Incomod (rubrică de Grid Modorcea)

Minunata lume a filmului. Pilde şi explicaţii.

Paul Newman al Olandei

“Good guy or bad guy, hero or anti hero; doesn’t matter to me, what role I play, only the character have something magical.”

Nume real: Rutger Oelsen Hauer
Locul naşterii: Breukelen, Utrecht, Olanda
Data naşterii: 23.01.1944
Data decesului: 19.07.2019
Ocupaţie: Regizor, actor, producător
Ţara: Olanda

Blond, cu ochii albaștri, înalt şi frumos, actorul olandez Rutger Hauer are o reputaţie internaţională pentru modul de-a interpreta orice rol, de la cel al unui dulce romantic la eroi de acţiune sau chiar ticăloşi siniştrii (a apărut în două filme cu vampiri alături de Donald Sutherland: Buffy the Vampire Slayer (1992) și Salem's Lot (2004). Fiu de actori, Hauer, s-a născut în Breukelen, Olanda şi pentru că, părinții lui au fost aproape tot timpul în turnee, el şi cele trei surori ale sale au fost crescuţi de o dădacă. Un pic mai rebel în timpul copilăriei sale, el a încălcat normele şi rigorile școlii şi a fost de multe ori în necaz. Bunicul său a fost căpitan al unui vas al marinei comerciale şi la vârsta de 15 ani, Hauer a fugit pentru a lucra pe un vapor timp de un an. La fel ca bunicul său, Hauer suferea de discromie, fapt ce l-a împiedicat să continue cariera sa ca marinar. La întoarcerea de pe vapor el a urmat școala la seral și a început să lucreze în industria construcțiilor. Când a început să aibă necazuri din nou la şcoală, părinții lui l-au înscris la clasa de artă teatrală pentru a-şi canaliza furia. Crezându-se el însuşi un scenarist, avea să-şi petreacă majoritatea timpului scriind poezie şi stând prin cafenelele din Amsterdam în loc de a studia. A fost exmatriculat pentru absenţe și astfel a ajuns din nou pentru o scurtă perioadă în marina olandeză. Decis într-un final că nu-i place viaţa militară, el i-a convins pe superiorii săi că are grave probleme de comportament şi astfel a fost trimis la o casă specială pentru pacienţii cu probleme psihice pentru recuperare. Acesta a fost un loc foarte neplăcut, dar Hauer a rămas acolo până ce i-a convins pe ofițerii de rang superior că nu au nevoie de el.

A fost un ecologist convins, astfel el a luptat pentru eliberarea co-fondatorului Greenpeace, Paul Watson, care a fost condamnat în 1994 pentru scufundarea unei nave norvegiene ce se ocupa cu vânătorea ilegală de balene. Potrivit site-ul oficial Rutger Hauer, nava a fost scufundată în 1992, ca semn de protest asupra Norvegiei care îşi anunţase intenţia de a reveni la sacrificii ale balenelor în scopuri comerciale, fapt ce urma să încalce interdicţia internaționala a “Comisiei mondiale privind vânătoarea de balene”.

La sfârşitul anilor '80 şi începutul anilor '90, Hauer a devenit bine cunoscut de publicul din Marea Britanie pentru o serie de spoturi Guiness unde apare îmbrăcat în negru. El a declarat însă public dispreţul său faţă de băutură şi cum de fiecare dată după ce bea şi se trăgea scena, era nevoit să o scuipe. Ca o paranteză, cât timp a fost la Bucureşti a băut doar apă plată, dar foarte multe ceşti de cappuccino.

Apariţia sa în acele spoturi se pare însă că a dus la o creştere a vânzărilor de Guinness. Publicaţiile de profil au semnalat la data de 19.07.2019, moartea actorului Rutger Hauer, cunoscut cel mai bine pentru rolul său din SF-ul clasic al lui Ridley Scott, Blade Runner. Nu a fost numită şi boala ce-a dus la decesul actorului de 75 de ani; Variety.com a menționat că a murit după o scurtă suferință, în casa sa din Olanda.

