Arta Sunetelor

 

Recenzii concerte


Noi şi El

Noi si el 2020.jpgDe-ar fi să îndrăznesc a crede că Dumnezeu împrumută chipul vreunui pământean din zilele noastre, aș spune că acela este al lui Roger Waters.

L-am văzut de curând într-un interviu acordat publicației Rolling Stones (via Skype, cum se practică în pandemie). Opiniile lui critice, brute și chiar brutale, despre administrația americană actuală, despre clasa politică proțăpită la conducerea mai tuturor statelor, despre problemele omenirii, în general, pot fi discutabile și combătute, dar nu ignorate. Orice om învățat să gândească singur va aprecia sinceritatea și bunele intenții ale artistului cu, probabil, cea mai acută privire asupra ultimilor 50 de ani, trăiți de el pe culmile disperării, vorba lui Cioran. Waters este rocker bătrân, dar lucid și neobosit, gata să pornească într-un alt turneu mondial, cu speranța că muzica și spectacolele sale vor destupa mintea cât mai multor tineri și vârstnici, captivi ai naivității. Asta și-a dorit, și asta a încercat să facă în precedentele eforturi.

Dar strădania lui, dacă stau strâmb și judec ponciș, aduce în oarecare măsură cu a lui Dumnezeu, cel din Vechiul Testament, temutul YHWH al evreilor. Dezamăgirea atotprezentului – nu și atotputernic! – Demiurg față de rezultatul creației transpare în diferite pasaje din Biblie. Acuzatoarele cuvinte rostite, de pildă, prin gura prorocului Ieremia, traduceau inclemența lui Yahve față de neastâmpăratul său popor, dedat în acele timpuri la impardonabile păcate. Roger Waters constată azi că: „Homo sapiens se află în impas – putem fie să dăm drumul la iubire, să ne dezvoltăm capacitatea de a empatiza unii cu alții și să facem lucruri pentru binele planetei, sau putem să rămânem Comfortably Numb și să continuăm, ca niște orbi, cu marșul spre moarte“ (citat în maximumrock.ro, 18.07.2019).

Yahve își manifesta nemulțumirea față de toți ai săi, chemându-i la ordine sub amenințarea unor pedepse groaznice. Waters își scuipă disprețul doar față de liderii popoarelor, acuzați in corpore de proastă guvernare. Concertele date în siajul albumului din 2017, Is This the Life We Really Want?, au o scenetă semnificativă, pe la jumătatea piesei Dogs: purtând măști de latex cu chipuri de porci, Waters & trupa de acompaniament beau șampanie din pahare subțiri, închinând către publicul din sală cu gesturi de condescendență tipic politicianiste. Aparent plin de aroganță, ca orice reprezentant al clasei „superioare“, beneficiara favorurilor nemeritate, Waters dă semne de vizibil disconfort și ridică o pancartă pe care scrie: PIGS RULE THE WORLD! Reacția publicului, normal, e de revoltă. Lăsând jos primul carton și smulgându-și masca, Waters înalță apoi altul: FUCK THE PIGS! Privitorii, în extaz, izbucnesc în urale, agitând pumnii cu degetul mijlociu îmbățoșat, gest ce nu mai necesită explicații. A spune că momentul e un simplu act cathartic, l-ar sărăci de semnificație. Și totuși…

Spectacolul pus în scenă cu prilejul acelui turneu e absolut grandios. Nu doar un ecran de proiecții lat cât scena și înalt până-n tavanul sălii susține derularea graficii fabulos de bine concepute și extraordinar de expresive (adjectivele mele suplinesc palid ce se poate vedea). Un al doilea ecran se deschide perpendicular pe primul, însoțit de efecte pirotehnice și sonore. Senzația este cu totul deosebită. N-am avut ocazia să asist la o reprezentație, nici să intru astă toamnă, într-un cinematograf băștinaș, la unica prezentare a filmului selectat oficial pentru Mostra venețiană. Am primit însă – cadou de Paște! – versiunea pregătitoare a discului blu-ray, cu apariție la o dată incertă. Dacă un televizor modest pare să explodeze de greutatea mesajelor încapsulate în culori și sunete, cum o fi într-o sală destinată anume?

Waters constată antagonismul etern dintre „Noi și Ei“, fără să propună altă soluție decât cea hristică: dragostea. E frumos. Dar e suficient?

