Şi ţânţarii ascultă Blues

A trebuit să trăiesc pe pielea mea (rămasă, incredibil, neperforată) o experienţă fabuloasă în Delta Dunării pentru a mă convinge că, o dată pe an, în timpul festivalului “dichis’n’Blues” (2-3 septembrie), organizat în Tulcea de către Asociaţia Culturală “în Exil”, până şi ţânţarii îşi pun trompa’n cui şi lasă în pace bipezii participanţi pentru a asculta încântaţi... altfel de muzici ale Deltei noastre. Poate n-aş fi început în acest fel dacă, la doar câteva ore de la revenirea în Bucureşti, la prima ţigară fumată în faţa blocului, n-aş fi fost atacat brutal de câţiva ţânţari manelişti rezidenţi în jurul birtului zgomotos aflat în Berceni peste drum de scara mea care, pur şi simplu, m-au ciuruit. Diferenţă de civilizaţie şi respect pentru cultură, deh! Rămân în minte cu o fantasmă: grupuri şi grupuri bine organizate de ţânţari trubaduri veniţi din toate colţurile Deltei, de la Uzlina şi până la Sulina, aşezate cuminte şi disciplinat fie pe Teatrul “Jean Bart” din imediata apropiere, fie prin pomii din grădina Casei Avramide (opţiune uluitor de inspirată pentru un festival de Blues, mai ales că are cam aceeaşi vârstă cu genul muzical) unde s-a consumat evenimentul, ascultând respectuos performerii de pe scenă şi abţinându-se să îşi facă selfie-uri sau să râgâie satisfăcut după ce au supt sângele poporului. Acest intro poate părea inutil însă, în mintea mea, are menirea de a sugera tonalitatea luminoasă, serenă şi plină de bună dispoziţie a unui festival (aflat la cea de-a doua ediţie) care m-a luat complet prin surprindere, în sensul cel mai bun al cuvantului (de obicei, sunt extrem de reticent de a-mi asuma riscul asocierii cu experimente care s-ar putea dovedi argumente în favoarea principiului neaoş managerial ‘pe afară-i vopsit gardul şi-năuntru leopardul’). Schimbăm foaia şi trecem în registrul analitic...

Care sunt motivele pentru care pasionaţii de muzică de calitate ar trebui să nu rateze experienţa unei ediţii viitoare? Naturaleţea, varietatea, valoarea şi viziunea. Primele două au justificat “dichisul” din titlul festivalului, iar următoarele... “Blues”-ul. Le voi lua pe rând, cu rugămintea să vă raportaţi la propriile impresii colectate în evenimente similare la care aţi participat în ultimii ani, în România sau dincolo de graniţe.

NATURALEŢEA... conturată în primul rând de public. Într-un mediu evenimenţial inflaţionist, este fascinant să descoperi că majoritatea covârşitoare a spectatorilor (limitaţi obiectiv ca număr, datorită amplasamentului, la câteva sute), toti efervescenţi, simpatici şi degajaţi, îşi doresc realmente să se afle împreună în acel spaţiu, în acelaşi timp şi în acelaşi scop cultural, fără obiective îndoielnice care ţin de creşterea notorietăţii personale, de snobism sau de simpla lipsă a unor alternative mai atractive (mă refer fără ezitare aici la miile de corporatişti stătuţi prin cubicule anoste pentru care ‘bluz’-ul înseamnă doar “I Just Say To Call I Love You” al lui Stevie Wonder când şi-au agăţat gagica în liceu şi pentru care Sala Palatului a devenit loc de pelerinaj unde se expun periodic moaştele lui Boney M, B.Z.N. şi Ricchi e Poveri). La Tulcea, publicul, indiferent de vârstă, s-a ridicat neîndoielnic la înălţimea prestaţiilor artistice şi în mod evident, asta se simte de pe scenă şi obligă muzicienii şi tehnicienii (sunetul a fost impec’) să performeze ca atare. Din păcate, pe malurile Dâmboviţei, ni se întâmplă din ce în ce mai rar să avem satisfacţia de a privi publicul cu aceeaşi bucurie cu care ne îndreptăm atenţia spre artişti. La această impresie a contribuit incontestabil şi alegerea locaţiei (riscantă opţiune datorită faptului că este în exterior dar fericită prin personalitatea ambientului retro-urban), ce oferă nu numai intimitate actului muzical (Blues-ul nu se împlineşte fără comunicarea dintre muzician şi spectator), dar şi confortul dat de accesibilitate (atât ca servicii publice cât şi logistic), şi mai ales, acel sentiment rar de evadare din cadrul ordinar propus pentru desfăşurarea de “spectacole” (de obicei, o sală proiectată pe vremuri pentru şuşe folclorice sau filme de propagandă).

