Southernman Robbie

Robert Cristian ZSUGYA (n. 21 ianuarie 1987) aka Southernman Robbie este un cântăreț și compozitor de blues născut la Orşova. Albumul său de debut, Devil got my name, a fost realizat împreună (recording and master) cu muzicianul Izzy Waan și a obținut recenzii admirative din media, din partea criticilor fie Eric Schuurmans (pentru rootstime.be) și Gabriel Petric (pentru artasunetelor.ro). La vârsta de paisprezece ani primeşte chitara tatălui său și puțin mai târziu își formează prima trupă folk. La șaisprezece ani cântă cu trupa STAINLES. Drumul său îl poartă spre București, unde studiază cartografia. Învață să cânte la muzicuţă de la Cătălin Tzetze Rădulescu şi dintr-o dată un alt univers i se arată. Călătorește la Viena în 2011, unde este promovat ca „Robbie, bluesmanul din Est”, de chitaristul Al Cook (aka King of White Blues, care a cântat pe vremuri la Big Mamou). Apoi, Robbie va rămâne în Germania până la sfârșitul anului 2012. Se va întoarce din nou la București, unde formează un duo cu Tzetze, Blues Preachers, ce va activa până la sfârșitul lui 2015. În anul 2016, îşi lansează prin forţe proprii, albumul Devil Got My Name, o colecție de paisprezece melodii country blues & folk blues, un elogiu adus legendelor bluesului, Taj Mahal (Fishing Blues), Mississippi John Hurt (Candy Man), Woody Guthrie (Vigilante Man), Robert Johnson (Love In Vain), Skip James (Devil Got My Name) etc., completat cu trei plăsmuiri originale: All For You, Sweet Mama și Moanin’ & Cryin’.

„O oază de blues acustic pentru suflete ...“ (Eric Schuurmans) Foarte puţini muzicieni de blues se mai întorc astăzi la rădăcini. Southernman Robbie a combinat inteligent tehnici de slide guitar, finger picking, voce și kazoo, iar prin coverurile sale, dar şi prin compoziţiile proprii, Southernman Robbie a intrat în dialog cu tradiţia, dezvăluind reale aptitudini chitaristice şi un feeling pătrunzător. Back to the roots! - este îndemnul său pentru fanii din România. În anul 2017 a fost nominalizat la premiile Muzza pentru activitatea din anul precedent, câştigând premiul Revelaţia anului.

În 2017 a efectuat un turneu în Estonia. A concertat cu succes în cinci baruri de blues şi unul la deschiderea unui teatru în Talin, capitala fostului stat sovietic din nordul Europei. Dintre festivalurile importante unde a participat amintim: cLoverFest Muscel - 2014, dichis 'n' Blues, Tulcea -2015, European Blues Challenge, Danemarca - 2017, Salon de folk şi Blues, Bacău – 2017 şi 2018, Sofar Sounds - 2017, Suwalki Blues Festival Polonia – 2019, Őszi Sokadalom - Târgul de Toamnă, Târgul secuiesc - 2019, Home Fest - 2020. Robbie a mai cântat alături de mai mulţi artiști precum Vali „Sir Blues” Răcilă, Al Cook, Stephan Rausch și membrii trupei SOUL SERENADE.
Pe 21 ianuarie 2021, Southernman Robbie a lansat un nou album, The Wolf, un EP cu 5 piese (în total aprox. 25 de minute), masterizat la Second Harmonic de acelaşi umil servitor al alchimiei sunetului, Izzy Waan (fost membru al grupului rock OCTOPUS și al altor trupe din zona underground mehedinţeană).

„Dintre compoziţiile originale, Moanin’ and Cryin’ e, de departe, cea mai reuşită, prin desenarea în acuarelă muzicală a sentimentului de dor…bluesistic. Devil Got My Name e un album de debut remarcabil (mai ales pentru spaţiul nostru cultural) care, depăşind egoismul artistic, aduce tribut unor mari şi umili artişti, cu sufletul vândut, dar recuperat în chiar clipa ascultării noastre cea de toate zilele.” (Gabriel Petric)

Radu Lupaşcu

Mini-interviu despre ultimul album, The Wolf

Cum s-a născut acest album, care ar fi povestea acestui EP?

