Ramona Horvath este stabilită în capitala Franţei din anul 2010, unde s-a afirmat printr-o elegantă prestanţă pe scena jazzului. Are o fertilă activitate concertistică, în grandioase săli de concerte (Radio ORF şi Bosendorfer - Viena, Opera Națională Maghiară – Cluj-Napoca, Ateneul Român - Bucureşti, Grand Theatre d’Angers, Palazzo Madama - Torino etc.), a participat în renumite festivaluri din Franța, Italia, Spania, Austria, Portugalia, Belgia, Ungaria și este invitată să susţină recitaluri în cele mai apreciate cluburi de jazz din Lisabona, Viena, Roma, Paris…). Ramona a absolvit Conservatorul de Muzică din capitală și a fost eleva celebrului nostru pianist de renume mondial, János Kőrössy - pe ultimul ei album îi atribuie o nouă dedicaţie (JFK). În exclusitate pentru revista noastră virtuală, Arta Sunetelor, a acceptat să ne vorbească despre cariera muzicală de la Paris.
Interviu cu Ramona Horvath
În primul rând, felicitări pentru noul tău album, abia lansat acum în luna octombrie. El se numeşte Absinthe şi a fost realizat la o casă celebră de jazz din Spania. Să începem acest interviu cu povestea acestuia. Este o casă de discuri celebră şi de referinţă în jazzul de pretutindeni. Cum ai ajuns la aceasta şi care este componenţa trioului tău?
Mulţumesc mult! Da, sunt foarte fericită de această nouă colaborare cu Fresh Sound Records. De ani de zile îmi doresc în taină să semnez cu ei, şi iată că momentul a sosit când probabil trebuia să sosească. E o casă de discuri în care foarte greu se pătrunde, eu am trimis câteva piese, lor le-a plăcut muzica şi conceptul şi au preluat mai departe realizarea albumului. Mai târziu când l-am cunoscut personal pe patronul casei de discuri, am aflat că şi el mă știa de câțiva ani, auzise de mine… Apoi, mai există şi factorul vibe uman care în special pentru oamenii experimentați din show biz cântărește foarte mult. Trioul meu este format din Nicolas Rageau la contrabas şi Antoine Paganotti la baterie. Pe disc apare ca invitat, saxofonistul tenor André Villéger, o legendă a jazzului francez.
Unde ai lansat acest album în România şi cum a fost el primit?
Nu l-am lansat încă în România, deși fix în data lansării oficiale (24 octombrie) în timp ce albumul se lansa în Franța, Belgia, Elveția, Spania, Japonia şi USA, eu mă aflam la Baia Mare în festivalul One Jazz în concert cu un un grup internațional (Saul Rubin USA - Ramona Horvath Quartet). Dar sper şi îmi doresc să pot reveni cu noul disc în anul care vine şi în România.
https://www.ramonahorvath.com/about
Apropierea pentru muzica de jazz se datorează familiei, da?
Da, muzica a fost non stop în casa în care am crescut, şi asta o datorez întâi de toate mamei, bunicilor materni şi întregii familii din partea mamei. La noi se asculta de toate, se respectau gusturile tuturor, de la muzica de café concert, clasică, jazz, varietăți internaționale, lăutărești, populare şi operetă… Un spectru extrem de larg, ahaha :) care poate părea un cocktail bizar când îl enumăr, însă cred că este extrem de formator pentru urechea unui copil cum eram eu.
Cânţi de la trei ani la pian! De ce ai ales pianul?
Da, am început să mă « joc » de pe la trei ani, aveam pian în casă şi îi dădeam târcoale non stop, încercând să găsesc după ureche melodiile pe care le ascultam în casă.
Care au fost principalii tăi mentori din jazzul universal?
Am fost (şi sunt în continuare) marcată de figurile emblematice ale pianului, cu o sensibilitate mai accentuată către Errol Garner, Bud Powell, Oscar Peterson… însă mentorul real din viața mea a fost Jancy Korossy.
După terminarea studiilor la Conservatorul din Bucureşti te-ai întâlnit cu marele nostru pianist Jancy Kőrössy şi, astfel, cariera ta s-a orientat evident spre... jazz. Cum v-aţi cunoscut şi care este experienţa dobândită cântând alături de profesorul tău? Aveţi chiar un frumos album înregistrat la Electrecord!
