Recenzii concerte 

Sepsi Jazz & Blues la superlativ

În perioada 28-30 iunie, în Parcul Memorial '56 din Sfântu Gheorghe, am fost prezent la festivalul SEPSI JAZZ & BLUES, organizat cu statornicie de Asociația Sepsi Jazz & Blues, în parteneriat cu Primăria Municipiului Sfântu-Gheorghe și Casa de Cultură Kónya Ádám și cu finanțarea AFCN respectiv MOL - ÚJ EURÓPA ALAPÍTVÁNY. Cu această a treia ediţie, Sepsi Jazz & Blues a devenit un reper naţional, cucerind binemeritate laude atât din partea publicului, cât şi din partea jurnaliştilor şi fotografilor acreditaţi la eveniment.

Audienţa a fost diversă, atât ca vârstă, cât şi ca grupare etnică. Am fost plăcut surprins de liniştea locului ales pentru desfăşurarea festivalului, parcul Memorial ’56 din Sfântu Gheorghe (str. Kossuth Lajos nr. 13), fiind un simbol al luptei pentru libertate – comemorând revoluţia anticomunistă din octombrie 1956 din Ungaria. Acest generos spaţiu, dintre Liceul de Artă Plugor Sándor şi Casa de Cultură Municipală Kónya Ádám a vibrat de energie şi bun-simţ muzical timp de trei zile, concertele de jazz şi blues fiind inteligent alese de organizatori, iar aici le mulţumesc domnilor Endre Lázár-Prezsmer şi Csurulya Árpád, pentru invitaţie şi ospitalitate.

Prima zi i-a avut ca protagonişti pe: Blúz Bend (RO), Snétberger Ferenc & Tony Lakatos (DE) şi Harry Tavitian & Cserey Csaba (RO). Trupa locală Blúz Bend a deschis festivalul cu voioşie şi bună-credinţă în povestea bluesului, acest stil muzical, care ne împlineşte, cu bune şi cu rele, viaţa de zi cu zi. Din excelenta trupă Blúz Bend au făcut parte: vocalista Anna Green, Szabó Pál Szabolcs la chitară şi voce, Kelemen Szilárd la chitară, Tóth Olivér la chitară bas şi Csurulya Árpád la baterie. Duoul format din excepţionalul chitarist Ferenc Snétberger și renumitul saxofonist Tony Lakatos a entuziasmat publicul cu momente speciale de jazz și măiestrie improvizatorică. Ferenc Snétberger, considerat unul dintre cei mai sensibili chitariști din lume, a cucerit audienţa cu tehnica sa de neegalat, iar Tony Lakatos a ambientat atmosfera cu rafinate şi robuste solouri de saxofon tenor. De la ora 21, mult iubitul duo Harry Tavitian & Cserey Csaba, care a punctat şi un record de audienţă al festivalului, ne-a dăruit un show de excepţie, improvizatoricele conversaţii, pe diverse teme muzicale sau folcloristice, transformând recitalul într-un moment unic, ravisant, de neuitat. Despre veteranul jazzului şi bluesului românesc, aţi aflat multe amănunte în cartea mea, Blues Made in Romania, aflată acum la a treia ediţie. Iată, un mic extras:

