„The keyboard is my journal.” (Pharrell Williams)
Episodul cu numărul trei al serialului nostru despre GRUP 74 continuă cu povestea unui muzician braşovean, Adrian Vălușescu, pe care îl veţi re-întâlni în concertul aniversar de anul acesta, din frumoasa Piaţa a Sfatului a oraşului de la poalele Tâmpei. L-am cunoscut şi personal, mi-a făcut o impresie deosebită, iar ca muzician pot să îl apreciez cum se cuvine. Are un rol bine determinat în trupă, ţesătura sonoră a clapelor sale este de cea mai fină calitate şi umple armonios spaţiul dintre solisticile trupei.
Radu Lupaşcu
2 decembrie 2025
“În 1974, când am hotărât să fac un grup de rock, în mintea mea aveam convingerea că un astfel de grup, de rock adevărat, era compus doar din chitariști și un toboșar. Practic, așa am început: eu la chitară, Nicu Stănescu a doua chitară, Gÿuri Vass a treia chitară și Viorel Mureșan la baterie. Dar foarte repede, au apărut în grup și alte instrumente: saxofon - Daniil Proca, pian - Lucian Nireșteanu. Au urmat alți pianiști valoroși: Dănuț Brucher, Dan Micu, Ramiro Yunger, Nae Matei... Dar cel care mi-a rămas aproape și fizic, dar și în suflet este Adi Vălușescu. Contribuția lui în GRUP 74 a fost și este foarte consistentă, atât componistic, cât si ca instrumentist.” (Alexandru Albiter)
Adrian Vălușescu
”<Așa, apasă cu bărbia, trage ușor cu arcușul și mișcă degetele pe corzi.> Asta a fost prima mea ’inițiere’ în tainele muzicii, primită de la bunicul din partea mamei, care înainte să fie ofițer în armata regală, fusese învățător la el în sat și știa să cânte le câteva instrumente.
Apoi m-am trezit la școala de muzică și a venit prima frustrare prin faptul că am descoperit că trebuie să sacrific din timpul de joacă pentru a studia la vioară. Și vai, prima apariție pe scenă! Nu pot descrie în cuvinte dezastrul emoțional ce m-a cuprins: din tălpi și până în vârful capului o căldură nebună, ochii fixați pe vioară, respirația aproape oprită... Abia prin clasa a opta, am realizat că, de fapt, îmi place vioara și că ăsta este drumul pe care vreau să merg.
Și atunci șoc: în 1977 inteligenta conducere de partid și de stat a hotărât să desființeze liceul de muzică din Brașov. Datorită profesorilor care s-au luptat cu cei de la județeana de partid, am reușit totuși să facem liceul la Brașov (clasa de artă la Liceul Pedagogic). A urmat apoi calvarul admiterii la facultate. Pentru vioară erau 6 locuri la București, 4 la Cluj și 4 la Iași. La București am picat cu brio, iar la Iași am fost de două ori primul sub linie și am jurat că nu mai dau admitere niciodată. Printre ele am făcut și un stagiu militar de 1 an 7 luni și 7 zile (acolo am învățat și un instrument de suflat). M-am ’liberat’ de ziua mea, 27 noiembrie 1983.
La 1 ianuarie 1984 am dobândit cartea de muncă și imensa bucurie de a fi angajat instrumentist la Filarmonica Brașov. Dar bucuria a ținut până în septembrie 1985 când au venit absolvenții și a trebuit să eliberez postul. Am continuat să fiu colaborator la Filarmonică și m-am mutat acolo unde sunt și acum, doar că îi zicea ’Casa orășenească de cultură Brașov’. Postul era de femeie de servici, așa că în cartea de muncă scrie <îngrijitor>. Mă îngrijeam de corepetiție cu pianul la cursurile de balet, condus orchestra de muzică populară și alte activități specifice. Mare mi-a fost mirarea, când am văzut diferența de salariu dintre postul de instrumentist cu studii medii și cea de îngrijitor, ea era de doar 200 lei. Am avut șansa să mă specializez în folclor, datorită colaborării cu niște instrumentiști de excepție și am început să caut o o soluție să câștig totuși bani. Securistul care avea <grijă> de noi m-a întrebat odată cât câștig și când a auzit (1.600 lei), mi-a spus: <mda, nu prea ai din ce trăi, dar nici să mori nu-ți poți permite>. El a zis că face o glumă inteligentă, dar pe mine m-au trecut fiorii. Avea perfectă dreptate.
Am văzut eu că cei care cântau la nunți câștigau bine, în special saxofoniștii și am zis, asta e! Am încercat, dar fără succes să mă împrietenesc cu un saxofon. Am zis atunci: ok, hai să vedem cu clapele. Tinerii muzicieni de azi, nu știu și n-au cum să-și închipuie ce aventură era în anii ’80, să faci rost de un difuzor, o ghitară și cel mai grav, un keyboard. Costa cât o Dacie și era complicat să faci rost de valută, să găsești pe cineva în străinătate să-ți trimită instrumentul, să plătești taxele vamale foarte mari.
