Arta Sunetelor

Interviu cu Nicolas Simion

(continuare)

Ce înseamnă, cu plusuri şi minusuri aceste patru decenii pentru Nicolas Simion?

Este bine încadrată creaţia ta artistică în cele 3 oraşe?

Cum s-ar numi ele din punctul tău de vedere?

Hm....prima perioadă din România (1981-1988) a fost mai mult un stadiu de pregătire, de descoperire și de însușire a muzicii în general. Țin minte că de-abia după ce am terminat Conservatorul de Muzică în 1983, mi-am dat seama că nu știu mare lucru despre muzică și despre jazz în general. Așa că m-am dus la fostul meu profesor de armonie, la Maestrul Nicolae Coman de care m-a legat o prietenie de aproape 40 de ani, pentru lecții de armonie și compoziție, ca să-mi găsesc o direcție și să reușesc să mă orientez mai bine în lumea muzicii secolului XX. În paralel am luat lecții de dirijat de la Maestrul Constantin Bugeanu. Am participat la concursul de tineri dirijori de la Bușteni în 1986 și am avut chiar câteva concerte în calitate de dirijor sau solist la saxofon cu Filarmonicile din Ploiești, Orchestra Radio, Sibiu, Tg. Mureș și Bacău. Era un început promițător și dacă aș fi rămas în România cred că aș fi urmat o carieră de dirijor, dar odată ajuns în Austria mi-am dat seama că în scena muzicii clasice nu aveam nicio șansă. La 30 de ani s-o iei de la zero, era mult prea târziu. Același sentiment l-am avut și când am participat la cursurile de dirijat ale lui Sergiu Celibidache de la Mannheim (decembrie 1989). Mi-am dat seama ce înseamnă să fii un dirijor serios, un muzician dedicat muzicii clasice. Eu veneam dintr-o altă lume și am înțeles că doar în scena de jazz aș putea avea vreo șansă! Voiam de fapt să înțeleg și să știu ce se întâmplă într-o partitură și într-un ansamblu, într-o orchestră, să înțeleg mai bine muzica.

În paralel, seara, cântam prin barurile de noapte și prin restaurantele din București (barul Atlantic, Athenee-Palace, Doina, Dorobanți, Melody, Ambasador) și ziua studiam la saxofon la Casa de Cultură a Studenților unde aveam o sală de repetiție. Apropo, tot acolo au avut ani de zile o sală de repetiție și formația Sfinx și Basorelief! Între timp am avut ambiția să pornesc un proiect propriu, adică să-mi alcătuiesc un grup, o formație de jazz și anume  Opus 4 (1985). La început i-am avut parteneri pe Puiu Pascu la pian, pe Virgil Popescu la bas electric și pe Titi Herescu la tobe. După un an de zile Mircea Tiberian s-a întors de la Timișoara și am început cu el o colaborare intensă, invitându-i parteneri pe Cătălin Rotaru la contrabas și pe Eugen Nichiteanu sau Billy Bontaș la tobe. Între timp am început să colaborez și cu Johnny Răducanu, cântând cu el în Duo sau în cvintet. În 1986 am imprimat, împreună cu el și cvartetul Eugen Gondi, muzica LP-ului Jazz made in Romania. Era prima mea imprimare în studioul Radio T8 din România. A mai urmat o altă imprimare cu Mircea Tiberian în cvartet cu Opus 4, înainte de 1989. Mai târziu în 1987 și 1988 am început colaborarea cu Dan Mândrilă și am cântat împreuna aproape 2 ani la clubul de jazz de la Hotel Nord din București. În 28 octombrie 1988 am fost invitat de toboșarul Kazimierz Jonkisz la Varșovia la Festivalul Jazz Jamboree, de unde nu m-am mai întors... decât în martie 1995 în calitate de cetățean austriac! Așa ca fapt divers, am ajuns la Varșovia după concertul la care trebuia să particip, căci "băieții" de la pașapoarte au avut grijă să mă șicaneze până în ultimul moment. Țin minte că au întârziat zborul 30 de minute din cauza mea, căci nu aveam o declarație semnată și voiau cu orice preț să pierd avionul! Cei care au emigrat în anii '80 din România sau au trăit în străinătate știu prin ce au trecut ca să iasă din țară!

