Dan Bittman s-a născut la 29 martie 1962, la București. Este un cunoscut și apreciat cântăreț, compozitor, textier, prezentator de televiziune și actor de film. Nu este căsătorit și are trei fii. A absolvit Facultatea de Hidrotehnică a Institutului de Construcții (astăzi, Universitatea Tehnică de Construcții) din București. A fost solist vocal al grupurilor Blitz (1981-1982), Domino (1982–1983), Incognito (1983-1984, 1985), Acid (1985), Iris (1984-1985) și Holograf (1985-în prezent). A fost membru al Cenaclului „Flacăra” (1983). A susținut peste 5.000 de recitaluri și a efectuat sute de turnee în țară și în străinătate. A fost invitat în emisiuni de radio și de televiziune și figurează în diverse publicații și volume de specialitate. Apare pe toate albumele formației Holograf (cu excepția primului) și a editat, individual, un disc maxi-single și două discuri single, fiind prezent pe mai multe compilații. A jucat în filmele „Proprietarii de stele” (2001), „Lori, Dan și Tanti Mili” (2002), „Orient Express” (2004), „Supraviețuitorul” (2008) și „Împăratul vrăjit” – dublaj vocal (2000). Lui și grupului Holograf, i-a fost dedicat volumul „Holograf: Să nu-mi iei niciodată dragostea...”, de Carmen Olaru (2002). A fost consilier la Ministerul de Finanțe al României (2010). A primit zeci de premii, diplome și distincții, între care Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler (2004).
Dan Bittman (voce, compoziții, versuri) este un apreciat solist de muzică pop-rock, care a cunoscut consacrarea în special prin calitățile vocale distincte și maniera interpretativă dinamică.
Despre Cenaclul Flacăra, mi-a vorbit într-un interviu telefonic realizat la 18 octombrie 2005, de la domiciliul său din București.
– Te salut, Dan Bittman!
– Salutare și ție!
– Cum îți amintești de Cenaclul „Flacăra”?
– Cu oarecare simpatie, dar numai din anumite puncte de vedere. Am cântat sub o singură titulatură – grupul Incognito –, în 1983, când încă nu mă cunoscusem cu cei de la Holograf. N-am rezistat mai mult de un turneu – vreo lună și jumătate sau două –, pentru că nu mă înțelegeam foarte bine cu sistemul acela și cu ceea ce se dorea cenaclul pe atunci. Eu nu am fost un adept al acestui gen de mișcare – cel puțin referitor la ceea ce se vedea dinăuntru; din afară, poate că românii aveau nevoie de așa ceva, fiindcă era o manifestare benefică pentru multă lume, dar, din punctul meu de vedere, impunea anumite rigori cu care eu nu eram de acord și, atunci, am preferat să plec. Sunt un om liber, în general, și nu-mi place să mi se impună reguli care să-mi limiteze exprimarea.
– Care au fost luminile cenaclului?
– Fără îndoială, oamenii deosebiți pe care i-am cunoscut acolo; unii dintre ei au continuat și după aceea și sunt, și astăzi, artiști de marcă. Din acest motiv, mă gândesc cu plăcere la ei și n-am cum să-i uit.
– Dar despre umbrele lui, ce poți spune?
– Erau unele detalii care nu țineau de demnitatea umană – niște apucături pe care, în perioada aceea, le aveau mai toți potentații vremii. După părerea mea, ceea ce se întâmpla acolo era o dorință majoră de a face o pastă din cultura românească, de a strânge toți artiștii într-o mișcare unică, pentru a-i controla mai ușor. Iar acesta era un lucru foarte urât, pe care nu l-am putut accepta, fiindcă nu mi-a plăcut niciodată să fac „frumos” și, de aceea, am incomodat.
– Una peste alta, ce a însemnat cenaclul pentru generația de atunci?
– A reprezentat un vânt de libertate, cu multă poezie și muzică de calitate; într-un cuvânt, ceea ce a și fost o bună bucată de vreme – un lucru frumos.
– Ce simți, acum, la amintirea acelei perioade?
– Pentru mine, a fost o experiență foarte utilă, pe care n-o regret cu nimic.
– Îți mulțumesc pentru prestațiile de atunci și pentru opiniile de acum.
– Și eu îți mulțumesc.
Florin Bălănescu