Under the COMIC (CON) Sun

Preambul: În zilele de 30 şi 31 martie s-a desfăşurat la Bucureşti prima ediţie a East European Comic Con (EECC), cu o participare sold-out de aproximativ 3.000 de persoane pentru fiecare zi a evenimentului ţinut la Palatul Copiilor. O premieră pentru această regiune a Europei şi o provocare interesantă asumată de nişte organizatori curajoşi şi, cu siguranţă, pasionaţi. Ce este şi ce reprezintă însă conceptul de COMIC CON ? Înainte de a încerca să răspund, măcar în parte, la această întrebare, să începem cu o cronică de fan (din grupul-ţintă ca vârstă), deci una emoţională, a CON-ului de la Bucureşti…

EECC. “Faptul că am participat deja la ediţia de anul a trecut a SDCC (San Diego Comic-Con), evenimentul de dimensiuni uriaşe de la care a pornit până la urmă şi East European Comic Con, m-a împins să mă gândesc superficial la început la iniţiativa de a dezvolta un proiect de genul acesta în România. Deşi mă gândeam că va fi un copy-cat nereuşit după SDCC, un fel de pom lăudat, totuşi acest aspect nu mi-a împiedicat curiozitatea de a descoperi de fapt cum va fi evenimentul în sine, datorită căreia mi-am luat bilet în ziua în care s-au pus în vânzare, chiar dacă nu ştiam dacă va fi ok sau nu. Din cauza faptului că invitaţilor de onoare nu li s-a anunţat apariţia decât mai târziu, este de presupus că primii interesaţi au fost bineînţeles fanii de ‘comic books’, jocuri şi cosplay, lucruri esenţiale la un comic con. Prin ‘comic books’ nu mă refer doar la cele deja populare (Marvel, DC, etc), dar şi la cele de la artişti mai puţini cunoscuţi (mulţi români), care dau pe afară de talent dar care însă nu au reuşit încă să ajungă suficient de cunoscuţi. Câteva titluri de menţionat ar fi Povestiri Stranii (Laurenţiu Butuc, Marian Mirescu, Florin Petcu, Nicholas Gillespie), Elabuga (George Drăgan, Alexandru Talamba), Compostul (Diana Necşulescu, Felix Tzele, Bogdan Nedea), dar bineînteles şi Harap-Alb continuă… (Andrei Moldovan, Mihai Ionascu, Octav Ungureanu) care are deja ceva notorietate. Potrivindu-se de minune unele cu altele, pe lângă benzile desenate prezente au fost, bineînţeles, standuri cu figurinele făcute după personaje din ‘comics’ şi jocuri (nu neapărat cele prezente aici). A fost o surpriză plăcută să văd că există la noi distribuitor de figurine Sideshow (“Colecţii Figurine” se numesc). Distribuitorii de diverse obiecte legate de Manga şi Anime, care au avut o întreagă zonă dedicată lor, nu au lipsit nici ei. Când vine vorba de jocuri, în gaming-area era plin de ‘LoL-işti’, adică fani şi jucători League of Legends care au venit să vadă finala campionatului sau să joace acolo în schimbul unei portocale a lui Gangplank, unui skin, unei căciuli de Teemo (printre cele mai dorite obiecte), etc, şi care au făcut ca acea zonă să fie de-a dreptul plină cu jucători şi spectatori (de asemenea mai erau câteva puncte de interes cum ar fi FIFA). Totuşi, să nu uităm de zonele cu board-games şi card games (unde pentru mine cea mai frumoasă surpriză a fost board-game-ul Game of Thrones), care a fost şi ea hiper-aglomerată. Cosplayer-ii s-au întrecut pe ei înşişi, prezentând nişte costume fabuloase din League of Legends (menţionat mai sus) ale campionilor Ahri, Katarina, Caitlyn şi Ashe, faimosul Bleach (l-am văzut pe Zaraki Kenpachi pe undeva), dar şi din Naruto şi alte francize Anime, toţi fiind “atacaţi” de oameni care vroiau să îşi facă o fotografie cu ei, pentru a o avea ca amintire. Ca orice Comic-Con care se respectă, a avut şi invitaţi speciali, cei mai importanţi fiind John Rhys-Davies (Lord of the Rings, Indiana Jones, James Bond) şi Finn Jones (cunoscut pentru Game of Thrones), care au avut parte de lungi şiruri de fani care aşteptau să le pună întrebări, să ia un autograf sau să îşi facă o poză cu ei, şi care au avut răbdarea să vorbească cu fiecare dintre ‘geeks’-ii entuziasmaţi prezenţi acolo. Toţi invitaţii au susţinut panel-uri (cei doi menţionaţi mai sus au avut chiar două, câte unul în fiecare zi) în care sala s-a umplut mai mult sau mai puţin, în care au răspuns la diverse întrebări venite de la fani, au împărtăşit cu lumea gânduri, idei, etc. Unul dintre cele mai interesante paneluri – şi un principal motiv pentru care m-am prezentat la EECC – a fost cel al grupului Creative Monkeyz, format din patru tineri cunoscuţi ca “Druidul”, Ramo, Codin şi Alex, care au devenit populari datorită faimoasei mini-serii RObotzi. Modul în care aceştia şi-au susţinut panel-ul (au vorbit despre ei, au glumit mult cu publicul, au fost oneşti) şi faptul că sunt tineri i-a adus pe CM mult mai aproape de fani decât erau înainte. Pentru publicul neaşteptat de larg, energic şi entuziast care a umplut până la vârf locaţia din Palatul Copiilor, care a ajutat ca în mod constant să fie coadă la intrare şi care a participat la activităţile din program, sper că a fost o reuşită. Pentru mine, East European Comic-Con a fost mult peste aşteptări şi sper să revină şi la anul mai mare şi mai puternic!”.

