Interviu cu Ana Pătan
1. Acum locuieşti în Suedia, dar povestea ta începe în România. Cum ai debutat şi în ce stil muzical? Cine au fost mentorii tăi şi primul instrument care te-a fascinat? De ce ai emigrat?
Când am ajuns în București la facultate, din orășelul meu de pe malul Dunării, Turnu Măgurele, am fost invitată să cânt la Balurile Bobocilor, unde l-am întâlnit pe idolul meu, Alexandru Andrieș, și i-am arătat câteva din cântecele mele. M-a luat cu el la TVR, unde era în seara aceea în direct, la "Vânare de vânt" a lui Vali Sterian și Victor Socaciu. M-au invitat să cânt o piesă live în emisiune. Muzica mea i-a impresionat, așa că m-au îmboldit apoi să particip la festivalul Om Bun din anul acela, pe care l-am câștigat, și iata-mă în presă ca laureată folk. Eu nu știam ce stil de muzică fac (la vremea aia, Andrieș mi-a categorisit-o ca un fel de rockabilly, adică ceva country, ceva rock'n'roll, blues, jazz european gen Patricia Kaas, un mix de tot ce ascultasem crescând...), după cum nu mă interesează nici acum să clarific. Britanicii mă numesc prog, nemţii - rock și jazz, suedezii - funk, norvegienii - blues... Pe Wikipedia sunt descrisă drept artist "fusion", iar pe Encyclopaedia Metallum figurez ca heavy metal! Mă amuză câte variante de percepție există pentru unul și același lucru, și cum descrierea e diferită pentru fiecare nație, în funcție de obișnuințe și de dorințele pe care le proiectează asupra ta. Cred că se bazează mai mult pe aspecte fizice și comportament ale artistului, decât pe o înțelegere adâncă a semnificațiilor muzicale (în privința asta poate englezii sunt cel mai aproape de esență).
În viziunea mea nu există stil. Sunt incapabilă să mă încadrez la un singur gen de muzică, și nici nu văd de ce m-aș forța la o asemenea limitare. Pentru mine nu contează ce etichete mi se-aplică, atâta vreme cât oamenii găsesc ceva relevant în ceea ce spun. Deci dacă tu ești de părere că eu cânt blues, eu zic că ai perfectă dreptate.
Așadar, în România, pentru că am debutat pe o scenă de folk, acompaniindu-mă doar cu o chitară acustică (doar pentru că asta-mi permiteam pe vremea aceea), m-am trezit folk. Ceea ce a fost și bine, căci folkiștii s-au dovedit un grup foarte primitor și prietenos, dar a fost și restrictiv, pentru că de fiecare dată când exploram alte stiluri (cu trupa mea de rock, de exemplu) reacționau destul de ofensați.
Tot Andrieș m-a adus și în echipa de muzicieni a impresarului lui, Aurel Mitran, unul din principalii agenți artistici din țară (Laura Stoica, Compact, Nicu Alifantis etc.) și astfel am avut norocul și experiența marilor scene, studiouri de înregistrări, și a culmilor din "show-biz"-ul românesc, până ce am terminat facultatea.
Imediat, după care am emigrat. Pe de o parte din fascinația străinătății, venind probabil din interdicțiile comuniste. Aveam 12 ani când a căzut regimul ceaușist, deci aceste schimbări politice și ideologice s-au produs exact în perioada mea de maxime întrebări existențiale. Pe de altă parte, am emigrat pentru că n-am simțit niciodată o identificare cu spațiul mioritic. Oricât am încercat, n-am reușit să mă-ndrăgostesc nici de limbă, nici de tradiții și obiceiuri, si nici de felul de-a fi al oamenilor, trăiam într-o alienare deprimantă, în care nu prea puteam împărtăși idei și activități, ce aveam eu de oferit nu era nici înțeles, nici apreciat. Îmi doream să-mi găsesc cândva un "acasă", unde să mă simt printre "ai mei", conștientă totuși că așa ceva s-ar putea să nici nu existe. Iar muzical, să învăț teorie, chitară și tot felul de aspecte care la vremea respectivă nu erau oferite decât puținilor studenți de muzică clasică, la conservator.
În mod surprinzător, locul în care m-am integrat cel mai ușor și unde m-am simțit cel mai binevenită este Germania (și spațiul european unde se vorbește germana, Austria, Elveția, Luxemburg etc.). Mi-am petrecut acolo jumătatea adultă a vieții mele, iar acum zece ani am obținut și cetățenia nemțească, pe lângă cea română, pe care mi-am putut-o păstra.
