Arta Sunetelor
CE ESTE UN
RIFF? Rubrica pe care o includem pe harta ARTEI SUNETELOR, prin amabilitatea iniţiatorilor site-ului, reprezintă continuarea unui proiect început cu ani în urmă în revista SUNETE. Vor fi reluate materiale deja publicate în revistă (revăzute şi adăugite), dar majoritatea episoadelor vor fi inedite şi, în măsura posibilităţilor, vor marca actualitatea chitaristică a scenei româneşti, precum şi zilele de naştere ale unor chitarişti reprezentativi. Avem în vedere riff-urile cele mai valoroase din muzica pop/rock, depănând povestea care stă în spatele lor şi oferind o tabulatură de chitară, însoţită de notaţia clasică, necesară reproducerii lor cât mai fidele de către aceia dintre voi, cititorii de “sunete”, care iubesc instrumentul cu şase coarde. Răspunsul la întrebarea din titlu nu e chiar uşor de dat. Cel mai simplu ar fi să vă gândiţi la ce fredonează, de obicei, Beavis şi Butt-head. Sau la începutul piesei Satisfaction, de The Rolling Stones, care cuprinde un faimos riff de fuzz ale cărui ecouri nu s-au stins până astăzi. Cei care au în minte piesa In the Mood ştiu deja, cu siguranţă, ce este un riff. Cuvântul riff n-a pătruns încă în DEX (deşi o trupă românească chiar Riff se numeşte !), în schimb îl găsim definit în Dicţionarul de neologisme de D. Marcu şi C. Maneca : « frază melodică sau motiv care se repetă ca fond sau ca temă principală ». În unele materiale, riff-ul e considerat o frază melodică « mediocră », ceea ce dovedeşte obtuzitate de viziune ! Majoritatea dicţionarelor asociază riff-ul cu jazz-ul, deşi în rock-ul celei de-a doua jumătăţi a secolului XX, riff-ul e un adevărat rege! M-a întrebat odată Radu Lupaşcu, într-un interviu, ce este un riff şi ceea ce i-am răspuns rămâne valabil şi acum: "Rifful e o ţâră de muzică, un quasar din lumea ritmic tonală, o repetiţie cu dobândă”. Deci riff-ul e o scurtă frază melodic-ritmică, ne-improvizată, ce se repetă de-a lungul unui cântec, creând un „puls” fundamental pentru acesta, în ansamblu, sau pentru o parte de improvizaţie. Riff-ul alăturat e binecunoscutul intro din Satisfaction. Pentru cei care nu sunt încă familiarizaţi cu o tabulatură de chitară, oferim aici câteva explicaţii elementare (mai multe detalii găsiţi în Manualul de chitară pe care l-am publicat la Editura Teora). O tabulatură reprezintă, într-un mod grafic, griful chitarei. Cele şase linii orizontale reprezintă coardele de la chitară. Coardele subţiri sunt sus, iar cele groase se află în partea de jos. Acordajul standard al chitarei e următorul (de la coardele groase spre cele subţiri!):
În notaţie internaţională:
Reţineţi aceste echivalenţe:
Un număr pe o linie orizontală indică ce coardă e atacată de chitarist şi în ce poziţie. Satisfaction pe coarda a V-a, în poziţia a II-a (nota SI natural). Cifra 0 în faţa unei linii orizontale indică o coardă liberă. Liniile verticale nu indică tastele, ci barele de măsură. Cifrele (notele) aflate pe aceeaşi linie verticală se execută simultan. Semnele convenţionale sunt numeroase, dar le vom explica la momentul potrivit. Gabriel Petric
Riff-ul lui Hendrix din “Voodoo Child (Slight Return)” e imediat identificabil stilistic, prin linia melodică şi prin sound. Cântecul apare la sfârşitul albumului “Electric Ladyland” (1968), ultimul album de studio înainte de moarte. E, de altfel, şi ultima piesă pe care a cântat-o la ultimul concert, din 6 septembrie 1970, în Germania. Înregistrarea iniţială s-a făcut la 3 mai 1968, la “Record Plant”, alături de muzicienii Jack Casady (bas), Steve Winwood (orgă) şi Mitch Mitchell (tobe). Echipamentul e “standard Hendrix”: Fender Stratocaster, Fuzz Face şi Cry Baby. Hendrix folosise prima dată pedala wah-wah, cu apropierea ei de articularea vocală umană, în studio, la înregistrarea piesei “The Stars That Play With Laughing Sam’s Dice”. Intro-ul de la “Voodoo Child” (a nu se confunda cu “Voodoo Chile”, piesa de pe prima faţă a discului!) e plin de strălucire, memorabil. Pe o frază ritmic-melodică de E minor pentatonic (de fapt, tonalitatea de pe disc este Eb, căci Hendrix îşi acorda chitara cu un semiton mai jos!), genialul chitarist brodează, cu pedala wah-wah Cry Baby, o poveste care circumscrie o întreagă paletă afectivă: tonurile joase afirmă gravitatea unei probleme, cele înalte îi potenţează dramatismul, la limita unor întrebări acut existenţiale.
Gabriel Petric
FOTO: The Great Hollywood Hangover
Chitarist de virtuozitate excepţională şi polivalenţă deconcertantă, Jan Akkerman – “cel mai bun chitarist din lume”, cum era cotat de Melody Maker în 1973 – rămâne, din păcate, o personalitate doar pentru cunoscători. “Jan who?” – se mai aude câte un chiţăit pe net, repede pus la punct de cei avizaţi. Nu s-a considerat niciodată the best guitarist in the world, ci, mai degrabă, un “chitarofil”, un iubitor al chitarei, cu singura pretenţie de a-i fi recunoscute eforturile creative şi setea de inovaţie. Dacă n-ar fi ajuns muzician, e convins că ar fi fost pescar! Background-ul muzical e, pentru un artist rock, surprinzător: Django Reinhardt, Tal Farlow, Béla Bartók, Julian Bream, Monteverdi, John Dowland… Nu e de mirare că, sătul de clişee şi de muzica de “trei acorduri” (acum cântăm piese cu un singur acord, glumeşte artistul) a fondat, în 1969, proiectul Focus, bornă a rock-ului progresiv din acei ani. Cu Focus a încheiat-o în 1976, continuându-şi singur explorările muzicale şi, adesea, încercând să pună o lespede a uitării peste acea perioadă de început a anilor ’70. Afirmaţiile sale şochează, de multe ori: lui Paul Tingen îi mărturiseşte că, la 70 de ani, va abandona chitara şi nu va mai cânta decât la lăută! Pe de altă parte, în prezent nu e interesat deloc de activitatea de studio, doar de aspectul live al muzicii. Preocuparea pentru «scule» - chitare, amplificatoare, efecte? «Rubbish!» Şi asta o spune cineva care posedă o colecţie de vreo 80 de chitare şi care a modificat, până la nerecunoaştere, cam tot ce i-a trecut prin mână, de la chitare până la boxe de amplificator, în căutarea sound-ului dorit! Hocus Pocus e înregistrată în 1971, pe al doilea album Focus – Moving Waves, dar devine populară abia câţiva ani mai târziu, urcând pe locuri onorabile atât în Marea Britanie cât şi în S.U.A. (alături de Sylvia, fără a uita de House of the King, primul succes al grupului olandez) Piesa atrage atenţia atât prin riff-ul de chitară (creat de Akkerman, după o strădanie de câteva nopţi), cât şi prin teatralitatea yodel-urilor interpretate de Thijs van Leer. Repetiţiile pentru Moving Waves s-au făcut la un castel din centrul Olandei, şi, după cum afirmă chitaristul în interviul luat de Radu Lupaşcu pentru Arta sunetelor, se simţea nevoia