Romania – un pacient în stare gravă

Tavi Iepan este liderul şi chitaristul trupei Locatarii. Muzicianul timişorean a făcut parte, de-a lungul timpului, din numeroase formaţii de top din rock-ul românesc, printre care Cargo (este membru fondator), ProgresivTM, Flying Wood, Metamorf şi Autostop. Locuieşte în Germania de mulţi ani, dar continuă să activeze în muzică din România împreună cu formaţia Locatarii. Tavi Iepan îşi spune acum părerea despre starea actuală a muzicii de la noi, despre showbiz, rock şi noua generaţie de muzicieni.

Trupa Locatarii

Nu este vorba de Gripă Porcină. Afişul pentru Locatarii a fost realizat anul trecut în februarie, cu mult înainte de a începe isteria cu gripa, şi are o trimitere simbolică: ne pregătim cu o duzină de alte formaţii să “resuscitam” Rock-ul în România, care din păcate în momentul de faţă, după părerea mea, se află într-o stare critică.

“Au descoperit cuvântul magic comerţ şi l-au uitat pe cel de muzică”.

După perdeaua de fum care o reprezintă 3-4 festivaluri internaţionale şi concerte care promovează nume consacrate de afară, lucru perfect normal de altfel, casele de discuri şi promotorii din străinatate având interesul să-şi vândă marfa şi în România, chiar dacă unii prooroci locali susţin că “nu se consumă Rock”, sunt sigur că firmele de afară au în vedere piaţa din România acum şi mai ales pe termen lung. Lucru dovedit şi de filialele deschise în ţara noastră, care în principal vând însă producţiile proprii. Şi cine le-o poate lua în nume de rău, când noi reprezentăm doar o piaţă de desfacere, iar numărul de producţii româneşti vândute la ei este extrem de mic.

Urmează câteva festivaluri naţionale pe care le poţi număra pe degetele de la o mână. Şi reprezintă, pentru cele mai multe formaţii, singurele apariţii în condiţii onorabile din punct de vedere tehnic şi al numărului de spectatori. Aceste festivaluri sunt organizate de cele mai multe ori de entuziaşti incorigibili care găsesc, se pare, din ce în ce mai greu o susţinere în forurile culturale ale câtorva oraşe şi care au o lista interminabilă de sponsori cu contribuţii relativ modeste. Am tot respectul pentru aceşti organizatori, care în fiecare an se străduiesc să mai reuşească un eveniment de ţinută şi speră să nu fie ultimul. Un alt aspect sunt posturile de radio şi TV care în proporţie de 90 % dau orice altceva în afară de Rock, şi asta de cel puţin 15 ani de când posesorii de posturi au descoperit cuvântul magic “comerţ” şi l-au uitat pe cel de muzică, asta dacă l-au ştiut vreodată.

Chiar dacă playlist-urile posturilor nu seamănă suta la sută, stilul este foarte apropiat şi vei auzi cu mici variaţiuni cam acelaşi lucru, poate unele putin mai pop, dar aici se opreşte “diversitatea”. Dacă acum 20 de ani mi-ar fi spus cineva că postul de radio şi de televiziune naţional va fi unul dintre puţinele care va da şi muzică Rock, nu aş fi crezut! Dar astăzi asta este realitatea. Şi poate că toate astea mi s-ar parea normale, dacă nu aş fi locuit şi vizitat şi alte ţări. Mărturisesc că în niciuna nu am întâlnit fenomenul ăsta la un mod atât de extrem. Am auzit peste tot şi posturi cu muzică mai facilă, cu hituleţe de o lună sau un sezon, dar am auzit cel puţin la fel de multe care dau rock, avantgarde, blues, punk, world music, hip hop, rap, alternativ, grunge, ska sau reggae şi care încearcă, fiecare, să aibă o notă cât mai personală. Toate posturile astea sunt supuse legilor pieţei şi au ascultători, pentru că oamenii sunt diferiţi şi au gusturi diferite şi mai ales nimeni nu crede în şi nu încearcă o uniformizare a gustului. Este foarte simplu să emiţi ideea că nu se ascultă muzica cu chitare, cum am auzit pe la noi. Dar cum să fie altfel atunci când căteva generaţii de tineri au crescut fără să aiba acces decât la muzica de o anumită factură, neavând ocazia să asculte acasă altceva şi fiind “obişnuit” cu “conservele” oferite zilnic în doze maxime. Aceste generaţii nu cunosc şi nici nu au avut şansa de a asculta şi de a avea o altă opţiune.