Dumitru Ungureanu
30 aprilie 2020

(Material preluat cu acceptul autorului din Suplimentul de Cultură, rubrica Rockin by myself)


Detectând noi talente

Sub tradiționala egidă a Casei de Cultură a Studenților din Cluj-Napoca (director: Flavius Milășan), recent avu loc cea de-a 28-a ediție a Festivalului Jazz Napocensis. Anduranța acestui fenomen, fără pereche la Cluj, se datorează primordial profesorului/dirijorului Stefan Vannai, totodată și lider al Orchestriei Gaio, pe care a fondat-o în 1982. Ca în fiecare an, centrul de greutate al evenimentului l-a constituit Concursul studențesc de jazz. Mulți dintre premianții trecutelor ediții și-au confirmat ulterior valoarea, nu doar pe plan național. Mă gândesc, de exemplu, la pianistul/compozitorul Lucian Ban, întâiul jazzman român lansat într-o carieră de succes în „patria jazzului”, recte USA, anume în epicentrul ei cultural − megalopolisul New York; cântăreața Elena Mîndru s-a instalat confortabil în peisajul jazzistic finlandez; trompetistul Mihai Sorohan s-a afirmat în Lituania și Norvegia; vocalista Maria Răducanu își manifestă talentele diversificate, atât acasă cât și pe felurite meridiane; Cristina Bitiusca s-a aclimatizat în Paraguay (alături de Alcides Ovelar, apreciat interpret la harpa paraguayană) ș.a.m.d.

O constatare generală se impune de la bun început: în pofida subfinanțării cronice și a sâcâitoarelor carențe de ordin material, evoluțiile junilor interpreți înscriși la Concurs, originari din diverse zone ale arealului românesc, denotă persistența talentului muzical-jazzistic în rândurile acestei națiuni (grav afectate, după eliberarea din 1989, de deplorabilul fenomen al „hemoragiei creierelor”). În fapt, quasi-unanimitatea grupurilor pe care le-am urmărit la Sala Europa a CCS merită felicitări. Misiunea juriului ‒ alcătuit din Ștefan Vannai, Alexandru Melak, Dorel Rohian, Cristina Petrescu & subsemnatul ‒ fu cu atât mai dificilă. Deoarece categoriile de premiere sunt prestabilite, au existat și situații în care unii interpreți nu au putut beneficia de evidențieri individuale, ceea ce s-a compensat oarecum prin atribuirea unui premiu întregului grup din care ei făceau parte. Un asemenea caz a fost însăși trupa Jazzissimo, laureată al Trofeului Festivalului la categoria formații. Se cuvine apreciat faptul că ultimele trei ediții ale Festivalului J.-N. au avut pe treapta supremă a Concursului reprezentanți ai Secției de Jazz a Conservatorului din Iași (departament condus de cunoscutul pianist/compozitor/profesor de jazz Romeo Cozma. Componența în care formația a evoluat la Cluj e următoarea: Cristian Bantaș/baterie, Iuliana Anton și Paulina Popa/ vocaliste, Alex Trufia/pian, Georgian Plutașu/ghitară. Doar considerente de ordin FotoJazzNapocensis 2019 1.jpgformal au împiedicat decernarea acestui Trofeu, în formulă ex aequo, încă unui grup moldav. Prin urmare, excelentului TriEthno (alcătuit din studenți basarabeni aflați la studii în România) îi fu acordat Premiul I. Combinația vocal-instrumentală e în acest caz pe cât de originală, pe atât de riscantă: Natalia Țurcan/voce, Cristina Lazariuc/ghitară-bas, Cristian Bantaș/baterie. Deși lipsiți de suportul unui instrument armonic, cei trei interpreți originari din Chișinău ne-au vrăjit prin alchimice combinațiuni de ethos arhaic și jazz postmodern, oarecum pe linia post-bartokiană a formulei inițiale a grupului Trigon (acea inestimabilă expresie jazzistică a spiritualității române la trecerea dintre secolele XX-XXI, datorată în primă instanță lui Anatol Ștefăneț/violă, Sergiu Testemițanu/ghitară/bas, Oleg Baltaga/percuție). În urma evoluțiilor sale, decisive pentru succesul ambelor grupuri, bateristul Cristian Bantaș a recepționat, de asemenea, un binemeritat Premiu I la categoria instrumentiști. Merită felicitări/încurajări și alți tineri promițători, care au primit Trofeul J.-N. instrumental și, respectiv, vocal: Vlad Briciu, un pianist debordând de fantezie, în etate de doar 18 ani, format în atmosfera Festivalului de Jazz și Blues organizat de părintele său Liviu Briciu la Câmpina; la rândul ei, cântăreața Stefania Semeniuc din Satu Mare a demonstrat certe aptitudini în sfera vocalizărilor de tip scat, acompaniată fiind de Matyas Bereczky, un pianist cu alură intelectualist-componistică, ce a infuzat salutare doze de swing mini-recitalului prezentat în duet.