Silvia Big, 5 aprilie 2013.

Pentru cei mai puţin (sau deloc) familiarizaţi cu ideea de Comic Con, ridicarea în slăvi a unui eveniment care adună pe parcursul unei zile întregi (doar) 3.000 de persoane poate părea exagerată raportată la un târg de produse de larg consum de la Romexpo sau un concert cu Ştefan Bănică Jr. de la Sala Palatului şi la numărul acestora de vizitatori sau spectatori. Trebuie însă ţinut cont de câteva aspecte: a.) a fost doar prima ediţie (cu zeci de ani în urmă, când au aparut, primele CON-uri din US au avut un public mai restrâns decât la Bucureşti), b.) este într-adevăr un happening de nişă, nu destinat maselor, dar ce poate fi mai revigorant într-o Românie în vrie decât să vezi că mai există câteva mii de adolescenţi pasionaţi de cărţi, desen, artă, fie ea şi Pop(ulară), tineri aflaţi între copilărie şi maturitate care arată celor din jur că mai au entuziasm şi spirit ludic ? c.) Europa de Est nu are componenta culturală modernă a comics-urilor, foarte puternică atât în spaţiul occidental cât şi în cel asiatic şi, ca atare, coagularea unor tradiţii în această direcţie atât din partea artiştilor cât şi în ceea ce priveşte publicul se (va) face cu dificultate. Şi, în mare parte, cu ajutorul unor evenimente precum EECC. Aşa cum am promis la început, să încercăm însă să explicăm conceptul.

Ce este COMIC CON ?

Wikipedia defineşte sec Comic Con-urile ca întâlniri/reuniri a fanilor de benzi desenate, “Comic book conventions”. Aceştia au devenit extrem de numeroşi în a doua parte a secolului XX pentru că nu trebuie să uităm că giganţii comics-urilor precum DC Comics (Superman, Batman, Green Lantern, Wonder Woman, The Flash) sau Marvel (X-Men, Spider-Man, The Avengers, Fantastic Four) au apărut în Statele Unite în anii ’30, deci încă dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, iar baza de fani a personajelor create de artiştii lor începuse să se coaguleze, strâns legată de creşterea popularităţii literaturii Science-Fiction, încă din anii ’50. Mai mult, deşi pe atunci nu se numeau cosplay ci masquerades, concursurile de costume au o tradiţie la fel de mare, mai ales în spaţiul anglo-saxon – pentru ‘arheologii’ culturii Pop rămâne antologică apariţia costumată a legendarului scriitor, editor şi colecţionar de SF Forrest J. Ackerman la “First Science Fiction Convention” din… 1939. În ceea ce priveşte legătura între benzi desenate şi cinema, ea începe practic în 1911, în era filmului mut, cu seria de scurt-metraje “Mutt and Jeff”, realizată după comic-strip-ul lansat cu succes de Bud Fisher în cotidianul San Francisco Chronicle în 1907 şi a continuat să se dezvolte până la serialele “The Adventures of Captain Marvel” (1941) şi “The Phantom” (1943), ambele cu Tom Tyler în rolul principal. Erau anii războiului şi oamenii aveau nevoie de super-eroi care să îi protejeze. În anii ’50, după terminarea acestuia, conţinutul comics-urilor dar şi a multor filme bazate pe acestea au avut, normal, frecvente accente militarist-patriotarde (exemple de titluri: “Marines in Action”, “G.I. Tales”, “Navy Action”, “Commando Adventures”, a.o.). Plus că s-a constatat o creştere rapidă a cererii de benzi desenate destinate copiilor. Dell Comics, ce avea licenţă atât pentru utilizarea personajelor Disney cât şi a celor create de Walter Lantz, MGM şi Warner pentru cinema şi TV (Flintstones, Tarzan, Scooby-Doo, Woody, etc) în benzile desenate clama în 1953 că vinde 26 de milioane de comics-uri în fiecare lună ! Micii consumatori aveau să crească şi, peste ani, să formeze comunitatea care se luptă şi acum cu obstinaţie pentru accesul la fiecare Comic Con relevant. Anii ‘60 sunt însă cei care marchează intrarea comics-urilor în mainstream-ul culturii Pop(ulare), mai ales datorită ‘revoluţiei’ Marvel şi inspiraţiei celor de acolo de a merge pe mâna lui Stan Lee, care a introdus publicului personaje ce aveau să îşi menţină notorietatea neştirbită şi după jumătate de secol: Fantastic Four (1961), Hulk (1962), Avengers, Spider-Man şi X-Men (1963) şi Daredevil (1964). În faţa acestei ofensive, DC Comics (DC vine de la “Detective Comics”, seria ce a apărut în 1937 şi l-a lansat pe Batman) a fost obligată să reacţioneze prin reinventarea, atât la nivel de scenarii, grafică şi design cât şi a marketingului, a universului Batman (au lansat cu succes în 1966 serialul de televiziune) sau Superman (apariţia în ‘familie’ a lui Lois Lane, formarea Justice League of America). Şi, să nu uităm, numeroşii copii născuţi în anii de după război, care crescuseră cu “Cărţile junglei” şi “Felix The Cat” şi nu doreau să îşi abandoneze pasiunea pentru comics-uri se apropiau de faza ‘adultă’ a existenţei. În plus, genurile Science Fiction (serialele “Twilight Zone” şi “Star Trek”, cărţile lui Philip K. Dick, Robert A. Heinlein şi Roger Zelazny, “Dune” a lui Frank Herbert, etc) şi Fantasy (cultul pentru J.R.R. Tolkien, “Narnia” lui C.S. Lewis dar şi scrierile din seria “Earthsea” semnate de Ursula K. LeGuin) câştigau din ce în ce mai mult teren într-o societate a cărui tineri visau la o perpetuă “Summer of Love” şi o lume ideală fără războaie (în 1965 trupele americane fusesera dislocate în Vietnam). Ca urmare, naşterea conceptului de Comic Con avea terenul pregătit, mai ales că termenul de WorldCON (asociat cu spaţiul literaturii SF) şi reţeta de desfăşurare a acestuia erau încetăţenite încă din 1939…

