Liderul de necontestat al muzicii progresive scoţiene, Gentle Giant, este una dintre cele mai complexe şi mai îndrăzneţe trupe ale anilor ‘70. Super-grup la numai cinci milioane de locuitori, grupul fraţilor Shulman, Derek, Ray and Phil, a combinat cu mult rafinament hard-rock-ul cu muzica clasică, descoperind noi căi de exprimare art-rock şi un sound propriu, unic în istoria de peste patruzeci de ani a genului progresiv. Încadrat de stilişti în subgenul Cantenbury, muzica grupului Gentle Giant poate fi caracterizată ca un puzzle muzical, împărţit în sonorităţi specifice rock-ului, jazz-ului, blues-ului, muzicii clasice sau chiar medievale. O viziune cu totul nouă şi un nou stil, bazat pe o virtuozitate instrumentală şi vocală, aranjate armonios într-o mixtură autentică de polifonii complicate şi acorduri aparent disonante.
Desprinsă dintr-un vechi grup născut în 1966, Simon Dupree and the Big Sound, trupa Gentle Giant s-a format la începutul anilor ‘70 şi a fost activă zece ani, timp în care au realizat o duzină de discuri, dintre care numai unul în concert (dublu LP însă!). Simon Dupree and the Big Sound era o trupă de pop-soul, care a intrat în British Top Ten cu single-ul Kites, un cântec psychedelic, cu sound Beatles, neagreat de membrii grupului, dar care o dată cu realizarea singurului lor album, Without Reservations, după... 11 single-uri şi patru ani de concerte în tot regatul, au ales alt nume şi o altă identitate sonoră. Derek se săturase să tot fie confundat cu Simon Dupree. Prin trupă trecuseră ca pianişti celebrii Elton John şi... actorul Dudley Moore, iar grupul cântase în deschidere la celebrii The Beach Boys! Însă cariera de real succes, începea în februarie 1970, cu fraţii Shulman la cârmă (Derek vocal, saxofon, percuţie şi bas, Ray vioară, bas, clape, percuţie şi chitară, Phil saxofon, clarinet, trompetă şi recorder – flaut din perioada barocă), apoi Martin Smith la baterie din vechiul grup, şi noii veniţi, conservatoristul Kerry Minnear claviaturi, compoziţie (fost la grupul Rust) şi Gary Green chitară, mandolină, xilofon şi vocal. În primele luni după formare, Gentle Giant era mai mult o trupă de studio, căutându-şi atent direcţia muzicală şi pregătindu-şi minuţios intrarea în scenă, sprijiniţi financiar de managerul lor, Gerry Bron şi de profitul rezultat din prima perioadă. În iulie au făcut primele înregistrări cu Isn’t quiet and Cold? şi City Hermit, ce vor apărea mult mai târziu în 1996 pe compilaţia Out of the Woods. Pe la mijlocul anului au început şi o serie de concerte în Marea Britanie, ca mai apoi să fie invitaţi la Hamburg Big Festival alături de Colosseum, Family, Black Sabbath, Rare Bird, Humble Pie şi Uriah Heep. Însă primul lor album înregistrat în august 1970 (după câteva săptămâni bune de imprimări la Trident Studios din Londra), va apărea în 27 noiembrie şi se va numi simplu, Gentle Giant. Cu acest prim album grupul a făcut posibilă exprimarea bitonală, armonia diferitelor stiluri de cântat, cu a vocilor fraţilor Schulman. Componistica Schulman-Minnear foloseşte o întreagă gamă de şiretlicuri muzicale, conducând ascultătorul spre un tărâm imaginar, fantastic, atemporal. Miracolul Gentle Giant constă în proiectarea imaginii sonore atât din cerebral pe portativ, cât şi din suflet în emoţie captivă, conferindu-ţi noi grade de libertate. Albumul a fost primit bine de public şi critică, chiar dacă imaginea fostului grup al fraţilor Schulman nu a dispărut complet. Deşi personal îl consider un debut excelent de art-rock, din punctul de vedere al valorii albumelor ce vor urma, nu-i pot acorda nota maximă. Întreaga poveste ţesută în jurul blândului uriaş (desenat de talentatul designer George Underwood) este o inteligentă creaţie, excepţional interpretată de membrii grupului. Isn’t quiet and Cold?, monstruasa Why Not, dar mai ales improvizatorica Nothing At All, sunt preferatele mele. Folosirea Moog-ului şi a tobelor electronice pentru prima dată la înregistrările de studio, este iarăşi un pionierat în muzica prog, introdusă de Gentle Giant. Întrucât această complexă muzică a avut anumite defecte sau scăpări la înregistrare şi mici inadvertenţe la tipărirea diferitelor coperţi exterioare sau mai ales interioare, o să vă fac unde este cazul, câteva recomandări personale (pentru colecţionari!). Cea mai bună variantă înregistrată cu acest album (şi cu următorul) este oferită de label-ul Nippon Phonogram Co.
