Încep prin a-l cita pe maestrul Florian Moşu Lungu:
„În încercarea de a periodiza cele aproape patru decenii de carieră neîntreruptă a muzicianului, vom desprinde răstimpul anilor 1981-1988 când Nicolas Simion a activat în România, mai precis în Bucureşti, apoi perioada de la Viena derulată între 1989 şi 1998, în fine, etapa de la Köln, din 1998 până în prezent.”
Înainte să îți răspund la întrebări, doresc să-ți spun că ideea acestei reviste Arta Sunetelor online e foarte bună și chiar necesară scenei de Blues, Jazz, Rock și chiar muzică clasică din România, cu interviuri, recenzii, concerte, festivaluri etc. Lumea se poate informa ușor și eficient. Aici se pot afla ultimele noutăți, jos pălăria!
Primele întrebări curg firesc: De unde atâta energie şi creativitate?
Ar trebui să fie o explicație, nu? Să știi că nu m-am prea gândit la motivul inițial și nici în decursul activităților nu mi-am pus problema.
În general când te afli în toiul unei acțiuni, să zicem că ești pe scenă și cânți, nu mai ai timp să te gândești de ce, pentru cine și pentru ce! Ceea ce am simțit mereu, a fost o energie, o "voce interioară" care mă motiva și-mi spunea: hai că poți, mergi înainte, acum e momentul să-ți demonstrezi ție însuți ceea ce știi și ceea ce poți, stai pe baricade și luptă-te!
Decizia a fost luată de fapt încă din anii '80 pe când am descoperit jazzul și am început să cunosc un pic scena din București. Am mai spus-o, dar poate că e important să reamintesc faptul că întotdeauna m-a fascinat complexitatea jazzului. Muzica pe care o aud și o cânt eu nu e simplă, dar lăsând partea tehnică deoparte, important este conținutul, adică mesajul. Eu nu vreau și nu pot doar să-i distrez pe oameni. Eu vreau să-i mișc, să-i fac să gândească și să simtă, să-și pună întrebări și eventual să găsească singuri răspunsurile!
Un moment important a fost audiția la Nea Mihai Berindei acasă (prin 1980), unde ne întâlneam duminica dimineața la jam session-ul condus de el însuși, a Dublului Concert pentru pian, saxofon tenor și orchestră de Richard Oschanitzky (1939-1979). Bineînțeles că în acel moment n-am înțeles eu mare lucru, dar am simțit geniul compozitorului și profunzimea acestei lucrări, care m-a fascinat. 24 de ani mai târziu am reușit realizarea primei audiții în România (la Iași în 26 noiembrie 2004, dirijor fiind Peter Oschanitzky - fratele compozitorului) a acestei capodopere. Apoi peste două săptămâni am cântat-o la Sala Radio din București și o săptămână mai târziu la Brașov cu filarmonica, avându-i parteneri tot pe Florian Weber la pian, dar pe Sabin Pautza dirijor! Lucrarea a fost imprimată în 1969 la Leipzig cu însuși compozitorul la pian și Dan Mândrilă la saxofon tenor. A fost de fapt o "comandă" din partea Radioului RIAS din Berlinul de Est. În acea perioadă Oschanitzky colabora cu acest post de radio și scria aranjamente și chiar compoziții pentru show-urile de la Friederichstatt Palast. Doi ani mai târziu am cântat tot la Iași în premieră absolută a doua lui mare lucrare: "Antiphonien" pentru pian și orchestră. Lucrarea a fost gândită ca un dialog între părțile orchestrale cu pian solist și interludiile dintre cele 4 părți, concepute ca improvizații libere! Ambele lucrări sunt dovada geniului acestui mare compozitor care a fost victima sistemului comunist și care din păcate n-a mai avut puterea și motivația să-și audă aceste lucrări, poate cele mai importante compuse de el! L-am mai prins în viață în 1978 pe când dădeam examenul la Conservator. Stătea la restaurantul Berlin la masa lui și compunea muzică de film direct în partitură.
Era deja într-o altă lume, știa că sfârșitul e aproape și s-a consolat și mulțumit probabil cu plăcerea băuturii. Ce mare tragedie că nu s-a găsit cineva să-l salveze.