01NS2.jpg

Deci în București trăind și activând, am început să compun și să aranjez unele piese folclorice, fără mari așteptări sau pretenții. Eram într-un proces de "learning by doing"! Doar un titlu sugestiv: "Samba muncii"!

Nu mă gândeam încă la un repertoriu propriu, eram pur și simplu un "student" deschis și interesat să învăț și să studiez tot ce prindeam în mână. De-abia începeam să-i descopăr pe Charlie Parker, Mingus, Coltrane, Monk, Sonny Rollins, apoi pe Jarrett, Garbarek, Dave Liebman, Richie Beirach, Bill Evans etc. și începeam să înțeleg mai bine fenomenul jazzului și al improvizației. Nu prea era multă informație, toți eram autodidacți și ne orientam după gustul propriu și înțelegerea era mai mult intuitivă. Nimeni nu-ți spunea nimic, căci nici unul nu era suficient de informat și conștient de complexitatea acestei muzici, cu excepția lui Jancy și Oschanitzky, care nu mai erau! Cam singurii din generația noastră care s-au ocupat mai intens de jazz și știau unele lucruri erau Mircea Tiberian și Ion Baciu jr..

Țin minte jam session-urile de joi seara de la Club A, unde ne întâlneam cam aceeași. Era o experiență, învățam piese noi, mai apărea câte un tânăr instrumentist etc. Deci nu prea aveai de unde să înveți, decât ascultând și imitând, ceea ce din fericire sper că nu mai e cazul acum. Și deși există secțiile de jazz la Academia de Muzică din București și Iași, am impresia că majoritatea jazzmanilor tineri, cu mici excepții, încă imită ce aud și ce văd pe internet! Țin să spun că între timp jazzul se poate studia precum muzica clasică. Există școli, profesori calificați pentru absolut toate instrumentele și specialitățile, compoziție, aranjament etc.  Așa că dragi colegi mai tineri, jazzul nu e numai o himera, e o știință, cu reguli fixe, cu o istorie și o tradiție, bine definite! Nu mai merge, învățați bine instrumentul, învățați adevărata muzică și încercați să asimilați tradiția. Și dacă tot vorbim de tradiție, căutați imprimările jazzmanilor români din prima perioadă și ascultați-le cu atenție. Singura șansă e să rămâneți legați și conectați la scena de jazz din România și s-o continuați cum puteți mai bine! Nu-i mai imitați doar pe americani, inspirați-vă din muzica lor și atât! Noroc că o parte din generația tânără a avut șansa să meargă în Olanda la Gröningen, unde bănuiesc că au avut ce învăța și au reușit să vadă, să audă și să înțeleagă altfel această muzică!

Perioada anilor 1989-1998 de la Viena, a fost practic debutul meu pe scena internațională, după ce deja împlinisem 30 de ani. Mi-au trebuit vreo 2-3 ani să mă pun la punct și să-mi găsesc drumul propriu. Prima mea imprimare de referință a avut loc în aprilie 1991 și a fost documentată pe primul CD de autor, de band leader: Black Sea 1992, apărut la TUTU Records din Germania. Dacă am reușit ceva se datorează faptului că am documentat aproape toate proiectele mele, investind toți banii în imprimări și studiouri. De fapt au trecut de mult vremurile în care producătorii căutau jazzmani tineri talentați. Mai nou trebuie să reușim singuri, să fim și compozitori, band leaders și interpreți și producători și promotori și dacă e nevoie chiar și road managers. Da, cam asta e trista realitate.

