Radu Gheorghe s-a născut la 16 ianuarie 1951, la Tulcea, raionul cu același nume, regiunea Galați (astăzi, în județul Tulcea). Este un apreciat actor și regizor de teatru și film, producător, scenarist și om de afaceri, ale cărui modalități de exprimare artistică cuprind actoria, pantomima și interpretarea muzicală vocală și instrumentală. Maestru al improvizației, este unul din promotorii genului stand-up comedy în România. Este căsătorit și are o fiică. A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică (astăzi, Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică) „Ion Luca Caragiale” din București, unde a fost profesor asociat. A mai lucrat la teatrele Național, „Bulandra”, „Țăndărică”, Mic, Foarte Mic și de Artă – toate din Capitală. A jucat în 25 de filme și în sute de piese de teatru, de teatru de televiziune și radiofonic, fiind prezent și în emisiuni de varietăți. A fost membru al Cenaclului „Flacăra”, susținând peste 1.000 de spectacole și efectuând sute de turnee în țară și în străinătate. A fost invitat în emisiuni de radio și de televiziune și figurează în diverse publicații și volume de specialitate. A editat caseta audio „Buru” (1996) și audiobookul „Tata este gras”, o lectură a romanului omonim de Jim Gaffigan (2015), apărând pe mai multe compilații. În anul 1991, a emigrat în Statele Unite, stabilindu-se, mai întâi, la Chicago, unde a activat ca profesor, și, ulterior, la Los Angeles, unde a fost angajat într-un studio de procesare foto și video, revenind în țară în anul 1997. Pasiunile sale sunt activitățile nautice, ciclismul, vânătoarea, pictura, poezia, muzica și arta, în general.
Radu Gheorghe (compoziții, versuri, voce, vioară, chitară, flaut și pian) este un cunoscut actor și cântăreț, care s-a remarcat prin diversitatea formelor de exprimare artistică. Despre Cenaclul Flacăra, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 17 octombrie 2005, de la domiciliul său din București.
– Te salut, Radu Gheorghe!
– Salutare și din partea mea!
– Cum te-ai apropiat de muzică?
– Am studiat vioara 12 ani, iar chitara este instrumentul meu de suflet, la care am învățat să cânt singur. Pe lângă acestea, am trei specializări – arta actorului, pantomimă și musical –, dobândite în timpul facultății. Dar eu am fost, întotdeauna, actor, în primul rând, și, abia apoi, muzician – mai curând unul de muzică clasică, ulterior convertit la umor.
– E ușor să faci pantomimă?
– Este un gen foarte greu, care necesită un antrenament la fel de asiduu și exact ca baletul, plus un exercițiu de opt ore pe zi. Pentru asta, e nevoie de un spațiu mai mic și de un public mai puțin numeros decât în spectacolele de masă, gen Cenaclul Flacăra.
– Care sunt amintirile tale de pe scena aceea?
– În ceea ce mă privește, este un capitol încheiat și oarecum sensibil, cu părți bune și rele, care nu poate fi zugrăvit în câteva cuvinte. Pentru mine, el este reprezentativ în mai mică măsură, pentru că piesele pe care le-am cântat acolo le compusesem înainte, iar cenaclul nu m-a stimulat în vreun fel. În tot acel timp, mi-am urmat cariera de actor, iar, în timpul liber, luam parte la ședințele mai intime, la început, și, apoi, la reprezentațiile din ce în ce mai grandioase ale acestuia; concomitent, participam și la spectacole rock, în care, înaintea evoluției formațiilor, aveam apariții muzicale de divertisment. Oricum, fenomenul respectiv mi se pare greșit perceput de foarte mulți – atât de participanții direcți din perioada aceea, cât și de tinerii de astăzi, care nu prea știu ce s-a întâmplat atunci. Vorbind despre muzica folk, în care, cu puțină lejeritate, m-aș putea încadra și eu, aceasta nu aparține doar Cenaclului Flacăra al Tineretului Revoluționar – denumirea sa oficială din epocă –, pentru că nu era unica reprezentație de acest fel; mai exista o manifestare asemănătoare la nivel național [Serbările Scînteii Tineretului], precum și alte acțiuni similare în județe, care încercau să-l imite pe „fratele” lor mai mare.
– Îți mulțumesc pentru minutele petrecute împreună.
– Și eu îți mulțumesc pentru că m-ai căutat.
Florin Bălănescu