VIZIUNEA, asociată deopotrivă cu realismul, dar şi cu preocuparea pentru evoluţia unui eveniment tradiţional într-un mod sănătos, fără forcing-uri inutile sau declaraţii de intenţie nesustenabile. Ca melomani, trebuie să acceptăm realitatea că, la noi, Blues-ul are o notorietate şi un consum foarte limitat, fiind îngurgitabil ca gen muzical de către o nişă anemică din publicul larg, cu o medie de vârstă relativ ridicată şi preocupări culturale (fie acestea şi din spaţiul, mai generos, al culturii Pop) inaccesibile sau neinteresante pentru mainstream. Blues-ul nu se consumă la nivel de masă decât în cazuri ieşite din comun (în care, de obicei, marketarea inspirată îşi spune cuvantul, indiferent că ne gândim la Eric Clapton şi Bonnie Raitt sau la Joe Bonamassa, Beth Hart şi Susan Tedeschi). Acceptarea acestei realităţi de către organizatorii unui mic festival de provincie este din start un prim câştig major (de aceea, numele celui de la Tulcea n-ar trebui să pară desuet, fiindcă îşi propune să sublinieze respectul datorat tuturor celor implicaţi), dar eu am fost impresionat de altul. Experienţa pe care am trăit-o pe malul Dunării a fost strălucitoare: Vali ‘Sir Blues’ Răcilă (Foto declin 20-03), cu figura lui de patriarh bonom, povestind copiilor despre Blues! Preocuparea oricărui producător ce ţinteşte spre o viitoare ediţie aniversară a evenimentului trebuie să fie aceea de întinerire a publicului său potenţial, ce implică automat... educaţie culturală. Aici, din fericire, n-am asistat la vreun demers care să respire mercantilism sau pedagogie formală, ci realmente la un act de împărtăşire făcut cu suflet. Vali... “Grandpa Blues”, jos pălăria! Poate o temă de meditaţie pentru viitor ar fi dezvoltarea unui program de workshop-uri şi happening-uri conexe (evident, în funcţie de sursele de finanţare avute la dispoziţie) destinate target-ului 12-18 ani (de la familiarizarea cu Blues-ul ca ascultători la încurajarea tinerilor muzicieni). În marketingul cultural se pot identifica soluţii inovatoare şi atractive în care consumerismul să poată fi asociat cu educaţia. Continuând cu argumentaţia legată de puseurile vizionare transmise (nu neapărat în mod voit) de către festival, aş remarca încă două aspecte, voluntarii şi merchandising-ul. Primii, majoritatea dintre tinerii la care mă refeream mai sus, m-au impresionat nu doar prin atitudinea pozitivă sau prin profesionalismul cu care şi-au asumat sarcina, indiferent de importanţa acesteia în economia evenimentului, ci în primul rând, prin mândria sinceră că sunt parte a unei experienţe ce transcende o simplă şi efemeră serie de concerte. În cele mai multe cazuri, şi aici mă refer la România, beneficiem în general ca spectatori de o succesiune interminabilă de figuri acre, satisite şi frustrate (‘sunt aici să vă dau cupoane doar pentru că beemveul meu cel nou e încă în vamă’), ca să nu mai vorbim de faptul că, în situaţia în care artiştii înşişi nu îşi aduc propriile produse (CD-uri, tricouri, materiale promoţionale, etc., etc.), rămâi de obicei ca suvenir la finalul evenimentului doar cu biletul ce-ţi garantează accesul (pe care, din motive de economie de cerneală, s-ar putea să nu apară numele muzicienilor sau logo-ul evenimentului). Prin merchandising-ul gândit pentru o varietate rezonabilă de gusturi şi buzunare, “dichis’n’Blues” mi-a demonstrat că, fără eforturi costisitoare, acest aspect poate fi reglat cu bun simţ şi eficacitate, caz rarissim în peisajul autohton de evenimente, aproape asasinat de mediocritate şi meschinărie. În plus, călătoria în Delta Dunării din 4 septembrie 2016 (Foto declin 20-11), cu vaporul, ce a durat aproximativ zece ore, a mai relevat un aspect neignorabil: flerul manifestat de organizatori pentru potenţialul de asociere a marketingului turistic regional cu evenimente ce atrag public din afara comunităţii (ca referinţă izolată, deşi din cu totul altă ligă şi poziţionare, menţionez subprogramele culturale şi turistice adiacente proiectate în jurul festivalului “Untold” de la Cluj). Asta ar trebui să dea de gândit în mod serios autorităţilor locale în ceea ce priveşte creşterea implicării ca sponsorship în festival pentru ediţiile viitoare. O zi în care, fie că eşti, fie că nu, familiarizat cu Delta, devii prizonier-consumator (nu te poţi arunca din ambarcaţiune ca să te întorci înot la hotel) a ceea ce îţi oferă natura şi te transformi într-un sechestrat fericit de ceea ce vezi în jur, de ceea ce auzi (session-urile muzicale de pe punte)... de ceea ce simţi, te transformă într-un ambasador involuntar al regiunii. Iar asta ne arată că “dichis’n’Blues” este conceput şi reprezintă prin instrumentarul utilizat nu un simplu eveniment muzical, ci o experienţă complexă!