CD-ul Black Sea era prima experiență de studio numai cu muzicieni americani de culoare de la New York. Graham Haynes la cornet, Lonnie Plaxico la contrabas și Ronnie Burrage la tobe. Am făcut o singură repetiție și ne-am dus în studio, unde în 5-6 ore am imprimat tot albumul. A fost un fel de duș rece, un botez, în care am apărut în arena cu lei unde urma să mă descurc singur! Și din fericire am scăpat cu viață și am reușit să imprim primele mele compoziții și aranjamente. Bineînțeles că nu eram la nivelul lor. Dar colegii au fost suficient de generoși și m-au susținut, dându-mi încredere și curaj, oferindu-mi șansa să fiu eu însumi. Acest proiect era un omagiu adus jazzului american, muzicii Be Bop. Bineînțeles că mai trebuie să ai și-un pic de noroc, dar norocul nu vine de unul singur. În majoritatea cazurilor, norocul ți-l pregătești, îl cauți și când ți se ivește șansa să fii în momentul potrivit la locul potrivit, atunci trebuie să fi la înălțime!

În decembrie 1991 am avut ocazia să revin în studio cu Ed Schuller la contrabas, Patrice Heral la tobe și marele Tomasz Stanko la trompetă, imprimând muzica la Dinner for Don Carlos (1993), al doilea CD apărut la TUTU Records. Aici i-am avut modele pe Ornette Coleman și Don Cherry. Între timp la inițiativa producătorului de la TUTU Records - Peter Wiessmueller - am început colaborarea cu pianistul american Mal Waldron, cu care am cântat în Duo și în Quartet din 1992 până în 1999. Am realizat împreună 2 CD-uri în Duo: The art of the Duo - The Big Rochade 1995 și Misterioso 1998, apoi 2 CD-uri în Quartet: Mal, Verve, Black & Blue 1994 (live in Theater Satiricon, Essen - Germania), și "From Dark into the Light" 1995 (live în Göppingen-Germania) și un Video în Quartet: "Live in Subway"- Cologne 1996, Germania.

În 1996 am primit o bursă și un premiu "Theodor-Körnerpreis" în Austria pentru lucrarea "Unfinished Square", un balet pentru orchestră mare și combo de jazz, imprimată live în Langenwang Austria, cu formația mea și orchestra Radio din Bratislava, condusă de mine însumi. O parte din muzica acestui balet a fost rearanjată pentru formula de sextet și pusă pe CD-ul "Unfinished Square" (la 7 Dreams Records). În paralel cu activitatea de liber-profesionist din Viena și colaborările cu Mal Waldron am continuat să-mi realizez proiectele proprii imprimând cel puțin o dată sau de două ori pe an noi compoziții. Au urmat CD-urile:

Back to the Roots imprimat în dec. 1992 care este unul dintre cele mai importante CD-uri realizate de mine. Aici am făcut pasul spre metamorfozarea folclorului, jazzului și al cântatului liber, spontan. Am simțit că mă eliberez de forma și de structura armonică fixă, că pot să mă exprim liber! În formula de Trio eram liber să cânt orice, dar desigur nu oricum.

Au urmat CD-urile Transylvanian Dance feat. Tomasz Stanko (1994), Viaggio Imaginario feat. Tomasz Stanko și Jamey Haddad (1996) și Live in Porgy & Bess 1996 cu Mircea Tiberian la pian, Ed Schuller la contrabas și Victor Jones la tobe, toate apărute la TUTU Records.