Destul de curând mi-am dat seama că scena de jazz din România de la începutul anilor '80 era la momentul schimbului dintre generații. "Generația de aur" (Jancy Körössy, care a emigrat în 1968 și Richard Oschanitzky, care a plecat dintre noi în 1979) își cam terminaseră activitățile și dintre toți, doar Marius Popp, Dan Mândrilă, Eugen Gondi și Johnny Răducanu au mai rămas activi, dar ei nu mai prea cântau împreună. Într-un târziu (prin 1986) Marius Popp a deschis împreună cu Dan Mândrilă un club de jazz la restaurantul "Cina", vis-a-vis de Ateneul Român, care n-a durat mai mult de 6 luni, căci nu prea era public! Harry Tavitian și Corneliu Stroe erau de asemenea destul de activi. Alte nume din noua generație erau Mircea Tiberian, Liviu Butoi, Garbis Dedeian, Ion Baciu jr. și Anca Parghel, pe lângă mulți alții. Desigur, mai exista o scenă locală la Timișoara, Cluj și Iași. Dorința mea era să încerc să duc mai departe acest gen muzical și într-un fel sau altul să mă dedic acestei muzici, de amorul artei, și am făcut-o, renunțând la viața privată, la familie etc. Nu mi-a părut rău niciodată, a fost decizia mea și sunt mulțumit de și pentru tot ce s-a întâmplat. Fără sacrificii nu se poate.
Povestea e mai lungă, totul are legătură cu ființa noastră, cu calitățile, cu visele, dorințele, frustrările, ambiția, motivația și bineînțeles cu disciplina din spatele acestor acțiuni. Se vorbește adesea despre măreția unui "iceberg", nu-i așa? Ceea ce vedem la suprafață este doar vârful poate 5 %, adică rezultatul preocupărilor noastre, iar ceea ce se află ascuns, este munca pe care puțini o văd (95 %), o înțeleg, o acceptă și o apreciază. Aceasta e de fapt baza! Cântatul la un instrument e ca un sport profesionist, trebuie să te antrenezi zilnic, ani de zile până să apară primele rezultate, primele succese! Nu ești apt fizic și psihic, rămâi în urmă. Nu știi ce să faci cu talentul tău? Vin alții din urmă mai puțin talentați, dar mai inteligenți și mai disciplinați și te depășesc. Cred că asta e una din dilemele noastre ale românilor. Nu prea știm ce să facem cu talentul nostru. Apare din când în când câte un talent de excepție, vine ca un meteorit și toată lumea se bate cu pumnii în piept: "ăsta e un român adevărat"!
Paradoxul e că nu toți cei care au valoare sunt acceptați cu ușurință, ba uneori apar invidia și egoismul unora și altora și te trezești ignorat și chiar ironizat de cei din jur. Nu e nimic nou sub soare, probabil că mulți au trebuit să plătească acest preț. Dar calitatea nu-și pierde din valoare, ai avut un succes peste noapte, ai și dispărut. Dar dacă ai muncit serios și ai crezut în tine, asta rămâne, timpul le pune pe toate la locul potrivit! Avem în acest sens suficiente exemple în scena de jazz chiar și în România!
De ce oare nu avem încă grupuri care rămân și cântă împreună măcar câțiva ani? Ce să mai vorbesc de programele de Radio și TV din România?
Parcă jazzul românesc autentic nu mai are loc, unii jurnaliști și producători de radio și TV intenționat nu vor să mai promoveze muzica și cultura românească adevărată. Probabil sunt obligați să ne ignore, mai știi!? Păi dacă ne uităm istoria și tradiția și punem învățământul pe butuci, generațiile viitoare nu vor mai știi pe ce lume trăiesc, vor fi pierdute în spațiu! Se vrea doar entertainment, easy jazz și abureli! E asemănătoare situația și cu cea a organizatorilor de concerte și festivaluri, care preferă mai degrabă formații și jazzmani străini decât pe cei din România. Cum să se dezvolte o scenă autohtonă fără susținere?
Foarte rar se mai întâmplă ca muzicienii români consacrați, să mai fie invitați la câte un festival de jazz, oare de ce? Ce pretenții să mai ai când majoritatea organizatorilor gândesc și văd numai partea de business, numai bani, iar jazzul nu e decât un mijloc? Ca să-mi fac și mai mulți prieteni, o să vă spun că nici criticii de specialitate nu sunt altfel, cu mici excepții! Încă nu există o diferență între profesioniști și amatori, oare de ce? Oricine cântă câteva piese de jazz e considerat jazzman și nu mai contează dacă are un anumit nivel profesional sau e doar plăcerea de a cânta (hobby), adică dacă sunt amatori!
