1. Pragu’ de sus, un nume pur românesc, cu morală nedisimulată, pentru o trupă cu o identitate sonoră bine pronunţată, fie ea pop, rock sau pur şi simplu, folk alternativ. În 2024 aniversaţi 20 de ani de activitate, te gândeşti la o aniversare cu trâmbiţe sau poate un turneu naţional? Cum caracterizezi această perioadă de timp?
Da, un nume românesc și unic! Exact ceea ce ne propunem și noi prin muzica noastră, să transmitem românește și să aducem un strop de originalitate rockului contemporan.
Spun rock pentru că el este genul ”tată” al tuturor, și așa ajungem la etichetele de care pomeneai! Am acceptat aceste etichete pentru că ele ne-au fost atribuite de către ceilalți, de specialiști, de public și e foarte important faptul că nu am rămas tributari unui singur gen! Aici chiar avem un ”of”, pentru că mulți nu mai fac efortul de a te evalua în prezent, ci te judecă după prima apariție! Dacă primul album a fost folk, gata, ești o trupă folk! În cazul nostru, total fals! Dacă te naști blond, nu înseamnă că vei rămâne așa toată viața, iar eu sunt un exemplu! :) Deci am fost o trupă care mereu a cântat ceea ce a simțit, transformându-ne odată cu maturizarea fizică și artistică. Așa au fost cei 20 de ani, cu treceri, cu acumulări, cu schimbări de componență firești evoluției. De remarcat faptul că nu ne-am oprit nici măcar un an! Am avut activitate neîntreruptă și am renăscut la aniversarea de 10 ani, când am schimbat componența, făcând totuși o legătură cu mai vechii colegi, prin spectacolul și albumul aniversar ”Azi te vreau + Live 10”.
Aniversare cu trâmbițe, turneu național? E mult spus! E greu să faci așa ceva ca trupă independentă, născută în România anilor 2000! Trebuie să conștientizăm contextul total nefavorabil rockului de după anul 2000! Lucrurile s-au schimbat prin noul val de radiouri, televiziuni și case de producție care au deturnat piața. S-ar putea scrie încă o carte despre asta și nu putem acum detalia, dar cert este că rockul s-a trezit în spatele clasei, acumulând corigențe la mai multe materii. De vină sunt mediile de promovare private care au ales să își ignore înaintașii, dar și trupele mari, artiștii care pe de-o parte nu au mai produs competitiv, iar pe de altă parte s-au divizat, și-au tăiat craca de sub picior, ajungându-se ca azi, aproape fiecare trupă rock de renume, cu foarte mici excepții, să se împartă în mai multe tabere! Te uiți pe afiș și nu știi care Phoenix cântă, care Iris cântă, care Compact cântă etc. Nu vreau să fiu rău înțeles, mai ales de către colegii din aceste trupe! Îi respect pe toți pentru ceea ce au realizat în muzica românească, indiferent de tabăra în care se află! Am crescut cu muzica lor și le cânt cu bucurie piesele ori de câte ori am ocazia, dar o radiografie ”tehnică” se cuvine a face! La această decădere a contribuit și lipsa producătorilor rock, a impresarilor rock, a industriei care ar fi trebuit să mențină piața. Foarte puțini organizatori au rămas după anii 2000, cu posibilități restrânse și limitându-se la numele mari care atrăgeau lume, iar astăzi, cel puțin eu, resimt o lipsă de unitate și de viziune pe palierul nostru! Fiecare trage pentru el, nimănui nu-i pasă ce lasă în urmă, parcă nu vor să înțeleagă că unde-s mulți, puterea crește! Nu avem această deschidere artistică spre celălalt, tineri cu bătrâni, rock cu folk, trupa X cu trupa Y, ajungându-se ca fiecare trupă sau gen să funcționeze ca o sectă, cu adepții și ”bisericile” lor fidele, unde tu, dacă ești de la altă ”sectă”, nu prea ai acces! Pe lângă toate acestea, mai adăugăm și lipsa de educație a publicului, dezinteresul pentru fenomen, pentru nou! Concret, la tine în oraș, o trupă nouă sau un chitarist de la Whitesnake cântă cu clubul gol, iar tu, un ”nobody”, dacă ai cânta la el în oraș, ai avea mai mulți oameni, pentru că acolo e tradiție și cultură rock!
