SUBIECTIV. Tot ce urmează va fi extrem de subiectiv și trebuie tratat ca atare. De când nu am mai scris despre muzică, sau despre orice, a trecut mai bine de un deceniu. E greu, spre imposibil să mă adun. Tehnologia și modul cum a schimbat ea regulile de ascultare a muzicii au evoluat, dar nu atât de mult pe cât părea acum mai bine de un deceniu. Iar modul cum se ascultă în aceste zile a determinat schimbări majore și în evoluția sau involuția genurilor muzicale.
Nu e deplasat să spunem despre muzică în anul 2024, că este folosită. Ea a devenit doar un alt accesoriu pe care datorită tehnologiei îl purtăm cu noi în iureșul cotidian. Folosim muzica atunci când facem naveta, atunci când suntem la sală, în general atunci când suntem ocupați cu toate celelalte. Dar mai și ascultăm muzica? Unii da. În orice caz, nu cred că este corect să dăm vina doar pe tehnologie pentru lipsa noastră de atenție acordată muzicii. Dimpotrivă, serviciile de streaming, așa cum o să încerc să descriu mai jos, pot face un întreg pustiu de bine, nouă acelora care încă ASCULTĂM muzica. Dacă mai putem să-i spunem așa comercialului ieftin produs pe bandă rulantă astăzi. Iar nebunia A.I. este încă la început.
Recent am primit de la un prieten un magnetofon Tesla. Născut undeva pe la mijlocul anilor ‘80 și uitat de lume prin beciuri răcoroase. M-a lovit brusc o nostalgie vizavi de minunatele cutii de redat muzica care mi-au însoțit adolescența, de aproape sau mai de departe. Și pentru că mai aveam niște benzi ORWO și Scotch (adevărat lux!), am zis să încerc să readuc viața în acest Tesla. Inițial vroiam să îl curăț doar pentru a-l transforma într-un obiect vintage, la mine în cameră. Într-o piață de vechituri, am cumpărat pe un preț mai mic decât cel al unui pachet de țigări, un dublu-deck Sony, pe care l-am readus la un soi de glorie nu întotdeauna constantă. Luat de val, am încercat să îmi repar și CD Player-ul din linia mea audio, care nu mai mergea de ani buni și pe care îl ignorasem, pentru că nu mai era timp de muzică, iar atunci când era, foloseam telefonul.
M-am uitat anii ăștia, la lumea din jur, am văzut că au reapărut vinyl-urile, prețurile la cd-uri au scăzut, am zis că e momentul să mă reapuc cu sârg și determinare de colecția mea de muzică. Pe care cândva încercasem să o vând. Dar am renunțat rapid, oricum nu scoteam nici măcar jumătate din banii pe care îi băgasem în ea, chiar dacă fusese îngrijită cu religiozitate.
Zis și făcut. M-am apucat de adunat banii pentru un pick-up. Nici prea-prea, nici foarte-foarte. Dar până la primul leuț în pușculiță, am luat un Max Richter. Și mai vroiam un CD cu Fish, fost la Marillion. Și mai voiam... multe albume pe care le ascultasem pentru că le descoperisem pe serviciile de streaming. Ooops! Probleme în paradis.
Chestia asta cu colecționatul e o boală. Care începe să doară atunci când nu o poți trata. Am căutat soluții, dar nu păreau la îndemână. În perioada anterioară a maniei, situația mea personală era cu totul alta. Îmi trebuia un album, îl luam. Lucrurile însă s-au schimbat.
S-a mai schimbat ceva. Modul meu de a asculta muzică. Iar asta a lăsat urme, greu de înlocuit. Am început să folosesc serviciile de streaming. Nici nu mai știu din ce motive, adică știu, dar chiar nu contează. Au urmat ani în decursul cărora am trecut prin aproape toate aceste platforme. Din pasiune pentru tehnologie și dragoste pentru muzică. Toată muzica lumii care dintr-o dată mi-a devenit accesibilă. Mi s-au format niște obiceiuri, rutine, manii, cum vreți să le spuneți, care fac acum imposibilă reîntoarcerea mea la colecționarea sau ascultarea muzicii în format fizic.