Cel de-al doilea album apărut în august 1971, după câteva luni de înregistrări, reprezintă un pas de uriaş în discografia grupului şi se numeşte Acquiring The Taste. Prima piesă Pantagruel’s Nativity, se afundă inspirat la tot pasul în teritoriul experienţelor, căpătând un statut de referinţă. Cea de a treia, The House, The Street, The Room este năucitoare, rafinată pe de-o parte, iar de cealaltă misterioasă, reuşeşte să împăneze armonios muzica rock cu elemente neo-clasice. Un album de mare clasă, excelent produs de acelaşi Tony Visconti. Primul proiect pentru coperta albumului desenată de Underwood, ce descrie o limbă de uriaş ce atinge o perlă dintr-o cochilie de stridie, a fost respins de grup, fiind asemănător coperţii primului disc King Crimson. Coperta finală a albumului, dispusă vertical, reprezintă gura uriaşului lingând o piersică. Albumul nu a fost editat în America pâna în 1975, iar piesa Acquiring the Taste a fost aleasă ca fundal sonor pentru muzica unui desen animat de Crăciun. La începutul anului ‘72, Gentle Giant a întreprins o serie de turnee în Europa, dintre care cel mai important şi de răsunet, a fost realizat împreună cu deja celebrii, Jethro Tull.
Publicul nu dă importanţă trupei la prima audiţie. Însă dacă îţi începi audiţia GG cu al treilea disc, Three Friends, înregistrat la Advision şi Command Studios, lansat în aprilie în UK şi iulie 1972 în State, surprizele încep să apară. Eşti fascinat şi prins în mrejele unui compozit muzical fecund. Un album conceptual, gândit de Phil Schulman ca o operă rock, mai accesibil decât precedentul, ce încorporează aceleaşi disonanţe geniale şi polifonii penetrante. Una dintre găselniţele muzicale ale grupului Gentle Giant este şi folosirea unor linii instrumentale independente. Contrapuntarea acestora cu solistica clapelor, a chitarei solo sau bas, susţinute de Kerry şi Ray, în Mr. Class and Quality? şi Peel The Paint, fac din cel de-al treilea album al grupului, o piesă importantă a muzicii progresive universale. De fapt, întreaga serie de albume de la primul la Missing Piece sunt imperios necesare colecţionarilor de prog. Acum însă, apare şi prima schimbare de componenţă, Malcolm Mortimore (născut în 16 iunie 1953), preluând instrumentele de percuţie. Realizat şi foarte bine din punct de vedere tehnic la casa germană Line Records, albumul este aproape fără defect. Coperta originală reprezintă trei figuri umane (apropo’ de fraţii Schulman) şi un pescăruş în trei poziţii diferite, iar cea a casei americane Columbia, reproduce coperta primului disc, neţinând seama că în fotografia celor şase membrii Gentle Giant nu mai figureză Martin Smith (născut în 17 decembrie 1946 în Southampton, Anglia), debarcat după primele două albume. Din păcate, la numai 50 de ani, în martie 1997, Martin părăseşte această lume, în urma unei hemoragii interne.
Gentle Giant plănuiseră un turneu uriaş în Europa care să cuprindă şi Est-ul Europei, adică Polonia, Cehoslovacia şi Yugoslavia, dar din păcate nu s-a realizat şi s-au rezumat la Germania şi Italia, la Venice Arts Festival. Pe vară, la întoarcerea din Italia au intrat în studio pentru înregistrarea celui de-al patrulea album la London Advison Studios. În a doua parte a anului 1972, Gentle Giant s-au hotărât să atace America de Nord, deschizând concerte pentru Black Sabbath la început, şi mai apoi cu Eagles şi Camel, pentru Steve Miller, Yes, Edgar Winter şi Humble Pie. După câteva concerte în Canada, au revenit în Statele Unite, concertând în deschidere la Jethro Tull (ce tocmai lansase vârful de lance, Thick as A Brick), toată luna octombrie, în New York, Boston, Florida, Detroit, Chicago, Georgia, Indiana, Maryland, etc. La jumătatea lui noiembrie s-au întors în UK, concertând cu Stray în faţa grupului de blues Groundhogs, până de Crăciun după care au reintrat în studio pentru cel de-al cincilea album. Să ne reamintim, un cântec de pe albumul Three Friends, Working All Day ... cam asta au făcut tot anul ‘72, (aviz amatorilor de la noi!).