VARIETATEA selecţiei performerilor, din perspectiva a numeroase criterii (vârstă, notorietate, versatilitate, cantonare stilistică, spirit inovativ etc.) ce, în ansamblu, din doar şase cântări a permis chiar celor mai puţin antrenaţi să se familiarizeze cu Blues-ul, gen mult prea uşor etichetabil în mod superficial sau schematic. Puzzle-ul Delta Blues propus de organizatori a conţinut, oarecum inedit pentru o reţetă tradiţională de festival aflat încă la primii săi paşi, două trupe inspirate de ‘Americana Roots’ (sintagmă ce prezintă o evoluţie semnificativă în ultimii ani faţă de conceptul burghez, naţionalist şi plin de clişee care l-a generat, prin mixul de Blues, Folk, Country şi R’n’R), una foarte tânără, de-a noastră, Soul Serenade (Adelina Chivu – voce/kazoo, Codruţ Andrei – mandolină, Andrei Rotariu – voce/chitară/tamburină/muzicuţă) (Foto declin 20-04), sprijinită pe scenă ‘fratern’ de Hanno Höfer, ce a adus în deschiderea festivalului un aer foarte proaspăt (care a compensat doza perceptibilă de imaturitate) într-o atmosferă festivalieră pe care ai bănui-o că ar trebui să aparţină de “old boys”, şi mult mai experimentatul şi eclecticul (includerea elementelor de Vodevil şi Ragtime a dat foarte bine) proiect italian Veronica & The Red Wine Serenaders (Veronica Sbergia – voce/ukulele/washboard/kazoo, Max de Bernardi – voce/chitară acustică, Bruce Stevens – tubă). Nimic memorabil, dar agreabil şi entertaining. În privinţa italienilor, mai ales că au participat şi la session-ul de pe vapor din maratonul de pe canalele deltei, nu mă pot abţine de la două remarci mai puţin serioase: după iscusimea arătată în mânuirea washboard-ului, Veronica ar fi pusă fără ezitare pe lista scurtă a tinerilor burlaci lipoveni în căutare de consoarte cu aptitudini domestice, iar tuba lui Bruce i-a mortificat pe ţânţarii autohtoni, sideraţi de faptul că un umanoid posedă o trompă de dimensiuni giganteşti care le duce în derizoriu dotările naturale. Revenim la puzzle-ul nostru. Alte două proiecte, de factură radical diferită. BluesCore-ul iniţiat de bateristul Liviu Pop, în fapt un Super-Power-Trio (Foto declin 20-05) alcătuit din muzicieni excepţionali prin faptul că îşi menţin spiritul ludic în ciuda unor experienţe profesionale şi artistice individuale substanţiale care i-ar putea tenta să se cantoneze în rutine mai comode (Liviu Pop – tobe, Hanno Höfer – voce/chitară, Raul Kuşak – claviaturi, orgă Hammond) şi care, în această formulă, funcţionează, în pofida spiritului escapist şi a groove-urilor Jazzy, extrem de coerent şi de bine structurat, şi Leszek Cichoński Band (Foto declin 20-02 şi Foto declin 20-06), trupa poloneză a unuia dintre cei mai interesanţi ‘hendrixişti’ (dincolo de a fi un chitarist talentat este, de ani buni, şi producătorul festivalului “Thanks Jimi” în cadrul căruia, pe 1 mai 2016, a mobilizat la Wroclaw 7345 de chitarişti să cânte “Hey Joe”, bătându-şi astfel propriul record din 2012 în Guinness Book!) pe care mi i-a propus Europa de Est până acum şi de a cărui existenţă, mărturisesc, nu aveam habar... Să continui în a justifica varietatea? OK. Instrumentul-vedetă al fiecărei seri a fost, incontestabil, muzicuţa, pusă în gura a doi virtuozi de factură, sorginte şi formaţie care îi transformă în prezenţe exotice - mai ales când îi plasezi unul lângă altul... East meets West - într-un peisaj autohton mai puţin familiarizat cu acest tip de sound: Marcian Petrescu & Trenul De Noapte (într-o nouă formulă de acompaniament, cu Vali Vătuiu – baterie, Mihai Tacoi – chitară şi Mike Dragomir – bas) şi Billy Branch & The Sons of Blues (Andrew Terril Thomas – baterie, Andrew Osis – chitară, Marvin Little – bas şi Sumito Aryioshi – claviaturi) (Foto declin 20-10). Mai multe despre Marcian Petrescu, unul dintre ambasadorii reputaţi ai Blues-ului românesc şi singurul muzicuţist de prin părţile noastre pe ale cărui discuri au acceptat entuziast să apară legende precum Sugar Blue (două Grammy-uri), Charlie Musselwhite (14 premii W.C. Handy) sau Rick Estrin (numeroase Blues Music Awards), şi despre Billy Branch, un adevărat monument al istoriei Blues-ului, în rândurile de mai jos, prin intermediul... propriilor vorbe.