Între timp m-am mutat la Köln și în anul 1998 am cântat cu Orchestra Națională Radio WDR proiectul "Witchi-Tai-To", muzica lui Jim Pepper pentru orchestră simfonică și combo de jazz condusă de marele dirijor și aranjor Gunther Schuller. E vorba de un dublu CD apărut tot la TUTU Records. Doar așa în treacăt aș vrea să vă spun că Gunther Schuller este un reprezentant important al curentului "Third Stream" (inițiat de el însuși), în care muzicienii americani au experimentat mariajul dintre jazzul modern și muzica contemporană, să-i spunem Jazz Simfonic! A fost o mare inspirație cântatul împreună cu el. În februarie 1999 m-am întors la Viena pentru proiectul realizat de Radio ORF Vienna, la un festival de muzică contemporană "Zeit-Ton", unde am cântat și imprimat lucrarea "Canzonieri Sacrale" pe teme religioase, pentru ansamblul "die-reihe" și combo de jazz. Lucrarea e documentată pe CD-ul Classic needs Jazz 2015 (la 7 Dreams Records - România). Cam aceasta a fost în mare activitatea mea din Viena, pe lângă multe alte concerte și turnee în Austria, Polonia, Germania, Bulgaria, Ungaria, Grecia, România etc.  Aici am avut timp să experimentez și să-mi găsesc o direcție artistică pe care am continuat-o și la Köln.

Practic nu am făcut decât să încerc o sinteza între folclor, modern jazz și muzica contemporană!

Desigur totul mergea în paralel, cântatul (studiul) la saxofon, compoziția și aranjamentele, cu realizarea proiectelor. Am luat chiar câteva lecții private de la Art Farmer și Matthias Rüegg (dirijorul celebrei "Vienna Art Orchestra"), care locuiau la Viena. Apoi am mers la câteva workshop-uri cu jazzmani americani, ca să-i cunosc mai bine și să aflu câte un secret, să înțeleg mai bine această muzică. E vorba de Jimmy Giuffre, Anthony Braxton, George Garzone, Toshiko Akiyoshi și mulți alții.

E important să se înțeleagă că fără o viziune de ansamblu, fără cunoașterea muzicii în general (indiferent de gen și stil), nu se poate ajunge prea departe. Talentul nu mai ajunge, e necesar să ai o bază solidă în cunoașterea tradiției și a istoriei muzicii sau muzicilor pe care dorești să le faci. Nu e suficient doar să vrei, trebuie să mai și poți. De aceea avem nevoie de experiență, de ani de zile de încercări și experimente până să ajungem la niște concluzii și să avem curajul să ne exprimăm liber și în același timp personal. Cunoașterea în sine ne eliberează, nu în ultimul rând cunoașterea de sine, dar avem nevoie de modele, de oameni cu experiență, de la care să învățăm!

Ultima perioadă - cea de la Köln - începând din anul 1998 și până în prezent, e cea mai lungă. Aici mi-am căutat partenerii potriviți, încercând o colaborare cu jazzmani europeni din generația mea. Dacă la Viena m-am orientat să cânt mai mult cu jazzmani americani și am încercat să combin folclorul cu jazzul modern, la Köln am mers un pas mai departe și m-am apropiat și mai mult de sound-ul folclorului românesc și balcanic. Am cântat și cu diverși instrumentiști din Europa de Est, de ex. cu violonistul maghiar Zoltan Lantos, pe care l-am cunoscut în 1988 la Budapesta, unde am locuit două luni, înainte să ajung la Viena. Cu el am cel putin 3-4 CD-uri. Apoi am colaborat cu acordeoniștii Fausto Beccalossi (CD-ul Magic Drops) din Italia și Martin Lubenov din Bulgaria (CD-Transylvanian Jazz). De asemenea am intenționat să integrez țambalul încă din 1993, colaborand cu Viktor Kopatchinsky (vezi CD-ul Third Rhapsody), care locuia la Viena, apoi în 2007 și 2009 cu Giani Lincan (vezi CD-ul Transylvanian Jazz). Am cântat și imprimat cu țambalagiul Jura Wajda din Cehia, el locuind tot la Köln (vezi CD-ul apărut la ORF Austria Live in Bad Ischl. Am avut câteva concerte în aceeași perioadă în Duo sau în Quintet chiar cu Marius Preda. În această perioadă am realizat imprimări de studio sau live în diferite constelații de muzicieni, europeni, americani, români, indieni, africani etc.

