“Sanremo” şi  Sanremo
(sau “Despre pricepere”)

O să ziceţi că sunt nostalgic, retrograd, dar vreau să vă amintesc că “altădată” existau secţii culturale peste tot în presa noastră: la Radiodifuziune, la Televiziune, la ziare, la reviste. Iar acolo, erau împărţiţi pe sectoare: existau redactori (reporteri) pentru plastică, teatru, film, simfonic, “muzică uşoară”. Aveai o ştire, un articol, un eveniment, te duceai acolo şi ştiai cu cine poţi discuta. Mai puţin “acoperit” era sectorul “muzică uşoară”, de aceea apelau la mine, la fratele meu Octavian sau la alţi ziarişti bine documentaţi în domeniu.

Acum, secţiile culturale au dispărut sau s-au împuţinat, de fapt s-au “re-brenduit”: se numesc Societate sau Monden. Găseşti acolo câţiva redactori, fără nici o specializare, care chipurile “acoperă” toate domeniile, fără să stăpânească nici una, nu ai cu cine discuta “pe felie”. De aici apar toate ştirile incomplete, greşite, aiuristice pe care le citim prin ziare sau le auzim citite cu hotărâre de crainicii televiziunilor. Cred că fiecare dintre voi cunoaşte exemple destule, care v-au făcut să vă miraţi, enervaţi sau întristaţi (mă refer deocamdată la subiectele noastre, din sectorul pop-rock). Mă voi opri acum asupra unui caz edificator, tipic.

Sanremo este un orăşel turistic (populaţie 47.000 de locuitori) pe coasta ligurică a Mediteranei, care nu poate trăi din industrie sau producerea uleiului de măsline, aşa că municipalitatea inteligentă l-a transformat într-o gazdă a numeroase evenimente cultural-sportive-turistice: Tenco Prize – în fiecare toamnă (concurs de compoziţie muzicală dedicat memoriei lui Luigi Tenco, sinucis), Concursul internaţional de artificii Ferragosto (august), Parada Florilor (ianuarie) – în care oraşele italiene de pe Riviera prezintă un carnaval cu defilarea carelor alegorice florale proprii, cursa de ciclism Milano- Sanremo (martie, o zi, 298 km).

Dar întreaga lume cunoaşte orăşelul pentru Festivalul Sanremo, "Il Festival" cum îi zic familiar italienii, inaugurat în 1951, modelul după care s-a inspirat şi Eurovision-ul (debut - 1956; de altfel, cântecul câştigător la Sanremo a fost selecţia Italiei la Eurovision mult timp). Din ‘51 în 1976 festivalul s-a desfăşurat în Sanremo Casino, iar de atunci la Teatro Ariston. Între ‘53 şi 1971 fiecare cântec a fost prezentat de doi artişti, uneori unul Italian altul străin, fiecare cu altă orchestraţie, pentru a sublinia faptul că avem o competiţie între compozitori nu între solişti.

Cum noi urmărim de zeci de ani acest festival, cunoaştem titulatura sa exactă - Festival della canzone italiana di Sanremo - de unde se poate deduce lesne faptul că este rezervat cântecului Italian, adică este un concurs: 1. Naţional (nu internaţional); 2. de creaţie (nu de interpretare). Pe lângă partea de concurs, avem şi segmentul internaţional care este asigurat de recitaluri, deşi la un moment dat au fost invitaţi (cum am arătat) şi solişti străini să interpreteze “în dublură” cu italieni cântecele din concurs, pentru a le potenţa valoarea (exemplul “clasic”: şlagărul “Che sara” scris de Jimmy Fontana şi Franco Migliacci a ieşit pe locul 2 în 1971, interpretat de José Feliciano, dar şi de Ricchi e Poveri, cunoscut în lumea anglo-americană mai mult în prima versiune. Să nu confundăm cu cântecul care a câştigat în 1984 “Ci sara”, scris de Dario Farina şi Cristiano Minellono, interpretat de Al Bano şi Romino Power). Festivalul, eveniment cultural important, este preluat live de reţeaua publică de televiziune RAI şi postul public de radio, Rete Rossa.

