Un altfel de portret

RUSANDA PANFILI şi... cei şapte pitici

Am tot scris recent în „Arta Sunetelor” despre cele două concerte văzute de mine din primul turneu din prestigioasa carieră a compozitorului de muzică de film Hans Zimmer şi calitatea lor excepţională. Vreau doar să reamintesc faptul că, pur întâmplător, studiind caietul-program după concertul de debut pe Wembley, am rezonat la un nume uşor straniu pentru o distribuţie fabricată la Hollywood, Rusanda Panfili, şi, intrigat, am căutat să aflu mai multe despre violonista cu un rol pivotal în construcţia întregului spectacol, căreia Zimmer i-a încredinţat solistica la „Chevaliers de Sangreal” în multe din concerte... pe care a interpretat-o în mod strălucit! Până la urmă mi-a ieşit. Încep cu o concluzie clădită în urma dialogului extrem de interesant redat mai jos: în mintea sa bine şi îngrijit mobilată, tânăra violonistă RUSANDA PANFILI şi-a asumat benevol întreţinerea pe termen nedefinit a (cel puţin) şapte ‚pitici’: talentul, educaţia, disciplina, bunul simţ, patriotismul, luciditatea şi respectul pentru publicul în faţa căruia performează. O rara avis deoarece chiar dacă suntem îngăduitori şi încercăm să asociem pe oricare dintre aceşti şapte ‚pitici’ (măcar pe unul dintre ei) cu multe din persoanele de primă pagină din mass-media românească actuală, realizăm rapid că avem de-a face cu un eşec previzibil, cât despre doi, trei sau mai mulţi... misiune imposibilă! Într-o societate în care notorietatea la nivelul publicului se clădeşte nefericit prin intervenţiile politrucilor pe reţelele sociale, pe simboluri desuete sau prezenţa vulgară în ştiri cu iz de tabloid a unor vedete efemere, nu este de mirare că tineri ambasadori formidabili a culturii române în lume precum (sunt doar câteva exemple) Teodora Enache în Statele Unite, Mihai Iliescu la Berlin sau Rusanda Panfili la Viena nu sunt aşteptaţi de zeci de politicieni la aterizarea pe Otopeni pentru a-şi face poze promoţionale împreună cu ei. Educaţie? Cultură? Susţinerea tinerilor artişti?... Nu sunt pe „trend”, nu sunt „glamour”, nu generează „like”-uri în masă. E mai eficient şi populist să te duci pe banii contribuabilului pe Croazetă sau să îţi pierzi timpul mimând că dai cu ciocanul în gardul Casei Poporului cu Roger Waters decât să fi preocupat de valorile care, la mai bine de un sfert de secol după Decembrie ’89, continuă, în ciuda tinereţii, cu o perseverenţă şi o energie greu de înţeles din perspectiva bizonilor, să promoveze fundamentele artei româneşti fără a aştepta beneficii sau medalii. Ca parte a sectei de melomani votanţi (şi nu... votaţi) sunt inevitabil supus şi eu ofertei de mere stricate sau otrăvite prezentate regulat de Maşterele ce ne conduc însă asta nu înseamnă că totul e pierdut şi nu suntem capabili să ne asumăm fondul versurilor din imnul naţional a României, începând cu titlul... „Deşteaptă-te, române!”. Iar ‚Albe ca Zăpada’ speciale precum Rusanda ne ajută incontestabil să ieşim din amorţeală prin simplul fapt că ea ne dovedeşte, ca exponentă a generaţiilor ce vin din urmă, că este mult mai selectivă în acceptarea pe nemestecate a merelor... nemuncite şi mult mai limpede şi raţională în asumarea opţiunilor care îi clădesc destinul, în primul rând cel profesional-artistic. Rusanda Panfili, născută în 1988, şi-a început studiile muzicale în România la Liceul de muzică “George Enescu” din Bucureşti iar la vârsta de 11 ani(!), a devenit una din cele mai tinere studente ale Conservatorului de muzică din Viena. În anul 2015 a absolvit cu excelenţă studiile de Master la Universitatea de Muzică şi Arte din Viena. Dar, totuşi, care a fost misterul evoluţiei spectaculoase de la un bursier „Herbert von Karajan” şi interpret de succes în concertele din micul salon de la „Mozarthaus” la colaborarea cu legende ale showbiz-ului american? Vânătoarea după explicaţii a dat în cele din urmă roade... Sau cum spune povestea: „Peste zi, fata rămânea singură-singurică şi, din această pricină, piticii cei buni avuseseră mereu grijă s-o povăţuiască.”. Să facem cunoştinţă cu Rusanda Panfili şi ‚piticii’ ei.

De ce vioară şi nu, de exemplu, matematică?

Începem cu... începutul. Mama a făcut vioară, a studiat în Chişinău la Liceul de muzică „Ciprian Porumbescu” şi a cântat în nişte ansambluri populare, dar s-a lăsat. Şi-a dorit să devină filolog şi a devenit filolog. Totuşi, mai cânta... cred că muzica a fost mereu o pasiune foarte mare a ei, dar cum în acele vremuri era destul de greu să te afirmi ca muzician, cred că acesta a fost într-un fel motivul pentru care nu a continuat. Dar eu, din punctul meu de vedere, pot să spun că mama este unul dintre cei mai mari muzicieni pe care-i ştiu. Feedback-ul pe care mi-l dă ea atunci când interpretez o lucrare sau vine la un concert de-al meu este atât de exact şi atât de precis, atât de adânc, şi ştie ce să spună ca să schimbe ceva ori asta e destul de greu. Câteodată, mai mult contam pe părerea ei decât pe cea a profesorului care era cu o mai mare experienţă de viaţă şi de interpretare. Ţin minte când eram micuţă, ea încă mai cânta, lua vioara şi sigur, ca orice fetiţă, o admiram pe mama şi voiam şi eu... Povestea eu nu mi-o aduc aminte, dar mi-au spus părinţii mei, că am luat două ustensile din bucătărie şi le-am pus ca şi cum aş ţine vioara şi am început să fac şi eu ca mama. Cred că am fost mereu un copil foarte muzical pentru că deja de la grădiniţă, de când eram foarte micuţă, îmi plăcea să cânt, îmi plăcea să fiu pe scenă şi când aveam nişte serbări, educatoarele mă alegeau mereu pe mine să fiu solistă. Că ‚Rusandei îi cânţi o dată cântecul şi ea îl ştie pe de rost, nu mai trebuie să-i spui nimic, n-are nicio treabă’... Şi-mi plăcea, îmi plăcea să mă costumez, să stau în faţă, adică îmi plăcea să fiu pe scenă.

