Scena română de jazz ante- & post 1989 (episodul 3)

Un interludiu radiofonic Andrei Partoș/Sorina Moldvai

Permiteți-mi o paranteză, sau – dacă vreți – un interludiu în cadrul serialului meu eseistic. Într’o noapte a anului 2018, în timp ce conduceam mașina pe o autostradă transilvană, dădui la Radio România peste un companion interesant: Andrei Partoș, cu a sa emisiune nocturnă Psihologul muzical. Prin anii 1980, în perioada de glorie a festivalurilor de jazz de la Costinești (organizate ca un fel de complement al arhetipalelor reuniuni primaverale de la Sibiu, coordonate de profesorul Nicolae Ionescu), „stațiunea tineretului” de la malul Mării Negre era o mică oază a libertății, în care elitele intelectuale ale noilor generații beneficiau de un regim aparte. Condițiile materiale nu difereau de restul Litoralului, însă atmosfera de pe cele trei plaje și din nopțile estivale era totalmente la antipodul deprimării ce domnea peste țară. În acel deceniu radio-urile regionale, ce mai învioraseră amosfera audio din provincii, fuseseră desființate, iar pe posturile centrale emisiunile erau pre-înregistrate și puse în undă doar după cenzurarea de rigoare. Spre surpriza generală, la Costinești funcționa o stație cu difuziune strict locală, numită pare-mi-se tot Radio Vacanța (precum surata sa mai mare de la Mamaia). Ei bine, cam toate programele difuzate acolo, și ascultate cu aviditate de miile de tineri aflați pe plajă sau în apa mării, se transmiteau pe viu. La Radio Cluj realizasem începând din 1980, cu regularitate, emisiunea Eseu Jazz (împreună cu redactoarea Carmen Cristian). Din fericire, redactorii postului pentru tineret de la Costinești fuseseră mulțumiți de mostrele pe care le adusesem cu mine. În consecință, vreo câțiva ani la rând, mai ales pe perioada Festivalului de Jazz programat în august, trambalam cu mine incomode benzi magnetice marca ORWO (produse în RDG), pe care îmi înregistrasem exemplificările menite a-i familiariza pe juni cu valorile jazzului. În acel mediu ar fi fost imposibil să nu aflu despre performanțele (de DJ și animator al vieții culturale estivale) atinse de mult-admiratul Andrei Partoș – principele neîncoronat al entuziasmantelor reuniuni nocturne de la discoteca Vox Maris. Însă agitația specifică acelor veri fierbinți (la propriu și la figurat) ne-a împiedicat să facem personal cunoștință, după cum ar fi fost de așteptat (mai ales că amicul nostru comun, psihologul clujean Mircea Toma – viitor as al presei libere – îmi vorbise adesea despre colegul său de breaslă).

Și iată că, după mai bine de trei decenii, emisiunea nocturnă a lui Andrei Partoș îmi ocazionează câteva considerațiuni legate de conexiunile dintre rock, pop, jazz, reflectate în destinului unei supertalentate cântărețe expatriate în al doilea stat ca mărime de pe Glob. Invitata (prin telefonie transcontinentală) era Sorina Moldvai – o cântăreață despre care la ora aceea din noapte nu aveam decât vagi amintiri, născută la București în 1962, stabilită după 1987 în Canada. Dialogul dintre cei doi mi s-a părut cu atât mai captivant, cu cât cuprindea și referințe la bunul amic Adrian Enescu, de care mă leagă amintiri rare, dar puternice: cu ocazia primei mele participări la Festivalul de Jazz de la Sibiu, în 1977, îl văzusem cântând la keyboards într-o formație cosmopolită (singura din festival ce avea în componență străini). Abia peste vreo 40 de ani aveam să aflu, chiar de la el, de ce nu-și împlinise cariera interpretativă de succes – la pian și instrumente electronice – pe care i-o anticipam în cronica mea de după festival. Avusese ghinionul unui accident, ale cărui sechele îl împiedicaseră mai apoi să apară în concerte. În schimb, cum bine se știe, devenise experimentator sonor, prolific compozitor de muzici de jazz/film/teatru, contemporane, electronice etc. Înaintea mult-regretatului său deces (survenit în 2016), concepusem un scurt text pentru broșura din interiorul discului Adrian Enescu – Bird in Space (A&A Records, 2013), unul dintre cele mai reușite albume cu muzică de big band aparținând vreunui compozitor român.