Păi... aş începe cu sursa instrumentului principal. Eu sunt un chitarist cu direcţie clară către acustic, îmi place atât de mult să cânt acustic, încât până acum 3 ani nu mă gândeam la o chitară electrică, nu mai zic de un proiect electric, dar a venit schimbarea (în liceu pe când activam în trupa Stainles, am cântat doar electric, dar după sosirea mea la Bucureşti şi după descoperirea lui Vali Răcilă care mi-a fost şi îmi este mentor, de aceea îmi place sa zic, că din cauza lui am ajuns să cânt blues acoustic, e numai vina lui că eu Nu am mai pus mâna pe o chitară electrică).

Am primit cadou un Fender Squier Classic Vibe 50s Telecaster (nu bag mâna-n foc pentru model, dar din ce am căutat pe internet cam asta ar fi sau un afinity, egal, tot nu e acustică, de la bunul meu prieten, Dan D. (DanDii pronunţat) din Timişoara (fostul basist din trupa Stainles). Chitara avea nişte defecte, nu era funcţională şi trecuse aparent prin mâna unui „dulgher” (Dan aşa a primit-o!), fiindcă avea nişte găuri de la nişte modificări/teste (nu am idee ce-a vrut să-i facă!). Am luat-o ca pe un proiect tehnic nou şi m-am apucat să o refac. Am refăcut partea electrică / electronică (doze, switch etc), partea mecanică, sistemul de susţinere al corzilor şi uite că mi-a reuşit, e foarte funcţională şi sună decent. Şi cam asta a fost, am pus-o în cui şi a tot stat că nu îmi făcea cu ochiul, doar era electrică...

După ceva timp, să tot fi fost doi ani, într-o zi când îi făceam mentenanţă, curăţat praf, şlefuit etc. (chiar dacă nu îmi era foarte dragă, nu am uitat-o sub pat) am zis dacă tot o am, hai să mă şi joc cu ea şi am dus-o în acordajul de blues, am luat ţeavă de slide pe deget şi am început "dansul", să ne cunoaştem, să ne încercăm nervii (ca în viaţă, cu o domnişoară nouă), doar că nu am putut să mă opresc la a o cânta fără să o ridic la nivelul ei real, aşa că am luat un mic amplificator de chitară de la Vox, iar când zic mic, crede-mă că e mic rău, e de buzunar (este un amplificator pentru căşti, dar care sună bestial) şi am început să mă joc cu el. Uite aşa, au apărut şi nopţile ne dormite, că ziua nu aveam şanse să fac ceva (eram şi cu munca, eram şi cu copilul ce în martie anul acesta face doi ani, eram împărţit... nici nu mai ştiu pe unde, dar prin casă, că afară era pandemie deja). Am cântat şi am cântat, iar ziua ascultam muzică în timp ce lucram, trupe precum The Wood Brothers, Tedeschi Trucks Band, Andrew Bird şi foarte mulţi alţii.

Se pare că inspiraţia de gen muzical sau idee de temă pentru album mi-a venit de la Andrew Bird (n.r. Bird este un multi-instrumentist, cântăreț, compozitor și actor nominalizat la premiile Grammy, pentru albumul My Finest Work Yet. Este cunoscut în primul rând pentru stilul său unic de-a cânta la vioară, acompaniindu-se de efecte pre-înregistrate, fluierat și voce), el abordând surse stilistice foarte diferite în operele lui. Sunetul instrumentului mi-a fost inspirat de chitara lui Oliver Wood (n.r. chitaristul şi vocea principală a grupului Wood Brothers), un chitarist ce-mi place foarte mult şi care se joacă atât acustic cât şi electric.

Ce sursă de inspiraţie au versurile?

Despre versuri e mult de spus, dar totul se rezumă la trecutul meu, la experienţa de viaţă, la întâmplări, la răni, la bucurii, la copil, la soţie, la părinţi, la fraţi, la nepoţi, la prieteni, la aşa-zişii prieteni, la tot ce este şi se întâmplă în viaţa mea.

