OLIMPUL TITANILOR: Van Der Graaf Generator

În Anglia anului 1967, la Universitatea din Manchester a luat fiinţă trioul format din Peter Hammill (voce, chitară, pian, compoziţie), Nick Peame (claviaturi) şi Chris "Judge" Smith (tobe) numit Van Der Graaf Generator, la sugestia bateristului după numele unui generator construit de Dr. Robert Jewison Van der Graaf. Motorul acestui Generator de Muzică va fi muzicianul de geniu Peter Andrew Joseph Hammill (născut la Londra în 5 noiembrie 1948) a cărui creaţie numără peste 50 de albume în nume propriu sau cu trupa.

Compozitor, pianist, chitarist, vocalist şi poet de mare rafinament produce senzaţie mai întâi în Europa cu ineditul Aerosol Grey Machine (din ianuarie 1969). Realizat în formulă de cvartet, acest prim album apare după un prim single, People Were You Going To, la care prima componenţă a fost schimbată cu Guy Evans la baterie (ex. Misunderstood) şi Hugh Banton, fost organist în biserică, la aceştia adăugându-se la bas Keith Ellis (fost la Koobas). Chris Smith formează Heebalob, iar ulterior va compune pentru Hammill. Extrapolare a geniului artistic al lui Peter Hammill, albumul de debut reuşeşte totuşi nuanţe pure de expresie vocală şi interpretativă, schimbări dinamice şi rafinate tempo-uri. Notat foarte bine de critică, Aerosol Grey Machine nu este nici pe departe preferatul fanilor albumelor Van Der Graaf Generator ce vor urma.

0 dată cu schimbarea lui Ellis (plecat la Juicy Luicy) din februarie 1970 cu Nic Potter, tot de la Misunderstood, şi cooptarea lui Dave Jackson la saxofon (ex. Hebalob), apare şi primul album de orientare clară spre maniera progresistă The Least We Can Do Is Wave To Each Other, deschizând prima fereastră spre inima iubitorilor de suflu nou avangardist, inovator. Poezia şi muzica s-au întâlnit dându-şi mâna, aşa cum la Genesis sau King Crimson, geniile creatoare, Peter Gabriel sau Robert Fripp, au creat fanilor o patimă de nevindecat.

Cel de-al treilea album, din decembrie al aceluiaşi an, se numeşte H To He, Who Am The Only One, şi este realizat în formulă de cvartet (fără Potter) cu un invitat de marcă la chitară, Robert Fripp. Este primul mare succes peste ani la fel ca şi următorul, Pawn Hearts, din 1971, cu a sa piesă conceptuală A Plague of Lighthouse Keepers. Excelenta compozitie traversează stări emoţionale variate pe parcursul celor 20 de minute de adevăruri afective şi minispectacole muzicale situate deasupra lumii reale ce triumfă într-un final fără suflare.

Arhitectul minunatelor opere Van Der Graaf Generator se lansează în primele proiecte solo înregistrate în nume propriu şi realizate împreună cu membrii VDGG Fool's Mate din 1971 reprezintă o colecţie de douăsprezece piese vechi Van Der Graaf Generator, bijuterii uitate într-un sertar de talentatul său creator şi redate umanităţii ca prim semn al frumoasei nebunii dezlegate. Peter Hammil si a sa pasiune pentru spiritul lui Dalai Lama, începe să se manifeste profund, în special între cele două reîncarnări ale VDGG (1972 şi 1976) şi apoi după despărţirea definitivă din 1978. Chameleon In the Shadow of the Night cel de-al doilea album solo este realizat în 1973, cel mai aproape de spiritul avangardist în piesa German Overalls - o dramă rock, apoi presărat cu cu stilisme tipice David Bowie în Rock And Role şi culminând cu extrema In The Black Room dominată de strigăte vocale la limită în comparaţie cu performanţele realizate de cei de la King Crimson.

Al treilea album solo al lui Peter Hammill, The Silent Corner And The Empty Stage exuberează într-o atmosferă gotică de fuziuni neconvenţionale, cu forme electronice de rock melodios - Red Shift şi Modern, balade inocente - Wilhemina şi contraste - A Louse Is Not A Home.