Ca răspândire geografică, embrioanele Comic Con, “comic book conventions”, sunt detectabile aproximativ toate în aceeaşi perioadă, în anii ’70, în Statele Unite, Europa (aici ne referim la Marea Britanie) şi Japonia. Dacă în ceea ce îi priveşte pe asiatici şi ale lor Anime Conventions primul eveniment s-a numit Comiket şi a avut un public de vreo 700 de persoane la Tokyo în 1975, în insulă londonezii au preferat să îşi poreclească întâlnirea Comicon în ciuda numelui său oficial mai pompos, The British Comic Art Convention, ce a supravieţuit cu succes între 1968 şi 1981. A fost resuscitat în 2004 ca London Film and Comic Con. De altfel, majoritatea CON-urilor au apărut şi au proliferat apoi abia în noul mileniu, din America de Nord (inclusiv Canada) până în India şi… România (East European Comic Con-ul la care ne refeream mai sus). Întâmplător ? Evident, nu… pentru că trebuie să ne reamintim că anii 2.000 au văzut o creştere uluitoare în notorietate şi popularitate la nivel de masă a comics-urilor şi a personajelor lor (inclusiv rudele din Asia). Să revenim însă la reperele cronologice şi, mai ales, la Statele Unite. San Diego Comic Con International (SDCC) s-a născut în 1970 şi este, incontestabil, regele evenimentelor de gen de pe Terra, cu o longevitate de peste 40 de ani. Fondat de cinci fani ai comics-urilor (inclusiv scriitorul de SF Greg Bear), are actualmente şi doi ‘copii’, unul născut în 1984, Wonder Con (Anaheim), şi celălalt zece ani mai târziu, Alternative Press Expo (APE). SDCC care, la prima sa ediţie a avut 300 de participanţi (faţă de cei 3.000 pe zi a evenimentului de la Bucureşti, aflat tot la început de drum dar aproape jumătate de veac mai târziu) şi care a ajuns acum la aproape 140.000 ! Acesta avea să fie urmat de Chicago Comic Con a.k.a. Wizard World Chicago în 1972 şi, apoi, după anii ’90, de CON-urile din Detroit, New York, Dallas, Seattle şi lista continuă să crească. Ca atare, pentru exemplificări şi descrierea atmosferei unui Comic Con ne vom limita în rândurile următoare strict la SDCC, mai ales că, dincolo de istoria bogată, sunt bazate şi pe experienţa participării directe a subsemnatului. La un Comic Con, toate simţurile îţi sunt puse la încercare pentru a stimula imaginaţia: vizual poţi găsi orice personaj sau formă favorită de ilustrare (tipărită, televiziune, cinema, jocuri, live - cosplay), sonor eşti bombardat cu soundtrack-urile care le asculţi acasă până la obsesie, chiar pipăitul îl poţi exersa testând în avanpremieră absolută noile jucării inspirate din Comic Books, Fantasy sau SF (cu toate genurile şi subgenurile lor, indiferent de areal geografic), iar ultimile două, mirosul şi gustul, sunt asociate de obicei cu transpiraţia propriului tricou după câteva ore de gonit prin Convention Center şi cu (realmente) fast-food-ul îngurgitat în grabă între două cozi la vizionări sau autografe. Căci, în fiecare an, marile stele ale culturii Pop(ulare), de la desenatori la regizori de film, de la scriitori la specialişti în efecte speciale, de la creatori de costume la colecţionari de cărţi poştale vechi cu super-eroi, aproape toţi sunt prezenţi pentru publicul lor la Comic Con, poţi să îi vezi şi să îi asculţi, poţi să le pui întrebări şi, eventual, poţi chiar să stai de vorbă cu unii dintre ei sau să îi rogi să îţi dea un autograf (repet, mă refer la SDCC). Dar mai multe despre acestea, pentru cei care au răbdarea şi interesul să continue să citească… niţel mai jos.