VALOAREA capului de afiş... Un ţânţar şi un bondar se-ntâlnesc pe un pahar. Pricăjitul nehalit (subsemnatul... un ţânţar chibiţ din tribune), care are ca obiectiv personal să îşi înfigă trompa în mintea lui Billy Branch pentru un interviu amplu, îi propune inspirat bondarului (Marcian) să facă un ménage à trois ideatic pe o terasă cu deschidere la Dunăre. Două întrebări legitime la care trebuie să răspund înainte de a intra în miezul dialogului. De ce această etichetă ‘entomologică’ pentru bunul meu prieten MARCIAN PETRESCU? Dincolo de look-ul său inconfundabil, delicios, de lider neobosit de gaşcă revoluţionară a rezistenţei pro-Blues, cu şepcuţa provenind (probabil) din colecţia privată a lui Lenin, asortată cu o cămaşă Country în carouri inspirată din “Şapte mirese pentru şapte fraţi” peste care poartă bandulierele de muzicuţe precum un Pancho Villa nemulţumit că este în pericol să i se taie dreptul la dulceaţă, în viaţa ‘civilă’ Marcian este un “bondar” despre care ar fi bine să ştiţi două lucruri fundamentale: a.) în preajma lui, dacă aveţi nevoie de linişte, o veţi avea parţial doar când bondarul îşi mănâncă micul dejun şi refuză chiar să asculte şi muzică la telefon; b.) evitaţi cu orice preţ să pronunţaţi cuvântul ‘banc’ întrucât ce veţi trăi apoi verbal se va asemăna cu experienţa unui duş pe care îl faceţi sub cascada Niagara. Bon, a doua întrebare. De ce a fost ţânţarul inspirat, iar bondarul indispensabil? Pentru că, şi acum revin la tonul sobru, deşi am la activ un număr rezonabil de ani de interacţiuni şi interviuri cu muzicieni, am trecut cu vederea când l-am pregătit pe cel cu BILLY BRANCH (Foto declin 20-08 şi Foto declin 20-07) - şi îmi asum eroarea – o informaţie esenţială: artistul multi-premiat şi Preşedinte în funcţie al Grammy Blues Committee nu are un background educaţional care l-ar suprapune peste profilul unui bluesman standard ce s-a ridicat cu greu dintr-o familie cu puţine resurse, cu o educaţie precară sau inexistentă şi cu o credinţă în divinitate care frizează bigotismul, ci a absolvit University of Illinois din Chicago şi ar fi devenit avocat dacă nu l-ar fi deturnat Willie Dixon spre o altă carieră. Am avut în faţă exponentul unei alte specii de bluesman, un interlocuitor extrem de pragmatic şi de pedant în comunicare care nu a spus decât exact ce a vrut el să spună. Cu alte cuvinte, ţânţarul s-a dus să vâneze un elefant cu o puşcă cu alice, şi-a consumat disperat muniţia aproape în totalitate - spre frustrarea sa - fără a-i atinge decât superficial organele vitale, iar dacă bondarul nu era şi el acolo să mai zumzăie vioi, interviul pe care îl veţi citi mai jos n-ar fi fost considerat acceptabil nici măcar de către o viespe zombificată. Astfel ajungem la şueta în trei, consumată între probele tehnice şi concertul programat seara...

Billy, eşti una dintre cele mai importante personalităţi ale Blues-ului contemporan. De ce ai optat pentru acest gen şi nu, de exemplu, pentru Rock, întrucât presupun că alegerea ta are o legătură directă cu trecutul şi cu povestea vieţii tale...

B.B.: Ei bine, am început prin a cânta la muzicuţă. Am învăţat singur să cânt la muzicuţă de pe la vârsta de unsprezece ani dar nu am plănuit niciodată să devin un muzician profesionist până când nu am descoperit Blues-ul. Evident, muzicuţa era unul dintre instrumentele de bază în Chicago Blues iar acesta, fiind singurul cu care eram familiarizat, mi-a permis să îmi croiesc drumul în diversele cluburi din Chicago şi să găsesc suficient curaj şi tărie să rezist pe acele scene. În acea călătorie personală i-am descoperit importanţa, semnificaţia... relevanţa sa socială şi culturală... căci în el se regăseau rădăcinile tuturor formelor de muzică americane, că a reprezentat, fundamental, temelia culturii African-Americane, ce nu a fost niciodată predată şi despre care nu s-a vorbit niciodată, de care nu am avut posibilitatea niciodată să iau cunoştinţă. Abia după ce acumulasem câţiva ani buni de experienţă în trupa lui Willie Dixon – am cântat cu el şase ani – am ajuns să înţeleg cu adevărat importanţa şi forţa acestei muzici.

Asta a presupus totuşi curaj din partea ta precum şi asumarea unor riscuri. Puteai să alegi o potecă muzicală mult mai comercială...

