Woodstock 50: declasificarea (partea a 2-a)

Woodstock 1969 în sunet şi imagine

Filmul

Mai întâi a fost filmul. Iar filmul are un regizor, pe nume Michael Wadleigh. Pe 24 septembrie 1969 Wadleigh urma să împlinească 27 de ani, dar avea deja o bună experiență ca director de imagine pentru câteva filme independente cu buget redus, cum au fost David Holzman’s Diary al lui James McBride și I Call First (Who’s That Kocking at My Door) al lui Martin Scorsese în 1967 și My Girlfriend’s Wedding regizat în 1969 tot de James McBride. Sub numele Michael Wadley, a atras atenţia criticii pentru activitatea sa în zona filmelor independente şi underground, dar aprecierea lor de către o audienţă specializată din zona contraculturii nu i-a asigurat şi succesul financiar scontat. În 1969, s-a hotărât să realizeze o documentare amănunţită despre un mare festival rock. A fost ales festivalul de la Woodstock. Pe 15 august a sosit la Bethel cu aproape o mie de role de film şi o echipă formată din mai mulţi operatori. S-au tras în jur de 192 kilometri de peliculă, din care au fost editate în final 184 de minute. Principalul sponsor al operaţiunii a fost compania Warner Bros. Şapte editori au lucrat la acest film, între ei, în afară de Wadleigh, Thelma Schoonmaker şi Martin Scorsese. Lansarea oficială a filmului a avut loc pe 26 martie 1970. Succesul comercial şi de critică a fost foarte mare. Ca atare a primit premiul pentru cel mai bun film documentar în cadrul celei de-a 43-a ediţii a decernării premiilor Oscar pe 15 aprilie 1971. Tot atunci Thelma Schoonmaker a fost nominalizată la categoria Best Film Editing, o recunoaştere acordată greu unui film documentar, iar Dan Wallin şi L.A. Johnson au fost nominalizaţi pentru Best Sound. Filmul a fost proiectat în mai 1970 şi la cea de-a 23-a ediţie a festivalului de la Cannes, dar în afara competiţiei. Filmările s-au făcut în condiţii uneori potrivnice, noaptea târziu, iar ploaia care a început să cadă pe 15 august la ora 22.30, a continuat aproape toată noaptea şi a început să cearnă şi în dimineaţa zilei următoare în jurul orei 2, după ce Joan Baez şi-a terminat recitalul. Pe 17 august după amiază, pe la orele 16.30, a izbucnit o altă furtună. Pelicula a păstrat multe momente cu ploaie, vânt şi nori întunecaţi, înclusiv apelurile în care organizatorii cereau publicului să se îndepărteze de turnurile de schelă pe care erau amplasate boxele de difuzoare şi luminile. Alegerea celor mai reprezentative secvenţe care au completat în final cele 184 de minute a lăsat pe dinafară foarte mult material filmat. Au urcat pe scenă 32 de interpreţi şi grupuri, 33 dacă îl punem la socoteală şi pe maestrul yoghin indian Swami Satchidananda care a ţinut, după recitalul susţinut de Richie Havens, un scurt cuvânt de deschidere vineri 15 august după amiază. Filmul a reţinut în final doar 18 artişti şi grupuri, doar şapte dintre ei cu câte două piese: Crosby, Stills & Nash, Canned Heat, Richie Havens, Joan Baez, The Who, Jefferson Airplane, iar din recitalul lui Jimi Hendrix au fost alese cinci piese. Ceilalţi, Sha-Na-Na, Joe Cocker & The Grease Band, Country Joe McDonald / Country Joe & The Fish, Arlo Guthrie, Ten Years After, John B. Sebastian, Santana, Sly & The Family Stone, Janis Joplin şi Crosby, Stills, Nash & Young au fost reprezentaţi de câte o singură piesă. Invocându-se calitatea nu foarte bună a sunetului şi imaginii, ceilalţi participanţi, între ei nume de prim rang ale momentului nu s-au calificat printre cei aleşi. Mai mult, unele dintre înregistrări au fost versiuni de studio, iar altele au fost decupate de regizor, dar nu în versiunea scenică originală.

Filmul s-a bucurat de o primire entuziastă din partea jurnaliştilor şi criticilor de film în 1970 şi a urcat în vârful box-office-ului. Cu un buget de pornire modest, cca 600.000 de dolari, a adus un câştig de 50 de milioane, al şaselea film al anului 1970 în ordinea încasărilor.