Aş vrea să concluzionez… totuşi. Definiţia enciclopediei online cu care am început este departe de a încorpora savoarea acestui tip de eveniment aşa că o prefer pe cea personală: COMIC CON este o lume a FANTEZIEI, de fapt lumea TUTUROR FANTEZIILOR destinată copiilor cu vârste între 3 şi 120 de ani ! Şi închei folosind cuvintele spuse de Terry Pratchett în discursul de acceptare a medaliei Carnegie: “Fantasy isn’t just about wizards and silly wands. It’s about seeing the world from new directions”.

COMIC CON şi cultura POP(ulară)

Sumarizarea vagă dar lipsită de exagerări de mai sus a ceea ce ţi se întâmplă la Comic Con poate fi ranforsată uşor prin exemplificări. Să începem cu punctarea câtorva dintre invitaţii speciali a celor 43 de ediţii a SDCC. ANII ’70: scriitori de Fantasy (Katherine Kurtz - seria “The Adept”) sau SF precum Ray Bradbury (“Fahrenheit 451”, “The Martian Chronicles”), A.E. Van Vogt (prezent la CON la puţin timp după apariţia cărţii sale “Children of Tomorrow”), Theodore Sturgeon (în afara cărţilor publicate şi care i-au asigurat locul în Science Fiction and Fantasy Hall of Fame, autor printre altele a scenariilor pentru “Star Trek” la finele anilor ’60) sau multi-premiatul cu Hugo şi Nebula Robert A. Heinlein (“Starship Troopers”, “Moon Is A Harsh Mistress”), legendari autori/ilustratori/editori de comic books ca Jack Kirby (creatorul lui Captain America şi, mai târziu, acolitul lui Stan Lee în ‘revoluţia’ Marvel), Will Eisner (părintele lui “The Spirit”, omagiat etern la SDCC prin faptul că anuala competiţie pentru Comic Industry Awards îi poartă numele), John Romita Sr. (“The Amazing Spider-Man”), Chuck Jones (“Looney Tunes”, “Tom and Jerry”), personalităţi din lumea filmului & televiziunii precum Leigh Brackett (autoare de SF dar şi scenaristă pentru filme ca “The Big Sleep”, “The Long Goodbye” şi “Star Wars: The Empire Strikes Back”), D.C. Fontana (serialul “Star Trek”), regizorul Frank Capra (“It’s A Wonderful Life”) şi însuşi… Chuck Norris. Să trecem la ANII ’80. Science-Fiction: Larry Niven (premiile Hugo, Locus şi Nebula pentru “Ringworld”), Douglas Adams - autorul popularului “The Hitchhiker’s Guide to the Galaxy”, George R.R. Martin care încă nu se apucase de “Game of Thrones”, Poul Anderson, Marion Zimmer Bradley, etc. Film & TV: Mark Hamill (interpretul lui Luke Skywalker din “Star Wars”), Dan O’Bannon (scenaristul lui “Dark Star” a lui John Carpenter, “Alien” – Ridley Scott şi “Total Recall” – Paul Verhoeven), actorul Miguel Ferrer după recentul rol în “Robocop” şi, nu cel din urmă, Matt Groening, creatorul “The Simpsons”. Comics: printre alţii, excepţionalul artist grafician francez Moebius (“Blueberry”) şi cei mai veneraţi maeştri de peste Ocean la ora actuală, Frank Miller (“Sin City”, Batman “The Dark Knight”) şi Alan Moore (“Watchmen”, “V for Vendetta”, “The League of Extraordinary Gentlemen”), ultimul… în 1985, singura sa apariţie publică la un CON american ever! Şi, repet, sunt doar câteva exemple mai ales că, începând cu ANII ’90, în paralel cu creşterea interesului publicului în doar un deceniu (de la 10.000 la peste 50.000 de participanţi în 2000), numărul prezenţelor de marcă la SDCC a crescut şi el simţitor, în plus faţă de prezenţele regulate apărând feţe noi, de la scriitorul & scenaristul de comics Neil Gaiman (“American Gods”, “Coraline”, seria “Sandman”) la Francis Ford Coppola (prezent cu “Dracula”), de la autorul Horror Clive Barker la Todd MacFarlane (“Spawn”, “Spider-Man”), de la artistul Manga Ryoichi Ikegami (“Crying Freeman”, “Heat”) la actorii Jean-Claude Van Damme (venit să promoveze “Timecop”) şi Leonard Nimoy (“Star Trek”).