Deși, servind muzica prin colțurile planetei pe unde mă duce, stau foarte puțin "acasă". Mi-am petrecut și-mi petrec perioade îndelungate și în Italia, America, ba chiar și China. De câțiva ani sunt în Suedia, care din păcate nu mă atrage deloc prin cultură, climă și comunitate, dar avem aici un locșor foarte frumos, izolat și sălbatic în pădure, care ne oferă spațiul și liniștea creativă greu de găsit în mijlocul Europei.
În multe privințe, România a ieșit mai câștigată așa. Eu îi sunt și acum recunoscătoare pentru educația solidă pe care mi-a oferit-o, și care mi-a adus multe beneficii peste tot pe unde m-am dus. Niciodată nu-mi vorbesc țara natală de rău în străinătate, nici când aș avea poate motive, și nici dacă sunt provocată. Dimpotrivă, pe unde mă duc, încerc să-mi impun obârșia cu demnitate, nu ascund niciodată faptul că vin din România, nu-mi ascund accentul, și nu-mi neg cultura care mi-a fost insuflată dinainte de-a-mi da măcar seama. Am observat că acest tip "ne-fanatic" de ambasadă produce rezultatele cele mai profunde: străinii îmbrățișează cu mai mare încredere tot ce le pot oferi din România, de exemplu, piesa Soarele meu, singura în română de pe albumul meu în engleză "Spice, Gold and Tales Untold" e mereu primită cu multă încântare pe scenele internaționale.
Instrumentele, mă fascinează mai toate. M-am apropiat mai mult de chitară, din motive pur practice, fiindcă e mai ușor de procurat și transportat decât, să zicem, un pian. Electrică, pentru că e mai ușor de apăsat pe corzi (vedeți, "ușor" e cuvântul-cheie, nu-mi place să mă omor cu munca, în timp ce fac muzică). Am învățat primele acorduri - de la Cristi, fratele meu mai mare - pe o acustică aproape de jucărie, a unui vecin din Turnu Măgurele. Era necesar, căci idolii mei cântau la chitară: mai sus-menționatul Andrieș, iar pe plan internațional, Chris Rea. Și sunt extrem de încântată că am reușit nu doar să le calc pe urme, profesional vorbind, ci să-i și cunosc personal, ca prieteni!
Dar capitolul mentori e nesfârșit, cred că mai mult decât de la școală sau din cărți am învățat aflându-mă în jurul unor mari muzicieni internaționali, observându-le atitudinea, respectul față de muzică, ascultându-le poveștile și chiar cântând live cu muzicieni ca Mike Stern, TM Stevens, Steve Bailey și, bineînțeles, Jonas Hellborg, care e partenerul meu de viață de aproape 20 de ani, și de la care mi-am însușit o mare parte din disciplina și gândirea muzicianului serios și pasionat.
2. Ce îţi mai aduci aminte de Turnu Măgurele? Te provoc la un remember afectiv.
Cred c-a fost un loc bun de crescut mare, un oraș suficient de "urban" încât să fie declarat "municipiu", și suficient de mic încât să aibă totuși natura aproape, și fiecare să cunoască pe fiecare, vecinii să aibă grijă de copiii din comunitate, fiind noi acei copii care au crescut "cu cheia de gât". Părinții mei au fost prima generație din familiile lor care "să-nvețe carte" și să se mute la oraș, să stea "la apartament", cu electricitate și apă curentă (Ei!, cel puțin teoretic...). Am fost un copil activ (poate puțin spre hiper) și băiețoi, cu genunchii veșnic zdreliți, cățărându-mă pe toate gardurile și-n toți duzii și caișii din zonă, la cataramă cu toți gândacii și șerpii de pe valea Oltișorului (un braț al Oltului, în care-am și învățat să înot).
3. Care este stilul tău preferat de cântat şi care crezi că ţi se potriveşte mai bine? Ai început cu jazz? Văd că ai şi momente prog, bineînţeles, şi mult blues…
Mă regăsesc în toate, le-am studiat temeinic pe toate și clădesc continuu pe tot ce-am învățat, dar mai ales pe ce simt, pe cine sunt. Vin din România și am absorbit și cultura din diferite părți ale lumii, reconstruindu-mă de câteva ori de la zero. Dacă se aud multe chestii diferite în muzica mea, este pentru că eu însămi sunt multe chestii diferite.
După cum ziceam, partea asta cu stilul mă interesează prea puțin, de fapt mai mult mă încurcă, pentru că oamenii au anumite așteptări, iar eu nu vad muzica așa, ca produse din diferite raioane, la care i-a obișnuit pe ei piața.