creării unui hit. Hocus Pocus a devenit, într-adevăr, hit-ul cel mai cunoscut al grupului, deşi critica a oscilat între a-l socoti o performanţă «mediocră» sau «monumentală» (personal, subscriu la al doilea calificativ, fără rezerve!). Partea de yodelling, ca şi zorzoanele teatrale, au derutat pe mulţi. Atitudinea piesei nu e de ignorat. În interviurile acelor ani, Akkerman recunoaşte că Hocus Pocus e «a send-up of ourselves», o «băşcălie de noi înşine», o «prosteală», o săgeată către un anumit spirit şablonard al rock-ului vremii. Ironia se completează cu auto-ironia, iar de acest lucru nu sunt străine divergenţele bine-cunoscute între Jan Akkerman şi Thijs van Leer care au dus, în cele din urmă, la destrămarea grupului, în 1976. Akkerman n-a încetat să-l atace pe van Leer pentru «succesul» său (de fapt, al lor!) cu yodelling-ul, deşi i s-a reproşat şi lui tangenţa cu muzak sau alte compromisuri muzicale (rare, ce-i drept). Îmi amintesc perfect impresia pe care mi-a lăsat-o Hocus Pocus (ascultată la Europa Liberă) la prima audiţie. A fost ceva comparabil cu ce am resimţit ascultând Nunta sau Negru Vodă de Phoenix: la Focus, recunoşteam energia rock, dar mă bulversau armoniile; la Phoenix, la fel, nu aveam probleme cu familiarele, deja, power chords, dar melodicitatea venea dintr-o cu totul altă zonă, din folclorul românesc. În ambele cazuri, se produce o fuziune creativă (rock plus jazz sau folclor / sau muzică elisabetană la Akkerman) şi ia naştere un produs artistic valoros care înfruntă timpul. În interviul din Arta sunetelor, deja menţionat, Akkerman dezvăluie puţin din geneza riff-ului: intenţia era nu doar de a crea un hit, ci şi de a da hit-ului un fundament original. Trebuia să fie un riff rock «mai jazzy». De fapt, chitaristul însuşi şi-a făcut portretul: «rămân un chitarist rock, dar cu o altă alegere a notelor» (Guitar Player, 1975). Thijs van Leer îşi aduce aminte de prima repetiţie: «Jan cânta primul riff, lăsând loc apoi unui break al toboşarului, de patru măsuri, apoi eu începeam yodel-ul!» (Record Collector Magazine). Riff-ul creat de olandezul nostru zburător pe strune, nu pe ape blestemate (ca în bine-cunoscuta legendă), e în perfect acord cu viziunea sa muzicală: muzica trebuie să spună o «poveste», e ca o «călătorie», exemplul cel mai potrivit fiind blues-ul. Totuşi, riff-ul său nu vine direct din blues, ci dintr-o combinaţie destul de stranie la vremea aceea, între rock şi jazz. Pe o dinamică rock, se înşiruie – destul de amplu, ca o «poveste» - acorduri de jazz, câteva septime majorate (trei!), ce culminează într-un acord 7#9 (Hendrix îl folosea des, vezi Hey, Joe sau Foxy Lady). Acordurile de tip maj7, racordate la tempo-ul piesei, sunt de mare efect şi, în acelaşi timp, cu un specific unic (jazz-rock) pentru anul în care a fost creată piesa. Le-aş compara cu nişte «reacţii nucleare» puternic tensionate. La reluare, controlul e preluat de power chords, ele accentuând latura rock a riff-ului. Ca o trecere de la fizica cuantică, înapoi la cea newtoniană, tradiţională… Câteva filmări din 1973 îl arată pe Akkerman cântând piesa pe un Gibson Personal ce a suferit modificări importante. Cu acesta a înregistrat Tabernakel, după ce, pe albumul de debut folosise un Fender Telecaster. Cel mai probabil, la înregistrarea din 1971, chitaristul a folosit un Gibson Les Paul Custom, cu dozele out-of-phase, amplificator Fender Super Showman (Marshall head?) şi boxe Fender modificate, precum şi un Colorsound overdriver (treble booster / fuzz) menit să ducă sunetul cald Gibson către Stratocaster (chitară pe care o aprecia pentru sunet, dar îi detesta ergonomia). Sunetul briliant se datorează şi coardelor subţiri (E1=.008”; E6=.038”). Topul Melody Maker din 10 februarie 1973 înregistra grupul Focus cu două piese single: Hocus Pocus (locul 30) şi Sylvia (locul 15)! Pe primele locuri erau Blockbuster (Sweet), You’re So Vain (Carly Simon), Wishing Well (Free), iar între Sylvia şi Hocus Pocus: Superstition (Stevie Wonder), Take me Home Country Roads (John Denver) ş.a. Cu o asemenea competiţie pop, reuşita olandezilor (ca şi a publicului receptor) devine cu atât mai remarcabilă. Hocus Pocus rămâne o piesă fondată pe un riff complex, o poveste sturlubatică, şi o creaţie clasică a rock-ului progresiv european.
Gabriel Petric Foto: Miluţă Flueraş
Considerat “cel mai faimos cântec rock al tuturor timpurilor”, “arhetip al baladei rock”, Stairway To Heaven(Led Zeppelin IV,1971) continuă să fascineze atât prin eleganţa sublimă a muzicii cât şi prin misterul versurilor. Jimmy Page (compozitorul) şi Robert Plant (poetul) au fost suspectaţi de “pactul cu diavolul”, mulţi pierzându-şi vremea cu citirea “pe dos” a cuvintelor din cântec şi găsirea unor mesaje demonice ascunse. Riff-ul acustic introductiv, după unele păreri, a fost inspirat de o piesă a grupului Spirit, Taurus (aici, e drept, basul din arpegiile chitarei coboară ca la Page, dar lipseşte melodia; în locul acesteia e prezentă o pedală de sintetizator). Arpegiile în stil clasic,contrapunctic (basul coboară cromatic pe coarda a IV-a, în timp ce melodia urcă în gamă minoră pe coarda I), se înlănţuie într-o secvenţă armonică perfectă. Indexul chitaristului execută bareu mic în poziţia V, începând cu Am, apoi bareu mic în poziţia II, la D/F#. În concert, Page execută riff-ul pe gâtul cu şase coarde al chitarei sale double-neck Gibson 1971.
Gabriel Petric
Black Sabbath sunt pionieri de marcă ai heavy metal-ului, iar chitaristul lor, Tony Iommi, a fost supranumit “king of the heavy riff”(James Hetfield). Paranoid e single-ul pe care l-au ales să reprezinte albumul cu acelaşi titlu, realizat în toamna anului 1970 (piesa ajunge pe locul 61 în topul Billboard, iar în Anglia pe locul 4). Albumul Paranoid a fost înregistrat în mai puţin de o săptămână, iar geneza piesei omonime o evocă Ozzie Osbourne: "Mi-l amintesc pe Roger Bain [producătorul] spunând: <>. Aşa că Tony a venit cu riff-ul, eu cu melodia, Geezer a scris versurile şi totul a fost gata în zece minute”. Când Tony Iommi şi-a început rubrica de măiestrie chitaristică la revista “Guitar World”, primul lucru pe care l-a făcut a fost să reveleze micul secret al riff-ului introductiv din Paranoid: “Aproape toţi (inclusiv profesioniştii) cred că execut dubletul E5, pe care se bazează riff-ul, pe coardele 5 şi 4, în poziţia VII. Ei bine, execut dubletul pe coardele 6 şi 5, în poziţia XII! Îl execut aici fiindcă, pentru urechea mea, E5 în poziţia XII sună, fără îndoială, mai profund şi mai ameninţător decât în poziţia VII”. Interesant e că riff-ul nu mai revine în evoluţia piesei. Chitara din mâna stângaciului (la propriu, nu la figurat!) Tony Iommi era un Gibson SG.