Din emisiunea infatigabilului Partoș aflai că Adrian revelase puternica personalitate muzicală a Sorinei Moldvai. Până pe la mijlocul anilor 1980, aceasta se manifestase mai curând mimetic, pe scena rockului. Cu mult fler, după compunerea piesei Bună seara, iubito!, Adrian apelase la Sorina să-i intoneze linia melodică peste înregistrarea prealabilă a textului, scris de Lucian Avramescu și rostit de actorul Ion Caramitru. Într-o mărturie aflată pe Wikipedia, la fișa dedicată Loredanei Groza apare acest citat din Adrian Enescu: „Eu deja lucrasem cu Sorina (care pur și simplu a improvizat linia melodică devenită ulterior faimoasă) deasupra imprimării cu vocea lui Pino (Caramitru).” Din articolul lui Mircea Nicolau, In memoriam Adrian Enescu, apărut pe site-ul Top românesc.ro, citez: „în august 1987, când Adrian Enescu masteriza albumul Bună seara, iubito!, Sorina Moldvai a fugit din ţară. Pentru cei tineri, trebuie menţionat că, în perioadă comunistă, când un artist emigra în străinătate, acesta era considerat trădător şi era interzis. Astfel, Adrian Enescu nu a mai putut lansa albumul pe piaţă.”

În emisiunea amintită, cea mai pregnantă impresie mi-au lăsat-o celelalte mostre din piesele scrise de Adrian Enescu și interpretate de Sorina Moldvai (cu precădere Numai iubirea, de un dramatism nealterat sub eroziunea timpului). Vocea solistei transgresa orice fel de limitări stilistice, generând totodată un turbion emoțional saturat de exuberanță, dar și de senzuale, enigmatice ambiguități. Dacă ar fi să-i aflu un termen de comparație, m-aș gândi la indomptabila prestație vocală a englezoaicei Kate Bush. Dar asemănarea e doar orientativă, întrucât vocalista noastră nu e cu nimic mai prejos în privința originalității, sau capacității de seducție. Nu pot decât să regret că fermecătorul proiect anvizajat prin colaborarea Enescu-Moldvai a căzut victimă conjuncturii politice a acelei perioade.

Fapt este că o artistă cu mari șanse de afirmare pe scena noastră de jazz s’a metamorfozat în profesoară de fizică, matematică și dans(!) la un liceu canadian. Ipoteza unei posibile turnuri jazzistice în biografia Sorinei Moldvai nu e o simplă speculație. Mă bazez pe înseși mărturisirile ei din dialogul telefonic cu Andrei Partoș. Că rămâne o muziciană înnăscută, se verifică prin interesul ei tot mai manifest pentru jazz și pentru splendorile muzicale hispanice.

Această reorientare mi se pare firească, ținând cont de talentul improvizatoric pe care i-l admirase mentorul ei. În plus, quasi-totalitatea pieselor selectate de Moldvai spre a fi difuzate în emisiunea lui Partoș denotă nu doar bun gust, ci și o evidentă compatibilitate cu estetica jazzului: de la inconturnabila acoladă dedicată canadianului Leonard Cohen, la piese cântate de vocalistele Lizz Wright și Melody Gardot, sau la frapanta colaborare dintre pianistul Bebo Valdés, veteran al jazzului cubanez, cu cantaorul de flamenco Diego el Cigala – în piesa intitulată Corazón loco (opțiune prin care Sorina demonstrează comprehensiune pentru dilema bărbatului sfâșiat de imposibilitatea opțiunii între două femei – de care e amorezat simultan, cu egală intensitate, însă cu motivații diferite). O altă piesă interpretată de puertoricanii Gilberto Santa Rosa și Víctor Manuelle, avându-l la pian pe inegalabilul Eddie Palmieri, denotă pasiunea Sorinei Moldvai pentru muzica de sorginte caraibiană și pentru dansurile din acea zonă.

Mi se pare injust ca un talent vocal atât de pregnant și, totodată, o personalitate atât de inteligentă și de atașantă (cum se manifesta Sorina Moldvai în dialogul ei cu Psihologul muzical) să fie quasi-absentă din permanentul tsunami al documentelor de pe internet. Sagacele Andrei Partoș a reușit să-i extragă invitatei mărturisirea că nu și-a abandonat completamente vocația artistică, iar mai recent cântă jazz în compania unor muzicieni din Toronto. Instinctul îmi spune că o revenire a cântăreței pe tărâmul natal (eventual pentru ... un an sabatic?) s-ar putea solda cu remarcabile colaborări – dacă și-ar găsi aliați printre jazzmenii noștri, capabili să-i valorizeze vocea așa cum reușise odinioară Adrian Enescu.

Virgil Mihaiu
22 iulie 2020