Ajungem la momentul în care îţi asumi în mod conştient şi îţi impui şi o disciplină...

Sinceră să fiu nu cred că am fost conştientă de ce mă aşteaptă, că altfel poate alegeam matematica. Nu sunt foarte bună nici acum la matematică, ştiu doar atât cât îmi trebuie să îmi organizez banii, ca orice artist, dar îmi amintesc de momentul când părinţii mei trebuiau să ia decizia la ce şcoală să mă dea iar educatoarele de la grădiniţă au spus ‚Copilul ăsta trebuie neapărat la muzică, neapărat!’. Desigur, eu habar n-aveam de aceste planuri şi m-am dus la Şcoala „George Enescu”, am început imediat cu vioara pentru că mama a simţit că poate să mă ajute în această direcţie...la pian oricum învăţam, era ca al doilea instrument... cred că mama şi-a dorit ca eu să continui ceea ce ea poate nu a terminat sau să continui pasiunea ei... [cu speranţa să nu devii filoloagă – n.r.]... Nu se ştie... sunt de părere că orice copil ar trebui să aibă contactul cu muzica. Sunt şi multe studii ştiinţifice care au dovedit că dacă ai studiat un instrument pentru minim un an sau doi îţi schimbă felul de a gândi, îţi schimbă felul în care creierul tău percepe multe lucruri şi, de aceea, eu cred că orice copil ar trebui să înveţe un instrument. Şi pentru cultura generală dar şi pentru că, atunci când va creşte şi se va forma ca individ, va avea o percepţie mult mai deschisă faţă de cultură. Revenim la disciplină, da, nu eram foarte pasionată de vioară la început pentru că nu înţelegeam ce e asta plus că, acum fiind vorba între noi, cât de tentant este să-ţi doreşti să devii violonistă când tu nu vezi nicăieri un exemplu de cineva ajuns sus în zona ta? Sigur, am aflat pe urmă, a, uite, sunt personalităţi internaţionale, mama a început să-mi arate înregistrări, a început să mă ducă pe la concerte când mai venea un violonist şi am început să văd, WOW, e frumos... dar nu-mi imaginam că asta ar putea deveni o carieră pentru mine, ţin minte sentimentul iar disciplina mea a început când am venit la Viena. Am ajuns la Viena dintr-o întâmplare. Nimeni nu se aştepta că eu am să ajung să studiez acolo. Tata avea un partener de muncă din Austria şi când acesta venea la noi în vizită în România, mi se spunea… ‚Ia şi tu vioara şi cântă ceva’. Am cântat în faţa lui iar el a zis: ‚Eu nu înţeleg multe despre vioară, dar ştiu că în Viena muzica e foarte importantă şi că acolo sunt profesori foarte buni. Vin tineri de peste tot din lume să studieze la Viena, deci asta-nseamnă că totuşi şcoala şi universitatea de acolo sunt foarte apreciate. Ce-ar fi să vină fata, măcar să-ncerce la examen?’. Eu aveam 10 ani atunci şi nu poţi intra la Conservator sub 12 ani. Nici examenul nu poţi să-l dai. Când aveam 11 ani, s-a dus el să mă înscrie şi-au spus ‚Nu se poate, prea mică’... ‚Hai, lăsaţi-o să cânte şi pe urmă vedeţi voi’... nu ştiu cum a reuşit pentru că în Austria regulile sunt reguli. Mie, ai mei nu mi-au spus unde mă duc, mama mi-a zis ceva de o vacanţă, ‚Mergem la Viena şi-o să cânţi şi tu acolo un pic ceva, pregăteşti şi tu o piesă două, cânţi un Mozart, un Bartok…’ şi eu zic ‚Bine’, eram complet paralelă cu realitatea şi cu tot ce se-ntâmpla. Poate a fost mai bine pentru că altfel, poate, aş fi fost mai nervoasă. Ţin minte că m-am dus la examen, am cântat, nici nu am scris la cine vreau să studiez, adică fiind 100% siguri că eu nu trec, nici nu a intrat în vorbă să scriem la ce profesor... nu ştiam nici ce profesori sunt acolo, nimic. După ce am ieşit din examen, imediat a ieşit un profesor, un rus, care a început să vorbească cu mama în rusă şi a spus: ‚La cine vrea să studieze fata, am văzut că nu e scris în act?’ şi mama: ‚Cum adică la cine să studieze?!’ adică ce-i asta... ‚Păi eu vreau s-o iau la clasă’. Mama: ‚Nu ştiu, nu ştiu...’. Am mai stat noi pe-acolo, a ieşit următorul profesor care-a venit, s-a apropiat de mama şi-a zis: ‚E fetiţa dumneavoastră? Aş vrea s-o iau în clasă’. Pe urmă a mai ieşit înc-o profesoară şi mama s-a uitat la mine iar eu nu-nţelegeam ce se-ntâmplă. Am început să ne informăm, cine sunt profesori pe-acolo... primul rus care-a ieşit, profesorul Alexander Arenkow, fost student al lui David Oistrach, fondatorul cvartetului Glinka din Uniunea Sovietică, unul dintre cele mai importante cvartete din acel timp care a lucrat cu Şostakovici, Prokofiev şi mulţi alţii... am descoperit că acesta este un profesor foarte râvnit, la care toată lumea vrea să intre iar el nu ia pe nimeni. Cum adică? Adică omul ăsta mă vrea pe mine?! Era ceva de nedescris... a avut mama o discuţie foarte lungă cu el, el a convins-o că asta este extrem de important pentru mine la vârsta asta, să vin şi să-mi clădesc educaţia. A fost un mare boom în familia noastră că eu vin la Viena... să se despartă familia? Mama a venit cu mine, nu putea să mă lase singură, clar, evident eram o puştoaică, eram un copil de fapt, nici puştoaică nu eram. Eu nu realizam ce se-ntâmplă, eu nu ştiam de ce trebuie să plec de la şcoală, să-i las pe prietenii mei, cât de bine-i aici, de ce trebuie să plec? Când am ajuns acolo, ţin minte prima lecţie când el mi-a zis: „Cântă!”, mi-am pus vioara iar el mi-a zis: „Stop! Acum o să-ncepem să lucrăm”. Mi-a schimbat tot, eu pot să spun că am început să cânt la vioară la Viena. Este momentul în care eu cu adevărat am început să învăţ să cânt la vioară. De la ridicatul arcuşului, la cum pun vioara la gât, am făcut un antrenament din-ăla bootcamp, ‚deci îmi faci doar asta’, ‚cânţi doar corzi libere’, un an de zile m-a ţinut doar pe tehnică şi doar pe corzi libere... deja părinţii mei erau frustraţi, ‚daţi-i ceva să cânte’, ‚păi ce-nseamnă asta, numai game’, până când mi-a dat concertul de Paganini, ‚Ia şi cântă!’. Şi ţin minte că într-o lună l-am făcut şi nu-nţelegeam ce se-ntâmplă, cum de degetele mele... cum de eu pot să fac aşa ceva... şi ţin minte că studiam câte 10 ore pe zi pentru că am început să înţeleg ce pot să fac cu instrumentul. Am început să îl posed, am început să pot să-l manevrez, am început să pot să creez eu ce simt cu muzica, iar sentimentul ăsta a devenit unul atât de puternic şi atât de intens că eram practic addicted, era ca un drog deja. Studiam non-stop pentru că eu am şi-un ego un pic mai înalt, nu-mi place când cineva îmi spune că nu e bine ce fac şi aveam dorinţa asta să-i dovedesc profesorului că pot şi el avea o tehnică de predat în care niciodată nu mă lăuda, deci îmi spunea numai că e rău. ‚Deci ce-ai făcut, ai studiat? Păi n-aud’. Şi eu, lasă că o să vin data viitoare şi-o să-i arăt. Plângeau toţi la el în clasă, deci nu era lecţie să nu se termine la el cu plâns. Pe mine dimpotrivă, mă motiva. Eram atât de motivată şi ţin minte că studiam enorm de mult, clar câteva zile erau mai grele, eram copil, auzeam copiii cum se joacă afară, voiam şi eu... n-aveam prieteni, n-am avut vreo doi ani de zile contact cu nimeni. Eram cea mai mică studentă de la Universitate, toţi ceilalţi colegi aveau peste 20 de ani, se uitau la mine cine-i asta, mititică aşa... până când am început să câştig o bursă după alta, am luat „Herbert von Karajan”, am luat alte concursuri, am început să simt că primesc recompense... confirmări, ăsta este cuvântul corect. Confirmarea că ceea ce fac e bine şi că mă duce undeva, plus că am început să-mi câştig banii mei la o vârstă în care eu nu-nţelegeam ce-nseamnă bani. Nu a trebuit niciodată să ţin un ban în mână, părinţii aveau grijă de tot şi am simţit că asta poate să fie o profesie cu adevărat. Adică, pentru mine, profesia era: munceşti, primeşti bani. Este simplu. Dar era mult mai mult de atât, era efectiv plăcerea aia de a fi pe scenă, plăcerea de a simţi energia publicului... eu mă hrăneam din chestia asta şi îmi făcea de fiecare dată mai multă şi mai multă plăcere şi cu cât mai mult puteam să deţin controlul asupra instrumentului, cu atât mai tare eram motivată să fac mai mult şi mai mult şi mai mult şi mai mult. Şi de acolo, poate, disciplina.