Catalogat drept unul dintre minunile Uriaşului, Caracatiţa reprezintă capodopera Gentle Giant, pentru care vă recomand versiunea casei germane Repertoire Records & Tapes (Cardboard Sleeve - 2008), cea mai fidelă din punct de vedere tehnic, vis a vis de sound-ul discului de vinyl. Pentru genialul Octopus, designerul Underwood a creat o caracatiţă stand în mâna uriaşului cu tentaculele petrecute printre degete. Tema a fost preluată de Roger Dean ce a prezentat o caracatiţă roşie extinsă pe întreaga copertă (suma încasată de acesta a fost de 150.000$). În versiunea americană, caracatiţa a fost cenzurată şi introdusă într-un borcan. Cel de-al patrulea album, lansat în decembrie 1972 (înregistrat în lunile iulie-august), este de o muzicalitate improvizatorică impresionantă, cu partituri vocale unice (în America a fost la timpul său un real succes, intrând în Top 200). Vioara, pianul, xilofonul, toate instrumentele de suflat prezente, anunţă un turnir fascinant şi magic deopotrivă. Lupta cu elementele progresive cunoscute până în acest moment se dă bătută în faţa argumentelor ritmico-melodice ale geniului creator Gentle Giant. Inspiraţi din scrierile lui Albert Camus şi R.D. Laing, muzica de pe Octopus, reprezintă o întoarcere în timp vizualizată prin ochiul magic al instrumentaţiei folosite (aprox. 50 de instrumente) şi al exerciţiului solistic şi interpretativ. Poveşti medievale ca Raconteur Trubadour sau instrumentale Boys in the Band cu minunatul bănuţ rostogolit în intro, sau Knots, un incredibil madrigal sau patetica Think of me With Kindness, subliniază unicitatea acestui grup. Un album pentru toate gusturile şi pentru orice fel de exigenţe. Gentle Giant nu şi-au uitat fanii zeloşi, dedicându-le piesa Dog’s Life, o parodie muzicală, aluzie la viaţa de roadie. La această dată, în componenţa trupei apare o schimbare. Martin suferise un accident de motocicletă în luna martie a aceluiaşi an. Discuţiile pentru înlocuitorul lui Malcolm îi vizau pe Mike Giles de la King Crimson şi John „Pugwash” Weathers din Greaseband, care a şi fost ales să facă parte din sextetul de aur. Va urma o participare merituoasă la un festival organizat în primele zile din ianuarie 1973, în Frankfurt sub genericul The Sound of Britain in Concert, unde printre alţii se numărau Steeleye Span, Amazing Blondel şi Alexis Korner. După următorul concert din Italia apare şi prima ruptură, cel mai mare dintre fraţi, Phil Schulman (născut pe 27 august 1937, multiinstrumentist valoros şi principalul creier componistic) părăseşte trupa din cauza unor tulburări de personalitate, grupul activând în continuare în formula de cvintet. Phil trăieşte în Gosort, Anglia din beneficiile unui magazin de suveniruri. Giant începe un nou turneu în Statele Unite, cu Mahavishnu Orchestra, J. Geils Band, Edgar Winter, Ten Years Later, iar în iulie revin în Advision Studios pentru imprimarea celui de-al cincilea album.