Printre cele mai semnificative titluri din cariera sa de peste 60 de ani se numără: Turkish Delight (1973, în regia lui Paul Verhoeven), o poveste de dragoste erotică ce-a ajuns propunerea Olandei la Oscar; Nighthawks, filmul din 1981 al lui Sylvester Stallone, ce a marcat debutul lui Hauer la Hollywood în rol de terorist; a fost urmat de Blade Runner, în care a interpretat unul dintre cei mai complecşi villaini din istorie, criminalul și contemplativul replicant Roy Batty. În 1985 a fost distribuit în Ladyhawke, alături de Michelle Pfeiffer, iar anul următor a intrat în pielea unui autostopist nebun în The Hitcher. A fost pe rând villain, erou romantic şi de acţiune. A fost şi vampir şi vânător de vampiri în filme și seriale TV (precum Buffy the Vampire Slayer), iar în 2005 a apărut drept corporatist malefic în Batman Begins.

Printre foştii colegi şi prieteni care au lăsat mesaje legate de moartea starului pe rețelele de socializare s-au numărat regizorul Guillermo del Toro, care l-a descris drept „un actor intens, profund, adevărat și carismatic, care a făcut să fie mai autentice, mai frumoase și mai pline de forță peliculele în care a jucat”, dar şi actrița Daryl Hannah (care i-a fost alături în Blade Runner), ce a publicat un simplu „lacrimi în ploaie” pe contul său de Twitter, un citat din replica de final a lui Roy Batty: "I've seen things you people wouldn't believe. Attack ships on fire off the shoulder of Orion. I watched C-beams glitter in the dark near the Tannhäuser Gate. All those moments will be lost in time, like tears in rain. Time to die."

Este, desigur, monologul replicatorului morţii Roy Batty, pe care Hauer a dat-o în aşteptare în mod nemişcător în distopia formării lui Ridley Scott Blade Runner (1982). Hauer a deviat de la scenariul original în scena iconică a dramei science fiction şi a modicat textul în mod crucial. În special, piesa lui a format acest moment cheie în care Batty, arta artificială, își dezvăluie sufletul și, spre deosebire de creatorii lui lipsiți de scrupule, demonstrează adevărata umanitate.

“Most of the real bad guys in the world are people like you and me; they're not stupid, and you can't smell their horns.” (Rutger Hauer)

Bryan Adams de altfel a vorbit foarte frumos despre omul Rutger Hauer. Violența, fie că se practică sau se confruntă dureros, este într-adevăr un motiv central în multe dintre filmele lui Hauer, dar el însuși a fost un pacifist vehement și un inamic al armelor pe toată viața sa. Poate că a fost, de asemenea, parțial dezgustul său față de brutalitate, care i-au permis adesea unui astfel de spectacol nemilos.

Conform paginii sale de ImDB, Hauer mai avea încă cinci proiecte în lucru.

A fost căsătorit de două ori. Cu prima soție, Heidi Merz, a avut o fiică, devenită și ea actriță – Aysha Hauer. Cel de-al doilea său mariaj, cu Ineke ten Cate, a durat 50 de ani. Şi-a publicat viața și activitatea într-o autobiografie, apărută în 2007 și a venit în ajutorul copiilor și femeilor bolnavi de SIDA prin asociația sa, Rutger Hauer Starfish.

Rutger Hauer a fost mult timp rezident al Statelor Unite. Ca și odihnă și "casă", totuși, după cum spunea odată, el și-a văzut ferma în Friesland chiar în nordul Olandei. Dar de multe ori el nu era acolo. Pentru că a călătorit mult, de la o locație la alta, în multe țări. Rareori apărea în public. Voia să se concentreze asupra muncii sale, nu asupra persoanei sale. I-a plăcut, de asemenea, să stea departe de locațiile de filmare. A transformat un camion vechi într-o casă mobilă. Cameră de zi, bucătarie, dormitor. Și îi plăcea să iasă din aglomeratie în natură. Cu motocicleta a mers la locul de filmare dimineața și în seara. "Filmul este viața mea", a spus el odată într-unul dintre rarele sale interviuri. "Dar nu trebuie să fiți dominat de această lume iluzorie."

“People think if you're a movie star, you're the boss. But first of all, I'm not a movie star, I'm in a very different place. I'm not looking to do what I want - I am looking for what we can find. It's a creative process.” (Rutger Hauer)

Relu Bălaşu
27 iulie 2019

Foto: arhiva personală Relu Bălaşu

Într-un suflet de copil.... o galaxie atât de îndepărtată

O sală de cinematograf. Mică... 100 de locuri, întunecoasă, cu scaune din lemn. Tare. Un oraș de provincie, pierdut în zăpezile începutului de an 1979. Mediu perfect, atmosferă numai bună pentru a impresiona sufletul și a deschide imaginația unui copil de 9 ani. Nave uriașe, lumi îndepărtate, prințese așteptând să fie salvate, cavaleri (Jedi)... . Soldați, roboți și lasere. Toate însoțite de muzica vibrantă, impetuoasă, asemenea unui imn național. Sunetul și vizualul se completau reciproc și se insinuau în sufletul și în mintea atât de ușor impresionabilă la vârsta aceea. Într-un univers real gri, în plină copilărie fără prea multe bucurii, primul "Star Wars" a însemnat pentru un băiat totul. Jucăriile pe care nu le avea acasă și doza mică de rebeliune pe care școala o distrugea din fașă.

