- Cine ești tu, Radu Gheorghe? Când şi cum ai început să cânţi?
Numele meu chiar este Radu Gheorghe și sunt născut în București, anul de grație 1965, în septembrie 3. Muzica mi-a plăcut de mic și, fără să-mi dau seama, mă trezeam bătând în mobilă și-n tot ce găseam la îndemână, atunci când ascultam muzică. Printre trupele ce m-au marcat în copilărie, au fost The Beatles și The Bee Gees, deși ascultam ″de toate″. Apoi, pe măsură ce am crescut, s-au adăugat în sufletul meu The Police, Yes, Gentle Giant, Queen, King Crimson, Rush și Genesis.
Deși fan al genului progresiv, am ascultat întotdeauna și alte stiluri muzicale și apreciate, trupe și soliști precum Depeche Mode, AC/DC, Iron Maiden, Black Sabbath, Oscar Peterson, Eric Clapton. Întotdeauna am considerat important să ascult muzică diversă și, evident, am preferințe și în muzica clasică: Rachmaninoff, Chopin, Ceaikovski, Bach.
În perioada liceului, în clasa a X-a, împreună cu nimeni altul decât Cristian Pațurcă și cu Mihai Petrescu am înființat prima noastră trupă, Quo Vadis, eu fiind la tobe. Așa a început această frumoasă călătorie muzicală.
Vreau să precizez că termenul de ″muzician″ este prea greu pentru mine. Nu mă consider în această categorie. După ce am terminat liceul am reușit să mă ″școlarizez″ în particular, la Școala populară de Artă, unde am făcut cursurile de percuție și de pictură. În tinerețe, desenam și pictam. Părinții mei nu au vrut niciodată să investească în mine pe latura artistică. Nu-i condamn, nu am ce să le reproșez, dar asta a fost. Ei au insistat să merg la Politehnică. Le-am făcut pe plac, am intrat la această facultate, dar nu mă interesa, nu-mi plăcea, nu învățam. Așa că m-am angajat și pe banii mei am făcut 3 ani cursurile la Școala populară de Artă.
După liceu (l-am terminat în 1983) și armată, am continuat cu muzica și, împreună cu Lucian Bucătaru (voce-clape), Ciprian Tau (ch. solo), Ovidiu Tănasie (ch. arm) și Mihai Petrescu (bas) am format trupa FLORI DE CRIN, trupă cu care în perioada ′85-′89 am cântat la diverse festivaluri, în București și prin țară. La concertele mari, noi, trupele "de duzină" sau "de cartier", nu aveam relații și acces. Mergeam doar în calitate de spectatori. Evident că ne doream să ajungem și noi cândva pe astfel de scene. Noi ca trupă eram destul de apreciați. Încercam să facem o muzică mai progresivă, mai complexă. Deja aveam compoziții, nu mai cântam coveruri. Și noi mai crescusem… ascultam alt gen de muzică, Rush, Yes, Genesis, Pink Floyd, din zona progresivă. Un moment important și de evoluție pentru noi, ca trupă, a fost în 1987 câștigarea ″premiului pentru creație″ la festivalul studențesc Primăvara Baladelor. Acolo l-am cunoscut personal pe Vali Sterian, care încă de la preselecție m-a felicitat, impresionat de faptul că ″făceam și tobe și voce″. De atunci și până azi, Vali rămâne omul și muzicianul care m-a impresionat și marcat profund.
Pe atunci, noi nu ne permiteam instrumente foarte performante și cu Revoluția ne-am hotărât să cântăm prin cârciumi și să facem rost de bani ca să ne cumpărăm instrumente bune. Am cântat cam un an de zile așa, dar nu era mediul pe care ni-l doream și era chiar periculos. Oamenii cu bani care erau în cârciumi, erau din lumea interlopă și uneori închideau cârciuma și ne impuneau să cântăm ce vor ei. Solistul vocal a început să se axeze mai mult pe afacerile proprii și ușor-ușor trupa s-a destrămat.
Prin mai-iunie 1990, eu și basistul am început să cântăm în Compania de Sunet, trupa lui Vali Sterian. Au urmat pentru mine câțiva ani de vis, de apogeu. Am cântat în turnee prin toată țara, alături de acest om legendar. Împreună cu Vali, am înregistrat două albume: ″S-a votat codul penal″ (1992) și ″Evenimentul zilei și altele″ (1994).
Imediat după Revoluție, m-am căsătorit și am doi băieți. Așa cum am spus, eu nu mă consider muzician, dar am făcut doi muzicieni.
După experiența minunată alături de Vali Sterian, a urmat o perioadă în care m-am ocupat foarte mult de afaceri, dar m-am ambiționat să trăiesc din muzică și sper că mi-a reușit.
