Salvați Festivalul „George Enescu”!

Scrisoare deschisă adresată d-lui Sorin Grindeanu, primul ministru al României

Un concert la sala Carnegie Hall din New York, la care am participat recent, mi-a revelat încă o dată diferența între sunetul auzit aici și sunetul de la Sala Palatului, fiind ca diferența dintre sunetul pur și o simfonie ascultată la un radio cu paraziți. Când comuniștii au înființat Festivalul „George Enescu”, au avut o motivație politică generată de vina de a-l abandona pe cel mai mare compozitor român în viață. Și au vrut să facă o reparație morală. Au și construit imediat câteva săli în care se desfășoară și azi Festivalul „Enescu”, cu excepția Ateneului Român, care nu este o operă comunistă. Dar Sala Palatului nu este o sală pentru concerte simfonice, este o sală pentru fostele Congrese PCR, în care sunetul se aude dacă este difuzat printr-un microfon. Muzica simfonică însă nu se poate transmite în această sala prin microfoane. Ea se aude prost, denaturat. Orice îmbunătățiri se fac acestei săli – și s-au făcut! – nu se poate elimina hiba principală, calitatea sunetului. S-au adus cele mai mari orchestre din Europa la București și toți au semnalat această hibă. Degeaba se aduc marile orchestre ale lumii la Festival, dacă sunetul este prost. Bani aruncați pe Apa Sâmbetei.

Pentru ca Festivalul „Enescu” să intre în elita festivalurilor lumii prin acuratețe, prin calitatea sunetului, este nevoie de o nouă sală, de un Templu al Muzicii, pe care poporul român îl merită, cum zicea dirijorul Zubin Mehta, cel care a acuzat primul, deschis, boala principală a Festivalului, ca acum să primească fericit titlul de președinte onorific al Festivalului „Enescu”, a cărui hibă a incriminat-o. Ceea ce înseamnă că și la case mai mari boala după onoruri e mai mare decât adevărul. La asemenea onoruri, restul nu mai contează, se închide ochii! Așa a făcut și fostul președinte onorific, Ioan Holender, acuza deschis că Festivalul nu are o sală pentru orchestrele mari, dar a profitat de Festival cât a putut, și-a invitat toți prietenii de la pupitrul orchestrelor mari, ba și-a făcut o reclamă deșănțată cu niște broșurele pe care altfel nu i le publica nimeni.

Un bilanț al așa-numitei „era Holender” este catastrofal, culminând cu ultima ediție când servilismul organizatorilor a fost total, l-au proiectat pe Papa Holy pe ecranele Sălii Palatului, acolo unde se proiectează de regulă textele din operele care se cântă, cum ar fi Tetralogia lui Wagner sau Carmina Burana de Carl Orff.

Pentru mine, care am urmărit toate edițiile Festivalului, cu excepția primelor trei, așa cum arăt în Istoria Festivalului Internațional „George Enescu”, singura istorie de până acum dedicată lui, acest eveniment trebuie să se identifice cu identitatea României. Dar pentru ca acest lucru să se întâmple, este nevoie de câteva îmbunătățiri. Acum, cum este în prezent, Festivalul are trei mari hibe vitale:

- lipsa unei săli de concerte pentru orchestrele mari;
- lipsa unui public de calitate, căci în loc de melomani au invadat melomacii, oameni needucați muzical;
- organizarea, care este mereu tributară la capitolul Spirit critic.

Festivalul însuși, în ansambu, este lipsit de Spirit Critic. Se practică în draci o critică aservită, cum numea Hegel boala nr. 1 a criticii, servilismul, înregimentarea. Numai un muzician român și un critic la conducerea Festivalului ar îmbunătăți repertoriul și ar da importanța care se cuvine muzicienilor români, aproape anulați de „era Holender”, fiind platiți cu 1 la 15 față de muzicienii străini, dovadă absența lor masivă (la ultima ediție nu a urcat pe scena mare decât un singur interpret român, unul singur, A. Tomescu, care și el a dat-o în bară, a cântat Glazunov!).

Lipsa de spirit critic a dus la confiscarea Festivalului de către „era Holender”, transformarea lui în moșie proprie, pericol care se continuă cu atașarea de Festival și Concurs a unei căpușe, o coadă oribilă, ce se numește „Oma Vision”, care alterează total cele două evenimente muzicale prin surogate culturale numite „Bucureștiul creativ” și „Trăiește-ți visul”. Tot efortul de comunicare în loc să se îndrepte spre evenimentele muzicale propriu-zise, spre muzicieni, spre orchestre, spre calitatea muzicii, spre crearea unei ambianțe critice autentice, se risipește, odată cu banii, pe tot felul de altoiuri. Dacă cineva e bolnav după ele, astfel de evenimente gen „Cântarea României” trebuie să se organizeze altădată, separat, la date diferite, nu legate de Festival și Concurs.