La o vârstă destul de mică ai fost expusă publicului. Cum a evoluat relaţia ta personală faţă de public în general? Cum te simţi în raport cu acesta?

Dacă e să vorbesc de acea perioadă când eram micuţă, eram emoţionată, aveam emoţii, mi-era frică de ce-o să zică, dar dacă o să eşuez, dar dacă n-o să cant bine... mi-era frică de reacţia publicului, dar toată această frică dispărea atunci când primeam primele aplauze, vezi lumea în extaz... e un sentiment pe care cred că oricine l-a avut îl înţelege, este o energie ce a crescut cu timpul foarte mult. Am început să simt publicul din momentul în care ieşeam deja pe scenă. Îmi cream şi atitudinea corectă pentru că eu cred că a fi artist înseamnă atât de multe lucruri, e suma multor elemente. Ca să fii un artist şi publicul să te simtă, trebuie să creezi o legătură cu el, trebuie să creezi acel bonding chiar din momentul în care ieşi pe scenă. Şi am învăţat foarte multe lucruri de la alţi oameni care mi-au dat tot felul de ponturi, fă asta, fă asta, încearcă asta, ş.a.m.d. Contactul vizual, un zâmbet, felul în care mergi, felul în care te închini şi cât de repede mergi pe scenă, cât de lent faci mişcările... toate chestiile astea, acum când mă gândesc, le fac oarecum automatizat, adică nu mă mai gândesc că le fac. Fiecare public e diferit, mai ales pentru mine, care sunt în atâtea direcţii, în muzica clasică, muzica de cameră, cea de salon a cărui public este mai dificil... când interpretezi muzică de salon publicul e atât de aproape de tine... vreau să spun că o mare experienţă mi-am făcut-o în acel salon din casa Mozart, unde a trăit el, şi acolo se organizează concerte într-un cerc foarte restrâns de oameni, e o sălicică micuţă, micuţă, dar care este cea mai veche sală din Viena, păstrată exact aşa cum a fost. Acolo se cântă cvartete de Mozart, Haydn, Dvořák, Schubert, ş.a.m.d. Şi din studenţie mă invitau să cânt acolo concerte de cameră. La început a fost ciudat, dar pe urmă am început să savurez foarte mult că oamenii erau aproape şi puteam să le simt emoţiile atât de puternice. Unii oameni plângeau, alţi oameni erau fascinaţi, alţii erau nervoşi, alţii erau dezinteresaţi, erau acolo poate pentru a vedea doar sala şi a bifa o experienţă turistică. Atât era de fascinant că eu deja ştiam piesele pe de rost la cât de des le cântam şi îmi plăcea să mă uit la ei din când în când mai ales fiind atât de aproape de mine. Acum, să comparăm cu Wembley, în care sunt 12500 de oameni, pe care nu-i vezi. Eu am şi dioptrie minus, adică nu văd la o anumită distanţă, pare practic ireal ce se-ntâmplă în faţa ta. Acea masă de oameni pare ireală. Mergi pe scenă şi te uiţi şi nu realizezi că acolo sunt oameni, ăsta a fost sentimentul meu, practic, la fiecare concert pe care l-am avut cu Hans Zimmer. E atât de ireal că sunt aşa de mulţi oameni care te privesc, iar când se deschide lumina în public şi tu îi vezi pe toţi stând în picioare, e un şoc… îi auzi în primul rând când ţipă, când aplaudă, e o putere a sunetului atât de mare care vine din partea publicului… e ca o energie care te loveşte. Asta dacă ne gândim din nou la muzica clasică unde publicul este foarte tăcut şi Doamne fereşte să faci vreun zgomot, că deja se întoarce cineva şi se uită reprobator la tine, sau dacă răsfoieşti vreun program în timp ce se cântă...

Cum a ajuns o copiliţă din Chişinău care a studiat la Bucureşti la „Enescu” şi apoi o adolescentă care n-a avut timp din cauza studiului la Conservator să-şi petreacă adolescenţa la Viena... în trupa lui Hans Zimmer?