De-a lungul anilor, am colaborat ca toboșar cu diverse trupe și artiști: Dincolo de pod, Tică Alexe & Sfera, Mike Vlahopol & The Crossroads, Dan Pogo Stănescu & Strada Pogo, Squadro și Blacklight Band (trupe de evenimente). În continuare, sunt colaborator la Teatrul Evreiesc de Stat și în trupa comunității evreiești, Bucharest Klezmer Band.
- Când și cum ai decis să te reinventezi în “Radu Gheorghe Celălalt”? Eu te-am cunoscut acum vreo 5-6 ani, ca toboșar și am avut imensa onoare de a cânta de multe ori, live, acompaniată de o trupă cu care ai colaborat, într-un proiect de mare impact pentru oameni obișnuiți, din public, care își doreau să cânte pe o scenă, în fața unui public numeros. De puțin timp, am fost plăcut surprinsă să descopăr că Radu Gheorghe cântă și cu vocea, nu numai la tobe. Și ce voce…
Păi… în toți acești ani, de când urc pe diverse scene, am fost mereu prezentat Radu Gheorghe și, aproape întotdeauna, au trebuit date explicații. De curând, am decis să cânt cu vocea pentru că așa am simțit… că a venit vremea… De fapt, am cântat cu vocea și când eram tânăr. Dar, cu pandemia, am zis "hai să încerc". Până la urmă, am făcut-o pentru mine. Nu am pornit pe ideea că îmi fac eu o formație. De fapt, cred că a început înainte de pandemie… aveam o sală de repetiții unde țineam tobele și restul echipamentelor. Lângă sala de repetiții era o săliță mai mică unde aveam ca un fel de birou. Acolo am pictat icoanele pe sticlă. De mult voiam să cânt cu vocea și să cânt mai bine. Una din colegele cu care cânt mi-a spus că îmi recomandă un site cu negative, unde găsesc milioane de piese. Asta m-a ajutat enorm să cânt, în condițiile în care nimeni nu avea timp să stea după mine să cânt. Cu negativele mi-am ales piese care îmi plac mie și am început să cânt singur, cu ajutorul unui microfon și a unui mixer micuț. Am încercat să cânt de toate, ca să mă descopăr, să văd unde mă regăsesc, să-mi cunosc limitele (că limite știm foarte bine că avem cu toții). Am încercat, de curiozitate, să cânt și ca Freddie Mercury, dar e foarte greu să imiţi pe cineva. Trebuie să ai școală, e clar. Apoi am început să evoluez, cât de cât și s-a observat. De pensionat nu am cum, pentru că am preferat libertatea, așa că voi cânta și la tobe dar și cu vocea. De câțiva ani mă străduiesc să găsesc un alt nume pentru mine, diferit. Nu știu dacă Radu Gheorghe Celălalt este potrivit, dar este cel mai bun de până acum.
- Ce mesaj transmite “Radu Gheorghe Celălalt” prin muzica sa?
Pe moment eu nu am și nu cânt muzica mea, dar încerc să fac ceva în acest sens. Lucrez la o piesă compusă de Cristi Crețu - chitaristul lui Horia Brenciu și la alte câteva idei personale pe care vreau să le pun în practică. E clar că nu poți să exiști doar cântând piesele altora. Trebuie să-ți creezi propria identitate muzicală.
- Ai şi compoziţii proprii sau interpretezi piese din repertoriul internaţional şi românesc ale altor artiști și trupe?
Prin muzica pe care o cânt momentan, vreau să transmit o stare de bine și să ofer puțină iubire.
Ca și repertoriu, mi-am ales piese străine sau românești, care îmi plac mie mult, care spun ceva, au mesaj și care mi se potrivesc, mă reprezintă. După experiența cu Vali Sterian e clar că nu vreau să cânt vorbe goale, ci vreau să cânt piese cu mesaj. Îmi doresc să ajung la inimile publicului prin ceea ce simt cântând. Am în lucru și un album, în colaborare cu Liviu Gheorghe, băiatul meu pianist care trăiește în Anglia și George Nemezis, producător, cu partea de studio, procesare etc. Acest prim album va conține câteva piese speciale, foarte dragi mie, ale unor muzicieni români (Vali Sterian, Cristi Pațurcă, Nicu Vladimir, Ioan Gyuri Pascu, Mircea Florian etc.) și sper să apară în 2022. Evident, am în plan și piese proprii, dar toate la timpul lor J.
Pentru apariții live încă sunt în căutarea unor colegi pricepuți și disponibili, la clape și chitară, pentru proiectul Radu Gheorghe Celălalt.