Acesta este contextul parcursului nostru în ultimii 20 de ani, iar dacă am reușit ceva, a fost pentru că am luptat la baionetă, din oraș în oraș, din club în club, de la album la album, adaptându-ne mereu și evoluând constant. Normal că vom avea concerte, dar nu vreau să mă leg de această aniversare ca de o mare acumulare, ca de o vârstă venerabilă! Vreau să mergem mai departe, conștientizând că Pragu’ la care ne aflăm e cel mai înalt, dar e doar primul după cele 20. Vom scoate un nou album care va marca aniversarea și care va fi și primul nostru disc editat atât pe CD cât și pe vinyl.
2. Pragu’ de sus e sinonim cu numele tău, putem spune asta cu certitudine!? Eşti fondatorul trupei, ai şi o formulă de avarie, cred că putem să-i spunem aşa, ACUSTIC SOLO CĂLIN BÂRCEAN. Care este formula de bază a Pragului de sus şi ce compoziţii cânţi solo?
Formula Pragu’ de Sus înseamnă Călin Bârcean - vocal, chitară; Florin Demea - chitară; Costel Răsuceanu - chitară bas; Cosmin Herac - tobe; Sorin Rusu - claviaturi.
Numele trupei este sinonim cu al meu, la fel cum și numele meu se confundă cu al trupei. Varianta solo Călin Bârcean nu este una de avarie, ci este altceva! Ideea desprinderii a venit din nevoia firească a unui cantautor de a explora zone noi, sonorități noi, de a se manifesta singur, fără apanajul sonor al trupei, dincolo de forța energiilor multiple specifice trupelor rock. În trupă te ajută instrumentele, impactul sunetului bogat, aportul colegilor, pe când singur, doar cu vocea și chitara, trebuie să suplimentezi prin prezență, prin amplificarea sensibilității, prin profunzimea vocii și a mesajului. Este o regăsire a mea pe o altă culme, unde nu merg așa de des ca pe cea a Pragului, ambele fiindu-mi la fel de dragi și necesare. Spectacolul meu solo e mult diferit de cel al Pragului de Sus. Sigur că ating hiturile Pragu, ”Buchet de reverii”, ”Nimeni, Nimeni”, ”M-am săturat”, ”Blocaj în verde”, piese care sunt ale mele și care cum spuneam, mă reprezintă și ne fac inseparabili, dar cânt și mult folk-rock românesc și preluări de la celebrii Sting, Dylan sau Coverdale. Am avut grijă să fie două spectacole distincte, iar unele preferințe din public se și împart astfel.
3. Mesajul trupei, al compoziţiilor este unul tranşant, fără ocolişuri. Limba română vă este dragă şi vă exprimaţi opinia, nefăcând jocul politic al nimănui. Cum reuşiţi acest lucru, în această societate muzicală aservită puterii politice, vremelnic conducătoare frumoasei noastre ţări, România?
Automomia ne-am câștigat-o prin faptul că ne-am produs singuri. Am cântat ce am simțit, când am simțit și nu am avut niciodată șefi. Nu a fost ușor, mai ales la început, dar odată ce ne-am câștigat susținerea fidelă din public, am devenit o entitate artistică independentă. E adevărat, nu mușcăm din banii azvârliți politic, nu prea ajungem la cașcavalul bugetar și nici nu suntem sub umbrela vreunei rețele de producție moderne, cu radiouri și televiziuni afiliate. E trist ceea ce se întâmplă la nivel național, unde nu avem o industrie muzicală sănătoasă. Nu înțelegem că e nevoie de expunere egală a tuturor genurilor, măcar la radio, spre exemplu! Eu aș interzice prin lege difuzarea unei piese mai mult de două ori pe zi! Dar când tu dai numai salam cu soia în “heavy rotation”, oamenii și în special tinerii ajung să creadă că acesta e singurul salam comestibil! Deci compunem românește pentru că simțim românește, cu mare atenție la cuvinte și poezie, iar exprimarea sinceră și originală ne-a condus firesc la succes. Și e plăcut să vezi cum oamenii te descoperă și te îndrăgesc, dar în același timp e frustrant să știi că succesul unor trupe bune, cum mai sunt multe în țara asta, este limitat de lipsa promovării dirijate de la București.
4. Aveţi şase albume dintre care unul este live. Care vă reprezintă cel mai bine şi vă este mai aproape de suflet?
De obicei ultimul album ne reprezintă cel mai bine, pentru că este cel mai apropiat stării noastre actuale. Albumele tocmai asta sunt, amprente ale parcursului artistic, înglobând în ele 2-3 ani de creație. Am păstrat această cadență, ajungând ca acum să lucrăm la albumul 7 în 20 de ani de la prima lansare! Dacă le scoți mai frecvent, riști să te repeți, iar mai rar, îți ieși din mână. Toate albumele și-au făcut treaba și au lăsat cel puțin o piesă în playlistul trupei. E greu să alegi între copiii tăi! Rămân doar momente, cântece care se lipesc de tine în timp, răspândite prin toată discografia.