Gabriel Petric
Să zicem că e cealaltă faţă a monedei pe care stă scris Stairway To Heaven. În acelaşi timp e testamentul muzical al lui Bon Scott (care, alături de fraţii Young, semnează compoziţia). Abia cu acest cântec, primul de pe discul omonim, din 1979, muzicienii australieni de heavy metal pătrund în topurile americane. Filozofia compoziţională a grupului ne-o explică Malcolm Young: “Dacă ritm nu e, nimic nu e!”. Iar Angus adaugă necesitatea existenţei unei coerenţe naturale a cântecului, părţile să se lege firesc, evitând aglomerarea disparată de riff-uri. Toate acestea le dezvăluie revistei “Guitar World”, menţionând şi geneza cântecului: “Ideea principală ne-a venit într-un turneu. Mal[colm] era la tobe, la un moment dat, şi improvizam, când deodată am găsit riff-ul principal (A-D/F#-G5). Destul de repede am găsit şi riff-ul la refren (A-D-G5-D), aşa că nu ne mai rămânea decât să legăm cele două părţi. Ne-a cam luat timp, pentru că am încercat o mulţime de chestii, şi de fiecare dată ziceam: <> sau <>. Era, pe bune, ca la pescuit! Apoi, când am intrat în studio să înregistrăm albumul, doar am troznit un acord E5, cu coarde libere, şi aia era, veriga care lipsea”. Riff-ul e cântat de Angus McKinnon Youngaka A-Bombpe Gibson SG Standard, în primele poziţii (datorită calităţii speciale a acordurilor cu coarde libere, preferate de chitarist celor cu bareu). Acordul D/F# - al doilea din riff – este un „slash chord”, un acord RE major cu nota Fa diez în bas.
*după unele surse, 1959! GABRIEL PETRIC Foto: D & D East Eantertainment
“Vrea folclor? Atunci, va primi folclor!”. Aceasta a fost reacţia leader-ului celui mai reprezentativ grup românesc rock, Phoenix, după discursul lui Ceauşescu din iulie 1971, de la Mangalia (v. Nicolae Covaci, Phoenix însă eu…). Nicolae Covaci şi grupul său s-au întors spre folclorul autentic, cică spre împlinirea comandamentelor ideologice ale dictatorului comunist, rezultând albumul conceptual Cei ce ne-au dat nume (1972). E discul care deschide etapa de maximă creativitate şi originalitate a formaţiei, ilustrată prin excepţionala îmbinare dintre rădăcinile autentice ale folclorului românesc şi spiritul rock. Prima faţă a discului se încheie cu Nunta, “o compoziţie originală cu tentă modernă, ce păstrează însă culoarea folclorică datorită întrebuinţării măsurilor alternative” (Octavian Ursulescu). Riff-ul deschide piesa, e interpretat doar la chitară electrică (Fender Stratocaster cu Marshall) de două ori, apoi i se alătură tobele şi basul, susţinând piesa până la final, când se pierde într-o modulaţie progresivă din ton în ton. “Cvintele” rock nu pun probleme, măsurile mixte, însă, cer o atenţie sporită în execuţie.
GABRIEL PETRIC
Jumpin’ Jack Flash e hit-ul care a pregătit albumul Beggar’s Banquet (nefiind însă inclus pe album). A apărut pe disc single în mai 1968, astfel că, nu peste mult timp, îi vom sărbători semicentenarul. A ajuns pe locul 1 în Anglia şi pe locul 3 în S.U.A. Alături de riff-ul din Satisfaction, riff-ul din Jumpin’ Jack Flash constituie o marcă inconfundabilă a grupului The Rolling Stones. Deşi, pe disc, compoziţia e atribuită cuplului Jagger/Richards, ea a fost creată, la pian, inclusiv riff-ul, de Bill Wyman, basistul trupei. Keith Richards e chitaristul ritmic prin excelenţă. N-a impresionat niciodată prin solo-uri de virtuozitate, dar, pornind de la moştenirea lăsată de Chuck Berry, idolul său, s-a integrat perfect în “maşinăria” The Rolling Stones. Jumpin’ Jack Flash, contrar aşteptărilor, n-a fost înregistrată cu o chitară electrică. Richards a folosit o chitară acustică pe care a amplificat-o printr-un casetofon (reglat la pragul distorsiunii) prevăzut cu un difuzor extern. Sunetul obţinut a fost apoi înregistrat cu microfonul de studio. În concert, piesa e cântată pe o chitară Fender Telecaster ’50 (pe lângă doza originală, s-a adăugat o doză Gibson PAF humbucker), cu doar 5 coarde (fără coarda a VI-a), acordate în open tuning E: B, E, G#, B, E. Riff-ul din partitura alăturată e transcris pentru o chitară în acordaj standard (pe înregistrarea originală, de fapt, se aud două riff-uri suprapuse. A doua chitară, tot acustică, e acordată în manieră Nashville, cu patru dintre coarde aflate la octavă faţă de acordajul standard. Am redat aici doar riff-ul principal).
GABRIEL PETRIC
Gypsy e povestea nefericită a unui tânăr care iubeşte o ţigancă, dar a cărui iubire găseşte un obstacol puternic în mentalitatea endogamică a etniei din care face parte fata. E prima compoziţie semnată Mick Box/ David Byron şi hitul albumului de debut Uriah Heep, intitulat Very ‘Eavy, Very ‘Umble (1970). Cei doi membri Uriah Heep au scris-o, după cum mărturiseşte chitaristul Mick Box, într-o hărmălaie desăvârşită, dat fiind că, în timp ce plămădeau piesa, la uşa de vizavi repeta…Deep Purple. Momentul le-a surâs, căci Gypsy a rămas peste vremuri un imn Uriah Heep, caracteristic pentru stilul muzical al formaţiei – o mixtură de hard, cu puternice accente progresive (riff-uri în forţă, multiple, piese de amploare, intervenţii energice de keyboard, partituri complexe de voci). Riff-ul e foarte simplu, dar eficient în ansamblul compoziţiei. E cântat, probabil, pe o chitară Gibson Les Paul, cu overdrive. A nu se uita că, la câteva zile după ce-şi va serba ziua de naştere, Mick Box va concerta cu trupa sa la Arenele Romane, în 11 iunie a.c.