Într-o recenzie apărută în anul 2019, criticul de film Danielle Solzman l-a descris ca fiind “un film pe care toată lumea ar trebui să-l vadă cel puțin o dată în viață”, adăugând că “dacă există un documentar despre un concert mai bun decât Woodstock, eu nu l-am văzut”. (Danielle s-a născut în Kentucky într-o familie evreiască, face parte din comunitatea transgender și este fondatoarea și directoarea site-ului “Solzy At The Movies” în care scrie despre filme, televiziune și cărți provenite cu prioritate din zona indie, promovând cu precădere reprezentanții LGBT).

Filmul Woodstock este într-un fel oglinda culturii hippie, cu bune şi cu rele. Reacţie la războiul din Vietnam şi la societatea osificată şi sterilă din America, părea să fie alternativa de pace şi dragoste atât de dorită de tânăra generaţie. Asta era partea luminoasă a fenomenului, dar exista şi partea rea, cea a îndemnului la acid trip – “hei, omule, este călătoria ta”. Janis Joplin şi Jimi Hendrix au fost grozavi pe scenă, dar amândoi au murit în anul următor, la doar 27 de ani. Jim Morrison şi The Doors au declinat în ultimul moment participarea, iar ulterior au regretat. Jethro Tull a refuzat după Midwest Rock Festival să mai participe la asemenea manifestări, fiindcă lui Ian Anderson nu-i plăceau hippies şi nuditatea în public. Atmosfera specială de la Woodstock nu s-a mai repetat niciodată. S-a încercat la Altamont şi Isle of Wight, dar în ambele cazuri s-a dat greş. Este inevitabil ca atunci când libertatea nu este însoţită de raţiune, să se transforme în haos şi autodistrugere.

Existenţa unui mare volum de înregistrări pe film rămas nefolosit în stare brută, a permis apariţia unor ediţii ulterioare, prilejuite de aniversarea unui număr de ani de la eveniment.

Woodstock: 3 Days of Peace & Music - the Director’s Cut din 1994, o versiune de 225 de minute, cu 41 mai multe decât filmul din 1970, reprezintă de fapt versiunea editată a filmului care, se presupune, reprezintă propria ediţie aprobată a regizorului, cut referindu-se explicit la procesul de editare. În pregătirea unui film pentru lansare, tăierea regizorului, director’s cut, este precedată de asamblarea şi tăierea brută a editorului, urmată de obicei de tăierea finală destinată lansării publice a filmului. În majoritatea cazurilor, regizorul nu are un privilegiu final de tăiere. Casa de producţie, distribuitorul şi/sau studioul (sau oricine are banii investiţi în film) pot impune schimbări care să aducă mai mult profit. Poate fi vorba de schimbarea finalului cu unul mai fericit, mai puţin ambiguu, excluderea scenelor care ar putea duce la diminuarea audienţei, sau filmul poate fi pur şi simplu scurtat pentru a permite mai multe proiecţii pe zi. Odată ce distribuitorii au descoperit că există consumatori ce vor cumpăra versiuni alternative ale filmelor, a devenit o obișnuinţă ca filmele să apară în mai multe versiuni. There is no standardization for labelling, leading to so-called "director's cuts" of films despite where the director prefers the theatrically released version, or when the director had actual final cut privilege. Cu adnotaţia the Director’s Cut - 40^th Anniversary Revisited, a apărut pe 3 blu-ray-uri pe 29 iulie 2014 (The Director’s Cut, Extra’s, More Extra’s). Cele 41 de minute suplimentare includ secvenţe din apariţiile scenice ale lui Janis Joplin şi ale grupurilor Canned Heat şi Jefferson Airplane. Jimi Hendrix a primit şi el două piese în plus. Unele scene originale cu mulţimea spectatorilor au fost înlocuite cu secvenţe care n-au mai fost folosite înainte.

40th Anniversary Edition din 2009 a apărut pe un set de două blu-ray-uri disponibile ca Special Edition şi Ultimate Collector’s Edition. Au fost incluse 18 secvenţe nefolosite până atunci cu Joan Baez, Country Joe McDonald, Santana, The Who, Jefferson Airplane, Canned Heat şi Joe Cocker. Cinci dintre artiştii incluşi – Paul Butterfield Blues Band, Creedence Clearwater Revival, The Grateful Dead, Johnny Winter şi Mountain – au urcat pe scenă la Woodstock, dar n-au mai apărut până atunci pe nicio versiune a filmului. Acest bonus a acoperit 143 de minute prezentate în definiţie standard sub titlul Untold Stories. A mai fost adăugat tot ca bonus un featurette de 77 de minute, adică un scurt documentar despre felul în care s-a făcut filmul de lung metraj, intitulat Woodstock: From Festival to Feature, care acoperă aspectele legate de provocările apărute pe parcursul filmărilor, recepţia, moştenirea şi alte teme.