5. Mulți muzicieni spun că în ziua de azi nu merită să scoți albume, pentru că nu se mai vând. Voi de ce ați continuat cu regularitate acest proces?
Tocmai pentru că avem cultul albumului! Am crescut cu albumele altora și ni se pare firesc să facem la fel. Da, nu se mai vând în cantități mari, nu mai câșigi bani de pe urma lor, iar asta de când s-a schimbat modul de consum prin noile platforme gen spotify, youtube etc. Și eu folosesc frecvent spotify, care vine perfect într-o lume agitată și în continuă mișcare, dar după ce descopăr un album, îmi doresc să îl am și fizic! Albumul e o carte de vizită, ești tu condensat în 10 cântece, cu o linie grafică, versuri, detalii despre înregistrări, compoziții, fotografii. E o mărturie a trecerii tale prin timp, care presupune o muncă mai serioasă, elaborată, nu doar explozia unui single! Ne producem singuri albumele, din banii câștigați la concerte și lucrăm cu Andi Enache - A&A Records pentru fabricare și distribuție în librăriile Cărturești. Plus că avem ce oferi la concerte, avem un suport prețios pentru autografe, prin care oamenii ne pot lua acasă!
6. Atributul de trupă folk pare a fi accentuat şi din alăturarea unor nume mari ale scenei folkului românesc, şi aici mă refer la Mircea Baniciu sau Mircea Vintilă – doi invitaţi pe albumele Pragu’ de sus, dar şi în concerte -, sau este o prietenie fertilă, deopotrivă amândurora?
Atributul ”folk” vine de la primul nostru album “Decupaj sonor”, construit cu chitara mea acustică pe multă poezie și de la asocierea mea cu numele mari ale genului! Așa am început atunci, cântând mult singur în seri regulate de folk la Timișoara si mai apoi la Deva. M-am apropiat de marii maeștri cu admirație dar și cu dorința de a învăța cât mai mult! Îmi amintesc de prima colaborare cu Mircea Vintilă la Porto Arte Timișoara, cum a venit cu o zi înainte ca să repetăm! Mă minunez și acum de ce curaj a avut puștiul din mine atunci! Mai apoi, în 2009, Mircea Baniciu a acceptat suprinzător să înregistrăm împreună “Nimeni, nimeni”, când toți cei din anturajul lui mă descurajau! Am crezut mult în piesele mele, în forța compozițională, conștient fiind că tehnic, interpretativ, eram mult mai jos. M-am zbătut să ajung lângă ei pe scenă, să-i acompaniez dar și să fac față singur succesului lor! Gândiți-vă că era o sală plină care venea pentru Nicu Alifantis, iar eu trebuia să deschid pentru el, să cuceresc și să conving publicul lui! După concerte, la un pahar de vorbă, îi întrebam, îi iscodeam, le ceream păreri și sfaturi. Alifantis mi-a spus odată: trebuie să ieși din tine, să continui să cânți tehnic, dar în același timp să te ridici deasupra ta și a publicului, analizând starea! Mi-au trebuit câțiva ani ca să reușesc asta. Le sunt recunoscător tuturor pentru prietenia și deschiderea lor! Au fost rând pe rând alături de mine: Mircea Vintilă, Mircea Baniciu, Nicu Alifantis, Ducu Bertzi, Vasile Șeicaru și alții. Bineînțeles că vorbim de colaborări fertile de ambele părți, pentru că și ei se apropiau de mine curioși de noua generație, apreciind pozitiv ideile mele și activitatea mea. Cu Mircea Vintilă s-a legat o prietenie mai specială și avem o colaborare constantă până în ziua de azi. Vorbim foarte des, ne consultăm, analizăm ce se mai întâmplă prin târg...
7. Aveţi piese şi pentru îndrăgostiţi, Te voi chema, Poate nu mai ştii sunt două dintre ele. Prima va propulsat în seminifinala Eurovision de la noi. Crezi sincer că avem vreo şansă în această competiţie europeană? Scepticismul meu este justificat prin faptul că multe dintre piesele care ajung acolo, dintre care unele chiar se califică, sunt pe nedrept promovate, ca să nu zic nemeritat susţinute din umbră.