De curând am citit în Arta sunetelor un articol despre jazzul românesc văzut "personal". Era un articol mai vechi, de prin anii '90, reluat dintr-o carte apărută acum câțiva ani. La sfârșit mi-am dat seama că jazzul românesc e confundat cu muzica de Blues, cu muzica ușoară și alte genuri: Rock, Fusion etc. Apăreau niște personaje noi care n-au avut niciodată vreo legătură cu jazzul. Dar pentru autorul articolului, care recunoștea că era doar o părere personală, a rămas toată povestea "neterminată" și jazzul s-a pierdut din nou în ceață. Oare de ce nu avem încă o istorie a jazzului românesc? Domnul Florian Lungu tot amână lansarea acestei cărți și mă tem că va mai dura! Apropo de acel articol, mi se pare cam trist doar să-l amintești numai cu numele pe cel mai important jazzman român (Jancy Körössy), cel de la care practic a început să se vorbească de o autentică scenă de jazz în România. După el și prin direcția pe care a dat-o, s-a format așa-zisa generație de aur cu Oschanitzky, Aura (apropo, primul ei profesor îndrumător a fost Jancy, pe când ea avea 16 ani și de-abia mai târziu a descoperit-o Richard Oschanitzky), Mândrilă, Marius Popp, Gondi, Johnny etc! Harry Tavitian de ex. nu apare deloc, deși în anii '80 autorul era fascinat de arta lui Harry! Era totuși ceva nou, ceva exotic pentru România. Nu am înțeles cum și de unde a scos-o pe Sorina Moldvai din Canada și ce legătură a avut ea cu jazzul? Sorina, începuse cu muzica ușoară și practic nu avea nicio treabă cu jazzul, n-a cântat niciodată jazz, iar piesa lui Adrian Enescu, de care se vorbește, era clar o piesă de muzică ușoară. Doar pentru faptul că Sorina asculta și-i plăcea muzica latino, flamenco și alte stiluri și genuri de muzici era necesar să-i dea importanță? Mi se pare aiurea!
Cât despre creativitate, ca să mă întorc la întrebarea ta, ce să mai spun? Ea vine în general din interior, dar impulsurile și inspirațiile vin și din exterior, din viața de toate zilele. Nu e întâmplător faptul că am imprimat multe piese inspirate sau compuse în stil folcloric. Am înțeles încă din primii ani petrecuți la Viena că doar printr-un repertoriu original și printr-un "sound" personal mai există vreo șansă să îți găsești o identitate artistică. Acum dacă asta place sau nu, e un alt lucru. În general jazzul este o artă creativă și chiar e nevoie să fi tu însuți.
Toți marii inovatori ai jazzului american au fost acceptați la început cu greu de colegii de breaslă. Un Thelonious Monk, Ornette Coleman, Cecil Taylor, Albert Ayler, Sun Ra, chiar și John Coltrane, Eric Dolphy etc. au fost acceptați și apreciați destul de târziu! Vezi imprimările Blue Note din anii '40-60, Atlantic Records, Impulse, Blue Note, Candid etc. Aceasta este adevărata istorie a jazzului american, documentată. Există unii oameni care simt nevoia să se exprime, să transmită ceva, să lase ceva în urma lor! Mai există și unii care se dedică artei, iar alții care doar se folosesc de ea, pe care-i fură succesul, îi fascinează scena, publicul... Aceștia sunt buni de evenimente!
Vreți să vă dau și câteva exemple sau nume? Ei bine, doar uitați-vă la programele Radio și TV din România și minunați-vă în continuare. Cu excepția emisiunii "Remix", unde destul de rar apar și interviuri de jazz, restul este un divertisment pentru mase, just for fun!
Așa ca fapt divers, în 2012 am fost invitat la TVR la emisiunea lui Florian Lungu și Mihai Godoroja "Unora le place jazzul" și am imprimat 5 piese în Trio cu Luiza Zan (voce) și Sorin Romanescu (chitară), eu cântând la saxofon sopran, cu piesele și aranjamentele proprii. Ei bine, nu ne-a spus nimeni ce se va mai întâmpla cu muzica imprimată. Apropo, piesele imprimate separat au apărut pe CD-ul Romanian Impressions. M-am trezit după câteva luni cu emisiunea gata "fonotecată" și dată pe post. Din cele 5 piese în care am improvizat și eu, 4 solo-uri de sax au fost pur și simplu omise, scoase din program, acesta fiind proiectul meu, Trio-ul meu, cu muzica mea! Mai vorbim de respect și de corectitudine?
Cu cele mai bune gânduri de la Köln, 6 decembrie 2023, Nicolas Simion.
(va urma)
Interviu realizat de Radu Lupaşcu
9 aprilie - 18 decembrie 2023
Legenda foto/arhiva personală Nicolas Simion: 01. Nicolas Simion – Florian Lungu (Lansare CD - ICR 16.4.19), 02. Nicolas Simion; 03. Garbis Dedeian - Nicolas Simion; .