Mergeam aproape în fiecare zi să-l văd (rula o săptămână întreagă), mergeam pentru ca să uit de lumea de afară. Preț de aproape două ore nu mai aveam nevoie de nimic. Oricum nu aveam nimic, dar cel puțin nu mai tânjeam după multele vise pe care părinții nu mi le puteau îndeplini decât arareori. Ciocolată, banane, poate și o jucărie. Deșertăciuni. În sala de cinematograf, filmul era singurul și unicul vis. Era Povestea. La fel ca în basmele spuse de bunica mea, cu eroi și eroine, poveștile în care binele învinge întotdeauna răul. Petre Ispirescu cu toată pleiada lui de voinici și zmei, transpuși într-o galaxie îndepărtată.

Ochii obiectivi ai maturității mele scormonesc mai mereu întortocheatele căi subiective ale sufletului, în încercarea de a înțelege de ce anume privesc și acum cu încântarea copilăriei, orice producție din saga celebră a lui Lucas. De ce încă aștept cu atâta nerăbadre zburdalnică lansarea noului episod VII.

E totuși atât de simplu. Primul film din serie a venit exact atunci când trebuia. A fost momentul cel mai bun, de aceea a rămas, de aceea a lăsat urme. Toate aceste considerații se reflectă cu ușurință asupra unei întregi generații. O întreagă generație de puști au trecut și au simțit ce am simțit eu și au crescut exact așa cum nu dorea regimul. Regimul a permis ca un film de acest gen să ruleze la cinematograf, iar motivele pentru care a făcut acest lucru, recunosc îmi scapă. Consecințele acestei erori au rămas. De aceea pentru mulți din generația mea filmul este un cult. Am trecut de vârsta posterelor lipite pe pereți defapt nu am făcut asta niciodată pentru că nu am avut ce să lipim. Nu am colecționat nici jucării sau figurine, sau alte ”merchendaise”-uri specifice pentru că atunci când ne doream să facem acest lucru, nu am avut posibilitățile necesare. În ciuda tuturor acestor piedici, mulți dintre noi am rămas fideli ideii de Star Wars. Am fost setați pe traiectoria asta de filmul din 1977 și am rămas cumva pe acolo. O părticică mică din conexiunile noastre cerebrale, sunt ocupate și astăzi cu lumea imaginară a lui George Lucas. Cu toate astea, sunt departe de ceea este îndeobște recunoscut astăzi drept un fan Star Wars. Am pierdut startul demult, atunci când nu am avut mijloacele necesare să devin un astfel de individ.

Universul Star Wars a devenit peste ani unul imens. Realitatea a depășit ficțiunea, viața a bătut filmul. Există două aspecte clare ușor evidențiabile. Cel mai vizibil este cu siguranță uriașul imperiu comercial. Clădit cu voia, sau fără acceptul lui George Lucas, aici este mult de discutat. Emblemele universului creat de Lucas sunt însă peste tot. Fie că vorbim de eroii acestei lumi, buni sau răi, sau pur și simplu de logo-uri și alte instrumente vizuale. Toate însă au un numitor comun: se vând bine. Mici sau mari, tineri sau mai puțin, fiecare poate să cumpere ceva din ”Galaxie”. Jucării din pluș, jocuri de computer, caiete, rechizite, mii și mii de materiale colecționabile îi înnebunesc pe copii. Haine, triciclete, biciclete. Yoda pe un pahar promoțional. Jar-Jar Binks pe suzete. Jachete cu silueta amenințătoare a lui Darth Vader. Luke Skywalker pe cutii de înghețată.

La adulți treaba este mai seriaosă. Sau nu? Mii de site-uri, milioane de cuvinte pe bloguri, conferințe anuale cu mii de participanți, cohorta de fani trecuți de vârsta pubertății discută în continuare despre pasiunea lor, în cele mai ciudate moduri.

