”Zidul” – simbol artistic protestatar, conceput de artistul român Neculai Pădurar cu mult înaintea lui Roger Waters!

Neculai Pădurar este unul dintre cei valoroşi şi prestigioşi exponenţi al artelor româneşti, evident - prea puţin cunoscut în afara cercurilor de specialitate. S-a născut la Sagna, judeţul Neamţ în 1946, a absolvit Institutul Nicolae Grigorescu, este doctor în arte vizuale şi profesor universitar. A obţinut numeroase premii în ţară şi peste hotare, are participări la expoziţii internaţionale, lucrări în diverse colecţii private şi muzee. Deşi este cunoscut mai mult ca sculptor, Neculai Pădurar ”de la Sagna” are notabile reuşite în domeniul graficii, picturii, instalaţiior vizuale şi….poeziei.

După cum aflăm din aspectuosul volum autobiografic ”Zidul şi alte lumi colorate”, tema zidului a început să-l preocupe după vestitele teze de la Mangalia din 1971, prin care s-a introdus cenzura culturală: şi-a manifestat protestul artistic împotriva dictaturii, realizând mai multe lucrării din ciclul ”Zidul” prezentate publicului român în expoziţiile personale din 1974, 1980, 1981, 1982, 1984, 1988, 1989, dar şi în străinătate, la Bienalele de la Budapesta, Ravenna, Padova, Ankara. ”În acele momente, a trebuit să aleg lumea de partea căreia mă aflam”. Primele lucrări din ciclul acesta le-a expus la Galeria Apollo de pe Calea Victoriei în 74, exprimând revolta sa împotriva îngrădirii libertăţii. Apar simboluri precum personajele legate în chingi de la picioare şi până în vârful capului, având ochii şi gura acoperite dar reuşind să împingă chingile cu braţele larg deschise ca un orator care vorbeşte mulţimii (idee prezentă, în altă formă, şi în opera rock ”Tommy” - The Who, reluată parţial şi în ”The Wall”), sau un tânăr legat care încearcă să meargă cu capul în nisip.

Elev la Liceul de arte din Iaşi a fondat clubul de audiţii muzicale Beat Box cu câţiva prieteni: securitatea i-a arestat, le-a confiscat benzile de magnetofon cu The Beatles sau The Rolling Stones, i-a fotografiat, i-a tuns şi bătut. Nu a fost niciodată membru UTM, UTC sau PCR, i s-au pus microfoane în casă şi la atelier, aşa că şi-a descoperit şi dosarul cu numele de cod ”Pintea” (era un fel de haiduc, nu ?) la CNSAS. L-am întâlnit la Bucureşti în anii 70 prin cluburile unde prezentam discuri, la concerte, în cercurile artistice boeme ale vremii, şi întotdeauna ”Clici” (aşa cum i se spune de către prieteni) atrăgea atenţia printr-o prezenţă care trăda o forţă interioară evidentă, greu de negat.

Spune: ”Dacă ar fi avut bani mulţi, aş fi realizat lucrările din ciclul ”Zidul” la mari dimensiuni şi impactul cu publicul ar fi fost mult mai mare”. Iată că un artist englez a putut aplica ideea. Sunt convins că dacă Clici şi Waters s-ar fi întâlnit în 1971, altfel ar fi arătat prezentarea vizuală a showului de astăzi – mai elaborată, mai profundă, mai complexă. Între timp, muzicianul protestatar de la Pink Floyd este multi-milionar, iar Neculai Pădurar trăieşte cu soţia într-o garsonieră fără bucătărie…

Ar fi frumos să se aranjeze o întâlnire între aceşti doi artişti, să se cunoască, să-şi dea mâna; poate o expoziţie cu fotografiile lucrărilor din ciclul ”Zidul” ar putea întâmpina spectatorii veniţi la concerte în toată lumea. Chiar proiecţia măcar fugară în concert a acestor fotografii care spun multe despre totalitarismul despre care cântă Waters (dar pe care nu l-a cunoscut ”pe viu”) ar da o tentă mai adâncă unui show care se vrea de conţinut, nu numai de aspect.

Florin-Silviu Ursulescu
25 august 2013