Citeam cam tot ce se putea despre serviciile de streaming și în mai toate întâlneam acest criteriu de departajare, denumit ”music discovery”. Care mă lăsa complet rece, pentru că indiferent la ce platformă plăteam abonamentul, știam ce voiam să ascult, găseam conținutul și mă bucuram de el. În paralel, am urmărit cum aceste servicii se dezvoltă și se diversifică în materie de opțiuni. Cu unele am fost de acord, cu altele nu. Dar despre asta într-un alt articol.
OBIECTIV. Capabilitățile telefoanelor de redare a sunetului au evoluat, serviciile de date mobile sau wi-fi s-au ieftinit, iar serviciile de streaming, în marea lor majoritate au ținut pasul cu această evoluție. Calitatea sunetului s-a îmbunătățit pe platforme. Au apărut stream-urile la calitate audio de CD și chiar mai mult de atât. Tidal, Qobuz sau Apple Music transmit în Hi-Res Audio, iar în ultimul an Dolby Atmos a devenit aproape un standard. Evident că un telefon nu îți va putea oferi sunetul la aceste setări, poate doar cu ajutorul unui convertor digital-analogic suplimentar, dar producătorii de echipamente hi-fi consacrați s-au adaptat și oferă deja în produsele lor, conectare la serviciile de streaming cu calitate audio ridicată. Iar pe un astfel de streamer, diferența dintre un serviciu de streaming și un player de CD sau Vinyl, dispare. Dispare și motivul pentru care ai vrea să dai banii pe un disc, dacă în prețul ăsta, ai la dispoziție peste 100 de milioane de piese. Faci un calcul simplu. Cât te costă să ai la dispoziție pe format fizic, discografia artistului favorit și cât te costă să plătești lunar la Tidal, Apple sau Qobuz. Vorbim aici de perspectiva pur obiectivă a chestiunii: ai un streamer HIFI și abonament la un serviciu de muzică care oferă calitate HIFI și peste. Pentru că în aceste condiții diferențele de percepție a sunetului dispar, stream-ul se va auzi la fel cu muzica pe format fizic.
SUBIECTIV. Da, știu, acele peste 100 milioane de piese nu sunt ale tale. Albumele, playlist-urile, îți sunt închiriate. Nu ai plătit abonamentul, gata, librăria ta muzicală atent construită, s-a dus. Mai mult, unele aplicații, precum Apple Music, după trei luni de neplată, îți șterge întreaga ta configurație. Iar asta e o chestie pe care a trebuit să o iau de fiecare dată în calcul, atunci când revenirea mea la ascultatul temeinic al muzicii, a renăscut. Dar balanța a înclinat mai mereu în partea streaming-ului, iar asta se datorează acestui ”music discovery”. Pentru că odată ce dai peste serviciul care face bine chestia asta, ești prins. Toate platformele înregistrează ceea ce asculți și îți fac recomandări bazate pe gusturile tale. Doar că unele o fac mai bine decât altele. Așa se face că am căzut în plasă, iar drum de întoarcere nu o să mai fie. Am descoperit sute de artiști de care habar nu aveam, vechi sau noi, cu întregi discografii în spate, sau doar un album la activ, artiști pe care am posibilitatea să îi ascult atunci când vreau. Iar chestia asta este în plină derulare. Dacă ar trebui să caut, dar mai ales să cumpăr, fiecare nume mai mult sau mai puțin obscur care îmi place, aș lua-o razna. Pentru că, - nu-i așa? – portmoneul meu este unul cât se poate de românesc, cu tot ce înseamnă asta. Dar pentru un abonament lunar echivalent a jumătate din prețul unui CD, muzica mea este întotdeauna cu mine.
E greu să fi prins într-un serviciu online de muzică și să ai câteva rafturi pline cu discuri, casete și viniluri. Întotdeauna va exista un conflict, nu am cum să neg asta. Pentru că întotdeauna voi vrea să țin în mână discul artistului favorit. Așa cum întotdeauna voi vrea să citesc cartea în format fizic, să simt mirosul hârtiei tipărite. Așa au fost anii frumoși ai vieții și nu am cum să elimin asta din mine.
Dar seara, sau atunci când sufletul își vrea medicamentele, mă întorc online. Pentru că acolo am șanse să dau peste cineva, necunoscut până acum, să-i descopăr muzica, să mă bucur pe loc de ea. Nu la următorul salariu.
OVIDIU MOLDOVAN
12 aprilie 2024