Nu știu cum aș putea pune în cuvinte relația mea cu muzica... E o forță pe care o servesc, și care vine ca o întreagă unitate, cu ideile textuale, melodice și emoționale, cu toate ritmurile și sonoritățile (acorduri, linii de bas, tonalități etc.), adică într-un univers fonic complet, pe care de multe ori nu-l înțeleg, și pentru care încerc să dobândesc suficientă experiență și atenție încât să-l pot urma oriunde mă duce. Faptul că pot cânta la chitară și cu vocea, faptul că pot scrie cântece complete, cu versuri, aranjamente și melodii sunt doar aspecte secundare, adică toată partea asta de interpretare e pentru mine doar efectul, urmarea muzicii: rezolvată prin studiu și exercițiu. Pentru mine cel mai important și greu, e să traduc în sunete ce simt în... nu știu, în spirit. Asta e ceva ce nu se poate învăța la școală, și cere multă sensibilitate, un fel de dezvăț de obișnuință.
Desigur că pot face piese într-un stil anume, după o rețetă clară, nimic mai simplu. Majoritatea așa procedează. Dacă aș avea de gând să particip la ce face majoritatea, sunt sigură că aș reuși cu brio. Dar mi se pare o pierdere de viață pentru mine și un produs de duzină pentru cine ascultă.
4. Ce impresie ţi-au făcut festivalurile de blues din România? Ce se vede sau ce se aude în afara despre ţării bluesul românesc? Cred că suntem pe calea cea bună. Cum am putea creşte numărul ascultătorilor de blues, ceva fani sunt, însă nu suficient de mulţi… În Bucureşti sunt mai puţini ca în provincie, mă întreb, oare de ce?
Întrebi un neavenit :). Ce-mi parvine din și despre România sunt zvonuri vagi, și în general n-am cunoștințe despre consumul de muzică. Dar dincolo de asta, categoric că sunteți pe drumul cel bun, singurul lucru important e că voi continuați să vă dedicați energia pentru ceea ce vă place, cu ceva în care credeți profund. E tot ce contează, și cu cât reușiți să continuați, cu atât mai mare impactul pe care-l creați, influența și educația pe care le-aduceți în societate. Sunteți o formă necesară de rezistență și ancorare la valori reale într-o lume în schimbare, în care realitatea este înlocuită de virtual, cultura de grosolănie, și sunetele reale sugrumate de "bip"uri din computer. Tot ce poți face astăzi e să dai un exemplu, să trăiești în conformitate cu regulile morale în care crezi, și poate vei reuși să inspiri pe cineva, să-i încurajezi și pe alții care simt ca tine. Ideea nu e să fiți mulți, ci să fiți.
5. Ai fost invitată la un festival în inima munţilor, lumea nu ştie cât este de frumoasă acea zonă de la poalele munților Nemira, pe malurile râului Trotuș. Tu cum ai aflat de Dărmăneşti Blues Fest?
Da, de-abia aștept, va fi ceva frumos și deosebit, mai e puțin, se întâmplă vara asta, în august (pe 23)! M-au invitat deja de anul trecut, de cum s-a terminat ediția dinainte, și mi-a plăcut ușurința, sinceritatea și seriozitatea tuturor planificărilor de până acum, la standarde de-a dreptul nemțești!
Pentru mine recitalul acesta înseamnă mult mai mult decât un simplu concert într-un festival! Marius Diaconescu și echipa lui sunt primii români care să facă eforturi să-mi readucă muzica în România, după 24 de ani în care n-am mai avut nici o legătură cu scena de-aici! Apreciez declarația de încredere și prietenie, pe care o simt cumva ca în numele întregii nații... E și unicul meu concert din România, odată într-un sfert de veac, așa că, pentru cine e interesat, recomand să-și cumpere deja bilete!
Mă pregătesc și eu tot la superlativ, cu o trupă formată din cei mai buni muzicieni pe care-i am la dispoziție, din Suedia și Italia. Sunt foarte nerăbdători să cânte pentru prima oară în Romania, de care mă tot întrebă multe (nu le spun nimic, să fie surpriză!)!