„Harry Tavitian este absolvent al Liceului Mircea cel Bătrân din Constanța (1971), al Facultății de muzică de la Brașov (1976) și al Conservatorului Ciprian Porumbescu din București (1979). La 17 ani, Harry Tavitian a început să cânte blues. Din 1976, s-a dedicat  jazzului. În 1978, la Constanța, a pus bazele grupului Creativ, împreună cu violonistul George Mănescu. În 1979, sunt cooptați contrabasistul Cătălin Frusinescu și chitariștii Gheorghe Petcu și George Oprea. În martie 1980 formația primește premiul I pentru debut la Festivalul Internațional de Jazz Sibiu. În noiembrie 1980 este cooptat bateristul Corneliu Stroe. De-a lungul timpului a colaborat cu numeroși muzicieni, precum: Cserey Csaba (baterie), Anatoly Vapirov (saxofoane), Johnny Răducanu (pian), Okay Temiz (percuție), David Yengibarian (acordeon), Ion Baciu Jr. (pian). Harry Tavitian a susținut, în cei 50 de ani de activitate, nenumărate concerte peste hotare, în Rusia, Lituania, Franța, Italia, Germania, Bulgaria, Portugalia, Republica Moldova, Serbia, Polonia, Scoția, Ungaria, Grecia, Turcia, Belgia, Olanda, SUA, Armenia (ca invitat personal al președintelui Armeniei), Slovacia, Elveția, Cehia, Austria, Slovenia. Până la Tavitian, Mihai și Ștefan Berindei, Marius Popp, Richard Oschanitzky, Dan Mândrilă, Johnny Răducanu erau, în exclusivitate, muzicieni de jazz. Tavitian poate fi considerat, pe bună dreptate, primul pianist/vocalist de blues tradițional din România.”

Revenirea lui Harry Tavitian pe scena de concert s-a produs la Bacău într-un eveniment privat de solo pian, însă concertul de la Sfântu-Gheorghe a fost cel care l-a readus în atenţia fanilor jazzului din România. Cserey Csabcsi Csaba este apreciat ca unul dintre cei mai buni percuţionişti din România. S-a potrivit de minune cu Harry Tavitian, cu care nu mai cântase de aproape de cinci ani. A fost un recital fenomenal, în care modulaţiile maestrului armean se împleteau fericit cu percuţiile pline de vigoare ale lui Csabcsi. Libertatea muzicii de jazz oferă momente irepetabile, unde genialitatea acestui redutabil duo ne-a lăsat o impresie puternică, divină chiar, cei doi fiind mai presus de orice severă expectativă.

„Mă bucur să revin aici după 14 ani. Am amintiri frumoase de la concertele din Sfântu-Gheorghe (solo pian sau cu Corneliu Stroe, Anatoly Vapirov, Orient Express, graficiana Klara Tamas, Cserey Csaba). Înainte de 1989, la Sfântu Gheorghe a funcționat un club de jazz deosebit, condus de plasticianul Kiss Béla. Libertatea interioară, deschiderea spre avangardă și cultura lui deosebită au făcut ca membrii clubului de jazz – în majoritate copii și tineri pe care Béla îi iniția în tainele artelor, să devină unii dintre fanii de jazz cei mai entuziaști. Îmi aduc aminte cu mare plăcere atât de întâlnirile pe care le aveam cu aceștia la festivalurile de jazz de atunci de la Sibiu, Costinești, Brașov, dar și de concertele de la Casa de Cultură din Sfântu-Gheorghe, unde sala era arhiplină și atmosfera extraordinară. În urmă cu patru ani Béla a plecat la Domnul. Vineri seara îmi va lipsi foarte mult.” (Harry Tavitian)

Sâmbătă, 29 iunie 2024 a debutat cu un concert exploziv, Tóth Viktor Skylark Metropolitan din Ungaria, care a pus în valoare veleităţile şefului de orchestră, apreciatul saxofonist și compozitor Viktor Tóth. De la ora 18 a concertat EWIVA feat. Zoltán Lantos (RO) un fascinant trio de jazz, în care capabilităţile excelentei vocaliste Evelin Tóth, au fost deosebit de bine primite de public, deopotrivă cu atrăgătoarele arpegii ale violonistului Zoltán Lantos şi ofensivele ritmice ale percuționistului András Halmos. Din Ungaria a fost invitat un grup inedit, numit Tariqua, un refugiu al marocanului Said Tichiti, originar din Sahara, ce ne-a petrecut pe ritmurile pulsatorii ale ritualurilor de transă gnawa (în traducere liberă ar însemna persoană neagră). Aromata muzică a trupei TARIQA este o contopire structurală de muzică gnawa marocană și muzică populară maghiară, ce şi-a creat o identitate proprie, seducătoare şi... tămăduitoare. Marocul a ademenit mulţi muzicienii din zona rockului, bluesului şi jazzului. O legendă a jazzului, Randy Weston a căzut sub vraja lui gnawa în anii ‘60. Sedus de gwana, Jimi Hendrix a compus o piesă numită Castles Made of Sand. Mari celebrităţi ca Robert Plant, Carlos Santana, Cat Stevens, Paul Simon, Frank Zappa au experimentat muzica din Maroc. Chiar și Madonna i-a adus un omagiu, pe ultimul ei album. Alături de Said Tichiti (voce şi guembri aka sintir - o lăută cu trei coarde acoperită cu piele de cămilă sau de capră), din grup mai fac parte: Ferenc Kovács la vioară, trompetă şi voce - un maestru al jazzului și al muzicii populare maghiare, precum şi, experimentaţii muzicieni, Fanni Zahár la saxofon, Horváth Ábel la chitară, Halmos András la baterie. Un amestec ritmic de afrobeat, improvizaţie şi ritmicitate molipsitoare.