GABRIEL PETRIC
Compoziţia chitaristului Brian May, care deschide albumul A Day At The Races – 1976,n-a impresionat topurile, dar aproape n-a existat concert Queen în care să nu fie cântată şi să nu înfierbânte publicul iubitor de rock and roll. Brian May i-a spus povestea în revista americană “Guitar World”, sub titlul-calambur: “ ‘tie’-tanic tone”. “Cred – scrie muzicianul – că secretul interpretării muzicii rock and roll la chitară stă în atacarea unui acord LA major…tare. Restul e secundar”. Riff-ul l-a compus pe când, în calitate de astronom, cerceta bolta cerească pe culmea unui vulcan. Partitura alăturată, cu minime adaptări, e cea care însoţeşte articolul lui Brian May din “Guitar World” (11/1998). Trei lucruri sunt importante din punct de vedere tehnic, în opinia lui May: 1.Folosirea ciupirii alternative a coardelor; 2. “Trasul” coardei a II-a, în poziţia III (DO natural) cu un sfert de ton în sus, tehnică pe care May a învăţat-o de la Rory Gallagher; 3. Finalul riff-ului e o succesiune de patru acorduri (G5-D-Cadd9-G/B) care au în comun nota RE. Ele se schimbă fără ca degetul inelar să-şi schimbe poziţia pe grif (coarda SI, poziţia III).
Gabriel Petric
“Really don’t mind if you sit this one out” (“Prea puţin îmi pasă dacă nu-mi împărtăşeşti poemul”) – e primul vers din textul liric care a inspirat capodopera celor de la Jethro Tull, Thick As A Brick, capodoperă a albumului conceptual. Înregistrat în două săptămâni, albumul apare în aprilie 1972 şi ajunge pe primul loc în topul Billboard (o realizare demnă de apreciat pentru o lucrare progresivă, departe de canoanele comerciale!). Ian Anderson a compus muzica albumului în urma scandalului din Anglia iscat în jurul unui concurs literar la care iniţialul câştigător, Gerald Bostock (comparat de unii cu poetul Milton!), un copil de 12 ani, a fost eliminat de pe lista premianţilor, din considerente morale puritane. Aşa cum remarcă Tudor Runcanu, un comentator român al albumului, “Muzica şi interpretarea lui Anderson sunt undeva la fel de sus precum valoarea literară a scrierii. Într-o formă de zile mari, cei de la Jethro Tull dovedesc abilităţi extraordinare şi compun poate cel mai bun disc al lor, un album devenit obligatoriu pentru orice fan al rock-ului de oriunde. Avem de-a face cu o capodoperă în ambele sensuri, muzical şi literar”. Deşi cunoscut mai ales pentru flautul şi postura sa excentrică într-un picior, Ian Anderson e un maestru al chitarei acustice. Dacă chitara acustică e absentă pe albumul de debut din 1968 (This Was), treptat, pe următoarele albume, ea îşi găseşte un loc bine determinat, urmând ca, începând cu Aqualung (1971) să contribuie decisiv la sound-ul Jethro Tull. Maniera fingerstyle, pe Thick as a Brick, e inconfundabilă: arpegii în care se combină coarde libere cu note prinse dincolo de poziţia a V-a, ceea ce conferă frazei muzicale o spaţialitate aparte. Ian Anderson foloseşte un capodastru în poziţia III (notele din partitură corespund, totuşi, riff-ului executat fără capodastru!) Fragmentul alăturat e chiar începutul piesei, o introducere care revelează riff-ul principal ce va fi dezvoltat în cele peste 40 de minute cât durează cele două feţe ale discului. Gabriel Petric
All Right Now este, fără îndoială, o emblemă a spiritului rock. Apărut în mai 1970, pe disc single, alături de piesa Mouthful of Grass, şi reluat, apoi, în cuprinsul albumului Fire and Water (iunie 1970), ajunge pe locul al II-lea în topul din Marea Britanie, iar în topul american atinge poziţia a IV-a. E hitul care propulsează grupul Free în primele rânduri ale rockului britanic. Compoziţia semnată Andy Fraser/Paul Rodgers îşi are geneza ei. Iat-o povestită de Simon Kirke, bateristul trupei: “All Right Now s-a născut după o cântare lamentabilă în Durham, Anglia. Repertoriul nostru din acea vreme era în principal alcătuit din blues-uri în tempo lent sau moderat, ceea ce nu constituia o problemă dacă erai un student căruia să-i placă să stea liniştit şi să dea din cap după ritm. Până la urmă, ne-am încheiat show-ul din Durham şi am ieşit de pe scenă pe muzica propriilor noştri paşi. Aplauzele s-au stins înainte ca eu să cobor de pe podiumul cu tobe. Când am ajuns în vestiar, ne-a fost clar că aveam nevoie de un număr dinamic, un rock cu care să ne încheiem show-urile. Brusc, inspiraţia l-a cuprins pe Fraser, care a început să ţopăie pe-acolo cântând All Right Now”. În procesul compoziţional un rol important l-a avut Paul Rodgers, pentru care, totuşi, piesa reprezintă o latură „frivolă” a grupului (frivol-nefrivol, discul se vindea la un moment dat în Anglia în ritmul de 1000 de bucăţi pe oră!). Andy Fraser relatează lucruri similare, adăugând: “şi îmi amintesc cum mi-a venit ideea riff-ului principal de chitară, pe care nu-l puteam executa, totuşi, la fel de bine precum Koss”. Riff-ul principal al piesei (Fig.1), interpretat pe o chitară Les Paul ’57, cu doze PAF, conectată la amplificatoare Marshall de 100W, poartă semnătura inconfundabilă Paul Kossoff. Legendarul chitarist nu excelează – ca orice muzician orientat spre blues – prin aglomerări de note, ci prin energie primară montată în spaţiu sonor minimal. Folosea pene şi coarde heavy, concentrându-se pe tehnica vibrato-ului. Aceasta a fost în măsură să fascineze până şi o vedetă deja consacrată, de talia lui Eric Clapton! Aparent simplu, riff-ul ascunde subtilităţi armonice (vezi acordul D add11/F# , dublarea unor note în acord) şi ritmice (angrenajul perfect între chitara cu distorsie şi tobe) care se cer descoperite. În Fig.2 oferim şi o variantă simplificată, pentru începători. De altfel, pe discul single, peste riff-ul principal e suprapusă o a doua chitară, care doar punctează acordurile de bază.
Gabriel Petric
Riff-ul clasic al lunii octombrie e dedicat lui Chuck Berry. Pionier incontestabil al muzicii rock and roll, chitaristul american se numără printre aceia, nu foarte mulţi, care au schimbat faţa muzicii pop contemporane, prin rolul acordat chitarei solistice, prin acuitatea versurilor şi, în general, prin atitudine. Apărut ca single în primăvara anului 1958, Johnny B. Goode e un cântec definitoriu pentru întreaga creaţie a lui Berry, un autoportret muzical al chitaristului – de culoare sau alb! – pe calea celebrităţii. Cele 2:40 minute înregistrate la studiourile Chess au şi privilegiul de a călători în cosmos, la bordul Voyager, ca purtătoare de cuvânt ale umanităţii moderne. Riff-ul introductiv al piesei are ca punct de plecare o înregistrare din 1946 a lui Louis Jordan: Ain’t That Just A Woman. Alături de T-Bone Walker şi Elmore James, Louis Jordan, care face deja trecerea de la swing la rhythm and blues, a constituit o influenţă majoră asupra creaţiei lui Chuck Berry. Este adevărat că notele pe care le execută chitaristul lui Jordan din acea vreme, Carl Hogan, în riff-ul introductiv din 1946, sunt identice cu cele ale lui Berry din 1958. Atitudinea şi sound-ul sunt însă diferite. Berry foloseşte dublete (double-stops) , iar sunetul e crud, cu overdrive. O combinaţie de Gibson 330 şi amplificator Fender. Că Chuck Berry depăşeşte frontierele rockabilly o dovedeşte şi faimoasa reluare a piesei de Jimi Hendrix, cât şi aprecierile laudative ale lui John Lennon.