6. În România avem o singură chitaristă de blues, Roxana Stroe. Afli multe despre ea în cartea mea Blues Made in Romania (vol. 2). Nu e incomodă această postură, îţi este dificil să răzbaţi în această lume muzicală dominată de bărbaţi? Într-un interviu acordat prestigioasei reviste germane Gitarre & Bass, ai declarat că: „sunt destul de fascinată de acest instrument grațios și versatil, dar mai mult decât să vorbesc despre ea, îmi place să mă lupt cu ea!“
În prim-plan este muzica pe care o fac, și nu vreau să distrag de la asta. Nu fac caz de faptul că sunt femeie. Sunt un om, care s-a specializat în ceva anume, despre care nu mă interesează că e practicat îndeobște de bărbați. Nu sunt nici număr de circ, nu mă îmbrac sau comport mai "sexy" decât orice muzician de sex masculin. Mă inspiră puterea unor personaje din muzică, precum Nadia Boulanger, sau Martha Argerich, despre care e evident că sunt femei, dar nimeni nu e preocupat de asta. Când Angela Merkel era cancelar, se discuta despre politica ei, nu despre faptul ca e femeie, sau prima femeie cancelar sau singura femeie cancelar. Era cancelar. Şi gata! Asta înseamnă să fii egală. La modul că numănui nu i-ar trece prin cap să te considere diferită pentru că ești femeie.
Cât despre a răzbate, oricine poate răzbate dacă face ceva bun, original și sincer. Succesul nu constă în a fi recunoscut pe stradă când te plimbi prin Indonezia. Ci să faci ce-ți place și cum îți place, dar bine, cu responsabilitate, la cel mai bun nivel posibil.
Ce spuneam acolo în Gitarre & Bass, că am certuri cu chitara, pornise de la mentalitatea chitaristului zilelor noastre, care se simte într-un permanent concurs de notorietate, trebuie să cânte cât mai multe note, cât mai rapid posibil, și să aibă mereu controlul asupra a ce se-ntâmplă. Eu nu simt nevoia asta. Îi permit instrumentului meu să mă ia prin surprindere, să mă-nvețe ce merge și ce nu, ba chiar și să mă facă de râs în public, dacă uneori decidem să abordăm direcții diferite. Nu pentru că n-aș avea orgoliu, ci pentru că găsesc mai important să explorez universuri noi, decât să execut mereu același lucru în mod "corect".
7. Mi-a plăcut videoclipul tău, General Conspiracy şi cred că are o poveste. Ne-o spui?
Haha, cântecul acela a fost făcut cu mult înainte de moda teoriilor de conspirație care ne-au inundat acum viețile! Textul e o glumiță nevinovată, o satiră despre una din acele zile în care totul ne iese anapoda, nimic nu vrea să se-ntâmple conform planului, pierdem cheile, întârziem la o programare, nu pornește mașina, rămânem blocați în trafic etc... Și cu cât încercăm mai disperat să preluăm controlul, cu atât universul se amuză mai tare pe seama noastră, punându-ne și mai multe piedici! Întâmplarea face că exact așa m-am chinuit și eu cu piesa asta până a ieșit! Ani de zile mi-a umblat prin minte și m-a torturat, nelăsându-se apucată din nicio parte! O auzeam în fiecare detaliu, în lumea ei nenăscută, dar nu reușeam cu niciun chip să o redau în sunete reale! Până la urmă am forțat-o, da, am tras-o afară cum am putut! Am cântat și eu așa, pe chitară și cu vocea pe niște versuri, cel mai apropiat lucru de ceea ce auzeam, și a ieșit ceva foarte ciudat, pe jumătate frustrat, pe jumătate ghiduș, rocky și funky, care se dă peste cap în ritm, n-are o gamă foarte clară, iar la fiecare interpretare live ia o formă și un tempo total noi! De aceea, am lansat-o ca prima piesă de pe albumul "Spice, Gold and Tales Untold", ca să fie scoasă oficial în lume (și din capul meu!) de-acum e treaba ei cum se descurcă!
Videoclipul e amuzant, dacă vi se pare amuzant, să mă urmăriți cum mă chinui, într-o cursă contra cronometru, grăbită, nervoasă și terorizată de întâlniri la care nu mai ajung! (Sau poate că am doar un coșmar...?!) M-au ajutat la filmări câțiva prieteni împrăștiați prin toată lumea. Pornesc în călătorie din pădurea mea din Suedia, și rămân blocată în trafic prin Berlin, pe la Poarta Brandenburg! Dentistul și contabila din clip mi-au trimis scenele lor din Atena, unde se-ntâmpla să locuiască (fără să se cunoască între ei). Basistul avea acasă un volan de la un vechi Volvo de curse, și astfel mi-a venit ideea să-l răsucesc exagerat în sus și-n jos, la stânga și dreapta, în scenele de condus, precum actorii în studiourile anilor '40. Totul e puțin exagerat jucat, dar cu o față serioasă, am învățat asta de la John Cleese, pe care l-am și plagiat în scena cu biciuitul mașinii cu o crenguță din pădure!