Iar pasiunea? Gama este și aici deosebit de variată. De la indivizii care încearcă în diferite stagii să transpună în viața reală navele imperiului, până la cei care o consideră pe Carrie Fisher, aka ”Prințesa Leia” cel mai sexy personaj femin apărut vreodată pe marele ecran. Vorbesc cu precădere despre scena din începutul Episodului VI ”The Return Of The Jedi”, o Carrie Fisher îmbrăcată cât se poate de sumar, suficient încât să nu înfierbânte prea tare mințile privitorilor adolescenți, dar plasată strategic în brațele unui Jaba The Hutt mare și scârbos, exact atât de fioros încât să o facă pe prințesă complet neajutorată. Aproape goală și neajutorată. Cu aceste două chestiuni nu e de glumit când vine vorba de băieții anilor '80.

Declarații multe și controverse au circulat în ambele sensuri atât dinspre creatori și producători înspre fani, dar mai ales invers. În ciuda a tot ceea ce s-a spus sau scris, lucrurile sau mișcat pe aceeași traiectore. Franciza s-a diversificat iar universul fictiv creat de Lucas a devenit din ce în ce mai complex, așa cum l-a voit autorul, dacă e să ne luăm după declarațiile lui inițiale.

Personajele s-au înmulțit, lumile îndepărtate ale galaxiei au fost descrise mult mai amănunțit, în cărți și benzi desenate. Începi să uiți defapt ce este mai important. De la ce a pornit totul. Filmele. Filmele la care ne vom întoarce anul viitor. Cu multe speranțe, și promisiuni. Acum avem doar zvonuri și o singură certitudine: J.J Abrams. Recent unul dintre numele sinonime cu lumea de celuloid a lui Lucas, compozitorul John Williams și-a confirmat implicarea în continuarea seriei. Ceea ce nu poate decât să ridice standardele lui Abrams. Muzica a completat perfect de-a lungul anilor, povestea de pe ecran. Cele două au devenit încă de la primul film al seriei un întreg inseparabil.

Cu toate acestea, noi, cei care iubim povestea și lumea din spatele numelui, nu am fost lăsați de izbeliște în anii ce au trecut de la apariția ultimului film din serie ”The Revenge Of The Sith”. George Lucas a trecut cu arme, bagaje și studiouri în lumea animației digitale 3D aflată în plin boom. În 2008, studiourile Lucasfilm aveau să lanseze seria animată Star Wars The Clone Wars. Așteptările au fost foarte mari. Lucas era implicat direct în proiect, la fel și John Williams, așa că toată lumea spera la o continuare animată care să se ridice măcar parțial la nivelul producțiilor cinematografice. Proiectul a fost dat pe mâna lui Dave Filoni, un nume complet necunoscut. Războiul Clonelor a început cu un lung metraj, o producție care a trecut aproape neobservată în multitudinea de filme animație pe care studiourile consacrate gen Pixar sau Dreamworks le lansaseră deja pe piață. Fanii l-au apreciat, iar criticii au încercat să scoată în evidență originalitatea animației. Povestea a continuat pe TV sub forma unei serii. Așa a început magia. La început Filoni părea să nu găsească identitatea noii sale misiuni. Nu îi era nici foarte clar publicul țintă al producției. Difuzată pe Cartoon Network, povestea din Clone Wars se zbătea între subiecte puerile destinate copiilor, deși scenariul putea mult mai mult. În cele din urmă, începând cu sezonul 2 dar mai ales 3, Star Wars The Clone Wars, alege calea scenariului de calitate și devine o producție care va ajunge să stea fără complexe pe același piedestal cu primele filme ale seriei. Întunecată, subversivă, antrenantă, lumea seriei animate, vă poate prinde cu ușurință în mrejele ei. Personajele se accentuează pe măsura trecerii timpului, animația devine din ce în ce mai complexă, povestea prinde substanță, astfel încât odată cu sezonul 4 The Clone Wars ajunge să devină un standard după care sunt judecate inclusiv filmele reale ale seriei.

Ahsoka Tano, face parte din specia Togruta, și este uncenica lui Anakin Skywalker în tainele Jedi. Datorită seriei animate, a complexității personajului, ea este astăzi una dintre figurile emblematice ale universului Star Wars. Războiul Clonelor va fi întrerupt la sfârșitul sezonului 5, difuzarea lui pe Cartoon Network trebuind să înceteze datorită contractului pe care George Lucas tocmai ce-l semnase cu Disney. Dave Filoni nu a vrut să renunțe așa ușor la seria sa animată așa că a scos și celelalte episoade, episoadele care concluzionau subiectul serialului. Ele au apărut sub titulatura The Lost Missions și au fost difuzate doar în rețeaua Netflix. La cererea uriașă a fanilor privați astfel de vizionarea episoadelor finale, acestea au apărut în aceste zile și pe Blu-ray.