Primii ani ai noului mileniu aduc o confirmare a creşterii regulate a numărului de participanţi, însoţită de extinderea SDCC atât ca spaţiu cât şi ca varietate a manifestărilor înglobate. În ceea ce priveşte vedetele prezente, mă limitez la a enumera doar câteva din zecile de nume care au atras publicul în ediţia de anul trecut: întreaga echipă a serialului-cult “Firefly” cu Joss Whedon în frunte, Guillermo Del Toro care a dat autografe pe ultimul volum din trilogia sa Horror scris cu Chuck Hogan, “The Night Eternal”, Mark Hamill “Luke Skywalker” în panel cu Stan Lee prezentând noul proiect online al acestuia, actorii principali din filmele “Expandables 2” (Sylvester Stallone, Arnold Schwarzenegger), “Elysium” (Matt Damon, Jodie Foster), “Looper” (Joseph Gordon-Levitt, Emily Blunt), “Total Recall” (Colin Farrell, Jessica Biel), “Resident Evil” (Milla Jovovich), “Dredd” (Karl Urban, Lena Headey) şi “Iron Man 3” (Robert Downey Jr.), poeta şi scriitoarea canadiancă de SF Margaret Atwood (“A Handmaid’s Tale”) prezentă la lansarea unei antologii-omagiu lui Ray Bradbury, “Shadow Show”, Kevin Smith, deja de-al casei, cu panel-ul propriu, protagoniştii din serialul “Following” (Kevin Bacon şi James Purefoy), creatorul lui Hellboy, Mike Mignola, la propriul stand din galeria artiştilor şi, pentru fanii “Twilight”, o ultimă şansă de a-şi lua rămas bun de la Robert Pattison şi Kristen Stewart şi personajele lor. S.a.m.d. Pentru ediţia din 2013, ce se va desfăşura între 18 şi 21 iulie, se aşteaptă cu nerăbdare completarea listei cu invitaţi speciali dar, ca de obicei, cele mai sonore nume vor fi adăugate cu doar câteva săptămâni înainte de eveniment. La momentul în care scriu aceste rânduri, doar cele legate strict de comics-uri sunt anunţate şi printre acestea câteva “to kill for”: scriitorul şi scenaristul Neil Gaiman (“Coraline”, “Stardust”, “Sandman”, “American Gods”), Brian Michael Bendis – membru a echipei de creaţie Marvel (“Ultimate Spider-Man”, “All New X-Men”), Joe Bogdanove şi Louise Simonson, responsabilii pentru “Superman: Man of Steel”, ilustratorul John Romita Jr., co-autorul (alături de Mark Millar) a lui “Kick-Ass”, şi, nu în ultimul rând, legendarul analist a culturii Pop şi criticul de film Leonard Maltin al cărui “Movie Guide”, updatat anual, se vinde în milioane de exemplare. În ceea ce priveşte filmul şi televiziunea, pentru iulie, zvonurile cele mai credibile sunt legate de prezenţă într-o formă sau alta a lui Marvel cu ceva din Avengers (probabil sequel-urile la “Captain America” şi “Thor”, căci “Iron Man 3” a fost prezentat anul trecut), a regizorului Rob Thomas şi a actorilor din “Veronica Mars” (lansare preconizată în 2014), a echipei serialului “American Horror Story” (sper că atât Jessica Lange căt şi Kathy Bates vor fi prezente) şi a protagoniştilor din “Kick-Ass 2” şi “R.I.P.D.”. Spiritul care îi animă pe creatorii de fantezii şi vedetele care le dau viaţă prezenţi în fiecare an la SDCC este, cred, cel mai bine sintetizat de Todd McFarlane: “Every single one of those fans has taken hard-earned money out of their pockets and somehow pushed it in my direction. They help feed my family, they help put a roof over my head, and they allow me to continue to do my artwork. If that person is going to take time enough to support what I do, if the’ve got a question, I owe them an honest answer”.