In Camera din 1974 ne dezvăluie un Hammill descurajat, de la care ne râmân totuşi câteva piese remarcabile, Faint Heart And The Sermon, frumoasa baladă Ferret & Featherbird şi Gog And Magog (In Bromine Chambers).

Ultimul album înainte de regruparea Van Der Graaf Generator din 1975 a fost excelentul Nadir's Big Chance din februarie '75, experimental şi inventiv totodată, un foarte bun exemplu al personalităţii multiple a geniului său creator. Denumit "albumul meu de punk rock", Peter Hammill construieşte pe un climat muzical - ca de obicei bazat pe meandrele sintetizatorului - suprapuneri solistice, zgomote anarhice, mângâieri fantomatice şi foarte reuşite pictograme vocale. Un album de nota zece plus, care precede următoarele trei VDGG, la fel de senzaţionale, Godbluff 1975, Still Life şi World Record din 1976. Dintre acestea Still Life reprezintă, după părerea mea, apogeul creaţiei Van Der Graaf Generator şi al mentorului său artistic, cvartetul compus din Hammill, Banton, Jackson şi Evans, trezind în noi bucuria de a trăi, de a visa, etern.

Suita componistică se va încheia cu două albume sub numele de Van Der Graaf, iar Generator (Hammill) rescriind proiecte solo de acum încolo. Sub numele VDG este lansat albumul de studio The Quiet Zone, The Pleasure Dome din 1977 cu o componenţă modificată, Graham Smith, extraordinarul violonist de la String Driven Thing şi Nic Potter la bas, este încă un act de mare delicateţe, în care tehnicile vocale sunt întretăiate de captivele linii de câmp energetic ale maşinăriei Van Der Graaf Generator. Apoi în 1978, Van Der Graaf ne oferă cu dublul L.P. Vital şi o excepţională mărturie live, o excelentă piesă pentru colecţionari.

Primul album solo, Over, este înregistrat în 1976, între cele două reîncarnări, şi reprezintă un perfect exerciţiu pentru o operaţie pe cord deschis, bazat pe reîntoarcerea lui Hammill spre dragoste şi muzică de impact total. Engleză neaoşă, melodii pline de înţeles, sentimente de împăcare. Acustica Alice (Letting Go) în contrast cu vitriolica Betrayed, iar mai apoi eleganta şi superb orchestrata This Side of the Looking Glass stau alături de o salcie plângătoare în amurg de Autumn şi incidentale Time Heals.

Lucrarea The Future Now din 1978 la care participă David Jackson şi Graham Smith din vechea gardă, este un album care încă din titlu (ca la mai toate albumele PH sau VDGG numele ales sugerează de la bun început, starea de lucru şi spiritul progresist) marchează noul început sub amprenta stilului unipersonal Hammill. Albumul creionează liniile directoare prin aranjamente precise şi cântece în care se împletesc sonorităţi medievale alături de călătorii electronice africane.

Peter Hammill, acest Shakespeare al muzicii reuşeşte în 1979 un tulburător album solo şapte intitulat simplu PH7, notat cu trei stele de critică, dar de fani cu maximum, un ţipăt dacă vreţi, al pasiunii sale pentru Rock excentric plasat ideatic între o dezastruasă carieră a lui Syd Barett şi impresionantul succes pe toate planurile al lui Peter Gabriel. 0 foarte importantă operă proprie, care tocmai prin alunecările desuete, rămâne nemuritoare.

În următorii ani Peter Hammill a mai realizat albumele A Black Box în 1980 şi Sitting Targets în 1981 poziţionate în timp şi spaţiu, între reconciliere şi speranţă. Un alt nou început, se va concretiza cu albumul Enter K (1982) şi Patience (1983) prin formarea grupului K compus din Hammill, Guy Evans şi Nick Potter, plus chitaristul lui Gabriel, John Ellis (fost la Vibrators).