Am ales o temă, lupul, după cum numele albumului spune şi piesa ce-a fost prima scrisă şi înregistrată (The Wolf). Cu piesa asta am plecat de la nişte schiţe mai vechi, pe care le-am aranjat şi şlefuit cât să iasă ce auziţi (probabil că o să mai o şlefuiesc în viaţa asta, fiindcă îmi place să mă întorc la ce am făcut în trecut şi să le dau un iz mai nou, dar noul acesta al meu nu are treabă cu noul din main stream, deci pot spune că The Wolf este un proiect deschis, încă în lucru ce se va închide când eu mă voi stinge (ca sa fie şi puţină dramă).

Celelalte piese, s-au născut din tema albumului, lupul singuratic, drumul lui în întuneric, Dumnezeu Cel din vechiul testament şi necunoscutul.

Am rămas la un EP, doar pentru că am considerat suficient că cele cinci piese îmbracă destul tema şi acoperă etapele pe care mi le schiţasem în cap.

După cum ai auzit, am influenţe din rădăcinile atât americane din American Roots Music, dar şi din folclorul de pe meleagurile noastre, cumva îmi place să le combin, găsindu-le foarte compatibile (de parcă bluesul s-a cântat şi pe Dunăre nu doar pe Mississippi).

Off topic, apropo de coincidenţa dintre Dunăre şi Mississippi, pot spune că am avut o copilărie foarte asemănătoare cu a lui Tom Sawyer, în nişte peisaje foarte asemănătoare cu întâmplări pe măsură, doar că în vremuri şi locuri diferite, dar asta-i altă poveste (nimic nu e întămplător, aparent).

Deci cumva, piesa pe care o găsesc eu ca fiind cea mai ciudată, e The Journey. Aici m-am jucat cu resursele româneşti (Maria Tănase fiind o bună sursă de inspiraţie, apoi nu pot să nu o menţionez pe Maria Răducanu, pe cei din vechiul Clan de la Clejani - de la răposatu' moş violonist am furat tehnica de cântat la vioară fără arcuş şi aşa mai departe că sunt foarte mulţi artişti foarte buni ce mi-au transmis fără să ştiu, multă deschidere către necunoscut, eu doar mi-am asumat curajul de a încerca lucruri noi, instrumente noi iar ceea ce iese, o las în seama celor mai experimentaţi să judece).

După cum spuneam, am încercat instrumente noi, deci cumva a fost şi o rampă de lansare a mea către aceste instrumente. În album am folosit drâmba (Jew's Harp), vioara (ce am cântat-o fără arcuş, în piesa The Journey), m-am folosit de efecte naturale făcute din gură, bătăi, pocnituri, păcăneli, fluierat (legat de asta pot spune că îmi place tare mult să fluier în piesele mele, mai bine zis, aşa de mult îmi place să fluier încât imaginează-ţi că toată ziua, dacă se poate, eu fluier tema unei piese, îmi exersez tehnica de fluierat, aducând tot felul de nuanţe şi efecte pe care le fac cu ajutorul instrumentului nativ, cavitatea bucală, limba, dinţii şi plămânii).

Tot aşa am ajuns şi în poziţia în care a trebuit să învăţ să fac tobe, să le cânt acasă, ne având un set acustic, aşa că mi-am luat nişte paduri şi am învăţat să folosesc instrumente virtuale, tobe virtuale midi. Nu m-am mulţumit cu un patern făcut de cineva, un ritm ce îl puteam descarcă uşor de pe net, astfel că studiul a fost destul de adânc, am urmărit ore de video în care muzicieni diferiţi băteau tobe reale, iar eu ca un învăţăcel am încercat să reproduc tehnicile lor, ritmurile lor (în general am încercat să reproduc ritmuri de "second line druming", ce se utilizau la marşurile negrilor în New Orleans şi a ieşit ce a ieşit (încă studiul este la început, mai e drum lung până ajung la un nivel către decent).

Cum te-ai cunoscut cu Vali Răcilă?