Există justificarea că ar contribui la educația melomacilor! Este fals. Sunt duși oameni cu bicicleta de la Ateneu la Muzeul „Enescu” sau li se se arată copiilor o hartă cu locurile unde se cântă Enescu. Asta nu înseamnă educație muzicală. E bătaie de joc! Inițierea adevărată trebuie să se facă prin școală. Țara are nevoie de o politică culturală deosebită susținută de guvern, în special de ministerul învățământului. Eu am donat miniștrilor educației manuale anume create, cum văd eu această educație, așa cum o văd în America, așa cum se practică în țările civilizate. Dar dacă miniștrii se schimbă precum odinioară caii la poștalion, nu se poate face o muncă normală, coerentă. Degeaba schimbi caii dacă drumul este la fel de păcătos, plin de bălării și hârtoape.

Ceva urgent se poate face: Trebuie stopată această goană nebună după evenimente colaterale! Invazia amatorismului, a melomacilor șefi, trebuie stopată! Sunt diversiuni vizibile, așa cum au fost și la ICR, dar nu s-au luat măsuri la vreme și în „era Patahârbici” s-a ajuns la rușine și faliment. „Bucureștiul creativ” este o aberație, așa cum sunt și făcătorii lui, niște diletanți, care nu au ce căuta în lumea muzicii. Au venit pe ușa din dos, rebuturi de la guvernul Tăriceanu. Stopați această mizerie! E o diversiune anti-muzicală, abate atenția de la ceea ce este important, în primul rând de la muzica lui Enescu, de natură isihastă! Festivalul poartă numele lui. Deci trebuie să se muncească în această direcție, care presupune o inițiere muzicală mistică. Festivalul trebuie să devină și Național, nu să fie numai Internațional și toate fondurile să se verse numai la străini. Va deveni un festival foarte iubit de străini și bifat de politrucii români, care vor semna bazaconii (ca Iohannis) în catalogul Festivalului, dar va fi urât de muzicienii români și de adevărații melomani ai României.

Cei care puteți face ceva, primul-ministru înainte de toate, nu stați cu mâinile la piept, ca morții, nu fiți părtași la deznaționalizarea Festivalului „George Enescu”! Nici o țară din lume nu ar proceda așa. Nu lăsați să fie confiscat acest Festival de căpușele „binevoitoare”, dar perverse! Fiți români! Opriți abuzul de servilism, xenofil, de propagandă chioară, la care se înhamă toată breasla muzicală a României, cu dl. Adrian Iorgulescu în frunte, care, ca ministru al culturii, se jura că o nouă sală pentru orchestre mari e ca și gata, dar s-a dovedit campion în promisiuni (nu uită în schimb să-și premieze orice compune, deși numai el știe ce compune!). La fel, criticii muzicali români practică o critică aservită sau nulă. Dovadă că la ultima ediție a Concursului au absentat cu desăvârșire și, deci, nu au scris un rând despre acest minunat Concurs, care, după părerea mea, ar putea fi mai valoros decât Festivalul, așa cum am arătat punctual în ultima carte de muzică, Sunetul primordial. Criticii muzicali sunt lipsiți de Spirit Critic, nu sunt critici adevărați, critici de atitudine, altfel ar crea o revistă muzicală a Festivalului, una adevărată, polemică, vie, nu servilă, cum este actuala „foaie de pripas”, cum ar numi-o Eminescu.

Dacă nu vrem ca Festivalul „Enescu” să fie un eveniment politizat, bun de bifat pentru figurația politică, este necesar ca să se oprească toate „inițiativele” care duc la confiscarea lui. Cei din interior nu văd aceste hibe semnalate de mine de ani de zile sau se fac că nu le văd, fiindcă așa sunt impostorii sau profitorii, practică arta fandării, după cum triumfal a practicat-o Papa Holy, un model de confiscare a unui mare eveniment.

Fandosismul, ca și mitomania de care suferă România, este foarte primejdios, în ciuda bunelor intenții, el face mult rău prin natura lui. El alterează tot, e ca râia. România are muzicieni valoroși, are profesioniști capabili să schimbe macazul, să aducă lucrurile pe calea normală, altfel se cade în extrema fostei politizări comuniste a Festivalului. Renunțați la orgolii deșarte! Puneți capăt acestei Românii a melomacilor! Salvați Festivalul „George Enescu” de impurități! Nu faceți dintr-un eveniment al poporului român, unul de gașcă! Apărați muzica lui Enescu, apărați Muzica, apărați calitatea sunetului, România are nevoie de Sunetul pur, curat, al acestui Festival!

Grid Modorcea, Dr. în arte
New York, 11 aprilie 2017