Lansat în decembrie 1973, In a Glass House, este monumental, în ciuda stresului pricinuit de plecarea lui Phil, în locul său, galezul John Weathers (născut pe 7 februarie 1947 în Canmarthen, West Wales) are aportul la umplerea vidului creat. Sunetul acestui album devine solid, foarte închegat, un pic cam ermetic din punct de vedere artistic, dar experienţa şi inventivitatea cvintetului dau naştere unei bijuterii, fragile şi extrem de rare. Dealtfel şi realizarea discului este de excepţie. Acurateţea sonoră este perfectă, booklet-ul original tridimensional (prin reproducerea negativului celor cinci pe faţa cutiei CD-ului) cu 6 pagini de interior conţinând versurile şi un scurt eseu scris de Michael Heatley, este remarcabil. Albumul importat în USA a fost vândut în aproximativ 150.000 exemplare (scos din fabricaţie, este astăzi practic imposibil de găsit). Încep un turneu în Marea Britanie cu Wild Turkey sau cu String Driven Thing în deschidere, apoi în Europa, Germania, Italia în Torino înregistrând un show sub numele In a Palasport House, lansat oficial abia în anul 2001. Sfârşitul anului 1973 îi prinde în studio cu single-lul The Power And The Glory, lansat în ianuarie 1974, după care pornesc iar la drum prin Anglia, Elveţia, Germania, Italia, Olanda (în deschidere Kayak) reîntorcându-se în studiouri pentru pregătirea albumului The Power And The Glory.
Albumul, lansat oficial în septembrie în State, la Columbia şi în luna octombrie în UK, disc ce conţine ca bonus, piesa titlu. Dealtfel, cea mai recomandată variantă este realizată la Terrapin Trucking / RGOF. Din Marea Britanie. O epopee despre abuz şi putere, cântată în aceeaşi manieră unică, cu cântece scurte, pline de esenţă artistică mistuitoare, din care distingem compoziţii extraordinare ca Proclamation sau So Sincere, moderne şi complicate armonii, succesiunea imprevizibilă a acordurilor şi folosirea pianului (instrument polifonic) pe post de unul ritmic. Albumul recomandat de majoritatea criticilor serioşi, deşi scurt ca durată (ca majoritatea dealtfel, puţin şi bun), reprezintă identitatea sonoră pare-se, cea mai convingătoare din punct de vedere muzical a grupului Gentle Giant. Cap de serie în majoritatea concertelor ce vor urma din turneul american de promovare, Uriaşul din Scoţia, concertează cu mare succes împreună Traffic, Harvey Mandel, Peter Frampton, Focus, Foghat, John Sebastian, etc.
Anul 1975 aduce cu sine, un nou album de nota 10, Free Hand, lansat în luna august şi înregistrat cu patru luni înainte la acelaşi London Advision Studios. Trupa îşi dorea o versiune quadro-fonică a albumului, dar acest lucru nu s-a putut întâmpla. Free Hand cucereşte America (lansat aici în iulie) care-i primeşte bucuros şi de această dată. În UK albumul înregistrat din aprilie, dar lansat în august, nu se bucură de aceeaşi audienţă şi din cauza fanilor nemulţumiţi de programarea datelor de concert. Dar, din toate discurile Giant-ului acesta s-a vândut cel mai bine, grupul gândindu-se la un turneu mondial. Un vârf al succesului comercial şi desigur o promovare în toamna ce va urma, urmată de o nouă sesiune de înregistrări în primăvară, pentru cel de-al optulea album.
Lansarea a avut loc pe 23 aprilie 1977, iar titlul discului este Interview. Cu acest album lucrurile încep să se schimbe, calitatea muzicală a pieselor nefiind la înălţimea renumelui câştigat. Două vârfuri se pot remarca însă, Design şi I Lost My Head.
Playing The Fool este albumul oficial în concert realizat de Gentle Giant în acelaşi an. Selectând piese din întreaga creaţie Giant, inclusiv din precedentul, dublul-album prezintă un medley de 16 minute denumit Excerpts from Octopus, ce aduce cu sine puţin din mirifica atmosferă a concertelor susţinute de un foarte iubit grup de muzică progresivă.
În august 1977, Gentle Giant realizează ultimul album demn de luat în seamă, Missing Piece (înregistrat în Olanda), cu care Derek şi Ray schimbă orientarea spre noi direcţii muzicale, prea facile, dacă luăm în consideraţie profesionalismul şi tehnica pe care o stăpânesc ca nimeni alţii. Excelent produse şi prezentate, discul de faţă precum şi albumele ce-l vor succeda nu le sunt de folos nicicum, poate doar luând în seamă componenta comercială. Cum însă acest lucru nu durează mult, dezagregarea bate la uşă. Păcat însă pentru spaţiul gol lăsat în urmă şi pentru zilele frumoase ale unei epoci pe care am simţit-o foarte aproape de suflet. Concertele susţinute din nou în America de Nord cu noile trupe de orientări punk-pub rock ca Dr. Feelgood, nu şi-au găsit ţinta, turneul încheindu-se în decembrie, cu un cover preferat publicului, Whipping Post.