În 1983 Peter Hammill se aventurează pentru patru ani în primul său tumeu cu trupa K. Albumul din concert, The Margin reflectă pe parcursul celor 70 de minute nesfârşitele sale armonii, laolaltă cu schimbările neaşteptate de tempo-uri, remarcabile în acest sens rămânând piesele The Future Now, Porton Down (de pe PH7) şi încheierea de 20 de minute cu cea mai reuşită piesă de pe albumul The Black Box - Flight.

Înregistrat în 1986, când dragostea şi mariajul s-au statomicit, Skin este albumul cel mai direct accesibil, bogat în intenţii duioase pop ca în Painting By Numbers, delicate ritmuri rock, All Said and Done, balade triste Shell, Four Pails şi New Lover - o frumoasă compoziţie de circa 10 minute de dinamic şi clasic VDGG. 0 nouă eră Hammill se năştea cu acest album de patru stele. Tot ce va urma, And Close As This - 1986, Spur The Moment (înregistrat sub numele de Peter Hammill şi Guy Evans) şi în special In A Foreign Town, ultimele două din 1988, create de supermuzicianul, extreordinarul compozitor sunt umbrite de aura comercială a momentului, peste care nici marele artist nu a putut să treacă. Totuşi diferenţe majore există, mozaicurile vocale şi poetice, demonstrându-ne harul şi intransigenta sa Voce. Inconfundabil, maestrul se distinge în mod deosebit cu balada Time To Burn o compoziţie care dă de gândit şi cui îi place acest lucru înseamnă că va căuta să asculte Peter Hammill şi Van Der Graaf Generator după citirea acestui articol. Galeria marilor nume ale muzicii nu ar fi completă fără Peter Hammill şi trupa sa, iar noi (cei puţini rămaşi pe baricade) suntem datori să readucem aceste valori în primplanul cunoaşterii, deopotrivă cu alte stiluri şi genuri noi muzicale. Mai ales acum când Arta şi Cultura Muzicală are atât de multă nevoie de bătranii muzicieni.

Revenind la Peter Hammill şi ale sale albume de după 1980, să amintim că experimentele încercate chiar şi în compoziţii complicate cum ar fi opera (The Fall Of The Flouse Of Usher - 1991) sunt o reuşită deplină pe care unele mentalităţi o acceptă cu greu. Astfel remarcăm şi alte albume, The Noise, There Goes The Daylight din 1993 şi X My Heart din 1996, pentru încercările lor novatoare de expresie, a căror ţel este unul pur artistic, Peter Hammill continuîndu-şi cariera solo şi trecând cu brio peste bariere comerciale sau de succes de public.

Hammill a colaborat cu Peter Gabriel pe albumele Security şi PG IV, cu Robert Fripp pe albumul Exposure, (alături de Peter Gabriel, Brain Eno, Phil Collins şi Narada Michael Walden) şi pe albumul regretatului Moondog - Sax Pax For A Sax (Louis Hardin). 0 dată cu menţionarea acestor colaborări mai trebuie amintit (în special pentru colecţionari şi acei împătimiţi ai genului) şi alte albume în care s-a remarcat geniul şi personalitatea unică a lui Hammill: Out of Water din 1990, Fireships 7992, Roaring Forties şi concertul Room Tempereture din 1995, Tides - 1996, Vision - l978, Time Vaults (rare) din 1995, The Calm (After The Storm) şi The Storm (Before The Calm) din 1993, excepţionale selecţii pentru studiul Peter Hammill, în special pentru cei nefamiliarizaţi cu stilul de început sau experimentele PH sau VDGG, şi cu o menţiune cu totul specială pentru tulburătoarea compilaţie romantică - Love Songs (remixes) din 1984.

Albumele şi interpretările sale reuşesc să convingă de necesitatea schimbărilor ce trebuiesc efectuate, fiind de multe ori exemple foarte utile, mai ales acum când putreziciunea a ajuns până la cele mai înalte niveluri ale societăţii, la factori care printr-un simplu gest de sfidare, ar stinge flacăra rămasă încă vie printre noi, ultimii mohicani, ce vor cu orice pret să păstreze nealterat spiritul Rock.

Radu Lupaşcu