„Gnawa este cel mai vechi rock'n'roll din lume, vechi de 4.000 de ani." (William Burroughs)

Vedeta serii a fost Roberto Morbioli care a cântat de la ora 21. El a venit în formulă de trio, cu basistul Andrea Caggiari şi iubitul nostru baterist Liviu Pop, binecunoscut pentru celebrele formule, Urban Unit şi Bluescore, despre care găsiţi referiri, tot în cartea mea despre bluesul românesc. Pentru mine, la Sfântu-Gheorghe a fost al cincilea concert Roberto Morbioli Trio şi datorită acestui flamboiant show, nu am rezistat tentaţiei de-al prinde şi pe al şaselea, la The Pub Universităţii din Bucureşti. Roberto Morbioli Trio s-au aflat în turneu de 8 oraşe în România, Roberto promovând intens ultimul său album, Make It Right.

Andrea Caggiari este un basist care a început să cânte în anul 2004 cu diverși artiști italieni din blues, soul și funk. A urcat pe scenele multor cluburi, teatre și festivaluri din Italia și Europa. A participat la mai multe turnee în Africa, în special în Zimbabwe, cântând cu artiști consacrați precum Oliver Mtukutzi, Dudu Manhenga, Ivan Mazuze și mulţi alţii. În prezent, este membru al formației Holebones, unde activează ca basist, cântăreț și producător. În rolul său de basist, a cântat cu Andy J. Forest (armonicist din New Orleans), Quentin Moore (una dintre cele mai interesante voci de pe scena soul texană) și este basistul trupei Morblus (una dintre cele mai bune trupe de blues din Italia, al cărui chitarist este Roberto Morbioli). Trupa MORBLUS a fost şi este foarte apreciată de critici şi de fani în timpul impresionantei sale călătorii muzicale de peste 33 de ani. Colaborările sale cuprind artiști influenți, inclusiv: Guitar Shorty, Jesse Yawn, Robben Ford, Roomful of Blues, Big Daddy Wilson, Mike Zito, Ronnie Earl, J. Geils, Sir. Waldo Weathers (James Brown), Martha High și mulți alții. Morblus înseamnă American Blues made in Italy și captează publicul cu sunetul său original de funk, blues, rhythm & blues şi soul.

Morbioli Trio au fost deosebit de activi şi la jam-sessionul organizat după ora 23, în clubul Babel. Aici am participat la o rafinată întâlnire improvizatorică, de jazz-rock la fusion şi blues, între Roberto Morbioli, trei membri ai trupei Tariqua - Ferenc Kovács la trompetă, Zahár Fanni la flaut, Ábel Horváth la chitară, trei membri Blúz Bend - vocalista Anna Green din UK, cu o voce specială, ce ne aminteşte de Janis Joplin, prietenă cu mult regretatul chitarist Farkas László (Quo Vadis), Tóth Olivér - chitară bas şi Csurulya Árpád – baterie şi, nu în ultimul rând, îl amintesc pe János Kertész, care este muzician şi profesor de percuţie, eminent inginer de sunet al festivalului de jazz şi blues de la Sfântu-Gheorghe.