Penultimul album, Giant for A Day lansat în septembrie 1978, poate rămâne neobservat de amatorii adevăratului rock progresiv. Doar cu o remarcă pot fi de acord: au vrăjit auditoriul cu precedentele albume şi vor rămâne Giant for... many, ... many generations.
Gândit parcă pentru piaţa americană, albumul Civilian din august 1980, este ultima mărturie sonoră (oficială) a Gigantului Uriaş al muzicii prog din ţara kilt-ului. Vremea albumelor fără nici o piesă proastă a trecut de mult. Lucrurile s-au inversat în favoarea succesului de casă. Şi lumea adevăratului prog s-a schimbat. Însă odată cu anii ‘90, ea va reveni în forţă pe altarul sacrificării obsedantelor ,,se aseamănă cu..., p’asta o ştiu..., parcă am auzit refrenul ăsta...”, etc.
Născuţi dintr-o familie de evrei, fraţii Schulman au cucerit o lume întreagă cu armonia muzicii lor. Ceilalţi membri ai trupei i-au secondat remarcabil, în special Kerry Minnear (născut pe 2 ianuarie 1948, în Salisbury, Anglia) care a dat culoarea specifică sound-ului Gentle Giant prin inserţiile de elemente muzicale medievale. După desfiinţarea grupului, Kerry lucrează împreună cu soţia sa în Midlands la diverse proiecte solo şi jocuri pe calculator. Derek Schulman a activat o vreme la Polygram Records ca vicepreşedinte, unde a lansat nume importante ca Bon Jovi, Cinderella, Kingdom Come, Tears For Fears, etc; apoi ca preşedinte al ATCO Rec. unde a semnat contracte cu AC/DC, Bad Company, Pantera, etc. De curând este preşedintele propriei companii O.M.A. Records, Inc. Cunoscutul chitarist şi mare fan Gentle Giant, Billy Sherwood, îi este recunoscător pentru recomandarea pe care i-a făcut-o lui Chris Squire, în cooptarea sa pe ultimul album Yes, Magnification. Celălalt frate, Ray Schulman (născut în 8 decembrie 1949 în Portsmouth, Anglia) a continuat să compună muzică pentru film de televiziune şi reclame comerciale, timp de patru ani, după care a îmbrăţişat cariera de producător şi cântând ocazional la chitară bas. A înregistrat sub pseudonim, Head Doctor, muzică tehno la Millenium Records. Chitaristul grupului, Gary Green, autodidact, cu bigate cunoştinţe de blues, s-a stabilit în Chicago. A cântat cu grupul Blind Dates timp de cinci ani, după care a schimbat mai multe trupe, ultima fiind grupul de blues Divae, cântând The Boys in the Band şi o compoziţie originală... The Return of The Gentle Giant. John Weathers, bateristul grupului Gentle Giant, a activat în celebrul grup Man până în 1996, a înregistrat un single cu Pete Brown & Piblokto dar a renunţat în 2001, din cauza unor probleme medicale.
Foarte mulţi au încercat să copieze stilul şi ideile Gentle Giant, puţini însă au reuşit să se apropie cumva. Printre aceştia, de remarcat grupul german Iskander cu albumul de debut Boheme, în special în piesa Eltneg Tnaig. Fani ai muzicii Gentle Giant au dat numele uriaşului unor piese muzicale. Aşa s-a întâmplat în cazul chitaristului Ian Crichton, al valoroasei formaţii canadiene Saga.
DVD-ul, Giant on the Box, este imperios necesar pentru fanii nostalgici GG, chiar dacă performanţa de studio a înregistrărilor nu a putut fi egalată şi împrimată corespunzător live. O a doua înregistrare, un concert din 1978, realizată pe DVD în 2006, Sight and Sound in Concert, vă poate convinge de talentul, personalitatea şi tehnicitatea unui cvintet din Olimpul Titanilor.
Muzica magnifică şi versurile filosofice a grupului Gentle Giant reprezintă dimensiuni artistice ale genului progresiv, inconfundabile şi inimitabile, plasând opera lor pe culmile incontestabile ale creaţiei geniale.
Radu Lupaşcu