Hans e un om care-şi petrece foarte mult nopţile - din câte am înţeles eu şi din câte-am vorbit cu el - stând pe computer, pe Internet, mai ales pe YouTube şi este interesat de absolut orice, de la artişti până la lucruri amuzante... deci el se uită la tot. El ştie tot ce se-ntâmplă pe YouTube, ce apare nou, ce este interesant, ce devine viral... aşa m-a găsit pe mine. Nu doar pe mine, ci pe mai mulţi artişti din această trupă, de exemplu pe chitaristul Guthrie Govan care are nişte video-uri foarte renumite pe YouTube. Şi pe mine la fel m-a descoperit, interpretând nişte lucruri împreună cu Aleksey Igudesman [unul dintre violoniştii favoriţi a lui Ennio Morricone, ce a concertat şi pe scena Ateneului Român în decembrie 2010 – n.r.] şi atunci, ştiindu-l pe Aleksey, lucrând cu el înainte de acest turneu la nişte filme, l-a întrebat „Cine-i fata asta, ce face?”. Era foarte interesat de mine iar când a venit vorba să-şi întemeieze această trupă pentru turneu, a vrut, desigur, să-şi aleagă el echipa. Mulţi sunt prieteni de ani de zile, oameni cu care a lucrat chiar şi timp de vreo 30-40 de ani... plus foarte mulţi alţi artişti pe care, pur şi simplu, dorea să-i aibă în trupă. L-a solicitat pe Aleksey în primul rând, desigur, să facă turneul pentru că ei se ştiu de mult timp, doar că a fost aşa... Aleksey, având foarte multe alte concerte în această perioadă, a spus: „N-aş putea să fac tot turneul, dar poate găsim un alt muzician cu care să împărţim concertele”, la care Hans îl întreabă: „Nu vrei tu s-o întrebi pe Rusanda dacă ar vrea să vină în turneu?” iar Aleksey a zis: „Păi exact la ea mă gândeam să ţi-o recomand”. Şi ţin minte... când am primit telefonul de la Aleksey, eram în metrou, veneam de la nu ştiu ce repetiţie şi mi-a zis: „Hei, draga mea, ce zici, nu vrei să fii în turneu cu Hans Zimmer?” şi eu: „Poftim?!!”. Iar el zice: „Da, numai ce-am luat cina cu el şi mă-ntreabă dacă ai vrea să vii cu noi în turneu”. Eu, evident [zâmbeşte şăgalnic – n.r.]... „Lasă-mă să mă gândesc puţin”... „Daaa!”. Cam aşa a fost. Şi, desigur, s-a făcut conexiunea asta, Hans ştiindu-mă de pe YouTube iar Aleksey lucrând cu mine de ceva ani... noi ne cunoaştem de vreo 10 ani, am colaborat în multe proiecte împreună şi în special în ultima vreme la show-ul pe care-l avem în doi, două viori pe scenă.

Cum ţi s-a părut în acest turneu publicul din diverse ţări, oraşe, metropole? Până la urmă reţeta unui turneu este aceeaşi de fiecare dată, publicul este singura necunoscută.

Bine, eu cred că prin experienţa mea de violonistă am performat pe foarte multe scene şi publicul de fiecare dată e diferit şi îl simt, chiar şi la muzica clasică câteodată îl simţi din start cum e, dar mult mai mult îl simţi după ce ai terminat. Adică unde spectatorii pot să se exteriorizeze şi pot să aplaude şi au voie să se manifeste. În acest turneu fiecare public a fost diferit, fiecare în parte a reacţionat diferit în diferite locuri, diferit după fiecare piesă şi asta era fascinant pentru noi şi fiecare punea pariu înainte să urcăm pe scenă pentru că atunci când se închideau luminile şi toată lumea ştia, se-ncepe show-ul, exact din momentul ăla toată lumea îşi punea pariul, vezi c-o să fie aşa publicul, o să vezi. O s-avem standing ovation după „Piraţii din Caraibe” sau nu... bine, la primele concerte nu ne gândeam aşa, la primele două de pe Wembley era publicul în extaz, era superb, adică şi noi eram complet în extaz şi doar ne bucuram că suntem pe scenă, după repetiţii ce au durat trei săptămâni. Abia aşteptam, hai să mergem pe scenă odată. Dar, deja de la al treilea concert, am început să ne gândim la public pentru că spectacolul aşa cum ai şi spus era acelaşi, trebuia să intrăm într-o rutină pentru că asta îţi face viaţa puţin mai uşoară. E extrem de solicitant să cânţi câteodată în fiecare zi sau a doua zi când noaptea călătoreşti. Ajungi dimineaţa în hotel, ai câteva ore de odihnă şi pe urmă din nou la autobuz, spre arenă, repetiţii şi concert... adică e un ritm extraordinar şi rutina show-ului este una sănătoasă s-o ai. Publicul, de fiecare dată, era complet altfel şi-au fost unele ţări în care am fost foarte surprinşi... negativ, n-o să precizez în ce ţări pentru că n-ar fi politically correct, dar ţări în care nu ne-am aşteptat deloc. Nu ca Bulgaria, unde, la Sofia, vecinii noştri aplaudau când auzeau acea melodie pe care o recunosteau. Deci asta ne-a arătat nouă că ei, efectiv, recunosc toate melodiile. În multe alte ţări eu cred că mulţi oameni au venit pentru bonton. Sigur că peste tot au venit foarte mulţi fani, dar nu erau aşezaţi compact pentru a crea emoţia colectivă şi, în majoritatea cazurilor, erau departe de scenă, undeva sus în arenă. Ţin minte că, după o seară când publicul era un pic mai adormit şi părea mai pretenţios, Hans era deprimat şi credea că a făcut el ceva greşit sau am făcut noi altceva... şi m-a întrebat: ‚Rusanda, spune, tu ce crezi despre asta?’ şi eu am zis: ‚Hans, e o ţară în care oamenii care-şi permit aceste bilete în faţă, în primele rânduri, ăştia nu sunt oamenii care au venit aici şi au pus bani deoparte să vină la concertul tău, să te vadă pe tine, să vadă muzica asta, s-o asculte în sfârşit live, pe care o idolatrizează acasă. Aceşti oameni sunt acolo sus şi concentrează-te asupra lor, concentrează-te spre acea energie’. Şi ţin minte că la al doilea show a şi spus: ‚You, out there, can I hear you?’ şi am vorbit după şi mi-a spus: ‚Cuvintele tale m-au atins foarte mult’. El nu are contact cu cultura din Europa foarte mult, a fost primul lui turneu şi nu are contact nici cu ţările astea mai din est... Eu înţeleg, am trăit şi-n Austria, sunt din România, înţeleg diferenţele de percepţie şi cred că e important să ştii şi politic ce se-ntâmplă în unele ţări ca să-nţelegi publicul, ca să-nţelegi starea materială a oamenilor în momentul respectiv. Şi din acel moment cred că el s-a degajat foarte mult şi avea o stare atât de bună pe scenă şi chestia asta, având în vedere că nu mai avea dubii faţă de el a influenţat şi publicul. Şi a fost interesant să văd aşa, dintr-o parte, cum este schimbarea asta de atmosferă, ce poate să facă un om dacă el nu are dubii faţă de el. Ca artist n-ai voie să ai dubii, dacă tu nu crezi în tine, n-o să creadă nimeni.