8. Spice, Gold and Tales Untold este singurul tău album? În ce variantă a fost el realizat? Va fi scos şi pe vinil, mai ales că a fost înregistrat analog… În ce limbă cânţi şi cine sunt personajele care au contribuit la album? Am citit cronica discului pe Prog Rogue şi constat că eşti bine apreciată acolo. Felicitări!
Mulțumesc! Am muncit mult la el, timp de zece ani, pentru că am avut de exersat mai multe meserii. Trebuia să-mi scot muzica aceea din cap fără compromisurile la care mai fusese forțată în prealabil, așadar a trebuit să-mi clarific eu însămi exact ce aud, și să învăț cum se exprimă clar și în detaliu, pe hârtie, pe instrument, în producție, aranjamente, sunet, cu ce oameni, echipament... a fost o aventură atât de ambițioasă și complexă că n-am crezut s-o văd vreodată înfăptuită. Dar a meritat oricum făcută, și-n final mi-a adus satisfacții mai mari decât albumul în sine.
Am pornit de la vreo sută de piese, pe care le-am cântat live în concerte mai mulți ani, solo cu voce și chitară, sau cu diferiți muzicieni, apoi le-am înregistrat ca demo-uri. Douăzeci dintre ele s-au calificat la imprimarea analog pentru album, pe banda lată de 2 inci, ceea ce presupune structură și execuție perfectă, tehnic și emoțional de la cap la coadă. Sună simplu acum, dar mie mi-a luat câțiva ani buni să ating nivelul.
Aranjamentele sună și ele simplu, restrânse la doar chitara, bas și tobe, (în jurul vocii),
dar, tocmai pentru că sunt doar trei instrumente, mereu aceleași, să lege împreună piese extrem de diferite, au trebuit să fie foarte bine gândite și mai ales simțite.
Am avut niște colaboratori gigantici, care mi-au înțeles și susținut cântecele, fără să schimbe sau să sufoce mesajul, ca de exemplu marele Devin Townsend, care a insistat să cânte la bas, și a venit din proprie inițiativă la studio, ba chiar și-a așteptat cu răbdare și rândul! (ca fapt divers, fanii Devin Townsend mă vor regăsi cu voci și chitare și pe dublul lui album "The Puzzle/Snuggles", alături de nume ca Steve Vai). La tobe l-am avut pe Zoltan Csörsz, cunoscut din mari trupe prog ca Flower Kings, The Tangent etc., și care are o tehnică și un feeling incredibile (observati-l mai ales pe Soarele Meu). Jonathan Herrera a venit din San Francisco pentru cele mai rock'n'roll linii de bas și câteva cântări live (și cu Zoltan am cântat live în concert până să înregistrăm).
Jonas Hellborg a contribuit nu doar majoritatea liniilor de bas, dar și cele mai bune sfaturi și sugestii, de interpretare (ne-a obligat să cântam totul fără metronom, de exemplu), dar mai ales tehnice. El chiar știe cum se face totul într-un studio analog, ce sună bine, și cu toate aceastea nu mi-a descurajat niște inițiative sonice mai neobișnuite, care în final s-au dovedit chiar atrăgătoare și unice. Nimeni nu m-a mai încurajat vreodată în "nebuniile" mele creative, dimpotrivă! ...însă iată că acum s-au transformat toate în realități creative, care-mi dau multă încredere în ce pot face de-acum încolo!
Albumul (cele zece piese care au convins în final) a fost lansat digital, iar pe suport fizic doar ca CD, vinilul urmează.
(https://bardorecords.com/bardorecords.com/index.php/something-else/22-spice-gold-and-tales-untold)
Prin labelul new-yorkez Bardo Records, a avut parte de o distribuție și promoție superbă, pe întreg globul, cu difuzări la cele mai importante posturi de radio și cronici în marile publicații de specialitate, și a primit un feedback entuziasmat, peste așteptările mele! Când îți petreci zece ani la un proiect, devii subiectiv, nu-i mai poți aprecia cu adevărat calitatea. Așa că m-am bucurat să primesc confirmări de valoare și aprecieri de la elite muzicale mondiale cu a căror inspirație am crescut!
Cânt în engleză, dar am și o piesă în română, Soarele Meu, pe care am inclus-o la insistențele tuturor colaboratorilor și ascultătorilor străini. Pare să fie preferata publicului în orice concert, prin toate țările prin care am cântat! Am scris-o în liceu, când primul băiat cu care mă țineam de mână prin parcurile din Turnu Măgurele mi-a dat papucii. M-am dus atunci suparată acasă și am scris cântecul ăsta frustrat dar optimist, ceva gen: lasă c-o să mă ridic eu și după lovitura asta "Și ce dacă ne-am despărțit / Să știi că lumea nu s-a sfârșit / C-o să mă doară sau n-o să mă doară / Soarele meu din nou o să răsară".