Până în anul 2014, când s-au împlinit 45 de ani de la desfășurarea acestui eveniment, nu s-a mai întâmplat nimic notabil în ceea ce privește punerea în valoare a unei atât de mari cantități de peliculă filmată și pusă la păstrare undeva pe un raft. Fiindcă trebuia însă marcată această trecere a timpului, s-a reeditat versiunea Bluray lansată în 2009, la care s-a adăugat un al doilea blu-ray bonus, ambele prezentate însă în high definition. Diferența a făcut-o al treilea blu-ray de 73 de minute intitulat Untold Stories Reevisited ce conține șaisprezece interpretări care n-au mai apărut înainte, plus alte opt featurettes care au în total 32 de minute care evocă, între altele, impresii din spatele scenei, dificultăţile tehnice, problemele hranei, cazării şi primului ajutor şi precizări asupra restaurării filmului.

În 1996, Woodstock a fost inclus în Library of Congress National Film Registry.

Filmele de televiziune

Pe 28 aprilie 2019, a fost prezentat la Tribeca Film Festival documentarul de televiziune de 96 de minute Woodstock: Three Days that Defined a Generation, regizat de Barak Goodman, unul dintre cei mai respectați și prolifici realizatori americani de filme non-fiction ai ultimilor 25 de ani, co-fondator al Ark Media, filmele sale fiind nominalizate pentru Premiile Academiei de Film și câștigătoare a numeroase premii Emmy, Writers Guild, DuPont-Columbia și Peabody. Nu este vorba despre muzică, ci este povestea tulburărilor politice și sociale care au condus spre cele trei zile istorice, precum și evenimentele extraordinare ale concertului în sine, care aflat la limita dezastrului, au pus la încercare idealurile contraculturii, prin vocile personajelor implicate - John Roberts care a produs la rândul său filmele Woodstock: The Lost Performances (1990) și Creating Woodstock (2019), Michael Lang și Artie Kornfeld, toți trei producători ai celor două ediții ale festivalului, cea din 1969 și cea din 1999, Joel Rosenman, Paul Kantner, David Crosby, etc.

Woodstock: The Lost Performances (1990 video), este o colecție video de 68 de minute a unora dintre cele mai importante momente alese din arhiva peliculelor folosite pentru filmul original din 1970, între ele Work Me Lord cu Janis Joplin, We Shall Overcome cu Joan Baez și Let’s Go Get Stoned cu Joe Cocker. Compilaţia mai conţine filmări din timpul prezenţelor scenice ale lui Arlo Guthrie, Country Joe McDonald şi The Band. Regizor este tot Michael Vadleigh. Producătorii sunt Bob şi Peter Kaminsky, iar producătorii executivi sunt Arthur Kornfeld, Michael Lang, Juli Pari, John Roberts şi Joel Rosenman. Producătorul muzical este Eric Blackstead.

Woodstock Diary 1969 Friday Saturday Sunday este un documentar TV de 2 ore și 54 de minute produs la Warner Bros. Pictures şi lansat pe 15 august 1994, regizat de D. A. Pennebaker, soția sa Chris Hegedus (cea de-a treia și ultima) și Erez Laufer. Producătorul este Alan Douglas. Donn Alan Pennebaker a murit anul trecut pe 1 august la vârsta de 99 de ani. Este o (altă) incursiune în istoria fascinantă a acestui eveniment, ilustrată cu muzica lui Jimi Hendrix, The Who, Janis Joplin, Joe Cocker, Jefferson Airplane, Sly & Family Stone, Canned Heat, şi Crosby,Stills, Nash & Young. Versiunea DVD video a apărut sub eticheta Gravity Limited şi nu-i include pe Melanie, Grateful Dead, Blood, Sweat & Tears, Sweetwater, Keef Hartley Band şi Creedence Clearwater Revival.

Creating Woodstock, este un film documentar de 111 minute lansat în anul 2019, regizat de Mick Richards şi produs de Mick Richards şi Eric Morris pentru Virtue Films Intl. şi Elm Entertainment. Este socotită cea mai cuprinzătoare analiză a modului în care festivalul a devenit realitate. Au contribuit cu amintirile lor Henry Dilz, celebru fotograf al vedetelor rock şi creator de mape de disc, artiştii Arlo Guthrie, Richie Havens, Leslie West şi organizatorii Artie Kornfeld, Michael Lang, John Roberts şi Joel Rosenman.