B.B.: Repet, eram un muzicuţist... nu un chitarist sau un pianist, şi, ca atare, ce opţiuni aveam ca performer la acest instrument decât ceea ce îmi putea oferi Blues-ul din Chicago? Ce vreau să spun e că, dacă eşti muzician, mergi pe un drum riscant indiferent de genul abordat. Ştii că totul este un joc de noroc, dar mai ştii că dacă te adaptezi la el şi îţi perfecţionezi meşteşugul ar trebui să poţi reuşi. Eu mă apropii de muzică cu umilinţă. Când eram tânăr, am petrecut mult timp cu muzicieni mai în vârstă precum Homesick James, Big Walter Horton, marele pianist de Boogie Jimmy Walker... Floyd Jones, Leon Brooks, Good Rockin’ Charles, am stat în preajma lor şi i-am studiat. Nu ştiu dacă îl ştii pe chitaristul Jimmy Johnson, fratele lui Syl Johnson... am cântat anul trecut timp de o săptămână în clubul “Marians” din Berna, Elveţia [Marians Jazzroom – n.r.], cu el şi cu Lurrie Bell ca invitaţi speciali, şi am constatat că între noi este o bună legătură telekinetică. Jimmy Johnson are acum aproape 90 de ani [n. 1928 – n.r.] dar mi-a spus că îşi aminteşte când am apărut prima oară în peisaj la Chicago şi că m-a apreciat pentru faptul că îi respect foarte mult pe ceilalţi muzicieni. Întotdeauna am ascultat, am învăţat şi am luat lucrurile în serios.

De acord, însă presupun că efervescenţa creativă Bluesy din Chicago te-a influenţat ceva mai profund. Cum ţi-au definit acei ani următorii paşi în carieră?

B.B.: Nu sunt foarte sigur ce răspuns aştepţi de la mine. Până la urmă trebuie să te gândeşti că este o carieră profesională, muzicală, fără mari diferenţe faţă de un muzician de Rock’n’Roll sau de unul de Jazz sau de unul de Country-Western... sau de un cântăreţ român de Folk. Este o formă de artă. Şi trebuie să lupţi ca să dai tot ce ai mai bun în tine. Am fost norocos că m-am întors în Chicago. Nu trebuie să uiţi că m-am născut şi am copilărit în Los Angeles. Am fost norocos că, pe 30 august 1969, s-a întâmplat să particip la un festival care a rămas în istorie ca cel mai important festival de pe Pământ. Erau acolo, în Grant Park, Bo Diddley, Muddy Waters, Koko Taylor, Junior Wells, Buddy Guy, Sleepy John Estes, Big Mama Thornton... Betty Everett care valora cat 40 de legende... Chicago Blues Festival, prima ediţie, 30 august 1969. Nu s-a mai făcut altul decât peste vreo douăzeci de ani [mai exact, în 1984 – n.r.]. Festivalul a fost produs de Willie Dixon şi, în acea zi, a fost prima oară în viaţa mea când am ascultat Blues. Şapte ani mai târziu făceam parte din trupa lui Willie Dixon. Când a aflat despre Carey Bell că are intenţia de a părăsi trupa, Willie Dixon mi-a telefonat - eu încă eram la facultate - pentru a-l înlocui. Am fost foarte, foarte intimidat şi, când ne-am întâlnit, a trebuit să aibă răbdarea să mă încurajeze spunându-mi că am în mine ce-mi trebuie ca să fac faţă.

A mai fost şi Blues-Revival-ul britanic ce a dat un nou imbold peste Ocean, inclusiv în spaţiul ‘Chicago’. Stones, Yardbirds, Mayall, etc. Ai simţit vreo apropiere sau erau drumuri diferite?

B.B.: Ascultă, eu sunt un cântăreţ de Blues la muzicuţă. Iubesc orice muzică dacă este de bună calitate şi nu mă interesează dacă e clasică, e Reggae, sau este un Rock sau Funk sau o veche piesă Country... dar eu am crescut în epoca Motown ascultând grupuri şi interpreţi precum The Supremes, The Temptations, Marvin Gaye, James Brown... chiar şi niţel Otis Redding. Am ajuns însă, în paralel, în aceeaşi perioadă, să ascult şi The Beatles, şi The Rolling Stones, şi Led Zeppelin, şi pe Jimi Hendrix... deci aceşti factori de influenţă au existat chiar înainte ca eu să devin un bluesman veritabil. Şi am apucat să înţeleg că toţi aceştia, indiferent că erau Led Zeppelin sau Stones, îşi extrăgeau inspiraţia din John Lee Hooker, Muddy Waters, Willie Dixon şi Sonny Boy Williamson. Aşa s-a închis cercul. Apoi am predat Blues-ul în şcoli începând cu anul 1978 peste tot în lume. Blues-ul este cea mai universală muzică dintre toate, cea care, dincolo de barierele de limbă, dincolo de stratificarea socială, dincolo de viaţă sau moarte, sau de etnicitate, generează, fără a avea nevoie de nicio altă explicaţie, o reacţie automată, instantanee, în orice ascultător. Singura muzică dintre toate muzicile de pe întreaga planetă. Este “The One”! Când ritmul simplu al Blues-ului vibrează în tine, deşi cunoşti poate un cântec Folk lituanian, un concert de Bach sau o piesă de Bluegrass din Tennessee, un cântec Metallica sau Led Zeppelin... “Whole Lotta Love”, realizezi că o muzică născută pe câmpurile de bumbac din sudul Statelor Unite datorită oprimării rasiale a devenit acum un imn universal pentru întreaga omenire.