Cum au decurs repetiţiile pentru turneu?

Repetiţiile au fost îndelungate pentru acest turneu. Bine, noi toţi aveam partiturile dinainte, fiecare şi-a făcut într-un fel temele de acasă. Eu sunt mai tocilară, eu le ştiam pe toate pe de rost, deja înainte să ajung la repetiţii, dar procesul creativ cu Hans... cred că ăsta este punctul cel mai interesant, el avea majoritatea partiturilor astea scrise, dar foarte multe voci pe care noi, soliştii din band le cântam, nu erau scrise în partituri. Adică multe părţi prevăzute pentru violoncel le-a preluat chitara, multe voci de la flaut le-am preluat noi, viorile... în timpul repetiţiilor Hans spunea: ‚Aici cântă aşa cu o terţă sub melodia asta şi cânţi aşa şi tu cânţi linia asta mai aşa...’, deci partiturile noastre erau extrem de ciopârţite şi de refăcute pentru acest show. A fost un proces foarte creativ, mai întâi am avut două săptămâni de repetiţii într-un studio mai mic în Londra, unde ne opream la fiecare două minute pentru că Hans avea mereu idei noi dar era un proces creativ din partea tuturor muzicienilor. Şi în felul ăsta am învăţat foarte, foarte bine partiturile, a durat ceva timp, adică au fost trei săptămâni în care am pus show-ul bine la punct din punct de vedere muzical în care ne-am obişnuit să cântăm cu in-ear, ne-am ales exact ce ne trebuie să ascultăm in-ear, că la aşa un zgomot pe scenă cu atât de multă electronică şi foarte mulţi muzicieni, nici nu vrei să-i ai pe toţi în urechi, adică îţi doreşti să ai doar anumite instrumente care te ghidează pe tine să-ţi cânţi partitura corect. Deci noi, practic, niciodată n-am ştiut cum sună asta din afară, şi-acolo intervin persoanele extrem de importante care-au fost sunetiştii, oamenii de la consola de sunet. Şi-am avut două persoane extraordinare, din care unul era Nathaniel Kunkel [câştigător de premii Grammy, Emmy şi Surround Music – n.r.], care a lucrat cu Barbara Streisand, cu Diana Ross, care este tehnician de sunet şi, acum, lucrează pentru Dolby şi Colin Pink. Ei au fost inginerii de sunet care au mixat show-ul, cei care aveau grijă ca toate aceste instrumente şi toată această masă de muzicieni să fie în balanţă şi sunetul care se redă pe scenă să fie unul echilibrat.

Zimmer nu putea să le facă pe toate... cine îl mai ajuta în tot procesul acesta managerial?

Nick Glennie-Smith era directorul artistic al trupei. El era cel care controla partiturile, să fie toate în ordine, care în timpul repetiţiilor ne şi spunea foarte multe lucruri, că el a şi colaborat cu Hans la aceste partituri, adică el le-a şi scris probabil pe unele, porţiuni, pentru că Hans colaborează cu mulţi muzicieni şi cu mulţi compozitori. Nick, ca şi Hans, avea puterea de a spune ‚Voi faceţi aşa’, adică fără neapărat să ceară aprobarea lui Hans pentru că este o relaţie de încredere creativă, chiar au încredere unul în celălalt... câteodată chiar şi Hans îi cerea părerea lui Nick şi acesta ne-a ghidat foarte mult în procesul muzical.

Afirmaţia lui Hans Zimmer pe scenă că aţi fost în acest turneu sau în pregătirea acestui tip de spectacol ca o familie pare a fi o realitate şi nu o ficţiune.

Este absolut o realitate. Deci în primul rând, chiar dacă nu am fost, am devenit o familie. Trebuie să ne imaginăm ce înseamnă rutina unui turneu deoarece mulţi oameni nu îşi pot imagina. Te trezeşti în acelaşi hotel, te întâlneşti la micul dejun cu toată lumea, pe urmă mergi în acelaşi autobuz, către aceeaşi sală, unde ai catering, unde mănâncă toată lumea şi ai garderoba unde toată lumea-i acolo. Dar eşti constant împreună şi-n felul acesta se creează o familie, dar sentimentul de familie era pentru noi creat deja de la repetiţii pentru că am stat câte 10 ore pe zi, zilnic. Eu am fost singura persoană în acest band care nu a mai lucrat niciodată cu el [cu Hans Zimmer – n.r.] şi a fost interesant să mă adaptez la această familie. Dar, la început, mă simţeam mai puţin OK, trebuie să am grijă, eu vin din altă cultură, am alte obiceiuri, poate trebuie să am grijă cum mă port, dar niciodată nu am avut sentimentul că nu sunt acceptată ba chiar dimpotrivă, adică m-au primit imediat cu braţele deschise, inclusiv Hans care, în fiecare zi, saluta toţi muzicienii personal. Noi cu Hans nu petreceam foarte mult timp când a început turneul dar el a organizat multe cine în care ne adunam cu toţii împreună şi stăteam la masă.

Deci dacă te sună Ennio Morricone sau John Williams nu ai o problemă să refaci experienţa de turneu...

Eu nu am avut o problemă nici cu Hans, dar cred că am fost mult mai emoţionată înainte să ajung. În momentul în care am fost în faţa lui Hans Zimmer şi a acestor muzicieni foarte recunoscuţi nu am simţit că WOW!, că ‚Vai, ce emoţionată sunt!’... era o atitudine profesională de lucru cu care eu sunt obişnuită. Pentru mine lucrul e lucru, adică în momentul în care noi suntem toţi pe scenă, noi suntem într-un fel egali. Şi asta s-a simţit şi din partea lor, m-au făcut să mă simt extrem de confortabil, chiar dacă eram un outsider, nu mai lucrasem cu ei... deci am fost emoţionată doar până am ajuns la sala de repetiţii în prima zi şi după asta totul s-a schimbat.