Avem piese pentru îndrăgostiți pentru că și noi ne mai îndrăgostim! J Dragostea e una din stările definitorii ale omului, care nu ne ocolește nici pe noi! Ceea ce încerc acum, dacă e să facem o paranteză, este surprinderea iubiri în fazele ei avansate și foarte diverse, în formele ei complexe și raportate la parcursul omului prin maturitate. Revenind la Eurovision, pentru Pragu’ de Sus a fost o experiență frumoasă și benefică. Am intrat acolo fără mari speranțe, conștienți de statutul nostru de ”outsideri”. Nu am scris pentru Eurovision, ci întâmplarea a făcut să avem un single proaspăt și un calendar favorabil. Totuși, ceea ce speram sincer, mai ales după ce un site străin de specialitate ne plasa pe primul loc în România, era să ajungem în finală, adică să beneficiem de mai multă promovare. Ai dreptate, multe piese sunt susținute artificial din umbră, iar noi, nefiind copiii nimănui, nefiind afiliați ”politic”, am rămas pe dinafară. Am văzut din reacția organizatorilor, din cum decurgeau repetițiile, cine erau favoriții și cine trebuia să meargă mai departe. M-a frapat și încremenirea formatului în trecut, artiști care doar asta făceau, ani de zile numai acolo se învârteau, reinventau aceeași ciorbă pentru același aragaz! Erau ca o sectă foarte refractară și chiar speriată de alte ingrediente! Mi-am zis atunci că trebuie să fiu nebun să revin aici an de an! Un artist trebuie să caute diversitate, să exploreze noi culmi, că tot vorbeam de experiențe paralele, să se reinventeze, nu să intre mereu în aceeași colivie! Părți pozitive: o popularitate crescută printre iubitorii concursului, dar mai cu seamă printre publicul larg, printre oameni care urmăreau mai mult televizorul și nu neaparat Eurovisionul! Am ajuns astfel să fim percepuți la nivel național, să fim descoperiți și în alte zone geografice!
8. Astfel, prin participarea la Eurovision v-a cunoscut toată România!
Exact ce vorbeam mai sus, de promovarea care ar putea face diferența! Profesionalismul TVR, aliniera la cerințele tehnice și de imagine, experiența showului de televiziune, iată câteva ”plusuri” care au contribuit la ridicarea Pragului. Dacă avem șanse în Europa? Cel puțin pe acest format, ar fi destul de greu, adică ar trebui ca în acele ciorbe să cadă la un moment dat o ureche de extraterestru! J S-a încercat mai apoi cu o altă rețetă, cu stabilirea din start a unui singur artist care să reprezinte România, dar nu a funcționat! Au dispărut tot farmecul competiției, toată diversitatea și s-a dovedit că o singură casă de producție nu poate prepara produsul ideal. Ar trebui o revoluție la nivel de organizare, deschiderea spre alți artiști din țară și străinătate și ieșirea de sub hegemonia caselor bucureștene. Regulamentul ar trebui democratizat. Exact practica ”heavy rotation” de la radio dăunează și aici! Nu ar trebui ca un artist să participe mai mult de 3 ediții consecutive, spre exemplu. Ca paranteză, când am fost noi în 2018, Mihai Trăistariu bifa a 9-a participare! Deci s-ar putea face multe, cu puțină voință și cu consultarea poporului! La nivel european, nu am ajuns și nu știu cum funcționează, dar totuși trebuie să fim conștienți de aura geo-politică a Eurovisionul. Adică ar putea câștiga și România, dacă ar fi atacată de Rusia!
9. Care este starea cea mai potrivită de exprimare pentru Pragu’ de Sus, în concert sau în studio, şi de ce?
Studioul și scena sunt două medii total diferite, dar care trebuie în egală măsură stăpânite de un muzician. Aș mai adauga o a treia etapă în facerea muzicii, crearea. Deci CREEZI singur, într-un moment de revelație, pe urmă ÎNREGISTREZI, imprimi înconjurat de echipamente și de specialiști, după care LANSEZI pe scenă, în mijlocul oamenilor, în fața sufletelor pregătite să rezoneze, să preia, să amplifice și practic să dea viață revelației inițiale. Odată acest lanț încheiat cu succes, se umple zona de deasupra cântecului, se materializează acea stare superioară de care zicea Alifantis, iar schimbul energetic între tine și public devine constant și benefic ambelor părți. Dezvoltând, mă gândesc acum că într-adevăr, omul din fața ta, care nu cântă, care nu are apăsarea interpretării, e deja situat deasupra. El e deja desprins, căutând întâlnirea, iar tu, dacă nu ești acolo sus să-l cuprinzi, îl pierzi.