Doar la o lectura superficială a numelor înşiruite mai sus putem realiza fără dificultate că nu mai vorbim actualmente de un eveniment destinat exclusiv fanilor de comic books ci de mult mai mult. SDCC a evoluat în peste patru decenii la nivelul de fenomen real a culturii Pop(ulare) dedicat tuturor fanteziilor şi care, în consecinţă, este o ţintă esenţială pentru vânzătorii acestora. Căci, chiar dacă Comic-Con-ul este organizat de o asociaţie non-profit, cei care investesc în imagine şi in look-ul sau nu o fac doar de amorul artei ci din raţiuni de business. Şi aici mă refer la producători, indiferent că vorbim de filme, televiziune, jocuri sau jucării, machete sau ediţii bibliofile. În contextul în care influenţa comics-urilor şi a genurilor Fantasy & Co. a crescut enorm în ultimii ani la nivel planetar ca răspuns la nevoia mai mult sau mai puţin conştientizata de evadare individuală dintr-o realitate cenuşie în altele imaginare, mai pline de viaţă şi de culoare şi… mai lipsite de probleme, trend vizibil fără efort prin încasările uriaşe, de miliarde de dolari, făcute de filme precum “Lord of the Rings”, “Dark Knight”, “Harry Potter”, “Transformers”, “Avengers” sau “Star Wars”, producătorii nu au altă opţiune decât să prindă valul optim pentru surf. Ori ca să tatonezi, să încerci să vezi dacă placa aleasă e bună, nu te avânţi direct în ocean ci alegi refugiul unui golfuleţ în care poţi să te verifici. Şi care ar fi unul mai bun pentru producători decât Comic-Con-ul ? Aici, datorită participanţilor hiper-pasionaţi şi cunoscători (ca atare, oneşti şi extrem de entuziaşti/critici, după caz), au grupurile-ţintă de geeks ideale pentru testarea înaintea lansării produselor pe scară largă. În funcţie de răspunsul publicului prezent la SDCC la un anume joc PS3 sau 15 minute dintr-un episod pilot arătat cu şase luni înainte de difuzarea publică pe TV, la fiabilitatea prototipului noului elicopter Hasbro sau la prezenţa unui anume star hollywoodian, experţii în marketing şi vânzări îşi pot (re)face strategia de comunicare pentru plasarea pe piaţa de larg consum. În ansamblu, Comic Con oferă în mod voluntar cele mai mari şi mai competente focus-grupuri din spaţiul culturiii Pop(ulare). Am făcut aceste observaţii nu pentru a înfiera nişte ‘paraziţi capitalişti’ ci dimpotrivă, pentru a sublinia că este vorba de o simbioză aducătoare de beneficii tuturor părţilor: public-organizatori-producători/expozanţi. Publicul/participanţii (printre care mă număr şi eu) acceptă fericiţi să fie folosiţi drept cobai atâta vreme cât li se oferă şansa unică să participe 1.) în avanpremieră absolută la 2.) o experienţă unică. Căci a sta de vorba câteva minute cu Kevin Smith (de exemplu) pe holurile Convention Center-ului nu este ceva care i se poate întâmpla oricui, oricând şi oriunde. Producătorii îşi testează produsele pe cei mai avizaţi consumatori, care, mai mult, devin vectori de comunicare şi publicitate pentru acestea, mai ales prin intermediul reţelelor sociale şi a blogurilor iar organizatorii se bucură de creşterea constantă a interesului şi participării la nivel de masă cu consecinţe directe în susţinerea notorietăţii, amplorii şi nivelului ridicat calitativ şi cantitativ a evenimentului. Comic Con reprezintă mixul perfect pentru creatorii, distribuitorii, promotorii şi consumatorii de cultură Pop(ulară). Sau cum spunea Joss Whedon: “This is the place where it all happens”. Mai multe despre fenomenul Pop SDCC în trei cărţi pe care vi le recomand cu caldură, “Comic-Con 40 Years of Artists, Writers, Fans and Friends”, “Comic-Con Episode IV: A Fan’s Hope” (Morgan Spurlock) şi “Comic-Con and the Business of Pop Culture” (Rob Salkowitz), care nu fac decât să ranforseze singura concluzie a acestui capitol: “Comic-Con Internaţional este epicentrul culturii pop. Unde liderii industriilor comic book-urilor şi a entertainment-ului îşi lansează proiectele, unde artiştii îşi expun creaţiile şi unde entuziaştii îşi întâlnesc idolii. Dar în esenţa sa, Comic-Con este o întrunire a fanilor ce împărtăşesc aprecierea pentru tot ce este fantastic în comics-uri, filme, televiziune, animaţie, science fiction, şi multe altele” (extras din primul titlu menţionat mai sus). Şi acum să trecem la noi, fanii…