Dar, <Dumnezeu nu culcă-te>, cum se zice prin Ardeal și șansa mi-a surâs din nou. La restaurantul Cerbul Carpatin, de lângă casa de cultură, cântau niște cunoscuți al căror clăpar chiulea destul de des și m-au luat efectiv de la ora de corepetiție și m-au dus să cânt cu ei. Era 1 iunie 1987! La început cu clape de împrumut, iar mai apoi cu ajutorul bunului meu prieten, Hansi Theuerkauf, clarinetist de excepție, care fugise în Germania după terminarea liceului, am reușit să-mi achiziționez primul keyboard: Casio CZ 3000. Era senzație. Toți clăparii din zonă foloseau combinații de genul: pian Fender + Korg Polly 800 sau strings Crumar + Polly 800. Casio al meu se splita în două zone și era PERFECT!
Din momentul acela, viața mi s-a schimbat total și, pentru prima dată, m-am simțit învingător. Mi-am câștigat un loc printre muzicienii locali și mai apoi, totul a venit cumva de la sine. Înspre toamna lui ’87 am avut câteva colaborări (nunți, bineînțeles) cu Sandu Albiter care dorea să întinerească Grup 74. Sandu mi-a intuit potențialul și am început să cântăm împreună, concomitent lucrând pentru turnee de acompaniament și compoziții pentru ceea ce urma să fie primul album realizat vreodată de o trupă din Brașov.
Țin minte ca acum, ziua de 15 noiembrie 1987, ziua în care muncitorii de la uzina de autocamioane Steagul Roșu au ieșit pe stradă, protestând împotriva lipsurilor impuse de regimul comunist. Noi eram la Teatrul Dramatic și repetam cu Dan Spătaru. Urma să avem două concerte (sold out) la Sala Sporturilor. Am văzut totul din balconul teatrului. Atât furia oamenilor disperați, cât și represiunea brutală a forţelor de securitate. Am crezut în primul moment că se vor anula concertele. Dar, temându-se probabil de o escaladare a situației, autoritățile ne-au permis să evoluăm.
Sala sporturilor era înconjurată de câteva cordoane de militari din trupele speciale ale securității. În sală erau 2.000 de oameni. N-am cum să descriu ce s-a întâmplat în momentul în care Dan Spătaru a cântat melodia, De vrei să știi ce înseamnă român. Simțeam că plutesc și atunci am înțeles ce forță poate avea mesajul transmis prin muzică. Au urmat turnee cu Corina Chiriac, Gabriel Cotabiță, Ileana Șipoteanu, Gabriel Dorobanțu, turnee în Polonia și Bulgaria.
Și a venit anul 1990, anul în care a apărut RĂSĂRIT, primul album al formației GRUP 74. Moment de glorie. Moment de spaimă, când au venit la Brașov trupele de rock din Marea Britanie și am văzut ce departe suntem de fenomenul muzical internațional. În același an însă, am părăsit grupul și am început să caut soluții pentru a merge să cânt în străinătate. Am plecat în 1991, tot cu Sandu și cu doi veterani ai grupului: George Irimescu și Laci Borkics (vocea de aur a formației Depold).
Alături de noi, câștigătoare a mai multor trofee la festivaluri din țară, supertalentată și cu o prezență scenică de excepție, Claudia Mirițescu, cea care avea să-mi devină soție.
Am fost în Germania de două ori, câte două luni și apoi ceva nu a mai funcționat. Ca întotdeauna, când am fost în situații ce păreau fără ieșire, s-a întâmplat minunea. M-a sunat Hansi (îi datorez enorm omului ăsta) și m-a întrebat: <Ai viză ? Ai clapă ? Dacă da, urcă-te în ceva și vino la Düsseldorf că e o trupă care are nevoie de clăpar.> După câteva luni a venit și Claudia în Germania și au urmat 4 ani de vis.
Am revenit în țară la sfârșitul lui 1995, cu regretul că nu am putut rămâne mai mult, dar acum după exact 30 de ani de la acel moment, pot spune cu mâna pe inimă că a fost mai bine așa. Am făcut facultate și ne-am implicat în învățământul muzical și în activități culturale, lucruri pe care în Germania nu știu dacă le-am fi putut face la același nivel.
În 2014, am reușit să ne adunăm din nou și am făcut GRUP 74 – 40 DE ANI și am respirat un pic. Anul trecut am făcut GRUP 74 - 50 DE ANI și nu ne oprim! Vine 2026 și eu simt deja bucuria succesului pe care-l va avea proiectul de anul viitor. O să fie foarte bine, sunt sigur!
Am împlinit de curând 63 de ani, și 20 de ani de când sunt manager cultural (cascador printre politicieni, mai binespus!). Iubesc în continuare muzica. Mă consider un om norocos.” (Adi Văluşescu)
Adrian Vălușescu este profesionistul clapelor în GRUP 74, dar şi manager al Centrului Cultural Reduta din Brașov.
Foto: arhiva Adrian Vălusescu