“Ca să bei bere şi să mănânci cremwurşti nu ai nevoie de Scorpions sau Rammstein”

Marile concerte ale trupelor de prestigiu din străinatate au loc aproape exclusiv la Bucureşti, iar celelalte regiuni ale ţării sunt “fericite” de zilele oraşului sau de revelion, când vine câte un grup străin reinfiinţat ca prin miracol ca Boney M, Saragosa Band sau o jumătate din Modern Talking, pe care le-am văzut şi ascultat la TV şi în perioadă comunistă şi care nu ştiu pe cine mai entuziasmează. Din moment ce sunt aduse, nu cred că vin şi cântă pe nasturi, deşi este destul de greu să afli pe ce sume. Eu cel puţin aş prefera trupe noi, pe care casele de discuri le promovează în cluburi, cum am văzut în Germania, şi care după un an sau doi cântă în arene sau stadioane. Cluburile care s-au înfiinţat în ultimii ani la noi sunt unul dintre lucrurile îmbucurătoare şi, probabil, locul unde se va forma şi să sperăm va supravieţui Rockul în România. Asta până când, doar Dumnezeu ştie, vor veni vremuri mai bune şi la noi pentru genul care a revoluţionat mai mult ca orice cultura secolului 20 şi care o face şi în continuare.

Numai că şi cluburile au problemele lor specifice, în momentul în care aduci o formaţie din alt oraş încep costurile de cazare, masă, transport, etc. Veţi spune că se scot bani din încasări, numai că publicul nu a fost obişnuit să plăteasca pentru actul artistic de mult prea mulţi ani. La Zilele oraşului sau festivalul berii sunt evenimente care au loc cu participarea celor mai cunoscute grupuri din ţară şi la care intrarea este libera. Şi atunci puţini sunt cei care merg într-un club la un grup relativ necunoscut şi sunt dispuşi să plătească. Raţionamentul este simplu: văd pe gratis de 2-3 ori pe an cele mai titrate formaţii, şi atunci de ce să plătească pentru alţii.

Am studiat aceleaşi manifestări în Germania şi sunt diferite. La ziua oraşului cântă, într-adevar, trupe, dar nu vei întâlni niciuna din Liga I. Majoritatea sunt trupe de coveruri sau formaţii în afirmare plus, obligatoriu, trupe de liceu. Şi raţionamentul organizatorilor, care sunt tot din showbiz, este următorul: ca să bei bere şi să mănânci cremwurşti nu ai nevoie de Scorpions sau Rammstein, ajunge o trupă bună de coveruri şi câteva noi speranţe, iar Scorpions şi Rammstein se vând cu atât mai bine în concertele proprii cu cât nu sunt accesibili peste tot şi pentru fiecare. La fel se întâmplă şi cu sponsorii. Daca îmi amintesc bine, Pink Floyd a avut la penultimul turneu ca sponsor firma Volkswagen, cu o sumă nu prea mică, adică 90 de milioane de dolari, dar asta nu i-a determinat, cum se întâmpla la noi, să cânte în pieţe publice şi să-i invite pe toţi să intre pe gratis. Pentru că în showbiz-ul cu tradiţie şi bine pus la punct biletul este sfânt, el este mecanismul prin care trăieşte artistul, managerul, tehnicienii şi, dacă doriţi, şi femeia de serviciu a sălii. La asta ar trebui să ne gandim şi noi dacă vrem să ajungem la alte rezultate.

“Biletul este sfânt, el este mecanismul prin care trăieşte artistul, managerul, tehnicienii”

Am întâlnit în România tineri talentaţi care studiază sute şi mii de ore, ani de-a rândul, şi care cântă foarte bine, cum sunt şi colegii mei din generaţiile mai noi – Radu Rotaru, Horea Crişovan sau Victor Miclăuş. De ce să nu ne bucurăm de arta lor şi totodată să le dăm şansa de a trăi decent, pentru că ei muncesc şi nu puţin. Lucrurile astea par că afectează numai formaţiile care încep azi o carieră şi care au o mare nevoie de încasările din cluburi. Dar ele îi afectează indirect şi pe cei aflaţi în vârful piramidei, pentru că într-un sistem greşit numărul celor care vor cânta din noua generaţie va fi mult prea mic ca să susţină întreaga mişcare. Şi cu o “bază” mică, şi mărimea piramidei va fi modestă, iar pe termen lung, mai devreme sau mai târziu, îi va afecta şi pe cei din vârf, care nu vor mai avea public sau vor avea mult prea puţin public faţă de ce ar fi fost posibil. Îndrăznesc să afirm că astăzi sunt mai puţine trupe de rock în şcoli şi licee decăt în perioadă când eram eu la un liceu din Timişoara. Atunci erau trei-patru trupe, care-şi împărţeau cu greu sala de repetiţii cu o staţie Doina şi visau să cânte ca Phoenix, iar băncile din parcuri erau primele săli de concerte ale unor timizi purtători de chitare acustice şi, să nu uităm, eram în plin comunism, un sistem nu tocmai promotor al Rockului. Ar fi excelent ca o revistă sau un ziar cu o redacţie muzicală competentă să ofere, poate o dată la câteva luni, şi un CD cu trupe în afirmare. Sunt sigur că ar fi primite cu interes şi ar da posibilitatea unui public larg să afle ce se întâmplă în domeniul acesta în România, plus cine nu ar fi bucuros să afirme ”Noi i-am descoperit!” sau “Prima oara i-aţi auzit la noi”.