Cum te-ai simţit când Hans Zimmer te-a prezentat pe scenă publicului din Sofia ca „vecina voastră de mai sus de Dunăre” iar spectatorii te-au aplaudat cu entuziasm?

M-am simţit foarte mândră. Pentru că eu sunt mândră de cine sunt, sunt mândră de oamenii deosebiţi din această ţară. Îmi place tradiţia românească. Pe cât de multe probleme are această ţară, pe atât de multe părţi frumoase. Călătorind foarte mult şi văzând alte culturi şi trăind în Austria de 16 ani, pot să spun că niciodată nu mi-am pierdut identitatea ca româncă. Bine... moldoveancă, dar pentru mine e unul şi-acelaşi lucru, m-am născut în Moldova, dar am trăit în România câţiva ani, părinţii mei sunt aici, familia e aici. Niciodată nu am văzut o diferenţă între aceste două ţări... singura diferenţă rămâne dialectul, dar se întâlnesc tot felul de dialecte şi în România, adică nu văd asta ca fiind o barieră de cultură între noi. Şi cu ansamblul pe care-l am acum, “Rusanda Panfili & Friends” vreau să pun în lumină tradiţiile şi muzica populară internaţională, deoarece mulţi compozitori au fost inspiraţi din folclorul diverselor regiuni. Având în trupa mea patru muzicieni din patru ţări diferite, eu fiind a cincea... din altă ţară, combinaţia aceasta, violoncelistă din Bulgaria, acordeonistul din Austria, chitaristul din Danemarca şi pianistul din Venezuela care este pasionat de muzica românească... deci, pentru mine, chestia asta e fascinantă, mixul acesta de culturi. Şi asta e ce vreau eu să fac, vreau să fiu cât mai deschisă la orice stil, cred că nu va fi nicio limită în ce voi vrea să interpretez. Am foarte multe idei şi proiecte pe care sper, cu ajutorul prietenilor, să le pot realiza.

Cum ai ajuns să lucrezi cu violonistul Aleksey Igudesman de care ai pomenit deja?

Într-un fel, cercul de muzicieni mai anormali să zicem, din Viena este unul mic, este un oraş micuţ deşi sunt foarte, foarte mulţi muzicieni, dar ei se triază prin ceea ce fac. Sunt mulţi muzicieni de orchestră dar sunt şi câţiva unde se vede din start că ei aspiră la altceva, adică şi ei se-adună şi aşa m-am apropiat şi eu de aceşti oameni. Relaţia noastră a început ca una extrem de casual, de prietenie. Ţin minte că un prieten m-a invitat la o petrecere, ‚Vezi că Aleksey organizează o petrecere’ iar el era cel mai cunoscut partymaker de acum zece ani. Eu acum un deceniu aveam 17 ani, eram o puştoaică şi eram super excited să merg la o petrecere, că stăteam numai în casă şi studiam. Iar el organiza epic parties, adică gătea, se făceau jocuri, veneau oameni gen Joshua Bell, Vadim Repin, Berezovsky şi cei mai mari din cercul ăsta de muzicieni. Odată venise cred şi Billy Joel... era epic... Eu eram mai timidă la început dar ţin minte exact cum a început legătura, deoarece aveam un duet cu o fată şi căutam repertoriu pentru două viori, ce putem să cântăm noi, şi am dat de albumele cu piesele scrise de el pentru două viori, în prezent cred că are şase şi sunt amuzante. Este „Mozart and More”, este „Klezmer and More”, este „Irish and More”, adică piese inspirate din folclorul ţărilor în care el a călătorit. M-au atras foarte mult şi pot să spun că am învăţat foarte mult despre stiluri prin faptul că am cântat muzica lui iar fata asta îl cunoaştea pe el un pic mai bine decât mine atunci pentru că au colaborat în nu ştiu ce proiect şi l-a sunat ‚Uite, Aleksey, noi cântăm duetele tale, am vrea să venim să ţi le cântăm’. El e mereu deschis la aşa ceva şi chiar lui îi face plăcere să mai dea nişte sfaturi, ‚Uite, aici cântaţi aşa, aici cântaţi aşa’. Şi ţin minte că ne-am dus la el şi i-am cântat nişte piese. Aşa m-a cunoscut într-un fel şi pe mine ca violonistă. Eu mereu am fost pasionată de dans, mi-am găsit echilibrul între munca asta cu instrumentul, în a nu deveni prea rebelă ca adolescentă, mi-am găsit balanţa în dans şi anume dansurile latino americane pe care le practicam. În fiecare seară mă duceam şi dansam şi pe urmă dimineaţa studiu şi seara iar dans...dansul era terapia mea. Eu prin dans mă descătuşam, lăsam energia de adolescent, schimbam complet peisajul şi eram liberă. Nu era niciun fel de presiune, în special îmi plăcea foarte mult samba, care e un dans solo, anume Samba do Brasil, aia de carnaval, pe care am l-am învăţat de la o braziliancă. Peste tot unde mă duceam să dansez mi se spunea „Samba Girl”. Şi ţin minte că încă de la petrecerea aceea epică despre care vorbeam (au fost multe după asta) Aleksey vorbea că încearcă să găsească tot felul de lucruri noi în show-urile sale... cum poate să combine cântatul la vioară cu alte chestii iar o fată a zis ‚Păi, uite la Rusanda, ea poate să cânte concertul de Şostakovici şi să danseze samba în acelaşi timp’. Şi el a zis ‚Cum adică?’ pentru că prima parte din Şostakovici se cheamă „Nocturno”, adică e o parte din-aia de-ţi vine să plângi tot timpul şi el zice ‚Vreau să văd!’. Iar eu zic ‚Dă-mi o vioară’. Şi ţin minte că am început să cânt... tarirara şi-am început să dansez samba, de-aici în sus cu totul altceva şi de la picioare cu totul altceva [gesticulează veselă pentru a-mi demonstra părţile corpului implicate – n.r.] şi el se uită la mine... ‚Trebuie să facem ceva cu chestia asta’. Din acel moment am păstrat foarte mult legătura cu Aleksey şi mă suna, de fiecare dată când edita un album pentru două viori, ‚Vino pe la mine să cântăm împreună’, eu îi ştiam deja piesele foarte bine... ‚Ce-ar fi, nu vrei să faci ceva cu coregrafie? Uite, am Festivalul Verbier din Elveţia şi vreau să fac o coregrafie pentru orchestră, să se ridice în picioare şi să danseze în timp ce cântă. Poţi să îi înveţi tu pe ei să facă chestia asta?’. Şi eu zic că eu ştiu cum să fac asta, eu pot să dansez orice stil şi să cânt în acelaşi timp, dar m-am gândit... cum pot să fac coregrafiile? Atunci am început să găsesc conexiunea între dans şi vioară şi ţin minte că o săptămână am fost profesoară de dans/vioară în Festivalul Verbier şi-am făcut în concertul de închidere al festivalului, unde a fost şi ziua de naştere a lui Vadim Repin, 40 de ani, şi a fost un concert extraordinar cu Roby Lakatos şi Julian Rachlin acolo, deci a fost ceva epic iar toată lumea, toţi muzicienii, se ridică în picioare şi dansează salsa şi cântă în acelaşi timp, deci a fost extraordinar. După asta a urmat un alt festival, organizat de Vadim Repin, în Novosibirsk, în care, tot aşa, m-am dus şi am predat coregrafii dar am si cantat pe scena impreuna cu Didier Lockwood, Michail Gutman, Vadim Repin si cu Aleksey pe principiul ‚Hai să încercăm asta, hai să încercăm asta’... Mai apoi m-a întrebat dacă aş vrea să fiu special guest în show-ul care iniţial era unul solo, „Fasten Seatbelts”, în care era numai el pe scenă, un fel de stand-up comedy cu muzică iar el mi-a spus ‚Nu ai vrea să vii să cântăm câteva din duete?’. ‚Desigur’. La început a fost pur muzical, eu intram pe scenă, cântam, plecam. Şi pe urmă zice ‚Nu putem să facem şi noi ceva mai altfel?’. Ei, şi chestiile care sunt pe YouTube cu „Salsa de la Luna” sau „Rumba De Mumbai” şi cu piesa aceea turcească [postata ca „A Turkish Couple Arguing – n.r.] sunt coregrafiile făcute de mine pe baza muzicii. Între timp a mai fost un proiect care s-a chemat „The League of the X-traordinary Musicians” în care Aleksey şi Hyung-ki Joo [tandemul Igudesman & Joo a performat pe scena Ateneului Român pe 21 decembrie 2010 – n.r.] au avut ei ideea să găsească mai mulţi X-Meni, „mutanţi” ai muzicii clasice, să-i adune pe o scenă şi să vadă ce se-ntâmplă, adică un fel de „Cirque du Soleil’ cu muzicieni.