Ne-am cunoscut prin Teodor şi Vladimir Cosma, care îi erau prieteni vechi şi care cunoscându-mă în Franța cu ocazia unor festivaluri de film la care participam în calitate de pianist acompaniator de film mut (mulțumiri Irinei Margareta Nistor care a crezut în mine încă de pe băncile școlii şi care m-a recomandat regizorului Savel Ştiopul!), m-au îndrumat să iau legătura cu Jancy Kőrössy care revenise în Europa şi era stabilit în Germania. Astfel, am ajuns la maestrul Korossy şi am început să studiez cu el. Despre anii petrecuți împreună, pe scenă şi în afara ei, despre toate lecțiile de muzică, jazz şi viață… cred că ar trebui mai degrabă să scriu o carte :))) altfel, nu avem suficient timp. Pot spune însă, că mi-a schimbat total felul în care priveam muzica (nu numai jazzul). Jancy era un adevărat ARTIST până în firul de păr, atins de geniu evident, dar dublat de o inteligență şi intuiție muzicală rară, un estet în adevăratul sens al cuvântului; şi astăzi rememorez şi aplic sfaturi şi «chei» pentru aranjamente sau armonizări… Da, am înregistrat Dor De Acasă (n.r. 2008, album premiat Cel mai bun disc de jazz al anului 2009), la două piane (electrice, din păcate) un album cu multă muzică de inspirație românească într-un limbaj de jazz evident, cum doar el știa să o facă de minune.
În anul 2010 te-ai mutat la Paris, unde probabil ai găsit un mediu propice pentru a te exprima şi dezvolta profesional.
Am ajuns la Paris cu o rezidenţă artistică de patru luni, prelungită iată în cincisprezece ani. Parisul este un mare centru internațional de jazz, toți marii muzicieni de jazz cunoscuţi, includ Parisul pe harta turneelor lor. Îmi doream enorm să îi văd, să îi ascult de la câțiva metri distanță. Parisul înseamnă şi un mare centru în care muzicieni de pe toate meleagurile se întâlnesc, cântă, colaborează... așa încât mi-am dorit şi eu să cunosc această efervescenţă, să cânt cu cât mai mulți şi diverși muzicieni, să am schimburi de experiențe, să învăț şi să « fur » de la unii dintre ei …
Cum apreciază francezii această muzică şi de ce crezi că jazzul ocupă un loc important în cultura lor muzicală?
Jazzul este foarte iubit cred eu pentru că au cumva o educație şi o tradiție în acest sens, au avut acces la marile nume istorice din jazz încă din anii 20’. Nu e deloc neobișnuit să întâlnești oameni în vârstă din sate franceze care îți pot vorbi ore în șir despre ultimul concert al lui Bill Evans la Paris, sau orchestra lui Tadd Jones la Festivalul de la Nisa etc… şi asta pentru că au asistat la multe concerte şi festivaluri şi au avut posibilitatea de a vedea nume mitice în jazz. În plus, o serie de muzicieni de jazz istorici s-au stabilit la un moment dat în Franța, unii dintre ei au locuit chiar la Paris: Bud Powell, Kenny Clarke, Sydney Bechet, Johnny Griffin, Archie Shepp, Nina Simone …lista e lungă.
Te rog să ne descrii prima ta experienţă, de artist român emigrat la Paris. Cine te-a susţinut şi cum ai ”spart gheaţa” într-o piaţă muzicală serioasă, cu trainice rădăcini încă din anii ’20?
Francezii sunt foarte pretențioși, dar asta nu e nimic nou :) nu mi-a fost şi nu-mi este ușor nici acum, este o competiție acerbă. Doar la Paris sunt în jur de o sută de pianiști excelenți, vă imaginați în toată ţara? Primul « gig » l-am avut la Cité Universitaire une aveam rezidenţa artistică, şi unde se organiza în fiecare an un festival de jazz. Apoi am prins curaj şi am început să frecventez ușor, ușor, jam-session-urile din oraș, am început să ies serile la cluburi şi în săli de concerte pentru a asculta cât mai mulți muzicieni. Asta ar fi long story short. Într-o bună zi am avut șansa de-a întâlni pe Claude Carrière jurnalist, muzician, preşedintele Academiei de Jazz din Franța la vremea respectivă, unul din puţinii specialiști ai muzicii lui Duke Ellington, mondial recunoscuți, şi un om cu o cultură ieșită din comun. Tocmai lansasem primul meu disc XS Bird şi Claude fusese plăcut surprins atât de mine, cât şi de faptul că pe disc figura o piesa foarte rar cântată, din creația lui Duke Ellington. A fost surprins cum o fată venită şi crescută în România, să știe piese obscure semnate Ellington? Ahaha... Din acel moment, am devenit prieteni, mă sfătuiam cu el în alegerea unor piese, avea acasă tone de partituri şi înregistrări unice în lume, pe care mi le punea cu drag la dispoziție, mergeam la concerte de muzică clasică şi jazz împreună … mi-a dat multă încredere în mine şi acest lucru a contat!
Sunt convins că povestea primului tău album este una interesantă. Cum a apărut XS Bird şi cum a fost el primit de critică şi de fanii jazzului?