Străinii habar n-am ce spun eu acolo, dar ritmul (poate ușor de samba...?) acordurile într-un armonic minor specific folclorului românesc, dar moderne, de jazz, și bucuria melodiei îi antrenează profund! E ceva cu totul altfel decât au fost obișnuiți (și pentru muzicieni e cam greu s-o înțeleagă și interpreteze). Majoritatea sunt impresionați de asemănarea limbii române cu portugheza sau italiana, când ei se-așteaptă mai degrabă la ceva slavic, spre rusă.
Se dovedește cel mai eficient manifesto românesc! Ce e cel mai amuzant e că în România primisem atâtea critici răutăcioase și bătăi de joc pentru piesa asta din partea "specialiștilor" în domeniu, încât eu însămi nu mai credeam în ea, o aruncasem la gunoi.
9. Încă o dată felicitări pentru muzica ta de teatru Frida Kahlo – Viva la Vida! Am primit această muzică de la tine şi am văzut piesa la teatrul Coquette, regizată şi interpretată admirabil de Ruxandra Bălaşu! Am şi scris o recenzie pe artasunetelor.ro. Cum v-aţi cunoscut şi care au fost algoritmii de lucru?
Mulțumesc, și mulțumim și pentru recenzie!
Anul trecut stilul meu de compoziție a început să meargă spre ceva mai neconvențional, spre domeniul clasic-contemporan, pentru ansambluri de corzi, un fel de "muzică progresivă de cameră", pe care o interpretam totuși pe chitară electrică (pentru că asta am la dispoziție).
Prieteni muzicieni îmi recomandaseră să mă dezvolt în direcția asta, scriind cât mai mult material posibil. Căutam inspirație în realitate, printr-o colaborare cu alți creatori, din alte domenii ale artei independente, și astfel am descoperit-o pe Ruxandra, care mi s-a părut un artist foarte sensibil și îndrăzneț, prin ce a reușit până acum cu propriul teatru - spectacole numeroase și diverse, cu suflet, de calitate. Am contactat-o pe social media și a fost deschisă la o colaborare, pentru proiectul pe care tocmai se pregătea să-l pună în scenă, ca regizoare și actriță: povestea de viață a celebrei pictorițe Frida Kahlo. Mi-a plăcut la maxim totul, ideile, profunzimea documentării ei, am făcut brainstorming la telefon și ne-am regăsit în același univers emoțional și creativ. Aflând eu că nu avem la dispoziție decât vreo 2-3 săptămâni până la premieră, am intrat în priză creativă intensă. Eu în Suedia, ei în București (Ruxandra și partenerul de scenă, Ion Tudorache, care interpretează și el tot Frida - latura ei masculină - plus alte personaje animate și uimitoare). Dimineața îi urmăream online la repetiții, iar seara până noaptea târziu înregistram muzica pe care mi-o inspirau, prin scenariu, poveștile reale ale artistei, prin nuanțele vocii, prin jocul actoricesc... Totul pe chitară, de la melodii și armonii până la liniile de bas și efecte speciale - bătăi de inimă, accidentul de tramvai, fierăstrău... Practic totul a fost croit anume pentru viziunea lor, ideile Ruxandrei, pe care muzica le susține și uneori le și introduce. Apoi, în zori, trimiteam totul pentru testat în repetiția următoare ca lungime, emoție, tempo... eventual modificam piesele să se potrivească mai bine cu fiecare scenă, sau veneam cu versiuni și variante tematice... și tot așa, de la capăt și mai departe. Mai făcusem muzică pentru film și teatru, în Germania și-n Marea Britanie, dar niciodată într-o colaborare atât de îndeaproape, în creație directă pentru fiecare scenă și sentiment. Plus că muzica rezultată aici e ceva neconvențional, nu doar prin faptul că e cântată exclusiv pe chitară electrică, dar ca abordare depășește ideea de soundtrack de teatru, se duce într-un domeniu clasic dar progresiv, modern. Iar o astfel de comunicare la nivel creativ și spiritual chiar se întâmplă foarte rar! În Ruxandra și echipa teatrului Coquette am găsit ceva neobișnuit pentru lumea de-acum, în care toți fug după bani și faimă. Am găsit artiști serioși, conștienți de importanța rolului și talentului lor, respectuoși față de frumos și fragil, pasionați de adevăr, care construiesc palate din puținul pe care-l au la dispoziție, fără să se lase distrași de haosul și superficialitatea din jur. Mă simt foarte norocoasă să mai pot lucra într-un asemenea colectiv, și sunt foarte încântată de rezultat!