*** De la data interviului și până la momentul publicării (2024) am găsit 2 colaboratori – Florian-Ioan Laghia (chitară) și Anamaria Anca (vioară) – și împreună cântăm sub denumirea Radu Gheorghe Celălalt.
Sunt conștient de necesitatea de a avea un impresar pentru concerte și promovare.
- Vrei să ne povestești ceva și despre Radu Gheorghe – artistul plastic? Am admirat multe fotografii ale picturilor tale de icoane pe sticlă. Eu le-aș povesti câte ceva cititorilor revistei despre această pasiune...
De mic am fost pasionat și de desen. Un coleg de-al meu era mult mai talentat decât mine. El desena personaje din desenele animate ale lui Disney. De acolo, de la el mi s-a tras o pasiune pentru indienii și caii lor din America. Apoi, la liceu, am început și să pictez. Pe lângă muzică, de tânăr îmi plăcea să colind anticariatele și să-mi cumpăr albume de arte plastice. Apoi am cunoscut artiști și am început să îmi formez o cultură generală temeinică în domeniul artelor plastice. Am început să pictez. O perioadă am oscilat între muzică și pictură, dar e greu să faci bine mai multe lucruri în același timp și există riscul să nu iasă până la urmă nimic bun. Până la urmă, m-am axat pe muzică. Poate că aș fi reușit și ca artist plastic. Chiar soția și alte persone m-au încurajat să merg la universitatea de arte plastice. Doar că eu sunt destul de interiorizat. Nu-mi place mulțimea de oameni, nu-mi place să ies în față. Îmi place să stau mai mult în "colțișorul meu". Așa că am ales să merg mai departe cu muzica.
Am citit și studiat câteva cărticele despre pictura de icoane pe sticlă și m-a atins cumva în suflet, pentru că acesta este un fenomen unic în lume. Pictură pe sticlă se mai face și în alte țări, dar nu pictură de icoane. Pictura de icoane pe sticlă a apărut la noi în țară în perioada de ocupație a imperiului austro-ungar. Aceștia erau catolici, iar țăranii, iobagii din comunitățile mici erau ortodocși și nu au vrut să se lase convertiți la catolicism. Nu aveau biserici, nu aveau unde să se roage, și, din acest motiv, au început să-și facă singuri icoane pe sticlă, după icoane vechi de pe hârtie. Câțiva dintre ei au fost foarte talentați. Mulți erau oameni simpli, lucrători de la câmp. Nu existau atunci artiști. Majoritatea icoanelor pe sticlă, pictate atunci, sunt considerate artă naivă, pentru că aveau calități artistice deosebite. Pe mine toată povestea asta m-a impresionat puternic. Am văzut acolo sufletul românului simplu, asuprit, creativ, credincios și asta m-a atras și impresionat. Am văzut cum au ținut cu dinții la credința lor.
Prin 2011-2012 mi-a încolțit ideea de-a studia acest domeniu. Timp de 3 ani, am cumpărat alte albume mai cuprinzătoare, am colindat muzeele prin țară și m-am informat. Am fost și am discutat și cu un pictor iconar la o mănăstire de călugări. Tot atunci am intrat și am studiat un an de zile la Teologie unde am făcut desen de icoană. Încet încet am început să pictez icoane în atelierul improvizat lângă sala de repetiții despre care am povestit. Am încercat să le vând, dar nu am prea găsit doritori. Oricum sticla era de dimensiuni destul de mari și tehnica de pictat și munca în sine este foarte grea. Trebuie să ții sticla și culorile în mână și pictezi pe spatele sticlei, invers. Am fost la câteva târguri de artă, am cunoscut pictori iconari care mi-au apreciat cu obiectivitate lucrările. Doritorii ar fi vrut să cumpere o astfel de icoană cu 50 de lei, când prețul corect fusese evaluat undeva între 60 și 100 de euro.
Și în acest fel am fost dezamăgit și m-am cam demotivat de lipsa de interes (nu neapărat din punct de vedere material). Pe de altă parte, nici nu mai aveam loc unde să depozitez picturile și nici nu mai aveam timp, din cauza proiectelor muzicale. Acesta a fost perioada picturii de icoane pe sticlă.
- În încheiere, vreau să îți mulțumesc pentru acest interviu și material special. Îți doresc să ți se realizeze toate proiectele propuse și să continui să ne atingi sufletele prin muzica și mesajele pe care le transmiți pe scenă și în studio.
Interviu realizat de Lili Cristian “Multipass”, 2 septembrie 2021 (și publicat în 17 octombrie 2024)
Foto: Arhiva personală