Ultima seară a festivalului Sepsi Jazz & Blues, duminică, 30 iunie 2024, a debutat cu originalul trio, Amphitrio, format din tinerii: Andrei Petrache – pianist, compozitor, Mike Alex - contrabas și Philip Goron - percuţie. Până în prezent, cei trei au concertat sub numele de Andrei Petrache Trio la mari festivaluri, precum Jazz in the Park (2022, 2023), Sepsi Jazz & Blues Festival (2022, 2023), JazzX (2023) şi Oradea FestiFall (2023). Repertoriul lor cuprinde piese compuse special de Andrei Petrache pentru această formulă de trio şi a fost o revelaţie pentru toţi cei prezenţi. Tinereţe, prietenie, inspiraţie, originalitate, profesionism, robusteţe şi, în mod special, bucurie de-a cânta. Setlistul Amphitrio pentru Sepsi Jazz & Blues a fost: 1. West; 2. North Point; 3. Counter; 4. East Point; 5. Vară; 6. South; 7. Toamna; 8. Primăvara. Membrii trupei au medii muzicale diverse și creează o atmosferă sonoră unică în concertele lor. De aceea, vă propun să îi cunoaşteţi:

„Andrei Petrache și-a finalizat studiile de licență și masterat în compoziție clasică la clasa prof. univ. dr. DHC Dan Dediu, iar în prezent continuă ca doctorand în cadrul aceleiași specializări, la Universitatea Națională de Muzică din București. În paralel, urmează o a doua licență, cea de dirijat de orchestră, sub îndrumarea prof. Cristian Mandeal. Lucrările sale au fost distinse cu peste 30 de premii la concursuri naționale și internaționale de compoziție și au fost interpretate în multe orașe importante din Europa și Asia. Activitatea sa de pianist este orientată spre scena jazzului, concertând până în prezent în diverse orașe importante de pe trei continente.”

„Mike Alex a absolvit Colegiul Național de Muzică George Enescu în secția contrabas clasic. A participat la Festivalul Internațional Eurochestrie din Franța ca solist contrabas. În perioada 2016-2017, a făcut parte din programul Erasmus+, prin intermediul căruia a susținut concerte în Sardinia și Lituania, alături de membrii celorlalte țări implicate. Cu ocazia absolvirii liceului, a concertat cu orchestra Colegiului la Ateneul Român în calitate de solist. Din vara anului 2017, s-a orientat spre jazz, fiind absolvent al Universității Naționale de Muzică din București la secția Compoziție Jazz. A câștigat mai multe premii, printre care și locul II la Concursul Național New Jazz Players, ediția 2019.”

„Philip Goron are piciorul în două lumi, fiind pe de o parte percuționist colaborator în orchestre importante, pe de altă parte baterist în proiecte cu sunete variate - de la jazz la world music. Pasiunea lui rămâne spectacolul live, unde este înconjurat de oameni, cântând pentru oameni. A produs și interpretat alături de Taxi, TUMBE, Cred că sunt Extraterrestru, RVQ (Radu Vâlcu Quintet), în prezent făcând parte din mai multe proiecte muzicale: Mădălina Pavăl Live Orchestra, Amphitrio și Luiza Zan Quintet. Împreună cu Amphitrio își încheie parcursul artistic, având ocazia aici să combine cele două lumi din care face parte – cea a muzicii clasice și cea a world music și jazz.”

De la ora 19:30, a concertat la Sfântu-Gheorghe celebrul duo Berti Barbera & Nicu Patoi. A fost o încântare şi m-am bucurat mult că i-am revăzut. Albumul Blue Drops, cel mai reuşit album din discografia lor, se află deja pe primul loc în preferinţele mele acustice, din mica noastră lume muzicală. Ambii artişti sunt, de asemenea, prezentaţi pe larg în cartea mea despre bluesul mioritic. Recitalul duoului Berti Barbera & Nicu Patoi a fost savurat din plin de audienţa prezentă, pe scurt, virtuozitate chitaristică, rafinată partitură vocală, presărată cu umor fin din partea lui Berti, care a fost şi prezentatorul în limba română al festivalului, împreună cu actorul József Nagy Lázár.