Cu ani în urmă, am avut posibilitatea să colaborez cu The Holmes Brothers. Părerea lor era simplă, ‘Dumnezeu ne-a hărăzit cu un dar iar noi avem misiunea să îl împărtăşim cu ceilalţi’... religia sau spiritualitatea ţi-au marcat viaţa?

B.B.: În esenţă sunt o persoană credincioasă, cred în Creatorul nostru, cred în existenţa divinităţii şi în faptul că aceasta a creat universul nostru. Cred că nu suntem pe această lume ca rod al întâmplării, însă întrebarea ta se poate aplica oricărei forme de exprimare artistică. Vreau să spun că am convingerea că inclusiv muzicienii sunt mesageri ai iluminării spirituale, în sensul că transmit importanţa dragostei pentru fericirea fiecăruia. De asta se numeşte entertainment şi de asta te duci să asculţi pe cineva cântând. Te simţi mai bine dacă ei te fac să te simţi mai bine fiind buni în ceea ce fac, indiferent că e un violonist de muzică clasică, un chitarist de Mississippi Delta Blues sau mai ştiu eu altceva...

Rămânem la istorie cu un aparent Blues Revival în anii ’60 (festivalurile de tipul American Folk Blues Festival a cărui primă ediţie a fost în 1962), trend ce a fost pus însă în umbră câţiva ani mai târziu de explozia Soul şi Funk. Spuneai că eşti convins că, împreună cu proiectul tău The Sons of Blues (demarat cu Lurie Bell şi Freddie Dixon), ai contribuit la menţinerea genului pe linia de plutire în anii ’70...

B.B.: Să nu uităm că în anii ’70 existau totuşi Alligator Records [legendarul label al lui Bruce Iglauer – n.r.], Flying Fish Records [fondată în 1974 de Bruce Kaplan – n.r.], Blind Pig Records, Delmark Records. Epoca de Aur a Blues-ului este în anii ’50, căci anii ’60 au aparţinut Rock’n’Roll-ului. M-am uitat pe Internet pe topurile Billboard şi am văzut perioada de tranziţie dintre anii când Muddy Waters şi Little Walter şi Chuck Berry şi Bo Diddley au avut recorduri de vânzări şi cea în care numele lor şi al multora au început să apară din ce în ce mai rar. Era o schimbare dar eu cred că am avut şi noi rolul nostru în ‘Revival’.

În 1977 ai participat la Berlin Jazz Festival. Ştiai câte ceva despre situaţia din Est şi despre “Cortina de Fier”? De aceea ai compus acea piesă, “Tear Down the Berlin Wall”?

B.B.: Da, eram conştient de ceea ce se întâmpla. Prietenul meu, Lucius Barner, a scris versurile pentru că am simţit nevoia unui manifest. Privind retrospectiv, ceea ce s-a întâmplat atunci poate fi considerat un moment istoric... 15 tineri muzicieni African-Americani cântând pe o scenă imensă la Berlin Jazz Festival în contextul în care Blues-ul nu beneficiase niciodată de o expunere de o asemenea anvergură la un asemenea festival, considerat atunci cel mai mare din Europa. Nu mai ştiu dacă Montreux începuse la vremea aceea [în ’77, festivalul de la Montreux era deja la a 11-a ediţie, cu Etta James, Albert King şi Muddy Waters printre capetele de afiş – n.r.] iar noi eram răspunsul la întrebarea ‘există tineri muzicieni de culoare care să cânte Blues?’ iar noi eram foarte dinamici, fiecare era un artist extrem de capabil şi am fost foarte bine primiţi.

Cum ai reuşit să te împarţi cu timpul astfel încât să fii prezent pe aproape 200 de discuri înregistrate în diverse studiouri cu bluesmani foarte diferiţi?

B.B.: Sunt mai mult de 200, acum se apropie de 300. Ce să zic, mi-a mers bine. Nu ştiu dacă sunt mai adaptabil ca alţi muzicieni dar eu mă relaxez şi mă simt cu adevărat bine lucrând în studio. Este o artă. Pentru mine, a combina solourile cu acompaniamentul complementar de fundal înseamnă Jazz, o formă de artă, şi nu doar o simplă interpretare la muzicuţă. Foarte mulţi vor doar să fie remarcaţi prin solouri dar nu ştiu cum să susţină o trupă. Eu îmi doresc să o susţin.

Intraţi în secolul 21, am trăit cu toţii o sumedenie de schimbări şi de crize de toate felurile, asociate cu o evoluţie incredibil de rapidă a tehnologiei. Ce i-ai spune unui copil din generaţia “iPhone/iTunes” apropo de Blues?