FotoJazzNapocensis 2019 2.jpgO plăcută surpriză ne-a oferit originalul big band Opțional Jazz Band, alcătuit din studenți în anul întâi ai Academiei Naționale de Muzică din Cluj. Constrâns de … condiționările instrumentale cărora le erau subordonați interpreții, dirijorul Stefan Vannai a reușit performanța de a omogeniza sonoritățile unei secțiuni de cordari, cu acelea ale câtorva intrumente de suflat disparate și cu o secție ritmică încă destul de palidă. Și totuși, efectul de ansamblu ‒ îndeosebi în pasajele tematice ‒ transmitea o energie juvenilă de-a dreptul cuceritoare. Aș mai menționa meritoriile evoluții ale altor participanți la Concurs: Duo-ul Costinela Toma/voce & Florin Pană/pian (Pitești), vocalistele Alexandra Cojocariu, Lorena Cernișov, Nicoleta Stoian, Sorana Ionescu (toate din Centrul Universitar Cluj), pianistul turdean Daniel Florea, Marinela Radu (C.U. București), ghitaristul Georgian Plutașu & pianistul Alex Trufia (ambii din C.U. Iași), și ‒ tot de la Cluj ‒ trupa Jump și percuționistul de 11 ani (!) Alexandru Onac. De reținut atractivele versiuni conferite celebrei compoziții a lui Johnny Răducanu Jocul țambalelor de către duo-urile vocale Iuliana Anton / Paulina Popa din Iași și Alexandra Cojocariu / Lorena Cernișov din Cluj.

În cadrul Galei propriu-zise, am urmărit un concis recital al big band-ului Gaio. Deși majoritatea componenților săi actuali sunt studenți din anii începători ai ANMGD, și deși pentru repetiții nu au avut la dispoziție decât vreo două luni, dirijorul Stefan Vannai a reușit (pentru a câta oară?) să obțină din partea lor acea sonoritate de ansamblu plenară, dinamică dar echilibrată, pe alocuri chiar strălucitoare, capabilă să însuflețească publicul și să evoce zilele de glorie ale orchestrelor de swing. Apropo: de remarcat aportul energizant al bateristului Adrian Balaban pe tot parcursul recitalului, suplinind în bună măsură absența (datorată circumstanțelor actuale) a unor soliști care să creeze improvizații semnificative. Printr-o suprapunere involuntară, frumoasa reprezentație a acestui ansamblu − care, de aproape un sfert de secol, aduce onoare și prestigiu Academiei Naționale de Muzică G. Dima din Cluj − a coincis cu Gala Aniversară ocazionată de împlinirea Centenarului prestigioasei noastre instituții patronatoare. Cum Festivalul fusese antamat cu mult timp în urmă de către CCS (ceea ce făcea imposibilă o decalare de programe) dirijorului Stefan Vannai a decis să confere acestei prestații a ansamblului Gaio un caracter omagial, în onoarea mult-iubitei Alma Mater Studiorum a muzicii transilvane.

FotoJazzNapocensis 2019 3.jpgO minunată inițiativă a venit din partea lui Iosif Sătmăreanu, ex-membru Gaio, actualmente apreciat interpret la trompetă și flugelhorn în medii elevate ale muzicii clasice. Dar cum contaminarea cu „morbul jazzului” pare a fi incurabilă, junele instrumentist ne-a propus un scurt recital revigorant, bazat pe rețeta brevetată de compozitorul/jazzmanul francez Claude Bolling: Toot Suite for Trumpet & Jazz Piano − lucrare concertantă ce transgresează delimitările (adeseori retoric-abuzive) dintre partitura clar definită și o interpretare favorizând frazarea de tip jazzistic. O atare mixtură între sofisticarea barocă și swingul contemporan cucerește un public larg și divers, după cum s-a văzut și din reacțiile spectatorilor prezenți în Sala Europa. Să nu uit: cvartetul condus de Sătmăreanu se cheamă Oscar și îi mai are în componență pe Flavius Ianchiș/pian, Adrian Muntean/bas și Dorin Pop/percuție.