GABRIEL PETRIC
Cine doreşte să scrie despre Davey Graham se întâlneşte, în multe privinţe, cu o personalitate poliedrică. Când s-a născut: în 22 sau în 26 noiembrie? Prenumele său e “Davey” sau “Davy”? Piesa cea mai cunoscută din repertoriul său – şi, în acelaşi timp, numele muzei sale – cum se ortografiază: “Angi”, “Anji”, “Angie”, “Enjy”…? Şi nu în ultimul rând: cărui stil muzical aparţine? A fost încadrat la “fusion”, “world music”, “blues contrapunctic”, pionier fingerstyle sau “folk baroc”. Colin Harper l-a numit “godfather of British folk guitar”, pentru că “a dat naştere, în Anglia, conceptului de chitară folk instrumentală”. Creatorul acordajului DADGAD (pe care, se pare, l-a cultivat sub influenţa lui Martin Carthy!) şi-a dezvoltat personalitatea muzicală sub înrâurirea lui Sonny Rollins, Thelonius Monk, a muzicii de cimpoi şi a unor zone exotice – balcanice sau africane -, toate indicând o dorinţă de lărgire necontenită a orizontului cultural. Concepţia sa despre stil e, de fapt, conturată clar în propria-i mărturisire: “definiţiile nu sunt decât limitări”. Despre celebra sa piesă “Angi”, biograful său, Colin Harper, scrie următoarele: “<<Angi>> a apărut prima oară prin aprilie 1962, pe ¾ A.D., un EP în colaborare cu Alexis Korner, şi a fost produsă de, altminteri, austera companie Topic – o filială, pe vremuri subvenţionată de Workers’Music Association, care experimenta intrarea în zona comercială. Dar acest lucru era bizar, [să promovezi] o muzică inovatoare ce se caracteriza prin energia întunecată a Delta blues-ului, rigoarea structurală a barocului european şi măsurile jazz-ului modern. <<Angi>>, o piesă interpretată doar la chitară, compusă şi executată de Graham, era scurtă, dar impresionantă. Pentru cei care erau în stare s-o înveţe şi s-o interpreteze, ea era paşaportul pentru cluburile de folk din întreaga ţară, până la sfârşitul deceniului. Bert Jansch a luat piesa, a răsucit-o şi a făcut din versiunea sa modelul pe care toţi ceilalţi l-au urmat. Şi când te gândeşti că el nici măcar nu a cumpărat discul!”. Alte interpretări notorii: Paul Simon şi John Renbourn. La începutul anilor ’60, „Angi” suna relativ sofisticat. Iată mărturia lui Robin Williamson: „Davy a fost prima persoană pe care am auzit-o vreodată interpretând mai mult de o linie muzicală, simultan, la chitară”. Desigur că această exploatare polifonică a instrumentului se făcea de multă vreme în zona chitarei clasice. În zona folk, a combina un fel de Big Bill Broonzy melodic cu un bas baroc era de-a dreptul revoluţionar. Şi, dacă e să-l credem pe Davey Graham, nimic n-a fost elaborat, totul s-a născut din lovirea, din greşeală, a coardelor groase de la chitară! Partitura / TAB-ul urmează, mai degrabă, versiunea Bert Jansch/John Renbourn. Deşi piesa se execută cu capodastru, în tonalitatea Do minor, notele din partitură sunt scrise în tonalitatea La minor.
GABRIEL PETRIC
Iată un riff celebru dintr-un hit semnat Sting şi interpretat de Police. Piesa a apărut pe albumul Synchronicity (1983) şi a ajuns în topuri pe primul loc, în acelaşi an. Un an mai târziu, obţine şi premiul Grammy la capitolul Song of the Year/Best Pop Performance. A fost reluată, cu succes, în versiune rap, de Puff Daddy. Andy Summers cântă pe un Fender Telecaster 1963 (deşi în clip apare cu o chitară electro-acustică!), cu doze Gibson, humbucker, cuplat la amplificatoare Marshall. Sunetul e consecinţa unei mixturi moderate de chorus şi delay. Efectul staccato e obţinut prin P.M.(palm muting) – palma mâinii drepte stopează uşor coardele. Riff-ul e bazat pe acelaşi tip de arpegiu, pe fiecare acord add9. Pentru o execuţie fluentă, chitaristul ridică indexul de pe coardă, după executarea primelor trei note din riff, pregătindu-l pentru atacarea notei de pe coarda a III-a. Nu ignoraţi aceste sfaturi! I’ll be watching you!
Gabriel Petric
Născut în Ţările de Jos, dar stabilit apoi în Statele Unite, Eddie Van Halen a pecetluit metalul anilor ’80 cu amprenta inconfundabilă a tehnicii two hand tapping, nefiind mai prejos, însă, pe terenul compoziţiei muzicale. Piesa Panama a fost inclusă în albumul “1984”, apărând şi ca single (mult mai bine primit în SUA decât în UK!). Titlul albumului nu are nimic în comun cu celebrul roman al lui George Orwell, aşa după cum Panama nu trimite la ţara din America Centrală, ci la maşina lui David Lee Roth, devenită motiv tehno-erotic. Riff-ul care susţine refrenul piesei este executat pe o chitară Kramer Baretta, cu humbuckerul din poziţia bridge de tip Seymour Duncan, şi un amplificator Marshall Plexi de 100W. Eficienţa riff-ului depinde de controlul sincopelor, cât şi de executarea coardelor libere în tehnica Palm muting (surdinizarea coardelor cu ajutorul palmei mâinii drepte).
Gabriel Petric
George Harisson a scris puţine piese în perioada TheBeatles, dar toate au fost extrem de valoroase din punct de vedere muzical. Here Comes the Sun a fost compusă pe o chitară acustică împrumutată de la Eric Clapton, înregistrată în vara anului 1969, în studio, şi lansată pe discul Abbey Road, în toamna aceluiaşi an. A fost inspirată, se pare, de lungile ierni englezeşti (“Little darlin’, it’s been a long cold lonely winter”), cât şi de sentimentul pe care artistul îl avea după ce scăpa de enervantele şedinţe de afaceri din acea vreme. N-a pătruns în topuri, dar, de-a lungul timpului, şi-a păstrat atât prospeţimea, cât şi profunzimea, fiind reluată de Richie Havens, Nina Simone şi Peter Tosh. În original, piesa e în tonalitatea La major, Harisson folosind un capodastru în poziţia a VII-a. Transcrierea alăturată a riff-ului introductiv e în tonalitatea Re major, piesa putând fi executată astfel fără capodastru. Cu un capodastru în poziţia a VII-a şi păstrând modelul acordurilor (“D”, “G”, “A7”), se poate imita versiunea originală.
GABRIEL PETRIC
Sunshine Of Your Love e primul hit al grupului Cream, inclus pe albumul Disraeli Gears (1967). Compoziţia e semnată Jack Bruce/ Eric Clapton, iar versurile sunt scrise de Pete Brown. Cântecul – un hibrid hard/pop/psihedelic – obţine un succes răsunător, fiind definitoriu pentru scurta viaţă a super-grupului. Riff-ul a fost creat de Jack Bruce în urma impresiei pe care i-a lăsat-o un concert Hendrix. E interesant că, ulterior, Hendrix a preluat piesa în repertoriu, fără să ştie că el este la originea scânteii care a creat-o. Riff-ul deschide piesa – întâi o linie de bas, apoi chitara lui Clapton (Gibson ES335 ?). De la măsura 5, Clapton execută riff-ul, parţial, în acorduri pline, cu cvinte şi terţe accentuate. Notele riff-ului aparţin gamei blues întonalitatea D, caracteristică fiind coborârea cromatică A-Ab-G, prezentă,de altfel, şi în alte riff-uri ale anilor ’60 (ex. Iron Butterfly – In-A-Gadda-Da-Vida).