B.B.: Nu i-aş spune că trebuie să asculte Blues dar aş încerca să îi explic, aşa cum ar face Willie Dixon, câte ceva despre viaţă... OK, telefonul meu nu funcţionează... [începe să cânte parodiind standardul “Walking Blues” – n.r.] “I woke up this morning, my phone wouldn’t even ring/I couldn’t wait till I had my baby sing...”. Poţi compune o piesă de Blues despre orice fapt din viaţa ta şi eu asta încerc să explic copiilor, că au posibilitatea să compună despre temele lor primite pentru acasă la fel de bine aşa cum pot compune despre găşti de cartier, violuri şi crime. Sau cum ar putea compune piese despre distribuitorii de droguri... am avut copii ce au ajuns să cânte asemenea piese pe scenă. În ce mă priveşte, vreau să înţeleagă cea mai mare parte din muzica pe care o ascultă la radio. Că e Pop sau Rock, provine din Blues, iar ei trebuie să înţeleagă aceasta conexiune. Ştii, nu i-aş impune să asculte ceva anume însă, chiar dacă asculţi fără să ştii un solo de chitară sau o piesă Pop sau Rock şi înţelegi că duce spre Blues, e de bine. Chiar dacă e Michael Jackson sau Beyoncé, dincolo de vorbele multe, când începe soloul de chitară ştii că muzicianul va cânta Blues. Nu există altceva ce ar putea cânta. Nu va cânta ceva tradiţional irlandez sau Segovia, ci va canta Blues.

Să facem un moment abstracţie că Marcian Petrescu este alături de noi. Ce părere ai despre el, mai ales că l-ai ascultat aseară în concert?

B.B.: Cred că e un bun muzicuţist. Orice muzician de calitate ajunge foarte bun datorită pasiunii. Faci ceea ce faci pentru că eşti bun, pentru că muzica te ţine ostatic şi crezi în ea... şi nu pentru că ai putea deveni unul dintr-un milion care să se îmbogăţească de pe urma ei. În cazul meu, după ce am descoperit frumuseţea şi bogăţia spirituală a Blues-ului, am simţit că fiecare trebuie să afle la rândul său acest lucru. Eu nu am ştiut până la varsta de 17 ani dar odată ce am început să realizez şi să experimentez prin a cânta şi înregistra împreună cu cei mai buni am simţit că trebuie să împărtăşesc asta celor din jur.

În opinia ta este acceptabil să îl ascultăm pe Marcian cântând Blues în limba română? Ştiu că, în momentul în care compune, el visează ca textele sale să fie uşor accesibile publicului de la noi dar opinia puriştilor e alta...

B.B.: Sigur. Atâta vreme cât eşti capabil să faci bine un lucru nu există frontiere. Nu există limite în artă. [Se adresează direct lui Marcian – n.r.] Ceea ce am auzit că faci sună plăcut în ureche şi pare a avea relevanţă şi sens pentru ascultător. Aşa cum spuneam deja, mi se pare uluitor că de pe câmpurile cu bumbac din Mississippi această muzică şi-a croit calea spre sufletele, în mâinile şi în gurile oamenilor din întreaga lume. Oh man, you do what you feel, just do it well!

Schimbăm interlocuitorul. Marcian, ce ai cântat aseară atât de special încât Billy Branch simte nevoia să fie, poate, excesiv de politicos?

M.P: Am cântat o selecţie de piese care s-au dorit în primul rând un tribute adus marilor nume din Chicago Harmonica Blues: Paul Butterfield (“Born In Chicago”), Charlie Musselwhite (“River Hip Mama”), fuziune de Blues cu muzică braziliană (“Feel It In Your Heart”), Jazz-Blues via Rick Estrin (“Sure Seems Strange”), Pop-Blues de la Robert Cray (“Don’t Be Afraid Of The Dark”). A fost o selecţie special pregătită pentru acest festival, iar multe piese au fost prime audiţii absolute pentru România. Se pare că le-am cântat frumos, cu intonaţie şi sunet bun… şi lui Billy i-au plăcut. Eu l-am întrebat cu o seară înainte dacă o să vină eventual la jam-session, pentru că mi-ar face plăcere să cânt măcar o piesă cu el. Şi atunci el mi-a spus că ar fi mult mai bine să mă invite pe scenă în show-ul lui… la bis.

Spune-mi mai multe din gândurile tale cu noul Tren De Noapte. Ce urmăreşti?

M.P.: Noua formulă este încă într-un fel de fază de testare. Îmi doream o schimbare, o formulă mult mai stabilă şi mai bine organizată, mai tânără. Mă simţeam bine şi cu foştii colegi, cu care o să mai lucrez... nu am închis complet uşile, dar vreau să experimentez şi alte direcţii, iar pentru asta e nevoie şi de alţi oameni, cu dorinţă pentru aşa ceva, mai relaxaţi… E o plăcere să lucrez cu un baterist ca Vali Vătuiu (cu o mare experienţă de scenă şi cu un umor la fel de nebun ca al meu) şi cu un chitarist tânăr cum este Mihai Tacoi. În ceea ce priveşte basistul… aici încă mai caut…, dar am deja câteva opţiuni bune în vizor. Strict doar pentru acest concert, am lucrat cu un basist tânăr şi foarte talentat – Andrei Cobzaru. Cât de curând o sa fie gata un playlist nou şi foarte incitant. Nu vreau să stric surpriza.