Cei 50 de ani care au trecut între vara anului 1969 şi cea a anului 2019 reprezintă un interval de timp suficient pentru o analiză obiectivă a contextului social şi politic de la sfârşitul anilor '60. Câteva evenimente răsunătoare au amprentat puternic cea de-a doua jumătate a acelui an: pe 24 iulie primul om a păşit pe suprafaţa Lunii; pe 9 august Manson Family a comis îngrozitoarea crimă în care au fost ucişi actriţa Sharon Tate şi cei patru invitaţi care se găseau în acea seară în casa ei, urmată a doua zi de uciderea în Los Angeles a soţilor Leno şi Rosemary LaBianca (anul trecut, Tarantino a făcut Once Upon a Time... in Hollywood, o poveste inspirată din acest subiect...); între 15 şi 18 august s-a desfăşurat Woodstock Music and Art Fair; pe 6 decembrie la Altamont Speedway Free Festival un tânăr din public a fost ucis. Peste jumătate de milion de soldaţi americani erau implicaţi în sângeroasele operaţiuni militare din Vietnam. Dar până la urmă, 1969 n-a fost doar sfârşitul unui deceniu, ci şi concluzia unei epoci în care tinerii americani au devenit conştienţi de identitatea lor şi de împărtăşirea unor valori comune. Au urmat anii '70 în care valorile contraculturii au devenit bunuri comerciale, maşinăria politică americană în frunte cu Richard Nixon a fost grav avariată, iar retragerea din Asia de Sud-Est s-a petrecut la timp, evitându-se la limită un dezastru.

Anularea concertului comemorativ Woodstock 50 la sfârşitul lui iulie 2019, după luni de zvonuri şi încercări nereuşite de-a asigura un loc adecvat de desfăşurare, pare să reprezinte actul de capitulare al unei mişcări sociale care începe să-şi piardă din ce în ce mai mult relevanţa. Documentarul lui Mick Richards încearcă în acest context să tragă o concluzie după aproape trei decenii de cercetări şi interviuri şi examinează realizările creative şi logistice ale echipei care a creat acest eveniment acum 50 de ani. Realizat cu dragoste şi respect, Creating Woodstock pune încă o cărămidă la o moştenire deja considerabilă, sperând că fanii de o viaţă şi poate şi alţii ocazionali, vor avea revelaţii neaşteptate.

Pe măsură ce planurile de organizare ale festivalului comemorativ începuseră să devină din ce în ce mai dificil de dus la capăt în vara lui 2019, a crescut interesul pentru modul în care promotorii din 1969 au trecut peste obstacolele aparent insurmontabile care păreau de nedepăşit chiar când termenul limită de 15 august se apropia ameninţător. Muzicianul şi producătorul de discuri Artie Kornfeld (Avraham ben Yisroel Kornfeld) şi promotorul de concerte Michael Lang, fiul unei familii evreieşti din Brooklyn s-au gândit să organizeze un eveniment mai mic în enclava artistică din Woodstock, NY. Idei de organizare aveau, mai trebuiau banii. Atunci au făcut conexiunea cu tânărul om de afaceri John P. Roberts şi cu partenerul său de afaceri Joel Rosenman, care dăduseră un anunţ în The Wall Street Journal în care “bărbaţi tineri cu capital nelimitat căutau idei de afaceri”. Au primit 5.000 de răspunsuri, dar cel mai interesant proiect li s-a părut cel propus de Kornfeld şi Lang privind construirea unui studio de înregistrări în Woodstock pentru a-i atrage pe artiştii stabiliţi acolo, între ei Bob Dylan, Jimi Hendrix şi grupul The Band. Cei patru s-au întâlnit, au analizat propunerea şi au renunţat la ea în favoarea organizării unui festival în aer liber, un eveniment întins pe trei zile, pentru care au și început să caute locul de desfășurare încă de la începutul primăverii lui 1969.

Au găsit două posibile locații, dar au pierdut accesul la ele. Printr-un miracol, au fost abordați de un fermier pe nume Max Yasgur și de soția sa Miriam, care s-au oferit să le pună la dispoziție o pajiște în pantă de câteva sute de acri lângă Bethel, un orășel din statul New York. Familia Yasgur avea acolo o fermă de produse lactate, dar care nu beneficia de drumuri de acces adecvate, de utilități și de orice altfel de infrastructuri care să ușureze organizarea unui eveniment. Joel Rosenman era convins că “nu ar fi existat Woodstock fără Max şi Miriam Yasgur”.