“În tările dezvoltate se realizează anual sume de zeci de miliarde numai din muzică”

Este nevoie de o acţiune concertată din partea celor care iubesc acest gen şi, în loc de cei două sute de mii de consumatori de Rock (cifra sper că nu este prea mare) din România, să avem în câţiva ani două milioane. Ar fi pentru toţi participanţii un lucru benefic, de la case de discuri, la artişti, manageri, firme de sonorizare, magazine de intrumente, săli de concerte, cluburi, studiouri etc. Iar publicul ar asculta o muzică diversă şi de calitate. S-ar mai bucura cineva, dacă mă credeţi sau nu! Este vorba de Ministrul de Finanţe, investiţia fiind mult mai mică decât la mult discutatele autostrăzi. În ţările dezvoltate se realizează anual sume de zeci de miliarde numai din muzică, iar o bună parte din banii aceştia au legătură cu Rockul. Doar la ultimul turneu Police s-au făcut, numai din concerte, încasări de peste 140 de milioane de euro. Materia prima în această industrie este “omul talentat” şi nu cred că ducem lipsă de aşa ceva.

Alternativa “originară” în care ne aflăm de prea mult timp se reduce la o formă de subzistenţă a fenomenului, care va genera pierderea unor talente şi plecarea altora spre zone mai propice, cum se întâmplă în multe alte domenii, sau renunţarea la această formă de exprimare artistică, forma care, culmea, a supravieţuit comunismului şi care este în pericol de a fi terminată de capitalismul “original”. Numai când mă gândesc la un muzician de talia lui Sorin Chifiriuc, un spirit curajos şi inovativ care a creat performanţă în toate grupurile în care a cântat - Curtea veche 43, Iris, Domino, Sfinx, Roata ca să numesc câteva mai cunoscute – şi care s-a retras, din păcate pentru toţi iubitorii de gen. Am urmărit o filmare făcută la Paris cu Roata, în care toată sala era în picioare, iar la noi nu se găseşte o casă de discuri sau un producător să valorifice valoarea acestui interpret pe care generaţiile mai noi îl ştiu doar din emisiunile excelente ale lui Doru Ionescu şi cam atât. Un alt exemplu este Mircea Florian, un deschizător de drumuri atât în folk, cât şi în rock. LP-ul “Tainicul Vartej” rămâne un album de referinţă până azi. În contextul actual, Florian preferă să facă muzică de teatru. Acelaşi lucru îl preferă Ilie Stepan, care cu “Stepan Project” face cea mai frumoasă şi de ţinută prezentare a folclorului acestei zone, trecând prin toate genurile muzicale, inclusiv muzica simfonică, şi totuşi este nevoit să-şi producă singur albumele pentru că în peisajul atât de “colorat”din ţară toţi vor comerţ.

“Aceasta muzică are o valoare în timp”

Astăzi, puţini sunt cei care-şi dau seama că această muzică are o valoare în timp. Cu atât mai surprins am fost să-i cunosc pe cei de la A & A Records (la recomandarea colegilor de la Colibri) care se pare că au o altă politică şi încearcă să promoveze calitate în primul rând, lucru care pe termen lung le va da dreptate şi le va asigura un public constant de consumatori. Ca urmare, am hotărât de comun acord să colaboram la distribuţia albumului “Nu te supăra frate” în magazinele Cărtureşti şi, sper, şi la alte proiecte ale grupului LOCATARII. Dacă cititorii articolului de faţă au idei sau soluţii care pot ajuta ca fenomenul rock să ajungă şi în România într-o poziţie onorabilă, am fi bucuroşi să le găzduim opiniile pe site-ul nostru www.locatarii.ro. Personal cred că internetul este una dintre soluţiile imediate pentru multe din problemele enumerate de mine şi, în cazul în care s-ar forma o comunitate puternică, atât ca opinie căt şi ca număr, care ar sprijini acest fenomen, am putea compensa mult din absenţa resimţită în radio şi tv.

Comunicarea cu cei care sunt pasionaţi de acest gen muzical este una din priorităţile pe care trebuie să le avem toţi din branşă, în primul rând muzical şi în al doilea rând în ceea ce priveşte întreţinerea unui schimb de informaţii şi idei. De exemplu, pentru a ajunge şi la eventualii consumatori din afara ţării (din diaspora) grupurile din România pot apela la distribuitori din piaţa internaţionala prin firme cum ar fi CD Baby, la care am apelat şi noi. Discurile pot fi comandate pe net, iar CD-ul eeste trimis prin poşta sau transfer digital. Şi încă un lucru mi se pare important: sensibilizarea opiniei publice la piratarea prin copiere a producţiilor muzicale care se face ca un lucru “normal”, fără a se conştientiza că de fapt este un furt care loveşte chiar în cei care prin multă muncă, sacrificii şi renunţări, dăruiesc momente magice, trăind de multe ori mult mai modest decăt ne inchipuim.

În speranţa ca prin părerile exprimate nu am supărat decât pe cine a meritat, vă doresc numai bine şi cât mai multe concerte Rock în următorii ani!

Tavi Iepan / Locatarii
27 septembrie 2010