Un alt « susţinător » constant al meu şi al parcursului meu muzical a fost şi este Nicolas Rageau (contrabasist şi partener de scenă de câțiva ani), el este cel care m-a impulsionat puternic în a înregistra un disc în memoria mentorului meu, Jancy Kőrössy. Aşa s-a născut XS Bird, care a fost bine primit de critica franceză, am avut câteva recenzii bune, câțiva dintre jurnaliștii importanţi remarcându-mi, la vremea respectivă (2015), melodicitatea discursului, sunetul personal (element extrem de important pentru un muzician de jazz) şi stăpânirea instrumentului.
https://www.youtube.com/channel/UChQhjrQ3ROTd8Pi8tu6xPbw/videos
Compui multă muzică, ai dovedit originalitate, virtuozitate şi, mai ales, spontaneitate improvizatorică. Câte albume ai (mai) lansat în Franţa şi care sunt alegerile tale în materie de coveruri/preluări?
Mulțumesc încă o dată pentru asemenea cuvinte frumoase! După XS Bird, am înregistrat Lotus Blossom (2017) în format geometric variabil: solo / duo / trio şi quartet, Le Sucrier Velours (2019) - în duo cu Nicolas Rageau, Carmen’s Karma (2023) - în trio şi acum câteva zile tocmai a fost lansat ABSINTHE (deci 2025) - principalmente în trio, plus câteva piese în quartet. Ca şi repertorii întotdeauna am cântat doar ce mi-a plăcut. Este un lux îmi dau seama, dar cred că astfel am putut fii onestă, venind în fata publicului cu o muzică care mă reprezintă. Compun desigur, pe fiecare disc adaug cel puțin o piesă de-a mea, îmi plac « găselniţele », raritățile (dealtfel acesta este şi conceptul discului ABSINTHE, lucruri rare, fie inedite, fie nemaiauzite în această formulă etc…) indiferent de stilul de muzică. Pe discurile mele se regăsesc ambianţe foarte diferite: Carmen’s Karma se articulează în jurul muzicii clasice, pe XS Bird şi Lotus Blossom găsim câteva piese cu iz puternic tradițional românesc (dansul călușarilor, dansuri din Oaș… etc), Le Sucrier Velours care este şi titlul unei piese semnate Duke Ellington, înregistrată de Duke într-un exemplar unic dedicat reginei Angliei, suntem în zona mainstream şi be bop. ABSINTHE merge direct în zona anilor ‘70, ’80, muzică pop / disco, cu aranjamente pentru trio acustic din piesele lui Stevie Wonder, Michael Jackson, Bee Gees etc..
Care este formatul muzical preferat, în care te simţi confortabil, duo, trio sau quartet, şi de ce?
Cânt mult în formulă de quartet / cu solist saxofon tenor, îmi place foarte mult să acompaniez saxofoniști buni. Formula de duo este cea mai fuzională şi care necesită şi își permite un timp mai lung de ajustare pentru că sunt doar doi muzicieni implicaţi. Formulă tipică de jazz clasic este cea de trio (pian / contrabas / baterie), care desigur este şi cea mai dificilă de dus la un nivel înalt, deoarece implică un interplay şi un nivel de ascultare, anticipare a intențiilor muzicale ale celorlalţi, foarte ridicat. Personal mă simt cel mai bine în grupurile, indiferent de formulă, în care toți muzicienii sunt cu adevărat generoși în timpul cântatului, unde nu există « ego », ci doar dorința de a realiza un dialog spontan alături de colegii de scenă, unde toți încearcă să facă cât mai bine muzică pentru ca grupul să sune bine!
Mărturisesc că din jazzul mondial, am o pianistă pe care o prefer înaintea celorlaţi, care şi-a definit clar stilul de-a interpreta, el este recognoscibil şi de mulţi fani. Este vorba de Diana Krall. Pot spune, cu mândrie chiar, că ţi-am simţit personalitatea în concertul văzut de mine la Sala Auditorium, cred că a fost în anul 2018. Ai adaptat modernitatea jazzului în compoziţiile tale, ai prospeţime, carismă şi vigoare, reale calităţi care îţi oferă eleganţă.
Multumesc din inimă! Ca toți muzicienii de jazz (şi nu numai) am început prin a-i « copia » pe alții, solouri, acompaniamente, fraze, armonizări etc…, însă la un moment dat probabil că lucrurile s-au decantat, transformat şi devenit cumva proprii mie. Este important ba chiar esențial să-ți găsești propria voce, identitate, personalitate, în mod special când ești instrumentist. Cred că publicul, în special, cel de astăzi, vine la un artist pentru ceea ce reprezintă el / ea în sine, pentru singularitatea şi personalitatea proprie, şi nu (doar) pentru un anumit stil de muzică pe care îl prezintă.
Cum reuşeşti să fii pozitivă şi naturală permanent?
Am o natură pozitivă cred, dar este şi o stare pe care doresc să o întrețin. Am un ritm de viață extrem de intens, canalizarea energiei în pozitiv este o atitudine, dar şi un exercițiu de practicat.
Ce altă muzică asculţi în afară de jazz?
Motown, boléros, muzică clasică, r&b…
Ai hobbyuri?
Filmele, iar de curând tap dance :)
Mulţumesc mult,
Radu Lupaşcu
26 octombrie 2025
https://www.youtube.com/watch?v=VATBmn28Fpg
Foto: Arhiva personală Ramona Horvath