02NS2.jpg

Vă ofer doar câteva nume importante ale jazzmanilor cu care am realizat concerte și imprimări: Norbert Scholly (g), Martin Gjakonovski (b), Kruno Levacích (dr), Florian Weber (p), Ziv Ravitz (dr), Alan Jones (dr), Antonis Anissegos (p), Chris Dahlgren (b), Piotr Wojtasik (tp), Sébastien Boisseau (b), Benjamin Henocq (dr), Christian Muthspiel (tb), Sorin Romanescu (g), Luiza Zan (voce), Lee Konitz (sax), Charlie Mariano (sax), Dusko Gojkovic (tp), Mike Roelofs (p), Angus Bangus Thomas (e-bass), David Patrois (vib), Isao Miyasaki (g), Ino Nobuyoshi (b), Ramesh Shotham (perc), Udhai Mazumdar (tabla), Jancy Körössy (p), Peter Herbolzheimer, Archie Shepp ș.a.m.d. Un moment important petrecut la Köln a fost și colaborarea mea cu WDR Big Band, una din cele mai bune formații de gen din Europa și din lume. În septembrie 2004 am avut onoarea să colaborez cu ei și cu formația mea, cântând piese proprii, aranjate magistral de Bill Dobbins. Vezi CD-ul Balkan Jazz a apărut în 2011 la NRW Records și în 2019, sub licență și la 7 Dreams Records în România.

Un proiect important pentru mine și pentru jazzul românesc a fost colaborarea cu marele pianist Jancy Körössy, care la invitația mea din toamna anului 2001 a revenit în Europa. Am realizat împreună un lung turneu prin Germania, Austria, Ungaria și România și practic după acest turneu s-a hotărât să plece din America! Din 2002 s-a stabilit din nou în Europa, mai întâi la Budapesta, apoi lângă Karlsruhe, la Wolfgang Güttler (după o convorbire avută de mine cu el) și în final a revenit la București. Am realizat împreună nenumărate concerte și câteva CD-uri: Live in Graz apărut la ORF Viena, împreună cu Lee Konitz, apoi Live in Brașov, în aceeași formulă cu Lee Konitz, Sweet Home în Quartet, imprimare realizată live la Aula Uniunii Compozitorilor, Live in Transylvania (Cluj) în formulă de Duo, Live in Brașov în formulă de Quartet etc. Toate aceste imprimări au apărut la 7 Dreams Records, propriul meu label unde am produs până în prezent peste 33 de CD-uri de jazz românesc! Cine ar fi crezut că după mai bine de 30 de ani petrecuti în America, Jancy s-ar mai fi întors în România? După colaborarea noastră a început să cânte tot mai mult în Duo cu Ramona Horvath și ultimii ani i-a petrecut în România la București, iar mama Ramonei a avut grijă de el până în ultimul moment (ianuarie 2013). Cam aceasta e povestea jazzului românesc, trecând de la o generație la alta.

Nu întâmplător am încercat să-i readuc în actualitate pe acești doi mari jazzmani români, pe Jancy Körössy și Richard Oschanitzky, căci ei sunt cei mai mari și de la ei încă mai avem multe de învățat. Nu vreau să-mi dau importanță, dar până acum niciun jazzman român nu a reușit să realizeze această legătură dintre generații. Experiența cântatului împreună cu Jancy a fost ceva extraordinar, iar a cânta și a prezenta muzica lui Oschanitzky a fost datoria pe care trebuia să i-o plătim după absența acestui muzician genial, care practic din 1975 nu a mai activat decât în calitate de compozitor! De altfel am mai imprimat două CD-uri Tribute, unul lui Johnny și unul lui Jancy cântându-le numai muzica lor. A fost un omagiu adus acestor doi mari jazzmani români! E mult, e putin? Nici nu mai contează, important e că am făcut ceea ce am simțit că e necesar și ceea ce am crezut că e important.

Improvizaţia este cea mai importantă caracteristică a unui muzician de jazz contemporan?