La San Diego COMIC CON

Nu-i aşa că e super-cool să ai posibilitatea să vezi toate vedetele menţionate mai sus în carne şi oase, să le poţi pune întrebări sau să ai şansa să iei un autograf ? Cu siguranţă că da… însă lucrurile nu stau chiar aşa de simplu. Şi nu vorbim de costurile semnificative pe care le presupune deplasarea la San Diego (avion, cazare plus… fondul de achiziţii tricouri, memorabilia, jocuri, etc.). Trebuie însă de ţinut cont că preţul unui full-pass la SDCC este unul accesibil: 175 de dolari pentru cele patru zile plus preview night. Asta dacă ai şansă să îl poţi achiziţiona. Căci prima etapă dificilă constă în obţinerea unui pass la Comic-Con. Accesul la SDCC se face pe baza unui ecuson nominal şi netransmisibil (verificat frecvent la intrarea în locaţiiile CON-ului prin scanarea codului de bare) şi care se obţine cu circa şase luni înainte. Cum ? Esenţial este să îţi creezi un cont pe site-ul oficial cam cu un an înainte de prima intenţie de participare (apoi acesta rămâne valabil şi nu mai trebuie să repeţi periodic procedura) şi vei fi updatat în mod regulat cu informaţii detaliate legate de data de punere în vânzare a biletelor şi de modalitatea de achiziţie. Până acum, data a fost plasată undeva la începutul anului, ianuarie sau februarie, o zi şi o oră fixă (ora 19.00 ora noastră) la care poţi accesa un link indicat şi care, după confirmarea parolei tale de cont Comic Con, te trimite într-o cameră de aşteptare, o ‘coadă’ virtuală. Aceasta nu este accesabilă nici măcar cu o fracţiune de secundă înainte de ora exactă, aşa că milioane de oameni de pe întreaga planetă freamătă cu degetele pe tastatura computerului aşteptând accesul. În funcţie de viteza ta de reacţie dar şi a computerului şi de calitatea conexiunii vei intra, iar pe ecran îţi va apare locul pe care îl ocupi în coadă (la interval de 1-2 minute, îşi face auto-refresh şi poţi vedea cu câte locuri ai avansat). Până aici, lucrurile par OK. Vestea proastă este că nu am exagerat cu milioanele de mai sus şi că, de exemplu, toate cele aproape 140.000 de bilete puse în vânzare pentru ediţia din 2013 s-au epuizat în mai puţin de o oră ! Asta e doar una dintre ele: chiar dacă totuşi prinzi bilet, dar eşti mai spre finalul cozii, poţi avea ghinionul să nu prinzi decât unul parţial (doar pentru anumite zile, nu pe toate, căci sâmbăta este cea mai căutată, iar mulţi americani nu îşi cumpără decât un one-day pass). Anul trecut, am reuşit să intru după 7-8 minute şi eram pe poziţia 33.000 şi ceva. Nu am prins decât bilete pe trei zile, nu pentru tot Comic-Con-ul (din fericire, pentru cel din vara asta, gioarsa mea de laptop a reuşit să se bage în faţă şi, în mod absolut miraculos, m-a plasat în primii 2.000 aşa că nu am mai avut această problemă). Evident, în acest caz, trebuie să te gândeşti dacă merită să baţi drumul până la San Diego doar pentru o zi sau două de CON. Un sfat practic: când se apropie marele moment asigură-te că toate conexiunile electrice sunt OK, că nu ai vreun screensaver sau alt posibil ‘intrus’ activ în computer ce ar putea să interfereze cu legătura cu serverele Comic Con căci, dacă aceasta se întrerupe, îţi pierzi locul la coadă şi este puţin probabil să mai prinzi vreun bilet la a doua încercare (am păţit-o pe pielea mea în pre-sale-ul din vară rezervat celor care au mai fost deja la SDCC). În paranteză fie spus, să procesezi 100,000 de cereri personalizate, inclusiv detalii legate de plăţi, aproape fiecare cu un număr mai mare de unul de bilete solicitate (numărul maxim pe care îl poţi achiziţiona pe un singur cont este de patru) în jumătate de oră şi să nu ţi se blocheze serverele, jos pălăria vis-ŕ-vis de capacitatea lor informatică. Bun, eşti fericitul posesor a unui mail ce conţine numele şi codul tău de bare care îţi garantează ecusonul multi-pass la SDCC… Înainte însă de a ajunge la San Diego, trebuie să te pregăteşti din timp pentru două lucruri: fizic, va fi un maraton extenuant pentru care îţi trebuie îmbrăcăminte foarte comodă, un rucsac sau o geantă de umăr pentru kit-ul de supravieţuire (ceva mâncare şi apă) şi achiziţiile din târg de volum mic (cele mari le poţi depozita contra unei sume minime într-un spaţiu special din Convention Center) şi psihic, trebuie să accepţi o realitate – nu ai cum să asişti la TOATE experienţele/happening-urile pe care ţi le-ai selectat în program din două posibile motive, că nu te poţi dedubla (se desfăşoară simultan sau la ore apropiate dar în spaţii la distanţă destul de mare una de alta) sau că, pur şi simplu, nu prinzi loc. Căci 1.) sunt enorm de multe şi 2.) locurile sunt limitate şi nu eşti singurul care vrea să fie prezent la un anume panel sau la un photo-session. Pentru mai multe sfaturi practice, caută pe net pdf-ul “Comic Con Art of War” scris de Anne Kirn, extrem de util pentru participanţii debutanţi la SDCC.