Apropo de originea mea in roots music... să ştii că totul a plecat de la emisiunea de joi seara de la România Actualităţi (din vremea când mai făceau şi emisiuni calitative la ore decente nu doar pentru paznicii de noapte şi bufnite, cum se obişnuieste acum pe la ei) Jazz and Blues à la carte cu Liviu Zamora şi Viorel Grecu (n.r. 23 martie 2012 – Confesiunile unui bluesman). O ascultam pe ultra-scurte la radio şi am rămas blocat cu urechea lipită de radio, la o emisiune, când l-au avut invitat pe un "bătrân" care cânta o muzică total necunoscută mie, dar MAGICĂ. Am aflat că era Sir Blues Vali RĂCILĂ şi după aceea a început nebunia. Ne-am cunoscut, ne-am tot văzut când venea în Bucureşti la concerte, am furat de la el cât am putut şi uite cum s-a legat o prietenie foarte faină între noi.

Să revenim la piesele de pe album…

La piesa Fault is all mine, ce să zic..., păi, toţi greşim, mai rămâne să ne acceptăm greşelile şi să încercăm să nu le repetăm, restul e inspiraţie pentru piese triste. (zâmbeşte!)

Piesa Trouble I got este piesa "HIT" de pe album (fiindcă am văzut că aşa e la modă acum, să faci HITURI direct, nu mai aştepţi să o declare ascultătorii / oamenii de radio ca fiind aptă de un astfel de titlu (glumesc); dar ea este "maneaua" de pe album, doar ritmurile de second line se aseamănă foarte tare cu ce-a adus Dimitrie Cantacuzino de la greci.

Piesa de final de pe album, 9213 Days care iniţial se numea "Nine to thirteen days", aduce finalul Lupului, îl scoate la suprafaţă din întuneric, doar că suprafaţa nu e tocmai lumea noastră, nu a celor vii, ajungând să îşi revadă părinţii dispăruţi de multă vreme, să îi simtă, să li se alăture.

Despre înregistrarea, aşa-zisă home made şi despre mixaj ce poţi să ne spui?

Legat de felul în care am lucrat cu Izzy... apoi aici a fost o altă încercare mare, atât pentru mine, cât şi pentru el. Albumul a fost tras în două dormitoare. Chitarele (Telecasterul şi rezonatorul - tziganca) şi instrumentele virtuale au fost trase în dormitorul mic, nefiind influenţat sunetul înregistrat de ecoul camerei. Vocile şi restul instrumentelor acustice le-am tras în dormitorul mare, unde am închegat un mic studio demontabil. Trag draperiile, închid uşa camerei, deschid uşile la şifonier şi amestec aşternuturile pe pat, cam aşa arata studioul (nevastă-mea are o faţă foarte expresivă când vede ce fac). Cu toate acestea aranjate, iese un context decent pentru înregistrat acasă şi acustic, eliminând tot ce nu îmi este util ca feedback al camerei. Ca microfon am folosit un microfon condensator cu lampă, care are o semnătură specifică a lui şi nişte efecte naturale induse de lampă, ce îmi salvează foarte mult din logistică. Toate aceste instrumente sunt trase separat, pe canale separate pe un Tascam recorder, ce înregistrează totul în mod digital printr-o interfaţă analogică (multe butoane de reglaj, ca pe vremuri). După ce totul este tras, mă mut pe PC şi acolo utilizez un soft profesional cu care aranjez piesele, tai ce e de tăiat şi le împachetez pentru master şi producţie.

După aceasta a intrat în joc Izzy (n.r. Waan), preluând fişierele şi apucându-se de treabă în studioul lui semi-profesional (zice el într-o modestie teribilă, dar eu zic că e chiar foarte profesional, la ce are în el şi ce realizează acolo). Mai departe este mâna lui, urechile lui, magia lui, în final, oferind o clară semnătura asupra produsului finisat.

Mulţumesc,

Robbie

Mult succes cu „Lupul”!

Radu Lupaşcu
27 ianuarie 2021

Foto: arhiva personală Southernman Robbie; Adrian Mociulschi (3).

Legenda foto: 1. Southernman Robbie, Estonia, 2017; EP-ul The Wolf, 2021; 3. Vali Răcilă, Cătălin Tzetze Rădulescu, Al Cook; 3. Southernman Robbie la Music Pub, Galaţi.