Am rearanjat această coloană sonoră într-un nou album de muzică pe care l-am pre-lansat de curând. E un album în majoritate instrumental, se numește "Frida Kahlo - Viva la Vida, the Music to the Theatre Play", există deja pe Bandcamp și va fi lansat oficial în următoarele săptămâni. Și acest proiect este în strânsă colaborare cu Ruxandra și Ion, pe care-i puteți auzi pe o piesă bonus - numită Collision Voices, care prezintă, peste muzică, și replicile lor din spectacol - chiar în limba Fridei Kahlo, în spaniolă! Este vorba despre scena cea mai cutremurătoare din spectacol, a accidentului de tramvai / autobuz care i s-a întâmplat Fridei în tinerețe. Încă o piesă specială de pe album este "Paintings", în care aduc la viață o melodie uitată și relativ trecută cu vederea, care figurează într-un portativ notat chiar de mâna Fridei în partea de sus a tabloului său "Autoportret cu părul tăiat". Este o mică melodie din folclorul mexican, care se transformă treptat dintr-un cântecel ca pentru copii într-un zbucium emoțional și linii muzicale discordante. Noi îl vedem cumva ca pe un document istoric, un exemplu unic de transpunere a unei picturi în sunet. https://anapatan.bandcamp.com/album/frida-kahlo-viva-la-vida-the-music-to-the-theatre-play
10. Vocea ta este potrivită pentru blues şi fiecare notă cântată pe chitară însoţeşte emoţia poveştii tale. De unde vine inspiraţia?
Subiectele sunt, iată, din realitate: oameni remarcabili, evenimente care spun ceva, dar și banalul zilnic. Îmi place să iau ceva din obișnuit, pe lângă care toți trec fără sa-l mai vadă, să-l încardez într-o ramă surprinzătoare, să-l prezint dintr-un unghi neobișnuit, și să pun pe el o lumină deosebită, într-o culoare despre care criticii zic că nu se potrivește.
Asta e pentru mine arta. Să înșeli așteptările oamenilor, depășindu-le și înlocuindu-le cu ceva mai mare și mai frumos, ce ei știau că există, dar nu observaseră că e așa mare și frumos.
Pentru mine principala distracție e să găsesc modul cel mai natural de-a face asta. Punându-mă intr-o stare în care să pot simți aspectul acela în sunete. Invitând, așadar, inspirația...
Ideile despre care povestesc în piesele mele, acompaniamentul pe chitară, ritmurile și emoțiile în armonii și tonalități, astea nu știu de unde vin, responsabilitatea mea e doar să le recepționez când mă vizitează, de obicei într-un pachet complet. Am tot exersat asta de-a lungul timpului, cred c-am dobândit o anumită sensibilitate. Se crede despre artiști că și-ar pune personalitatea în arta lor, dar cred că adevărat și corect e exact opusul, să te poți da la o parte din calea inspirației, să o asiști și ghidezi cât mai discret în ceea ce are de transmis, să dai mesajul cât mai pur mai departe. Rezultatul e inevitabil de la tine, prin tine, dar e de dincolo de tine.
11. La ce festivaluri ai mai fost invitată? Ai vreo poveste interesantă pentru public? Acest interviu se adresează cititorilor revistei noastre virtuale, Arta sunetelor, fani curioşi de activitatea muzicienilor români din diaspora!
Am norocul să fiu inclusă în evenimente diverse, inclusiv festivaluri, mai ales în Scandinavia și Germania, în general în Europa. Prin biroul din New York, care-mi face și booking, am nimerit de la început în câteva mai mari, ceea ce a servit ca o bună carte de vizită.
În pandemie mi-am dat seama că a-mi cânta muzica live, deși îmi place, nu e în centrul preocupărilor mele muzicale, pentru mine e mult mai important să creez, sa-mi las timpul și liniștea mentală pentru idei noi. Am și norocul că agenția nu mă forțează să cânt live mai mult decât aș vrea. Deocamdată mă concentrez doar pe cântările la care sunt invitată, sau pe cele care chiar mă pasionează, în felul ăsta am și timp să ma pregătesc în mod special pentru fiecare și să pot oferi ceva complex și exclusiv.