John Morris, angajat de la început în funcţia de director de operaţiuni îşi aminteşte că Woodstock Music and Art Fair a fost gândit ca o versiune East Coast a lui Monterey International Pop Festival din 1967 şi a fost promovat ca “Aquarian Exposition”, o vitrină a erei Vărsătorului, considerată începutul unui mare progres spiritual, al păcii universale şi al armoniei regăsite. Întrarea în noul semn al Vărsătorului a căpătat interpretări diferite în diversele şcoli New Age. Pentru unele dintre ele intrarea s-a produs în 1962. Aşa că organizatorii, ţinând cont de acest calendar, au adăugat vizibil pe afiş că participanţii vor avea parte de trei zile de pace şi muzică. Pregătirile pentru amenajarea locului au început cu doar patru săptămâni înainte de data deschiderii şi s-au desfăşurat susţinut până în ultimele zile. Construcţia completă a scenei n-a mai fost finalizată, a mărturisit ulterior Morris, chiar şi după ce au fost întărite echipele de constructori cu cei retraşi de la lucrările pentru gardul împrejmuitor.

Deşi s-au vândut în avans bilete în valoare de un milion de dolari, 50.000 de spectatori au sosit la faţa locului doar cu o zi înainte de începerea festivalului. În cele din urmă, au sosit peste 400.000 de fani care au ocupat un spaţiu conceput să ofere condiţii optime pentru maximum 100.000. Intrarea controlată a devenit imposibilă ceea ce l-a determinat pe Morris să facă de pe scenă un anunţ memorabil: “de acum înainte este un concert gratuit”.

După cum s-a văzut, spectacolul în sine nu a fost mai bine gestionat decât problema accesului. Cu majoritatea muzicienilor întârziaţi de blocaje în trafic de neimaginat, promotorii au fost nevoiţi să apeleze în ultima instanţă la bunăvoinţa artiştilor disponibili pentru a concerta în prima zi. Richie Havens îşi aminteşte că organizatorii l-au trimis pe scenă la ora 17, cu mult înainte de timpul fixat iniţial pentru el. Grupul Sweetwater, care trebuia să cânte în deschidere, era blocat undeva în trafic. Richie a fost nevoit să stea aproape două ore pe scenă, cântând toate piesele pregătite şi fiind nevoit să improvizeze pe tema Freedom, când n-a mai avut nimic pregătit în plus.

Mick Richards, producător de televiziune şi realizator de filme documentare a fost atunci unul dintre adolescenţii care au trăit evenimentul pe viu, a avut grijă să folosească suficient material nou pentru a menţine trează atenţia telespectatorilor nostalgici care credeau că ştiu totul despre Woodstock, mai ales datorită incontestabilei realizări a lui Wadleigh din 1970, premiată cu Oscar. Deşi filmul este bogat în anecdote şi amintiri, cu excepţia episodului Richie Havens, doar interviurile lui Arlo Guthrie şi Leslie West, impozantul chitarist al grupului Mountain, au mai fost incluse.

Criticii afirmă că o parte din conţinutul filmului are o mare asemănare cu cel al lui Woodstock Diary, realizat în 1994 de D.A. Pennebacker, Chris Hegedus şi Erez Laufer. Interviurile luate personal de Richards acoperă o perioadă de trei decenii şi au fost produse diferit, ceea ce dă o anumită inconsistenţă editorială, iar o parte dintre materialele de arhivă oscilează între amatorism şi acceptabil. Am citat din spusele criticilor!

Cu toate minusurile pe care critica nu se se dă în lături să le caute şi să le expună public, rămâne valabilă concluzia că filmul lui Mick Richards reprezintă cea mai realistă analiză a modului în care idea de festival a devenit realitate.

Woodstock: 3 Days That Changed Everything este un documentar de televiziune de 53 de minute lansat în 2019, regizat de Rich Poggioli. Povestea acestui amestec de muzică, cultură şi idealism este completată de Mark Goodman (MTV/Sirius XM) în rolul de gazdă, invitații fiind Richie Havens, Arlo Guthrie, John B. Sebastian, organizatorul Michael Lang şi istoricul festivalului, Wade Lawrence. Filmul ne convinge că acum - mai ales acum – fenomenul Woodstock are un sens profund şi durabil. Atunci, a fost vocea generaţiei tinere. A schimbat faţa industriei muzicale ca business. De la marile spectacole pe stadioane până la mişcările pentru justiţie socială, toate datorează acestei durabile moşteniri, chiar şi după jumătate de secol.

(Sfârșitul părții a 2-a. Urmează partea a 3-a: Discografia)

Emil Răducanu

18 ianuarie 2020
Foto: Wikipedia, flickr.rom.