Pe majoritatea fanilor adevărați i-a deranjat toată nebunia comercială a ultimilor ani. Alunecarea spre derizoriu a Universului Star Wars. În turbulenții ani '80, în plin Război Rece, America și-a denumit programul militar spațial Star Wars. Astăzi, emblema apare pe pahare de plastic de unică folosință și pe lenjerie intimă pentru copii. Să fie această alunecare în comercial ieftin, simbolul declinului? Mulți susțin acest lucru.

Întreaga medie mondială a comentat contractul dintre George Lucas și Disney. Impactul acestui subiect a fost unul atât de puternic încât i-a surprins pe toți protagoniștii. Lucas a trebuit să iasă și să promită marea cu sarea altfel risca linșajul fizic, nu numai cel mediatic. S-a scris mult despre interesele economice uriașe din spatele fuziunii. Au făcut-o cei mai importanți analiști media sau financiari.

Întrebările rămân însă pentru noi, copiii crescuți cu Războiul Stelelor în suflet. Cu noi ce se întâmplă? Pentru că deși imaginația noastră este încă tânără, nu mai avem vârsta fizică a unui copil. Avem alte așteptări de la ”Galaxie”.

O primă indicație a noii direcții înspre care se îndreaptă franciza în epoca Disney, este noua serie animată Star Wars Rebels. Lucas nu a renunțat la talentul lui Dave Filoni cel care a creat Clone Wars. Noua serie a debutat cu succes, în luna octombrie a acestui an. Evenimentele animate din Rebels au loc cu cinci înainte de primul film ”Episode IV A New Hope”. Personajele sunt complet noi, iar astea nu sunt singurele aspecte care diferențiază cele două animații. Rebels, deși este creată de Filoni, este o producție Disney. Cu tot ceea ce înseamnă acest lucru. Publicul ei, este publicul țintă Disney. Animația în sine este ușor modificată, personajele și povestea sunt destinate unui public foarte.... tânăr. Dacă aș avea 10 ani, uau!, aș fi înebunit după acest serial. Dar nu îi am, așa că regret atmosfera întunecată și povestea complexă din Clone Wars. Nu spun că noua serie este rea. Nu nici vorbă. Sunt ferm convins că își va găsi ușor locul în Universul Star Wars. Dar nu e pentru mine.

Iar ca mine mai sunt milioane. Milioane de băieți și fetițe, fermecați odată demult de Luke Skywalker, Darth Vader sau Yoda. Și de ce nu, nici Jar-Jar Binks nu era chiar de lepădat. Cu noi cum rămâne?

Aici cred eu că e miza întregii afaceri Lucas-Disney. Dincolo de găsirea modalității de atragere a noi prichindei, Lucas are o și mai mare problemă. Milioanele de adulți a căror unică speranță este producția cinematografică de anul viitor regizată de J.J. Abrams. Presiunea e uriașă. Dacă filmul va fi un eșec, temelia noului imperiu media se va clătina, poate chiar se va prăbuși.

Eu încă privesc la cerul înstelat la fel cum o făceam acum 35 de ani. Ochii mei încă mai așteaptă să vadă traiectoriile navelor imperiale, sau zborul ”Șoimului Mileniului”. Dar acum e doar întuneric afară și e frig. Ultimele zvâcniri ale toamnei aduc nori cenușii deasupra cerului altădată infinit.

Ar fi cazul să mă culc. Pe noptieră mă așteaptă Yoda. E un Yoda de plastic, un kitsch chinezesc sub forma unei veioze. Dar își face treaba. Îmi veghează somnul și visele copilăriei, ...îmi aduce aminte că Forța este întotdeauna cu mine.