Despre proiectul ăsta se ştiu foarte puţine informaţii, doar frânturi...

Pentru că este un proiect destul de proaspăt. Prima dată când noi l-am făcut a fost pentru concertul de Anul Nou, în Konzerthaus, una dintre cele mai mari săli în Viena, în noaptea de trecere din 2014 în 2015. Este foarte greu să aduni atât de mulţi oameni din diferite ţări într-un loc şi să repeţi cu ei şi, pe urmă, să creezi un show. A fost complet investiţia lor, a fost un vis al lor, au fost acrobaţi, o fată care scuipa foc, adică tot felul de nebunii, eu eram dansatoarea, făceam coregrafiile şi l-am repetat anul trecut în Festivalul din Lucerna, în Elveţia. Acestea au fost cele două concerte, deci este un proiect proaspăt, încă în evoluţie, pe care l-au început acum doi ani dar... ei făcând atât de multe lucruri pe lângă el, adică Aleksey şi Hyung-ki Joo au show-urile lor împreună iar cerinţa publicului este să-i vadă pe ei doi foarte mult şi sunt mai tot timpul ocupaţi cu propriile concerte... plus toţi muzicienii care sunt în ansamblu ce au la rândul lor o grămadă de angajamente, deci să găseşti o dată în care toţi, o să aibă timp simultan va fi greu şi cred că o să funcţioneze abia într-o zi când va fi organizat un turneu, ca să ştie toată lumea. Uite, repetăm atât, dar pe urmă avem 30 de concerte sau 35, o miză înaltă pentru care toată lumea ar zice ‚De acord, pentru asta merită să rămânem toţi aici şi să facem chestia asta şi să mergem mai departe cu proiectul’. Dar este un proiect extraordinar.

Zi-mi de „Fasten Seatbelts”, îl duceţi mai departe?

Da, abia am avut un mic turneu în luna februarie a acestui an, au fost cinci concerte prin Austria. Show-ul este pe moment limitat pentru că Aleksey face tot stand-up-ul în germană. Fiind şi-un spectacol nou care abia s-a dezvoltat, părerea mea, ţinând cont de experienţa acestor ultime concerte în care noi am putut să investim mai mult timp în a-l finaliza, în a-i da o formă completă, a-l rafina, este că abia acum va merita şi pentru Aleksey să-l transforme într-un show internaţional care să fie în limba engleză. În plus, cerinţele sunt foarte mari, dar iar ne intersectăm cu aceeaşi problemă, că el este foarte ocupat, eu la rândul meu... ideea este doar să fie destule solicitări şi-atunci spectacolul va creşte. Este foarte vestit pe Facebook şi pe YouTube dar este greu să promovezi un show nou atunci când, mai ales el, dar şi eu, suntem ocupaţi cu proiecte individuale.

Dar cu vestimentaţia ce-i?

