Cunoscătorii („insiderii” - cum se mai spune) folosesc, cu intenţie sau fără, numeroase porecle când descriu protagonistii lumii noastre pop-rock, zicând: Ciocu, Moţu, MS, Tetea, Baba, Prezi - adică Mircea Vintilă. Florian Pittiş, Doru Istudor. Mircea Baniciu, Dorel Vintilă, Doru Stănculescu – pentru a nu aminti decât câteva, altminteri lista ar fi mult mai lungă. Mai lesne de descifrat ar fi prescurtările onomastice, adică Nicu, Chifi, Grig, Tino – şi-ţi dai seama că vorbim de Nicolae Covaci, Sorin Chifiriuc, Florin Grigoraş, Antonio Furtună (iar semnatarul acestor rânduri este apelat deseori FSU !). Ei bine, a fost o lungă perioadă de timp când prin RELU se înţelegea imediat doar o singură persoană - Aurel Gherghel: aşa îl ştiau muzicieni şi muzicanţi, instrumentişti şi vocalişti, organizatori şi impresari, ziarişti şi radio-ascultători.
O trupă autohtonă dragă românilor mult. La drum pornită ferice acu` cinci decenii juma`, în București. La ”303”, club politehnist binecunoscut. Membrii de-nceput, Filip Merca, la bas (vivace, dibace, pregnant), Gabriel Drăgan, minunată voce, Florin Dumitru, tobar, Dragoș Vasiliu, Dan Panaitescu, chitariști, Mihai Constantinescu, și el vocalist. Inevitabil, în timp, componența se schimbă. Pleacă unii, vin alții. Apărând, de exemplu, Romeo Vanica, pianist componist, Gabi Litvin, tot la chitară și Radu Stoica, de asemeni gurist. Mircea Drăgan, organist, componist. Mișu Cernea, toboșar. Sau Vlad Gabrielescu, Iuliu Merca ori Doru Tufiș, ghitariști și dânșii. Inevitabil, hiturile vin unu` dup-altu`, rapid. Concertele se-adună benefic, succesu` le stă alături îndreptățit. Iar noi, ăia cu rock & roll înfrățiți pân` la ultima picătură de sânge, aproape de muzica lor fără șovăire. „Mondialul” împletind inspirat, pe plai mioritic, beatul, bluesul, popul și hard-rockul în piese cantabile veșnic. Melodioase, armonioase nespus. Pe versuri celebre din poezia noastră de altădat`. La suflet, majorității, mergând apăsat...