Grație eforturilor depuse de polivalentul muzician Michael Crețu (nepot al notoriului Johnny Răducanu, omagiat pe parcursul ediției curente a Festivalului J.N.), am asistat și la câteva mostre din preocupările unor artiști apropiați de sfera jazzului, ce activează în Manchester (conurbația britanică unde rezidează Crețu de vreo trei decenii). Piesele propuse de aceștia reflectau multiculturalismul ce prevalează actualmente pe scena muzicală a Insulei din Vestul Europei: scoțiana Hannah McCabe/clarinet, bosniaca Sanja Govorcin/vocal & pian, kurdul Dana Ismaili/voce, sudanezul MNIB/rapper.

FotoJazzNapocensis 2019 4.jpgLast but not least, contrabasistul Michael Crețu ne-a oferit un reconfortant program, în compania colegilor săi de Trio, britanicii Ed Barnwell/pian și Myke Wilson/baterie. Repertoriul reunea, fără complexe, diverse orientări tematice și stilistice, de la preclasic la postmodern. Interesante mi s-au părut referințele la proprii antecesori, de care nepotul lui Johnny Răducanu nici nu vrea, nici nu poate să uite. Tentativa sa constă în a transfigura această moștenire în termenii sensibilității noastre actuale, ca un ecou la ceea ce muzicologul Dumitru Avakian aproxima după cum urmează: „Sunt frământări ale câtorva generații de pălmași care au împletit simțiri și sunete, de părinți și de copii, de lăutari din tată în fiu, din stirpea lui Petre Crețu Șolcanu, de dunăreni care au înmiresmat cu cântecele lor așezările Brăilei.” (cf., text introductiv la Johnny Răducanu − Legacy for Jazz, Ed. Muzicală, București, 2006). Crețu își exprimă deschis și alte afinități muzicale, cum ar fi cele ținând de melosul bizantin, brazilian, sau balcanic. Componenta pianistică pare adeseori tutelată de maniera lui Ramsey Lewis, în timp ce Wilson excelează printr-o flexibilitate percuționistică evident marcată de rădăcinile sale caraibiene. Un program cu incontestabilă aderență la public, primit de acesta cu ovații. Cam acestea fuseseră impresiile pe care mi le notasem anul trecut, după evoluția celor trei la Festivalul de Jazz de la Brăila, urbea natală a lui Johnny Răducanu. La finele lui 2019, la Cluj, am sesizat indeniabile progrese în articularea discusului muzical, printr-o judicioasă interacțiune între membrii Trio-ului. Pe de altă parte, Michael Crețu și-a manifestat atât talentele solistice (printr-un ambițios recital de unul singur, ca suport live pentru lansarea unui întreg album de contrabas solo, dedicat Conexiunii Bizantine), cât și cele de partener de confiență pentru avântatele fulgurații pianistice ale lui Barnwell, și pentru nesecata inventivitate improvizatorică a percuționistului Myke Wilson. E de adăugat, de asemenea, latura componistică a personalității lui Crețu, evidențiată pe recentul album The Balkan Connection, interpretat în aceeași formulă instrumentală, cu joviala implicare a companionilor săi: toate piesele de pe album sunt semnate Michael Crețu, mai puțin emoționanta versiune a compoziției lui Johnny Răducanu, intitulată October Song. Pe lângă valoarea lor muzicală, acești muzicieni demonstrează totodată că sunt oameni de caracter: dispuși să-și încânte spectatorii, chiar și atunci când un Festival de vechimea lui Jazz Napocensis continuă să reziste prin devoțiunea (neremunerată!) a protagoniștilor săi.

FotoJazzNapocensis 2019 5.jpg

 Virgil Mihaiu
31 ianuarie 2020

Legenda foto:
1. TriEthno: Natalia Țurcan/voce, Cristian Bantaș/baterie, Cristina Lazariuc/ghitară-bas.
2. Instantaneu din timpul festivității de premiere.
3. Trompetistul Iosif Sătmăreanu - liderul Cvartetului Oscar.
4. Contrabasistul Michael Crețu, nepot al lui Johnny Răducanu.
5. La masa juriului (de la stânga la dreapta): Virgil Mihaiu, Cristina Petrescu, Ștefan Vannai, Alexandru Melak, George Freundlich, Dorel Rohian.


Recenzii concerte 2019

Recenzii concerte 2018

Recenzii concerte 2017

Recenzii concerte 2016

Recenzii concerte 2015

Recenzii concerte 2014

Recenzii concerte 2013

Recenzii concerte 2012

Recenzii concerte 2011

Recenzii concerte 2010

Recenzii concerte 2009

Recenzii concerte 2008


 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Tusnad Blues Sept.2020.jpg

Afis_Ordean 45 de ani.jpg

Afis_Brezoi 2021.jpg