Da, așa e, dar de unde știi? În general temele de jazz, piesa în sine durează 1-2 minute, restul e improvizație. Sigur că în funcție de formula în care se cântă, solourile au rolul lor și apoi nu trebuie să improvizeze toată lumea în fiecare piesă. Există o artă a aranjamentului în arhitectura ascunsă a lucrării. Mai nou improvizația este integrată piesei, este o parte organică a întregului. Nu mai poți improviza orice și oricum. E nevoie să înțelegi piesa, să păstrezi feelingul ei, să reușești să dezvolți un solo, să-l gândești ca o parte din întreg. Asta e o știință în sine. Toți marii compozitori începând din Baroc până în zilele noastre au fost și mari improvizatori. Să vă dau doar câteva nume: J.S. Bach, Mozart, Beethoven, Chopin, Liszt, Debussy, Ravel, Bartok, Enescu, Silvestri, Messiaen, Bernstein etc. De fapt, idealul ar fi să prezentăm temele ca pe niște improvizații spontane și să improvizăm gândind precum un compozitor. Totul se aude și se înțelege în acea improvizație. Toate acestea vin din tradiția de sute de ani a muzicii mari, din experiența multor generații de compozitori și interpreți. De ce la unii improvizatori solourile sună organic și la alții nu? De ex. pe Monk îl recunoști după 2-3 note, în compoziție ca și în improvizație. El gândea ca un arhitect, păstrând câteva idei (motive) și dezvoltându-le, într-un mod asemănător lui Beethoven. Pare surprinzător, nu? Din această categorie fac parte majoritatea jazzmanilor americani importanți: Lester Young, Charlie Parker, John Coltrane, Miles Davis, Mingus, Wayne Shorter, Bill Evans, McCoy Tyner, Michael Brecker, Keith Jarrett, Ornette Coleman, Joe Zawinul, Joe Henderson etc. La toți acești mari interpreți e suficient să cânte 2-3 note, ca să-i recunoști! Desigur, trebuie să fi familiarizat cu muzica, cu limbajul și stilul lor. Dacă nu cunoști limba respectivă, nu ai cum să-i înțelegi conținutul textului, sensul. Poți să intuiești câte ceva dar în final s-ar putea să înțelegi cu totul altceva!