GABRIEL PETRIC Foto: Petru Groza
“We all came out to Montreux on the Lake Geneva shoreline to make records with the mobile”. Versurile cântecului povestesc toată nefericita întâmplare care a inspirat, de acum celebrul Smoke on the Water (compoziţia e semnată: Blackmore/Gillan/Glover/Lord/Paice). Roger Glover a dat titlul cântecului, “apa” fiind, de fapt, lacul Geneva din Elveţia. Într-un cazino din Montreux, pe malul lacului, a izbucnit incendiul care a făcut scrum, în 4.12.1971, echipamentul trupei lui Frank Zappa. Deep Purple intenţiona să înregistreze aici albumul Machine Head, dar, în urma incendiului, au fost nevoiţi să apeleze la studioul mobil al Rolling Stones-ilor. Albumul a apărut în 1972, iar Smoke on the Water a fost extras şi pe un single, un an mai târziu. Hugh Gregory scrie: ”În 1973, şi-a făcut apariţia, o dată cu Smoke on the Water, riff-ul arhetip de rock, cu rădăcini blues, iar tehnica de chitară a lui Blackmore a inspirat nenumăraţi tineri cu faţa plină de coşuri care apoi au zdrăngănit acel riff de septimă în dormitoare, garaje, săli de clasă şi magazine de muzică din întreaga lume civilizată”. Riff-ul, executat pe un Fender Stratocaster, se bazează pe gama blues în Sol (G,Bb,C,Db,D,F).
GABRIEL PETRIC
Prezentăm luna aceasta un riff/temă creat de incontestabilul rege al fingerstyle-lui, Tommy Emmanuel. Chitaristul a fost fascinat încă de la vârsta de 7 ani de măiestria chitaristică aproape magică a lui Chet Atkins, astfel încât, în scurt timp, a ajuns să stăpânească şi să perfecţioneze virtuţile orchestrale ale instrumentului, dezvoltând tehnica maestrului său. Stilul lui Atkins, cunoscut şi sub numele de Travis picking, constă în execuţia simultană a unei părţi de bas alternativ constante şi a melodiei sincopate. Piesa Lewis and Clark e o ilustrare a acestei tehnici, pe o progresie simplă de acorduri. Poate fi ascultată pe albumul „THE MYSTERY” (2006). Titlul piesei se referă la ofiţerii exploratori Meriwether Lewis şi William Clark care la începutul secolului XIX au descoperit, iar apoi guvernat, teritoriul Louisianei, descriind întreaga expediţie într-un jurnal devenit carte de succes. Piesa e cântată pe o chitară Maton EGB808, cu un capodastru în poziţia II. Partitura/tab alăturată are la bază viziunea lui Mark Pritcher, un excelent cunoscător al artei lui Tommy Emmanuel (cel care a fost învestit de Chet Atkins cu o rară distincţie: „certified guitar player”, pe scurt, CGP, litere înscrise chiar pe griful chitarei Maton).
Gabriel Petric
Piesa, creaţie a lui John Lennon, apare pe albumul “Abbey Road”, lansat în toamna anului 1969. Gândit ca un slogan de campanie politică pentru Timothy Leary, cântecul atinge locul I în S.U.A. şi locuri onorabile în Marea Britanie (unde spirite vigilente au suspectat-o ca fiind slogan publicitar pentru Coca Cola!). Compoziţia, aparent un Rhythm & Blues simplu, dar emanând un hipnotism special, ascunde încă mistere: E prezentă, sau nu, vocea luiMcCartney în backing-ul vocal? Partea de Fender Rhodes îi aparţine lui Lennon sau lui McCartney? De ce a preluat Lennon versuri din piesa lui Chuck Berry, You Can’t Catch Me? În ce tonalitate e scrisă piesa? (Dm? D? Ambiguitate Dm/D?). Riff-ul de bas de la început e interpretat pe o chitară Epiphone Casino, iar McCartney afirma următoarele: „Am scris această linie de bas, care imprimă, în mare măsură, caracterul piesei. E, de fapt, o linie de bas pe care unii o folosesc azi, foarte des, în stilul rap. Dacă nu e un sample, ei folosesc acel riff. Dar el constituie contribuţia mea la compoziţie”.
Gabriel Petric
Al doilea album de studio al lui Joe ”Satch” Satriani, „Surfing with the Alien” (1987), l-a impus definitiv pe chitarist, nu numai în rândul muzicienilor de valoare, ci şi în rândul publicului larg. E, trebuie să recunoaştem, un merit excepţional, acela de a impune rock-ul instrumental la nivel de largă audienţă şi de a atrage urechea ascultătorului către subtilităţi şi virtuozităţi care nu sufocă arhitectura muzicală. Ele nu părăsesc niciodată terenul ferm al unui firesc plin de dinamică, secondat de autentică inspiraţie melodică. Creaţiile acelui timp au pornit de pe strunele unei chitare Kramer Pacer, la care artistul se uită azi cu mirare: cum am putut cânta pe jaful ăsta?!... Şi, totuşi, rezultatul a fost neaşteptat: disc de platină!
Gabriel Petric Foto: Silvia Big
La începutul anilor ‘70, trupele româneşti de acompaniament îşi începeau spectacolele cu In-A-Gadda-Da-Vida, piesa din 1968 a grupului Iron Butterfly. Apărut pe albumul cu acelaşi titlu, în varianta amplă, de 17 minute, cântecul lui Doug Ingle a prins imediat la public, a cucerit undele radio, primind în cele din urmă discul de platină. “Cel mai cunoscut cântec al erei acid-rock” (anecdota spune că titlul nu e decât pronunţia stâlcită a sintagmei “In The Garden Of Eden”, pe care membrii trupei, aflaţi în oarece transă, nu mai erau în stare s-o articuleze!) e construit pe un riff relativ simplu, repetat cu variaţii insignifiante, uşor de reţinut, cvasi-obsesiv. Iron Butterfly, pionieri ai heavy metal-ului, n-au mai reuşit să repete performanţa, cu alte piese, dar cântecul rămâne în antologia rock-ului, avându-şi un loc bine definit. Riff-ul nu e interpretat de Danny Weis, primul chitarist la Iron Butterfly, aşa cum cred mulţi, deoarece acesta a părăsit grupul imediat după lansarea albumului de debut, „Heavy”. Locul său a fost luat de Erik Braunn, care, probabil, a folosit o chitară Mosrite, cu fuzz şi reverb, în înregistrarea de studio.
GABRIEL PETRIC
Sweet Emotion este o veritabilă carte de vizită a formaţiei Aerosmith. Apare pe albumul Toys in the Attic şi e selectat ca single în acelaşi an, 1975. Compoziţia e semnată Tom Hamilton, Steven Tyler fiind autorul versurilor (cu aluzii la soţia lui Perry, incomodă la acea vreme pentru solistul vocal, cât şi la un episod groupie). E hitul care deschide drum popularităţii grupului american de hard rock. Riff-ul de bas, de la început, relativ simplu, dar creând rapid atmosfera cântecului, mai ales în tandem cu partea de talk box realizată de Perry, e urmat de riff-ul principal de chitară, dinamic, agresiv, fără a pierde culoarea blues. Creat – se pare – de Brad Whitford, chitara ritmică Aerosmith, riff-ul creează acel spaţiu dens care urneşte o piesă rock, pe o linie a dramatismului necontrafăcut. La înregistrarea de studio, riff-ul e cântat pe chitare Gibson (Les Paul sau Firebird), deşi înregistrări live posterioare anului 1975 îi arată pe cei doi chitarişti Aerosmith cântând pe chitare Fender Stratocaster (chitara lui Joe Perry, sucită cu cheile în jos, ca la Hendrix!).