Apropo de vestimentaţie pot să spun că nu mi-a plăcut niciodată să am ceva ce are şi altcineva şi cred încă din timpurile în care mergeam la o petrecere şi ţin minte când aveam o rochie pe care o purta şi o altă fată… nu-mi plăcea deloc acest sentiment, ‚Păi cum adică, eu vreau să fiu singura care are’, o să sune... [nu, sună exact cum ai început, dacă-ţi aduci aminte de copilărie, când erai pe scenă şi erai individualizată... se închide cercul – n.r.]. Eu sunt aşa, nu că nu-mi place să lucrez în echipă, adică dacă ar fi să fie o echipă, un band şi să avem aceleaşi costume, totuşi aş vrea că acele costume să nu le mai aibă nimeni. Îmi place să personalizez, cred că asta este ce vreau eu să spun, îmi place să-mi pun amprenta în tot ceea ce fac şi să fiu creativă. Îmi place să fac multe lucruri şi, într-un fel, să fie făcute de mine, de mâna mea... e ceva ce eu încă o leg de copilăria mea, când stăteam la ţară şi mă duceam şi lucram la pământ şi îmi culegeam singură fructele şi legumele. Îmi place lucrul manual şi îl apreciez foarte mult şi cred că se pierde în ziua de azi când toată producţia asta ieftină e consumată la greu şi se produce în cantităţi enorme. Şi-mi place şi procesul de a crea, de a crea o vestimentaţie pentru scenă, îmi place să fie aşa, eu sunt violonistă deci trebuie să fie comod, trebuie în acelaşi timp să dea bine... [Doar n-ai maşină de cusut acasă... – n.r.]. Am şi maşină de cusut acasă pe care nu o folosesc pentru că mi-am dat seama că sunt alţi oameni care se pricep mai bine la chestia asta şi mai bine colaborez, îmi place foarte mult să colaborez cu alţi artişti şi alţi designeri. Inclusiv toate genţile mele... eu nu am o geantă care este cumpărată, bine, este cumpărată într-un fel, dar este creată individual fiecare geantă cu o designerită din România. O cheamă Simina Filat, o fată foarte, foarte deosebită, independentă, pe care am cunoscut-o la un târg vintage fashion din Bucureşti unde m-am dus şi-am văzut că face nişte gentuţe şi-am zis ‚Faci şi chestii la comandă?’ Şi-a zis ‚Da, dar sunt abia la început.’, asta a fost acum circa şapte ani. ‚Păi hai că trec pe la tine’ şi ţin minte c-am stat la o cafea care a durat vreo cinci ore şi-am început să facem schiţe şi mi-a plăcut extrem de mult procesul ăsta de a crea un obiect pe care pe urmă îl ai şi tu ştii că l-ai creat, ca pe o piesă, ca atunci când interpretezi o piesă muzicală... îmi place să fie aşa cum vreau eu să fie, îmi place să fie personalizată. Nu îmi place să copiez pe nimeni, vreau să fiu eu, vreau să rămân fidelă acelui lucru care rezonează cu ceea ce simt şi vreau să transmit. Eu vreau să transmit ceva publicului, să am un mesaj pe care îl exprim prin muzică. Îmi place să pictez foarte mult în timpul liber, noaptea când nu pot să dorm, cred că toţi ne confruntăm un pic cu probleme de insomnie când avem multe pe cap, iar pictura m-a făcut să meditez, să-mi exprim sentimentele într-un mod vizual direct, foarte diferit faţă de muzică. Şi vestimentaţia este şi lucru practic pe care-l folosesc în concerte. Foarte greu găsesc în magazin ceea ce îmi place cu adevărat.

Prezentul arată că ai ajuns inclusiv datorită implicării în proiecte precum cel cu Hans Zimmer pe frontiera între arta cultă şi cultura Pop. Viitorul indică de asemenea că ai înclinaţii spre un tip de show în care versatilitatea ta se dovedeşte mult mai mare şi continuă să asimileze componenta pop. Cum priveşti partea de educaţie clasică pe care ai primit-o în raport cu ceea ce îţi propui să faci în continuare?

Cred că aici ar trebui să ating mai multe puncte. După părerea mea, dacă nu aş fi avut cultura muzicală clasică şi toată educaţia pe care am primit-o şi la Bucureşti şi la Viena, nu aş fi avut acest orizont foarte larg legat de percepţia muzicii. Eu cred că este un lucru foarte benefic pentru un muzician să aibă totuşi o educaţie pentru că te ajută să înţelegi ce faci. Anii întregi în care am studiat spărgându-mi capul, înţelegând structuri muzicale... ş.a.m.d, chestia asta te ajută în orice stil de muzică. Fie că tu te decizi să faci pop sau nu sau să te duci într-o direcţie mai modernă sau nu. Eu am avut mereu dorinţa în mine să fac ceva mai mult decât doar clasic pentru că de când am fost mică mi-a plăcut să cânt şi mi-a plăcut muzica pop şi ascultam tot felul de artişti pop. Spun asta pentru că, acasă, când ascult muzică, nu ascult muzică clasică foarte multă. Ascult jazz, ascult influenţe moderne în tot felul de lucruri creative, îmi place fusion, îmi plac foarte multe stiluri. Şi dorind să fiu o violonistă clasică, percepută serios, că asta ţi se bagă în cap de profesori când eşti în timpul studiilor, trebuie să fii serioasă, trebuie să faci... să nu cânţi prostii, ţi se tot bagă în cap că orice altceva în afară de muzica clasică nu e serios. Eu nu am avut niciodată părerea asta, dar a trebuit să mă ţin de reguli, a trebuit să-mi creez o bază stabilă ca muzician clasic pentru că îmi şi place foarte mult. Eu iubesc muzica clasică, mie îmi place să cânt ca solistă, cu orchestra, îmi place să cânt muzică de cameră, mă face fericită, adică rezonează cu sufletul meu. Am colaborat cu dirijori şi artişti extraordinari care m-au făcut să cresc şi să-mi iubesc profesia precum renumiţii dirijori români Horia Andreescu, Ovidiu Bălan, Mihail Agafiţa, Gheorghe Mustea. Am şi colaborat cu compozitori contemporani a căror piese le-am interpretat în primă audiţie cum ar fi concertul de vioară de Christos Hatzis, concertul de vioară de Ghenadie Ciobanu, piese scrise de John Psathas şi alţii. O parte din mine va rămâne mereu fidelă muzicii clasice dar mi-am dorit foarte mult să fac şi altceva. Au apărut nişte proiecte în care am văzut legătura dintre clasică şi alte stiluri şi-atunci am zis „asta e OK”. E OK să fac asta pentru că totuşi cânt, cum să zic... nu e foarte multă electronică implicată, este ceea ce fac cu Aleksey, totuşi e arta muzicii clasice... deci mi-am găsit mie - într-un fel - pretext să am voie să fac aşa ceva, ca să fiu eu împăcată mental. M-am întâlnit cu diverse probleme din cauza asta. Chiar când am început să fac show-urile cu Aleksey, multă lume mai conservatoare mi-a spus „asta nu e serios”, până când au venit la show-uri, până când au ascultat şi au văzut filmuleţele pe care le fac şi până şi profesorul meu de vioară devenise fan, ceea ce mi-a dat încredere de sine şi mi-a transmis că e bine ce fac. Mă simt confortabil pe scenă făcând asta, simt că lumea primeşte cu drag ceea ce fac şi că pot să ating un public mult mai larg, pot să ating un public care poate nu este pasionat de muzica clasică, dar prin ceea ce interpretez mai modern şi mai accesibil, voi putea chiar să-l câştig pentru ceea ce fac în direcţia clasică şi până acum feedback-ul a fost foarte bun. Primind confirmări peste confirmări, am început să am mai multă încredere în mine, mi-am şi creat acel ansamblu de care aminteam, e acum în devenire şi îmi pun toate forţele în el. Sper ca lumea să rezoneze cu ceea ce voi crea şi să le pot oferi oamenilor, publicului, ceva frumos, ceva inedit, ceva ce aduce bucurie în suflet şi optimism.

Mulţumesc Rusanda. ‚You’re my kind of Magic’!

IOAN BIG
20 Mai 2016

Foto: Ştefan Panfili