Căci, până la urmă ce şi unde se întâmplă la SDCC ? Locaţia principală este imensul Convention Center la care vom reveni, dar, datorită extinderii uluitoare a evenimentului în ultimii ani sunt ocupate şi o sumă de săli şi terase din zona adiacentă (Marriott, Hilton, Marina, Hard Rock Cafe), populate de imensul lounge Nintendo, de maratonul de Anime şi de Festivalul de Film Independent. Pe lângă acestea, pe spaţiul public sunt instalate corturi speciale dedicate în general unor producţii cinematografice (anul trecut, de exemplu, au fost “Frankenweenie” a lui Tim Burton, “Looper” a lui Rian Johnson, precum şi cea mai completă expoziţie de Batmobile pe care am văzut-o vreodată, inclusiv vehiculele utilizate în serialul din anii ’60). O sumă întreagă de manifestări adiacente SDCC se consumă în acele zile în diverse cluburi şi cârciumi din Downtown-ul oraşului aflat, literalmente, la o stradă distanţă de Convention Center. Inclusiv stadionul echipei de baseball unde, în 2012, s-a ţinut petrecerea de deschidere, cu… Rob Zombie ca MC ! Să ne întoarcem însă la ‘inima’ SDCC, un soi de complex Romexpo mai compact ce dispune de zeci de mii de metri pătraţi de spaţiu expoziţional şi câteva zeci de săli de eveniment cu o capacitate variind între 200 şi 6.000 de persoane (Sala H). Cea mai mare şi cu acces separat, sala H este cea care găzduieşte vărfurile de interes pentru fani gen “Twilight” sau “Stallone, Shwarzenegger & Van Damme” (anul trecut, pentru panel-ul cu noul sezon din “Walking Dead”, coada număra peste 30,000 de persoane şi se întindea pe tot perimetrul golfului!). SDCC are două componente: A.) cea de târg & expoziţie (localizată în Exhibit Hall) cu standuri ale producătorilor din varii domenii (Warner, LucasFilm, Mattel, Marvel, Sony, Konami, Activision, Sideshow, etc) structurate pe zone de interes (jocuri video, film & TV, jucării, collectibles & memorabilia, cărţi & comics) care îşi promovează noutăţile (ex. în iulie 2013, Hasbro a confirmat că va veni cu noua echipă G.I. Joe şi o figurină Boba Fett cu Han Solo în criptonită (în seria lor “Black), iar NECA cu Predator şi un Batusi Batman) şi cu spaţii dedicate comercializării de obiecte aparţinând culturii Pop (anticariate de cărţi şi benzi desenate, tricouri, jucării, figurine, DVD-uri şi CD-uri, autografe, merchandising-ul Comic Con) plus o arie rezervată ilustratorilor de Comics, Fantasy sau Manga, depotrivă începători sau consacraţi precum Mignola sau Romita Jr, unde poţi să îi cunoşti pe artişti dar şi să achiziţionezi din lucrările lor, şi B.) cea de panel-uri, termen ce se referă în jargonul CON-ului la întâlniri tematice, structurate diferit în funcţie de subiect (conferinţă, întâlnire de Q&A, workshop, workclass, a.o.) şi care depăşesc ca număr 200 în fiecare zi ! Accesul la fiecare din acestea este liber dar limitat la numărul de locuri disponibile în sală iar şansele de a intra depind doar de un singur lucru: cât de inspirat îţi calculezi momentul să fii în faţa sălii înainte de începere raportat la numărul de interesaţi de subiectul respectiv… te poţi trezi că eşti al treilea la coadă sau undeva pe terasă în urma a altor 3.000 de pasionaţi (în acest caz, măcar timpul trece mai repede prin conversaţie întrucât toţi au un subiect comun pe care îl pot aborda cu vecinii de coadă). De aici, observaţia mea anterioară, că la SDCC trebuie să vii împăcat cu faptul că nu vei putea acoperi toate evenimentele la care doreşti să asişti. Cireaşa de pe tort este Sails Pavilion dedicat unui program continuu de… autografe. Şi aici, mai ales pentru vedete, trebuie să stai la coadă, însă nu pentru a obţine autograful ci pentru a participa la loteria în care îţi poţi câştiga dreptul la autograf. Mai pe înţeles, un exemplu: sesiune de autografe cu echipa “Resident Evil” (cu Milla Jovovich în frunte) programată pentru ora, să zicem 12.00… evident, aceasta are alocată un interval de timp clar pentru activitate în care poate da un număr limitat de autografe. Pentru garantarea egalităţii în şanse, acel număr limitat se traduce într-un echivalent în bilete de tombolă pe care cei interesaţi sunt chemaţi să le extragă cu 1-2 ore înainte de sesiunea propriu-zisă. Astfel, fie că la coadă s-au aşezat 20 sau 2.000 de interesaţi, prin tragere la sorţi se defineşte numărul de fericiţi care vor trece la ora 12.00 prin faţa Millei pentru semnătură. Mai mult dacă nu ai noroc din prima, te mai poţi aşeza o dată la coadă dacă încă mai sunt bilete câştigătoare în sac (fiica mea a avut anul trecut şansa să se întâlnească cu distribuţia serialului “The Big Bang Theory” după ce a mai făcut o dată coada şi a mai tras un ‘loz’). Sunt însă destule cazuri în care nu este nevoie de un asemenea mecanism, în special în cazul autorilor de carte serioasă sau adultă precum Margaret Atwood (“Shadow Show”) sau E.L. James (“Fifty Shades of Grey”) sau actorii care au ieşit de pe lista A a Hollywood-ului ca Eric Roberts sau Tryna Parks (James Bond) şi unde timpul de aşteptare este rezonabil de scurt. Joss Whedon la SDCC: “Something as simple as an autograph is actually more significant: it’s a connection. And you only really connect with a fan, not just by being around them but by being one yourself”. Nu aş vrea să închei fără să menţionez finala Cosplay de sâmbăta seara din Ballroom 20, în care cei ce şi-au consumat luni de zile pentru a-şi fabrica special costume pentru SDCC defilează pe scenă, în lumina reflectoarelor.

CONcluzie

După toate cele scrise mai sus şi exclusiv pentru cei care au avut răbdarea şi interesul să ajungă până în acest punct cu lectura, concluzia în ce mă priveşte, de fapt pe noi, pe toţi fanii, este una singură şi a sintetizat-o Guillermo Del Toro mai bine decât aş putea eu să o fac: “We are moths attracted to the light. And this is the brightest light in the comic book world”. Doresc sincer tuturor fanilor să aibă măcar o dată în viaţă şansa să poarte tricoul cu Comic Con la San Diego. Şi, în egală măsură, sper că impulsurile aceloraşi fani şi entuziasmul organizatorilor să împingă EECC în anii următori spre o evoluţie cât mai rapidă şi spectaculoasă.

IOAN BIG
18 Aprilie 2013