Ovidiu Moldovan
17 noiembrie 2014

Django Unchained (Intercom Film, 165 min) 2012 *****

"Viaţa, libertatea şi căutarea fericirii" sunt drepturi inalienabile ale omului. Sub această deviză-pretext, din Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite, Tarantino a realizat un western modern, dinamic, un pic cam sângeros pentru gustul meu, dar care va fi savurat de marele public. Muzica foarte bine aleasă, chiar în anumite momente cu mult mai bine decât în filmele care le-a consacrat, devine un seducător ingredient, plasat cu inteligenţă, în momentele cheie ale acţiunii. Cu doi ani înainte de Războiul Civil, Django (interpretat de Jamie Foxx) un sclav al cărui trecut plin de violenţă, ajunge în serviciul Dr. King Schultz (interpretat magistral de Christoph Waltz), un vânător de recompense aflat pe urmele a trei ucigaşi, fraţii Brittle. Django este singurul care poate să-l ajute să ajungă la ei, iar în schimb, Schultz îi promite să-l elibereze şi să o găsească pe Broomhilda (interpretată de Kerry Washington), soţia de care fusese despărţit cu mult timp în urmă. Dacă în Inglorious Basterds (2009), Tarantino a preamărit dorinţa de răzbunare şi satisfacţia împlinirii ei, chiar şi tardivă, Django Dezlănţuit poate aduce în plus, un sentiment de mulţumire şi reparaţie morală, fiind primul personaj de culoare ce recâştigă dreptul la viaţă liberă şi fericire al semenilor săi. Quentin Tarantino, pe lângă calitaţile regizorale şi scenaristice este un autentic descoperitor de talente, întocmai marelui regizor spaniol, Pedro Almodovar. Dacă Penelope Cruz şi Javier Bardem au confirmat talentul în atâtea capodopere [printre care amintim: Vicky Cristina Barcelona (2008), To Rome with Love (2012) respectiv No Country For Old Man (2007), Biutiful (2010)], este rândul lui Christoph Waltz şi Kerry Washington să-şi afirme consacrarea. Chiar dacă genul western este mai puţin pe placul tinerei generaţii, Quentin Tarantino reuşeşte încă din primele minute să ne înşurubeze pentru aproape trei ore în fotoliul de cinefil. Combinaţiile de clişee clasice (The Last Hard Men,1976) cu imagini din Vestul Sălbatic (High Sierra, 1941; The Ballade of Cable Hogue, 1970) şi interioare luxoase de conac (Gone With The Wind, 1939), sunt întregite de registrul comic al poveştii elegantului fancy pancy Dr. Schultz, pentru care, Oscarul primit anterior străluceşte călăuzitor. Django Unchained trebuie văzut de mai multe ori. Trebuie remarcat jocul actoricesc a încă 2 mari actori. Leonardo DiCaprio şi SAMUEL L. JACKSON. Un latifundiar infam şi sclavul său de încredere, a căror plăceri perverse sunt oamenii de jucărie... Pentru Leonardo este primul rol de personaj negativ din cariera sa, iar pentru Tarantino primul western. QUENTIN TARANTINO este unul dintre cei mai apreciaţi realizatori de film la ora actuală. Filmul care l-a adus în atenţia publicului şi a criticii a fost Reservoir Dogs, la care Tarantino a contribuit în tripla ipostază de scenarist, regizor şi interpret, alături de Tim Roth, Michael Madsen, Chris Penn, Steve Buscemi şi Harvey Keitel. Ca urmare a succesului avut, Tarantino a vândut scenariul unui alt film, True Romance, care a fost admirabil regizat de Tony Scott, cu Christian Slater şi Patricia Arquette. Cu alte cuvinte, Tarantino deţine cheia succesului. Ultimele două filme ale sale, tratează două subiecte tabu: nazismul şi sclavia. Ce ar putea urma după aceste capodopere?

Producătorul Reginald Hudlin: “Trebuie să ne amintim nu numai părţile bune, ci şi cele rele din istoria noastră. Nu vom reuşi să ne bucurăm de ceea ce este bun până nu cunoaştem trecutul şi eroismul celor care s-au confruntat cu această situaţie şi au biruit. Chiar dacă personajele filmului sunt ficţionale, ele reprezintă sute, chiar mii, de femei şi bărbaţi, albi şi negri, care s-au opus sclaviei, ducând la abolirea ei.”

Chi N. Philu
16 ianuarie 2013

How Do You Know (Intercom Film, 107 min) 2010 ***

“Treceam adesea pe lângă nişte terenuri de sport, chiar şi de fotbal, şi vedeam că ele sunt pline de femei şi fete de toate vârstele, aşa m-am gândit că n-am mai văzut de mult o sportivă pe marile ecrane, într-un rol principal. Şi pentru că sunt ahtiat după munca de cercetare, mi-am acordat un an ca să vorbesc cu un număr cât mai mare de atlete.” - povesteşte scenaristul şi regizorul filmului, James L. Brooks.