Gabriel Petric Foto: Radu Lupaşcu
Jack Bruce ne-a părăsit luna aceasta! Oricine a avut ocazia să urmărească fotografiile şi interviurile din 2014 ale extraordinarului muzician a putut simţi că aerul despărţirii plutea în aer. Am avut fericirea să-l cunosc, de aproape, la Mamaia, în 1993, cu prilejul „Blues & Jazz Summer Nights” (a concertat atunci şi Alvin Lee şi Larry Coryell, cât şi artişti români de primă mână). Eram acolo în calitate de corespondent al revistei germane Musikblatt, iar, la conferinţa de presă, i-am smuls un autograf (vezi foto), stând cuminte la coadă, după Moţu Pittiş. Am ascultat atunci, interpretată la pian, una din piesele mele favorite: „Theme for an Imaginary Western” (curios, niciodată agreată de Clapton, motiv pentru care n-a intrat în repertoriul Cream, dar şi-a găsit un loc glorios în repertoriul Mountain!) Tot atunci a cântat şi „Politician” (sper să nu mă înşele memoria…), o piesă compusă de Bruce pe versurile lui Pete Brown şi inclusă pe al treilea album Cream, „Wheels of Fire” (1968). Riff-ul de bas e mărturia limpede a tendinţei muzicianului de a induce subtilitatea liberă a jazz-ului în sfera rock/blues. E adevărat că linia cromatică a riff-ului şi cea a melodiei vocale sunt în originală divergenţă. Referitor la acest lucru, declara într-un interviu pentru „Bass Guitar Magazine”: „la anumite piese – cum e Politician, care a fost prima oară înregistrată la BBC – am cântat, de fapt, la bas, iar după aceea, am înregistrat vocea separat. Apoi, când a fost să interpretez cântecul live, mi-am dat seama că nu pot s-o fac! Pur şi simplu a trebuit să învăţ să fac asta…”. Partitura/tabulatura alăturată e în tonalitatea D, aşa cum Cream interpretează piesa live, fie în 1968, fie la reuniunea din 2005, dar originalul de pe „Wheels of Fire” sună cu un semiton mai jos, în Db. Să fie luna octombrie doar o „temă pentru o moarte imaginară”?
Gabriel Petric Foto: Iulian Ignat (la Dracula Bass Festival 2012)
„Four dead in Ohio…” Neil Young a creat în perioada CSN unul dintre cele mai emoţionante cântece de protest adresate unui public iubitor de libertate şi sătul de excesele agresive ale establishement-ului. Cei patru studenţi protestatari împuşcaţi în mai 1970, la Kent State University, de forţele de ordine, şi de a căror moarte se face vinovat, potrivit versurilor, preşedintele Richard Nixon, au rămas imortalizaţi în piesa lui Neil Young, în pofida cenzurii şi a boicotului unei „anumite părţi a presei”. Înregistrat chiar în luna când s-au petrecut dramaticele evenimente, cântecul apare, ca single, în vara lui 1970, fiind inserat, în varianta de studio, pe un album, abia în 1974 (So Far). Riff-ul piesei e interpretat de Young pe o chitară Gretsch White Falcon, cu overdrive, acordată în Double Dropped D (coarda I şi coarda VI sunt coborâte cu un ton!). Nu-şi pierde însă farmecul şi dramatismul nici pe o chitară acustică, aşa cum, de altfel, compozitorul său l-a interpretat în diverse ocazii.
Gabriel Petric
Continuăm luna aceasta călătoria prin lumea riff-ului classic rock alături de leaderul grupului britanic Ten Years After - Alvin Lee. Ca şi Jack Bruce, a concertat la Mamaia, în 1993 (în autograful pe care mi l-a oferit atunci a scris un singur cuvânt – „Power!”, apoi s-a semnat). Cele două staruri rock ne-au părăsit recent (Bruce, în 2014, iar Lee, cu un an înainte), dar muzica lor a rămas. „Love Like a Man” a fost hit în anul 1970, apărut pe un single ciudat (acelaşi cântec e prezent în două versiuni, una scurtă, alta lungă, live, de redat cu două viteze diferite), iar apoi pe albumul „Cricklewood Green”. Mai „aşezat” decât gloriosul „I’m Going Home”, cântecul surprinde atât rădăcinile blues ale grupului, cât şi chitara temperamentală (Gibson ES-335) a artistului. Riff-ul e simplu şi în strânsă combinaţie cu răspunsurile vocale care culminează cu refrenul de factură mixolidică. Să nu uităm de riff-ul sfărşitului de an: „La mulţi ani!”
Gabriel Petric Foto cu autograf: Arhiva personală Gabriel Petric
„One” este una din piesele antologice de thrash metal, cuprinsă pe albumul „…And Justice For All” (1988). Metallica realizează, prin grija componistică a lui James Hetfield şi Lars Ulrich, un cântec anti-războinic ale cărui surse de inspiraţie se află în romanul de succes al lui Dalton Trumbo, „Johnny Got His Gun”. Hetfield, considerat nu de puţini a fi “cel mai bun chitarist ritmic de speed metal”, nu numai că ne oferă o piesă complexă, cu multiple schimbări ritmice şi coloristice, dar şi contribuie la energia tensionată a unui cântec protestatar. Riff-ul care precedă solistica tapping a lui Hammet (şi care, cu unele prescurtări, va şi constitui baza ritmică a evoluţiei chitarei lead) e un tribut Hendrix. Ecourile din „Machine Gun” sunt transparente. Chitara sa Gibson Explorer, în tandem cu MESA/Boogie, imită ritmica unei mitraliere, ilustrând tema cântecului.