De exemplu, pe 16 august aducem în Suedia piesa de teatru despre Frida Kahlo, de care pomeneam mai sus, și la care voi interpreta muzica live. Ne-am adunat cu toții eforturile, împreună cu Teatrul Coquette și un organizator suedez, care urmărise proiectul nostru și și-a dorit să-l aducă peste hotare! Muzical, e ceva deosebit, nu e genul de muzică pe care o auzi de obicei când mergi la un concert. Dar și ca spectacol de teatru e ceva deosebit, mai ales că va fi prezentat intr-un club de concerte, din preajma unui frumos oraș universitar (Lund). Pentru public va fi ceva altfel, și cu siguranță foarte apreciat! Iar în final voi susține și o cântare live, cu piesele mele "normale", de pe albumul existent și cel următor. (O prezentare a piesei de teatru în Suedia: https://youtu.be/W4_sErbhLyk)
A Tribute to Ginger Baker (GB/S/RO/GH/D/A) at Porgy & Bess - Jazz & Music Club
Mai sunt invitată la un frumos eveniment, în luna noiembrie, împreună cu mulţi alţii, la faimosul club Porgy & Bess din Viena, în memoria lui Ginger Baker care ne-a fost prieten şi colaborator (Jonas l-a avut ca tobar în multe turnee, plus pe cea mai recentă lansare de album, The Concert of Europe - https://www.allaboutjazz.com/the-concert-of-europe-jonas-hellborg-bardo.
12. În final, te rog să ne spui ce reprezintă bluesul pentru tine!
Păi la origine bluesul e muzică de obidă. De exprimare a durerii, nedreptății, pierderii. Dar peste acest mesaj e energia și fascinația unor ritmuri și acorduri nemaiauzite până atunci, venite direct din Africa și din mințile creative ale unor oameni, neinstruiți și marginalizați, care n-aveau la dispozitie decât vreo veche chitară acustică, dar care aveau ceva foarte important și apăsător de spus. Această gravitate a creat un filon de artă atât de măreț încât toți au vrut să-l imite și să și-l însușească, deși între timp subiectele nu prea mai sunt valabile, iar cei care-l cântă acum nu mai sunt sclavi pe plantație, iar majoritatea nici măcar negri. Deja la vremea când britanicii anilor '60, ca John Mayall, Peter Green, Mick Taylor, Eric Clapton și toți ceilalți (e știut acum că The Rolling Stones erau convinși că ei cântau blues) l-au furat de la Chicago și integrat pe înțelegerea lor, apoi redat Americii prin așa-numita invazie a bluesului britanic (British Blues Invasion), stilul intrase într-o confuzie și reinvenție a sonorităților și structurilor, plagiatorii nepricepând de fapt ce fac negrii ăia acolo - bieții bluesmani nu-nțelegeau nici ei înșiși, mulți nici nu se preocupau cu acordatul chitarei, iar asta era și frumusețea acelei muzici, n-avea absolut nici o regulă, sunetele erau combinate în game incredibile, după emoția pe care-o aveau de exprimat, un vers putea să dureze 3 măsuri sau 16, era ceva liber, de neprins intr-o colivie, și absolut magnific.
Ce avem acum supraviețuiește într-o captivitate destul de jumulită - repetăm docil standardele și coverurile de pe vremuri, avem reguli severe pentru ce e acela "blues pur și adevărat", redus la cinci note și trei acorduri, cu restricții clare cât are voie să dureze fiecare. Și-a găsit, cu fiecare generație, energie și public nou, cu electrificarea chitarelor, cu adaos de tobe și bas, și acum s-ar putea numi mai degrabă rhythm-and-blues, sau chiar rock, pentru că e mai apropiat de rock'n'roll decât de bluesul ancestral.
Pentru mine bluesul mai reprezintă și primele două luni la școala de chitară, unde se începe invariabil cu pentatonica (poate unii or să se bucure să afle că bluesul e cea mai simplă și rapid de învățat chestie pe chitară), iar apoi o viață de mereu aceleași lickuri și riffuri la volum maxim de la toți participanții la toate târgurile de muzică de pe toată planeta - da, toți odată.
Dar, oricât l-am fi diluat și abuzat (abluzat, ha ha!), bluesul rămâne una din rădăcinile sonore majore ale lumii. Fără blues nu ar exista majoritatea muzicii pe care o avem acum. Majoritatea muzicienilor pe care-i admir și în umbra cărora am crescut (îi reamintesc pe Chris Rea și Alexandru Andrieș) sunt la rândul lor reprezentanți ai bluesului, deci automat, el există și în muzica mea. De unde, reiau: dacă tu ești de părere că eu cânt blues, eu zic că ai perfectă dreptate.
ANA PĂTAN
Mulţumesc,
Radu Lupaşcu
9 iunie 2025
Foto: Arhiva personală Ana Pătan