Avem (ne)voie să ştim ce ne pregăteşte soarta? O vorbă din popor spune că: "Norocul este cum şi-l face omulcu mâna lui!" Poate că americanii o ştiu sau poate că nu. Ce ştiu însă americanii şi nu ştiu românii este cum să-şi trăiască viaţa. Despre aceste lucruri aflăm de la ştiri sau din filme. Acel gen de comedii romantice după care mulţi tineri se îmbulzesc la cinematograf. Dar şi unii mai vârstnici. În cazul de faţă ingredientele principale sunt graţia şi şarmul cuplului (Reese) Witherspoon – (Owen) Wilson, privirea magnetică atrăgătoare a lui Paul Rudd şi, nu în ultimul rând, inconfundabila mimica tâmpă a lui Jack Nicholson. Un Nicholson pe care nu-l mai putem crede nici măcar într-un remake după Shining, după atâtea filme bufe care i-au îmblânzit terifianta privire a omului lup ... “How Do You Know” s-a construit pe de o parte, pe strădania albilor bogaţi pentru reuşită şi perfecţiune, iar pe de altă parte pe nevoia de onestitate şi sinceritate a relaţiilor interumane. Liantul celor două situaţii, fragilitatea, feminitatea şi nevoia de conservare dezvoltă întriga povestirii, oferindu-ne un răspuns la întrebarea: Ce s-ar întâmpla dacă doi oameni s-ar întâlni în cea mai neagră zi a vieţii lor? Aflaţi răspunsul dacă mergeţi la film. Cât mai mulţi şi la cât mai multe. Poate aşa, vom atrage norocul de partea noastră!

Chi N. Philu
11 februarie 2011

P.S. Nota bene, muzica filmului este compusă de celebrul Hans Zimmer.

Cop Out (Intercom Film, 107 min) 2010 ***

Poliţai în misiune, un film hazliu, cu doi actori perfect integraţi în rol, Bruce Willis şi Tracy Morgan. Bruce ne aduce aminte de glumele fine şi teribil de amuzante din serialul Maddie şi David, sătuli fiind de atâtea şi atâtea atentate ne-reuşite la adresa sa. Tracy Morgan sau regele comediei (cum i se mai spune!) face ca aceste glume să pară credibile, la fel ca identitatea celor doi poliţişti din Brooklyn. Râsul şi ironia fac parte din spiritul de viaţă american. Este posibil ca noi, în ultimul timp să fi uitat să râdem! Pentru a îndrepta acest lucru, ar fi benefic să mergeţi să vedeţi acest film. Un film poliţist face în general, apologia succesului binelui împotriva răului. Finalul este cunoscut în 99 % din cazuri. O veşnică dispută, întotdeauna gustată de marele public, nu de puţine ori eşuată, pe altarul comerţului cu aceasta indispensabilă minune a tehnicii. Minune care a făcut ca Oscarul de anul acesta să fie atribuit unui film care (prea)slăveşte războiul şi uită lecţiile istoriei. Lecţii care pot fi învăţate râzând. Asta şi face regizorul filmului Cop Out, reputatul Kevin Smith, care lasă actorii să se comporte ca parteneri egali şi să comunice unul cu altul. “În plus, filmul ăsta are mai multă acţiune decât are oricare alt film pe acre l-am făcut până acum”, declară regizorul. În timp ce echipa de actori juca într-un film cu şi despre prieteni, actorii s-au împrietenit cu adevărat. Producătorul Michael Tadross ne spune: “Din inimă vă spun că n-am mai trăit o experienţă mai mare şi mai frumoasă ca aceasta, pe platourile de filmare ale acestui fim. M-am întristat nespus când s-a terminat. Kevin este strălucitor şi pur şi simplu cel mai drăguţ om din lume, iar tot ce-am făcut pentru acest film m-a încântat şi m-a făcut să doresc să-l văd pe marele ecran. Apreciez că e extreme de amuzant şi că este ticsit cu secvenţe de acţiune. Am râs în fiecare zi de filmare şi sper că şi publicul va râde alături de noi.”

Chi N. Philu
19 martie 2010

“Pentru acest film cea mai mare inspiraţie au constituit-o Abbott şi Costello. Seamănă mult cu un film Abbott şi Costello ... cu pistoalele în mâini. Dacă aş fi făcut acest film pe când trăia tata, el mi-ar fi spus <Dar chiar ştii să faci filme! Eu credeam că tu şi prietenii tăi alergaţi fără rost, de colo-colo, cu o cameră în mâini. Dar filmul ăsta are o intrigă, are pistoale şi-l are pe Bruce Willis în rolul principal! Ar fi fost foarte mândru de mine.>” - povesteşte Kevin Smith.