Gabriel Petric Foto: Gabriel D. Stănescu
Este Dave Davies părintele riff-ului heavy metal? Se pare că da, în pofida legendei potrivit căreia în piesa „You Really Got Me” se aude, de fapt, chitara unui muzician de studio pe nume… Jimmy Page (nu e mai puţin adevărat că chitaristul de la Zep a alimentat din plin legenda!) Grupul Kinks e prima formaţie britanică punk/garage, ce a deschis drum fenomenului British invasion. Albumul „The Kinks” (1964) urcă pe primul loc în Anglia, iar „You Really Got Me” are o influenţă considerabilă asupra altor trupe ale vremii, cum ar fi Rolling Stones sau Who. Trupa însăşi îl va dezvolta în alte variante, ilustrativ fiind hitul „All Day And All Of The Night”. După ce o primă versiune a piesei, considerată prea soft, e abandonată, a doua versiune – cea agresivă, de pe disc -, marchează o piatră de hotar în evoluţia sound-ului rock. Compoziţia lui Ray Davies - realizată chiar înainte ca acesta să formeze grupul Kinks - e remarcabilă prin coloratura de chitară imprimată de fratele său, Dave, pe atunci un tânăr de 17 ani. Ideea riff-ului e posibil să-şi aibă rădăcinile în Tequila de The Champs. Decisiv e însă sunetul de chitară (da, e vorba de acea “cârâială” pe care se brodează întregul cântec) pe care Dave Davies l-a obţinut – într-o vreme când efectul fuzz nu era la ordinea zilei – prin metode năstruşnice. Mai exact, chitaristul de la Kinks a luat o lamă de ras de la tatăl său şi a tăiat cu ea conul difuzorului. Ray îşi aminteşte că obişnuiau şi să înţepe difuzorul cu ace de tricotat. Cei doi fraţi doreau să sune distorsionat, dar nu tare, astfel încât să poate fi păstrată vibraţia de „jazz-blues”. O chitară Harmony Meteor (astăzi, Dave Davies e credincios unei Gibson L5-S Custom) şi un amplificator ieftin El Pico au constituit apoi sunetul de bază, folosit ca preamplificare pentru un Vox AC 30. Pe înregistrare se aude o a doua chitară, Maton, la care cântă Ray (mai apoi, acesta a schimbat-o pe un Telecaster). Să mai adăugăm la toate acestea altercaţia dintre fraţii Davies, chiar înaintea înregistrării piesei, şi avem o imagine de ansamblu a contextului în care s-a creat un “cântec model al arsenalului hard rock şi heavy metal” (Denis Sullivan). Şi, ca în multe cazuri, era cât pe-aci să nu apară pe disc, datorită neîncrederii companiei de discuri în valoarea sa. Riff-ul se dezvoltă pe o cadenţă compusă (A – D – G, respectiv treptele II – V – I). Cel mai cunoscut cover e cel semnat Van Halen, din 1978.
GABRIEL PETRIC
Nu s-ar putea spune că riff-ul din "Money For Nothing" e caracteristic chitaristului de la Dire Straits. Melodic, se apropie mai mult de Keith Richards ("Jumpin’ Jack Flash"), iar din punctul de vedere al sunetului, aşa cum remarcă Matthew Greenwald, are similitudini cu pianul distorsionat folosit de Ian McLagan de la Small Faces, prin anii ’60. Albumul pe care este inclus cântecul a ocupat rapid locul I în Anglia şi apoi a primit şi un Grammy. Este primul album în format CD, iar clipul "Money For Nothing" a contribuit din plin la succesul internaţional al piesei. Deşi agreează, mai degrabă, Fender-ul Stratocaster şi Pensa-Suhr, Knopfler se foloseşte în piesă de un Les Paul Standard (cu dozele modificate, în anti-fază). Chitara e amplificată de un Soldano 100W. În lanţul electro-acustic mai intervine o pedală wah-wah Cry Baby (în poziţie mediană) şi un procesor digital AMS. Sunetul “android” al chitarei, presărat cu armonice, e dat atât de pedala wah-wah, cât şi de un Aural Exciter.
GABRIEL PETRIC
O colecţie de riff-uri clasice ale rock-ului nu poate ignora o formaţie românească care a clasicizat termenul: RIFF, din Sibiu. Fondatorul ei – basist, vocalist, compozitor şi textier – Florin Grigoraş, a aşezat-o, la «primii paşi», sub emblema Sonic, dar, de prin anii ’80, ea s-a impus în peisajul muzical românesc cu numele actual, Riff. În loc de bun rămas e ultima piesă de pe CD-ul Să nu-mi furi visul (Riff Show Service, 2003), compusă de Florin Grigoraş. Piesa e mai veche, iar, de data asta, la chitară se află Florin Demea. Chitarist de exuberantă virtuozitate, acesta e cooptat în Riff în 1999 (după ce activase în Bethleem şi în Echinox, la formaţia din urmă având plăcerea să colaborăm în «departamentul» chitare!), dar, dincolo de prezenţa stabilă în trupa sibiană, alte proiecte/colaborări definesc personalitatea sa muzicală (Mozart Rocks, Pragu’ de Sus). Riff-ul introductiv din În loc de bun rămas e, la origine, un riff boogie (vezi T.Rex – Get It On) pe care cei de la Riff îl îmbracă într-o formă hard rock melodică.
GABRIEL PETRIC CEL MAI BUN RIFF DE CHITARĂ AL TUTUROR TIMPURILOR? Termenul «bun» e relativ, aşa că un răspuns adecvat la această întrebare nu prea există. Majoritatea celor care au iniţiat top-uri ale riff-urilor, n-au precizat criteriile de ierarhizare, astfel că nu e de mirare că toate au fost contestate, iar ierarhiile – făcute de experţi sau de public – au stat permanent sub semnul controversei interminabile. E interesant, totuşi, ce au decis experţii sau publicul, la un moment dat. Vom prezenta în continuare primele 10 locuri din astfel de topuri, realizate de mass-media între 2000 şi 2014. «Guitar Techniques» (2000) [top realizat de redactorii revistei] Smoke on the Water (Deep Purple) “Total Guitar” (2004) [top realizat de cititorii revistei] Sweet Child O’Mine (Guns N’ Roses) “Total Guitar” (2007) [topul cititorilor] Master of Puppets (Metallica) “Music Radar” (2009) Voodoo Child (Slight Return) (Jimi Hendrix) “BBC Radio 2” (2014) Whole Lotta Love (Led Zeppelin) Gabriel Petric
Cântecul are o istorie tumultuoasă. Avea toate şansele să nu vadă lumina... vinylului niciodată. Chitaristul sud-african Trevor Rabin l-a adus la forma demo în 1980. Case mari de discuri l-au respins! Iar în momentul când talentatul chitarist îşi prezenta compoziţiile lui Trevor Horn, în vederea colaborării cu câţiva membri din Yes, cântecul era pe la coada benzii, cu nicio intenţie de a fi propus Yes-ilor. Îl considera nepotrivit stilistic. Norocul a fost că Rabin a ieşit din cameră, iar banda a continuat să meargă, astfel că Horn a auzit demo-ul şi a văzut în el, imediat, un posibil hit. Pe când grupul Cinema lucra de zor, un grup alcătuit din Trevor Rabin şi o parte din Yes – Chris Squire, Alan White şi Tony Kaye, avându-l ca producător pe Trevor Horn - , „rătăcitul” Jon Anderson trece pe la studio, aude piesele lui Rabin şi, extaziat, se apucă să le cânte. Sună aşa de bine totul, încât proiectul Cinema dispare şi se reface...Yes! Înregistrarea albumului 90125 (1983) a durat mai bine de 7 luni, timp în care Horn a trebuit să-i convingă pe muzicieni că Owner of a Lonely Heart musai trebuie inclus pe disc, ca posibil hit. S-a dovedit că avea fler: prima piesă de pe 90125 şi single-ul din octombrie 1983 urcă pe locul I în Billboard Hot 100 Singles. Rifful introductiv al piesei e interpretat de Rabin pe o chitară Fender Stratocaster ’60 cu doze humbucker, cuplată la un amplificator pe lămpi Ampeg VT-120. E construit din power chords ce se mişcă în zona unui La doric (până şi toba premier a fost acordată în La!), dar partitura alăturată, pentru simplificare, n-a fost scrisă modal, ci în La minor (există, totuşi, songbookuri care îl notează în La major!). Deşi ideea de bază (excepţională, dar nu chiar în spiritul Yes) îi aparţine lui Trevor Rabin, compoziţia e semnată şi de Chris Squire, Trevor Horn şi Jon Anderson.
Gabriel Petric | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Home>Riffuri de chitara
Reproducerea textelor fara aprobarea autorilor este interzisa.
Articolele si fotografiile sunt protejate de legea Dreptului de autor (Legea nr 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe)
|
