compensatorie, din care s-au hrănit nume de renume ale bietului nostru stardoom.
Aș putea spune că Nuțu Olteanu a evadat, literalmente, din cloaca valahică (vorba lui Cioran). 33 de ani (câți număra în 1990) e vârsta potrivită să-ți schimbi viața, dacă n-ai cheltuit porția de genialitate ca s-o închei triumfător, semnificativ și pilduitor pentru generațiile următoare. Nu știu ce-a făcut Nuțu în Suedia ca să reziste și să-și întrețină familia (soția + trei fete). Sigur a cântat la chitară, sigur a visat să se reîntoarcă glorios printre ai săi, sigur a muncit să-și închege alt grup rock și să înregistreze alte discuri. Și a reușit, într-o măsură pe care nu sunt abilitat să o evaluez. Pentru că eu nu pot fi obiectiv cu un artist drag mie, cu muzica pe gustul și sufletul meu.
Nu demult a ieșit din studiouri (format CD + fișiere pe siteuri de streaming) albumul Procrastinators (2024), sub titulatura Nuțu Olteanu's Guts & Grace. Un concert de lansare s-a ținut în București, la Sala Dalles (organizator și animator neobositul Radu Lupașcu). Din motive medicale, n-am ajuns și regret. Dincolo de reîntâlnirea câtorva prieteni care au onorat cu prezența evenimentul, mi-ar fi plăcut să ascult live piesele discului ce se rotește în player acum, executate de acest cvartet de - aș spune - clasic rock. Alături de Nuțu, voce și chitară, se află: Per Bejstam, bas; Kjell Allinger, claviaturi; Magnus Brandell, baterie. Discul are 13 compoziții în stil blues-rock, gen pentru care Nuțu își mărturisește afinitatea structurală: „În muzica rock, chitara este un instrument important, dar fiecare chitarist traduce muzica în felul lui şi îşi pune amprenta perosnalităţii pe ceea ce face. Eu cred că am bluesul şi rockul în mine ca atitudine!”
Problema chitariștilor activi în timpul și după trecerea meteorică prin lume a lui Jimi Hendrix, este că acesta și-a lăsat amprenta asupra sunetului chitării electrice, încât doar cei mai buni au reușit să scape de influența lui (Zappa, McLaughlin, Howe, Blackmore, Page, Beck sau Fripp, bunăoară). Mai rău, toți hendrixiștii se simt datori să aducă tribut „zeului” lor, crezând, probabil, că asta îi urcă în preferințele fanilor. Și Nuțu pare a gândi la fel, povestindu-și viața în limba română. Piesa Dunărea Delta Blues sună ca o pastișă a cunoscutei Red House. Dar vine strofa finală: „Foaie verde cucuruz/ iată c-am făcut un blues pe limba mea/ Mississippi, niciodată Delta ta/ n-o să aibă atâta blues ca Dunărea!”
Eșantionul de umor autoironic îl scoate pe Nuțu de sub umbra lui Hendrix. El nu s-a întors acasă, deoarece sufletește n-a plecat niciodată!
Dumitru Ungureanu
22 decembrie 2024
(Articol preluat, cu acordul autorului, din revista Neuma, nr. 11-12/2024