Le Concert (Independenţa Film, 119 min) 2009 ****

Regizorul francez de origine română, Radu Mihăileanu a dat naştere unei frumoase şi verosimile „întâmplări” artistice! Din două motive. Subiectul este comun şi parodiază fin "epoca de aur". Un celebru dirijor al celei mai mari orchestre din Rusia, considerat un geniu în Occident, concediat în timpul erei comuniste, zămisleşte un plan prin care să revină în actualitate, cu noua sa orchestră creată ad-hoc, substituindu-se actualei Mari Orchestre Bolşoi din Moscova. Cel de-al doilea motiv ar fi că, prin vizionarea acestui film, românii (sau cum vreţi, poporul român) ar putea afla ce muzică ne reprezintă afară. Între aceste două considerente, avem un film ironic, la adresa imposturii ca nevoie de supravieţuire în vechiul regim şi cu ţintă pe noua orânduire (ne)dreaptă cu nostalgicii (supra)vieţuitori ai comunismului. Pe de o parte. Pe de altă parte avem un film muzical, cu multe conexiuni stilistice, de la tema principală filmului – Concertul pentru vioară în re major, op. 35 de Ceaikovski – la muzica ţigănească autentică (foto: Caliu din celebra trupă Taraf de Haidouks). Avem şi doi mari actori: Melanie Laurent şi Vlad Ivanov. „Am adorat-o în toate filmele pe care le-a realizat înainte, în special în cel de Philippe Lioret. Dar cred că aici a găsit primul ei rol cu adevărat important de femeie. Am încercat să construim un personaj feminin cu adevărat emancipat. Ţin să-i mulţumesc pentru tot ceea ce mi-a oferit. Este sublimă, pur şi simplu.” - declară regizorul filmului. Despre Vlad Ivanov, trebuie să mărturisesc, că reuşeşte un al treilea rol de excepţie, după cele din 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile şi Poliţist, adjectiv.

Chi N. Philu
11 martie 2010

Photos: Guy Ferrandis
© 2009 - Les Productions du Trésor – oi oi oi Productions – Panache Productions – Castel Films- Bim Distribuzione – EuropaCorp – France 3 Cinéma – RTBF-

Sherlock Holmes (Intercom Film Distribution, 128 min) 2009 ****

O rubrică nouă pe situl muzicii care durează. Un punct de vedere al cine-amatorului pentru care a şaptea artă este consum şi prezervare. Sherlock Holmes poate fi un început bun, aşa cum şi filmul lui Guy Stuart Ritchie te provoacă la o nouă imagine a celebrului detectiv. Acesta a evoluat spiritual, a învăţat să cânte la vioară, stăpâneşte artele marţiale, este boxer, luptător şi spadasin. Nu cred că putea fi ales altul decât Robert Downey Jr. în pielea acestui erou nemuritor, a cărui charismă trebuia upgradată. Poate fi o nouă piatră de temelie pentru cariera lui Downey, destul de zdruncinată în trecut. Sherlock Holmes este un film de aventuri, un film pentru toate generaţiile, un film modern, cu riscul de a irita puriştii genului, care-şi doreau un personaj doar cu inteligenţă şi bune maniere. “În felul său propriu, Robert este şi el un mic geniu. Este excepţional de isteţ şi iute la minte ...”, declară creatorul celebrului Lock, Stock and Two Smoking Barrels. Dar, ce-ar fi Sherlock Holmes fără asistentul său, Dr. John Watson? Povestea (re)crează un personaj dinamic, deştept ce formează o echipă bine sudată, pentru care orice mister are dezlegare. Jude Law reuşeşte un rol foarte bun, confirmând şcoala britanică. Personajul negativ, Lord Blackwood, interpretat remarcabil de actorul Mark Strong este arhetipul răului, în antiteză cu Holmes. “El se bălăceşte într-o lume ocultă şi posedă instrumentele necesare pentru teroare şi suspans … făcându-i să creadă că este o fiinţă supranaturală … inventează fel de fel de lucruri necunoscute până atunci”. De asemeni, filmul este foarte valoros prin coloana sonoră - semnată de Hans Zimmer – energică şi ademenitoare şi nu în ultimul rând, prin scenografia semnată de Sarah Greenwood, creatoarea unor decoruri memorabile („Atonement”, “Pride & Prejudice”). Sper că filmul Sherlock Holmes va câştiga măcar un Oscar din cele două nominalizări!

Chi N. Philu
12 februarie 2010