Ai în lucru noul album... ce crezi că mai poţi aduce în plus faţă de realizările discografice precedente?

M.P.: Ehhh… aici e o altă poveste. Cu albumul “desCântece de Blues” am setat un nivel înalt de calitate a producţiei, a sunetului şi a compoziţiei. Următorul album o să fie la un nivel şi mai înalt. Nu ştiu încă pe ce direcţie o să merg. Nu ştiu dacă o să fie un album de compoziţii proprii, de cover-uri ale unor piese favorite dar foarte rar sau deloc abordate cu muzicuţa sau o să fie o mixtură. Sunt în faza de preproducţie, analizez piese, gândesc orchestraţii, caut sponsori, analizez opţiunile de studiouri, instrumentişti, etc… Pot să spun sigur că o să am din nou un invitat special din SUA, pe bunul meu prieten Rick Estrin, care mi-a confirmat că este de acord să înregistrăm împreună una dintre cele mai frumoase compoziţii ale sale – “Sure Seems Strange”. O să fie ceva ultra-special, pentru că am gândit un aranjament deosebit pentru această piesă, care o să fie şi pentru Rick o mare surpriză. Sper să lansez albumul undeva în a doua jumătate a anului 2017.

[În ultima noapte, după jam-session, am simţit nevoia să rotunjesc dialogul... cu ultimile impresii] Marcian, cum a fost împreună cu Billy Branch pe scenă şi ce-aţi cântat?

M.P.: A fost o experienţă puţin spus intensă…! A fost absolut cutremurător! Să ne gândim că este al doilea muzicuţist american de top alături de care am onoarea să cânt şi care a făcut parte din trupa lui Willie Dixon… şi asta te obligă la multe! Efectiv fierbeam de nerăbdare să urc pe scenă, mai ales că habar n-aveam ce o să cânt. Nu am pregătit absolut nimic! A fost unul dintre momentele alea magice care se întâlnesc în Blues, când doi artişti comunică dincolo de barierele de limbă, civilizaţie, etc. Magie pură! Prima piesă a fost în timpul show-ului(!) şi a fost o alegere care mi-a venit mănuşă, “Help Me” (Sonny Boy Williamson II) şi care a sunat absolut feroce. A doua piesă a fost la bis, “Got My Mojo Working”, o altă ‘clasică’ nemuritoare. Billy Branch este, la fel ca ceilalti muzicuţişti de top alături de care am cântat în concerte sau pe albume, un om extrem de relaxat, plin de voie bună, un povestitor fenomenal cu nişte amintiri “to die for…”, cum ar spune americanii. Are unul dintre cele mai energice şi, în acelaşi timp, melodice stiluri de interpretare la muzicuţă, o fuziune fantastică de influenţe din care-i simţi pe cei care i-au fost profesori: Carey Bell, James Cotton, Junior Wells, Big Walter Horton… sau influenţe indirecte (Lee Oskar). Omul are o generozitate deosebită pe care cred că a moştenit-o de la Willie Dixon. Şi cu asta am cam spus totul.

Eşti a doua oară consecutiv la Tulcea... de ce ai revenit? Cum ţi s-a părut faţă de anul trecut?

M.P.: Pot să spun că, deja, a doua ediţie a acestui festival a setat un nivel foarte înalt pentru ce urmează să fie la ediţiile viitoare. Eu am acţionat ca o interfaţă pentru aducerea lui Billy Branch şi ca un fel de consultant pentru anumite aspecte, mai ales în ceea ce priveşte alegerea firmei de sonorizare. Şi, după cum s-a putut constata, sunetul a fost excepţional şi nu spun doar eu asta! Billy Branch a fost entuziasmat de cât de bine s-a auzit trupa lui (în special) dar şi restul formaţiilor din cele două seri. Organizarea, mie personal, mi s-a părut foarte bună. Nu am absolut nimic de reproşat organizatorilor. Am fost şi la prima ediţie, dar în formula acustică Storytellers, alături de colegul, prietenul meu şi co-fondatorul ei - Florin Giuglea. Anul trecut nu aveam oricum timp să pregătesc un show special cu Trenul De Noapte, aşa că a fost perfectă invitaţia pentru formula de duet acustic. Cristian Antonescu şi-a dorit neapărat să vin anul acesta cu formula electrică. Cam asta este povestea. Sper din tot sufletul ca întreg colectivul de organizare din cadrul Asociaţiei Culturale “În Exil” să beneficieze de sprijin serios şi pentru anii viitori. Merită cu prisosinţă.

Marcian, mulţumesc pentru sprijinul prietenesc, Billy, reîntoarce-te că deja ne lipseşti, iar...  Cristache, tu rămâi la Tulcea “în Exil” şi să ne vedem zâmbitori la anul. Să trăiască prietenia între bondari şi ţânţarii amatori de Blues! A fost cu dichis!

IOAN BIG
05 Septembrie 2016

Foto oficiale: Adrian Mociulschi