În primul rând trebuie să stăpânești foarte bine instrumentul, să știi muzică (asta e o știință), apoi trebuie să înțelegi ritmul, mișcarea armonică, centrele tonale, forma și cel mai important lucru e să asculți și să înțelegi ce se întâmplă în jurul tău. E vorba de un interplay pe care nu-l poți realiza decât înțelegând întregul proces. E acel micro și macro cosmos care sunt corelate, care lucrează împreună. Să mai vorbesc de macro și micro ritm, de viteza de reacție în momentul în care de ex. toboșarul te susține și frazează cu tine, te înțelege și te urmărește? Tu la rândul tău trebuie să-i oferi spațiu, să-l lași să comenteze frazele tale, să le completeze! De fapt e un dialog, o arta a conversației care în funcție de ego-ul fiecăruia se aude și în cântat. E interesant de urmărit și de înțeles caracterul muzicienilor, văzut prin prisma cântatului și al comportamentului de pe scenă. Eu de obicei înțeleg destul de bine ce și cum gândesc improvizatorii după câteva note. Nu înseamnă că toți trebuie să gândim la fel, dar cum muzica e o limbă cântată, e un limbaj, are un vocabular, o gramatică și o sintaxă, ea poate fi ușor analizată. E un mod de gândire. E ok să faci greșeli, dar e mai bine să înveți să gândești! Este și intuitiv, ceea ce nu e rău, doar că numai intuiția fără discernământ nu te duce prea departe. Asta ne deosebește, gândirea, înțelegerea. Același lucru se întâmplă și la unii compozitori, care nu înțeleg rolul improvizației și nu acceptă aportul improvizatorului la acel întreg. Mă refer aici la compozitorii de muzică clasică care mai cochetează cu jazzul. Trebuie să fi tu însuți un bun improvizator și să-ți găsești oamenii potriviți care să-ți înțeleagă intențiile și să-ți dezvolte ideile prin intermediul improvizației lor. Singurul mare compozitor român de jazz simfonic este Richard Oschanitzky, căci el a înțeles toate aceste lucruri. Cunoștea foarte bine muzica clasică și a asimilat foarte bine și limbajul jazzului modern. Era un aranjor genial și un band leader care știa ce vrea. Compozitorul Sabin Pautza, cu care am colaborat mulți ani, a compus câteva lucrări de jazz inspirate, precum Concertul pentru saxofon și orchestră, Dublul concert Bassklavier pentru bas clarinet, pian și orchestră și mai nou un Concert pentru clarinet și orchestră pe care mi l-a dedicat! Pe de altă parte, Jancy era un improvizator genial, care era spontan, mereu surprinzător, inventiv, crea pe moment. Dar nu avea răbdare să-și pună ideile pe hârtie. Johnny de ex. a fost un compozitor inspirat, dar temele lui rareori dau improvizatorului posibilitatea continuării ideilor și schema armonică e de cele mai multe ori străină de forma piesei. E scrisă extra și nu mai e o parte organică, precum suntem obișnuiți la temele de jazz clasic, la standards! Marius Popp a reușit să se regăsească în stilul jazz rock al anilor '70. Piesele lui sunt construite bine (la bază arhitect fiind) și plutesc într-o lume armonică modală care le colorează. Ele sună bine cântate de el. Nu sunt critici, sunt doar câteva impresii personale, care sper să nu deranjeze. E un lucru grozav că au apărut câteva colecții de compoziții de jazz la Editura Muzicală, dar și la Editura Grafoart. Cred că ar fi timpul să lansez și eu câte ceva căci am scris foarte multe piese și teme de jazz. Fără să exagerez, poate peste 1.000 de piese, cântate, imprimate sau doar scrise și rămase pierdute în arhiva personală! În încheiere, aș dori să vă spun că cel mai greu lucru e să te urci pe scenă și să ai curajul să improvizezi liber, să realizezi un program întreg improvizând spontan! E mult mai ușor să ai deja fixate câteva piese, dar riscul de a fi creativ 100% nu și-l asumă decât foarte puțini și știți de ce? Pentru că trebuie să știi muzică, trebuie să stăpânești instrumentul și să ai curajul să fi tu însuți, compunând și improvizând în același timp!

Și încă un mic secret, improvizațiile cele mai reușite se întâmplă de obicei atunci când nu te mai gândești la ce cânți! Sigur că nu-ți permiți să mai cânți orice, dar subconștientul preia comanda și-ți spune ce ai de făcut. Mircea Tiberian e singurul din România care a avut curajul acesta și și-a găsit un mod propriu de exprimare, și-a dezvoltat un limbaj. E o stare de meditație, în care intri într-o altă dimensiune și totul curge de la sine, totul se leagă, are un echilibru și un sens. Al treilea ochi și urechea interioară te ajută să creezi acea legătură cu întregul. La sfârșit simți un fel de eliberare, de descărcare electrică, mintea și corpul se relaxează și își revin la starea conștientă, la normal!

Cu cele mai bune gânduri de la Köln, 6 decembrie 2023, Nicolas Simion.

(va urma)

03NS2.jpg

Interviu realizat de Radu Lupaşcu

9 aprilie - 18 decembrie 2023

Legenda foto/arhiva personală Nicolas Simion:

01. Nicolas Simion (foto©Christoph Giese);

02. Nicolas Simion cu Andreas Trio;

03. Duo Mircea Tiberian & Nicolas Simion.

Urban Blues Fest

Baicea Blues Band

conquette.jpg

TBN - Luca Stan & Zoltan Turi - Poster.png

TBN - FIARE VECHI - poster.png

TBN - AXIS - poster.png

Urban Blues Festival - Poster.png