De aceea, este greşit să spunem “Cântăreţul X a câştigat concursul Sanremo”. De fapt, “Cântecul Y (…interpretat de cântăreţul X)” a câştigat concursul. De pildă, în 1964 NU a câştigat Gigliola Cinquetti, cum se zice, ci CÂNTECUL “Non ho l’eta”, compus de Nicola Salerno, Mario Panzeri, Giancarlo Colonnello. Iar în 1980, NU a câştigat Toto Cutugno ci CÂNTECUL “Solo noi” (e drept, scris şi interpretat de el!). Fac aici o paranteză, necesară. Se uită şi se face mereu aceeaşi confuzie şi la Eurovision, care este tot un concurs de creaţie, nu de interpretare (se intitulează Song Contest). Adică trebuie să spunem corect: a câştigat cântecul “Waterloo”, nu ABBA. Iar în 1988 nu a câştigat Celine Dion, ci a câştigat cântecul “Ne partez pas sans moi” scris de Atilla Sereftug şi Nella Martinetti, prezentat  pentru Elveţia de Celine Dion.

Evident, am urmărit festivalul “Sanremo” (nu întâmplător pun între ghilimele) cu atenţie şi anul acesta.

Vă închipuiţi uluiala noastră când citim prin ziarele noastre ba chiar vedem afişat pe la televiziunile autohtone “Breaking News”, o ştire citită convingător de crainică: doi români premiaţi la Sanremo! Mi se părea absurd, s-o fi schimbat regulamentul pe ascuns sau te pomeneşti că m-am uitat la alt festival… fiindcă nu văzusem nici un român!

Mă apuc de cercetat şi… ce aflu. Un ingenios antreprenor Italian a pus pe picioare acum vreo 15 ani un concurs internaţional de interpretare: în diverse ţări, dar şi în provincii italiene se organizează selecţii, iar câştigătorii participă la marea finală care se cheamă (ţineţi - vă bine) Sanremo Music Awards. Evident, nu are nici o legătură şi nu este derivat din marele şi vechiul “Sanremo”. După finală concurenţii primesc statuete atractive, (uneori) contracte discografice, participă la o ceremonie la Monte Carlo alături de prinţul Albert. Concursul este sprijinit mediatic de reţeaua privată Mediaset, a lui Silvio Berlusconi. Evident, dacă n-ai habar de muzică, de istorie, de ziaristică, de nimic, poţi zice imediat: aaa, ăsta-i festivalul de la “Sanremo”. Da, s-au organizat şi la noi de către Asociaţia Amici della Musica selecţii la Berăria H şi au plecat peste hotare Ionuţ Ungureanu (de la formaţia Provincialii) şi Tudor Turcu (înlocuind grupul feminin AVA). Au făcut figură frumoasă, bravo lor, şi s-au întors cu trofee: “Vocea Internaţională”. respectiv “Interpretare Rock-Fusion”. De unde? De la “Sanremo”? Nu, nici vorbă, de la Sanremo Music Awards - care-i cu totul altceva, altă mâncare de peşte, seamănă, dar nu răsare. Există un "Sanremo" şi un… Sanremo. Dar din pricina ignoranţei ziariştilor români, care au dat titlurile cu pricina, toată lumea crede că cei doi au concurat la Teatrul Ariston. Să nu fim înţeleşi greşit, ne bucurăm pentru ei, ne bucură orice succes al muzicii noastre peste hotare, dar astfel de confuzii nu fac bine nimănui. E drept că Ionuţ, un “provincial” bine crescut, fără fiţe de vedetă, a declarat cu timiditate că ei NU au fost la Festivalul cântecului Italian. Dar nu era menirea şi meseria lui să sublinieze apăsat acest lucru, ca să se separe noţiunile, ci a cronicarilor muzicali - e drept, o specie pe cale de dispariţie în presa noastră.

Aşadar, acest articolaş nu este despre Sanremo, un subiect poate prea îngust, prea special pentru unii cititori. Nu este nici măcar despre ziaristică şi lipsa rubricilor muzicale. Este despre un cancer care roade societatea noastră încet, sigur, insidios: dispariţia profesionalismului, numit pe vremuri Pricepere.

FSU

P.S. Am greşit, totuşi la “Sanremo” au fost şi români: mai precis, o româncă, fiindcă s-a numărat printre, co-prezentatoarea Mădălina Ghenea (numită afectuos de italieni “Reginetta” - care însă nu se traduce prin “Regină”, cum am citit prin ziarele noastre!). Dar cum în aceleaşi articole şi ştiri TV se amestecau şi alăturau în devălmăşie fotografiile şi numele Ghenea, Ungureanu, Turcu, imediat credeai că cei trei au fost în acelaşi loc, pe aceiaşi scenă, la “Sanremo” -ul ăla, singurul pe care-l ştie întreaga Românie. Total fals.

Florin-Silviu Ursulescu
20 iulie 2016

(dintr-un volum în curs de pregătire)