Așadar, satisfacția cea mai mare ți-o oferă scena, dar nu poți ajunge la ea fără o continuă căutare a revelației și fără sudoarea din studioul de înregistrări. Da, sunt oameni specializați doar în compus, doar în muncă de studio sau doar în cântat pe scenă și evident, pentru ei, bucuria exprimării se limitează la un singur mediu. Lucrurile funcționează foarte bine și așa, dar în cazul meu, am norocul să le petrec pe toate.
10. În concerte cântaţi şi coveruri? Ce vă face plăcere să preluaţi şi, de asemeni, face plăcere publicului?
Hai să limpezim puțin aceste ape ale coverului, pentru că mulți din breaslă prea s-au repezit să le tulbure! E vorba de puriști, de predicatori cu evanghelia compoziției în mână și de hateri care, în cele mai multe situații, se amestecă cu primii! Deci, dragilor, a cânta cover e un privilegiu. Bineînțeles, vorbim de un anumit standard profesional, adică piesa preluată trebuie să sune la fel de bine sau, chiar mai bine ca originalul! Nu orice artist cântă cover. Unii își cântă piesele lor toată viața și foarte bine fac! Cei care cântă cover, cum e și cazul nostru, o fac pentru că le place și pentru că pot. Am vrut să liniștesc stolurile artistice care ciripeau peiorativ despre trupele de cover. Acum, noi cântăm cover și pentru că ne ajută profesional, ne deschide cultura interpretativă! Orice piesă bună e potrivită pentru studiu și pentru a ieși din propriile formule. Deci oricât ai fi de bun, întotdeauna va exista muzică bună și frumoasă care merită asimilată! Norocul nostru este că putem și să compunem, și să preluăm! Putem să în îmbinăm frumosul nostru cu frumosul altora, totul sub amprenta personală Pragu’ de Sus! A, și încă ceva! Sunt compoziții bune care nu au același impact sub vocea autorului! Deci printr-o abordare mai nouă sau, hai să spunem mai altfel, poți propulsa un cântec! Și uite așa am ajuns să avem oameni cărora la anumite preluări, le place mai mult interpretarea noastră decât a autorului! Avem colaje făcute de noi pe care publicul le cere și ne pliem cu repertoriul pe eveniment. De exemplu, la un concert marca Pragu’ de Sus cântăm mai mult piesele noastre, iar la un chef privat mai mult coveruri!
11. Ultimul răspuns se adresează fanilor din Bucureşti, cu care vă veţi întâlni la The Pub Universității pe 9 februarie 2024.
Îi provocăm pe toți bucureștenii iubitori de concerte la o experiență muzicală plăcută! Pop – rock, cu puțin folk trecut prin răzătoare și câteva felii de cover, toate prezentate modern în arome proaspete. J Avem fani în București, cunoscuți sau oameni care ne-au întâlnit prin țară și ne-au rugat să venim spre capitală și adevărul este că trebuie să ne formăm un public stabil aici! Din cauza distanței și a faptului că aveam mult de lucru în jurul casei, (Ardeal și zona de vest) nu am prea concertat la București. The Pub Universității este un loc minunat și avem mare noroc că putem lucra împreună! Această dinamică a concertelor de club e într-o continuă schimbare și trebuie să fii mereu pe fază! Se deschid și se închid locuri, se schimbă denumiri, patroni, specific, clienți! Cum România nu are un sistem organizat de săli mari pentru concerte, unde ar trebui să cânte trupele mari, ne trezim cu toții în club, mainstream și underground! Vă dați seama că nu e ușor pentru o trupă mai nouă! Ceea ce îi mai rog pe cei din București și din orice oraș al țării este să fie deschiși, să iese, să descopere muzică pe care altundeva nu ar auzi-o! Alternativa la doctrina radio-tv tocmai asta este, clubul și internetul! Două medii unde poți întâlni trupe și muzică adevărată! Deci îndrăzniți dragilor, chiar dacă e o trupă de care nu știați! S-ar putea să vă placă! Eu cred că doar acționând împreună și susținându-ne reciproc putem ridica stabilimente autonome, independente de muzică și entertainment! Doar așa putem revitaliza rockul! Așa deci, ne vedem vineri seara, în 9 februarie la The Pub în București, să facem fain! J
Interviu realizat de Radu Lupaşcu
31 ianuarie 2024
Foto: arhiva Călin Bârcean