Ultimul concert al festivalului a fost susţinut de Péter Sárosi Azara feat. Nóra Tasi. Grupul SÁROSI PÉTER AZARA reprezintă modernitatea jazzului actual. Trupa este alcătuită din pianistul din Sárosi Péter originar din Târgu-Mureș și muzicienii: Gábor Szabolcs – saxofon, Kerezsi Csongor – bas; Pál Gábor – tobe, toţi născuţi şi şcoliţi în Sfântu-Gheorghe. Grupul a câștigat premiul Formația anului 2013, la Gala de Jazz din București, organizată de fundația Muzza a regretatului jurnalist bucureştean Alexandru Şipa. Tot din Sfântu-Gheorghe, Tasi Nóra, care a primit aplauze prelungite, a cântat de mai multe ori cu această formație și au avut concerte la mari festivaluri de jazz din toată ţara. Tasi Nóra a fost desemnată Revelația anului 2013, tot de către fundația Muzza. Interacțiunea dintre pianistul Péter Azara Sárosi și cântăreața Nóra Tasi a creat o ambianţă captivantă, de mare final de festival de jazz. Bravos organizatorilor! Köszönjük szépen!

Tot în aceste călduroase zile de iunie, împreună cu prietenul meu, Acsen Ibram, am vizitat cât am putut de mult, câteva obiective turistice din judeţele Covasna şi Harghita. Am călătorit în timp, în ţinutul conacelor de la Arcuş sau de la Bicfalău şi am băut apă minerală feruginoasă de la Izvorul Elisabeta (Erzsébet Forrás) de la Şugaş Băi, stațiunea comorilor aproape de Sfântu-Gheorghe. Am fost plăcuţi impresionaţi de mirificul peisaj de la Lacul Frumoasa, lac de acumulare antropic, ce asigură 50% din necesarul de apă potabilă a municipiului Miercurea-Ciuc. Am mâncat pâine cu cartofi şi gulaş de vită, în două locaţii renumite (la Bálványos şi la Ozun) şi am gustat şase soiuri de palinkă (afine, gutui, zmeură, vişine, caise şi cireşe amare). În altă zi, am făcut o vizită la atelierul de gordune al inginerului silvic, Hadnagy Lehel. El a fost deosebit de încântat de vizita noastră, s-a bucurat să ne arate cum se construieşte un instrument sau chiar o vioară. Lehel are 40 de ani şi trăieşte în satul Valea Boroş, din comuna Lunca de Jos, într-o zonă deosebit de pitorească, situată la aproximativ 40 kilometri de Miercurea-Ciuc. În 2019 a avut loc întâlnirea care i-a schimbat destinul. În sat a venit un meşter din Ungaria, Ladanyi Ferenc, care învăţase şi el, prin anii ’90, de la un meşter local, să construiască gordune, instrumente muzicale tradiţionale de pe Valea Ghimeşului. Acesta a lansat un îndemn către localnici să înveţe să construiască gordune, în dorinţa de a transmite mai departe acest meşteşug. Am aflat, de asemenea, că gordunele au început să fie folosite şi de către muzicienii de jazz şi blues, deşi, în mod tradiţional, se folosesc pentru muzica populară din zonă, în special, de către ceangăi. De asemenea, ele sunt folosite şi de muzicieni din zonele Ciucul de Jos, Gheorgheni, Bicaz, având forme mai apropiate de violoncel, iar unele instrumente asemănătoare gordunei se regăsesc şi în zona Apuseni. Celebra cântăreaţă din anii ’70, Erika Józsa, jurnalistă, compozitoare şi crainic al emisiunii maghiare de la Televiziunea Română cânta la gordună. De fapt, şi pe scena din Sfântu-Gheorghe am văzut „la lucru” un astfel de instrument.

În finalul poveştii mele adevărate de la Sfântu-Gheorghe, ţin să mulţumesc organizatorilor pentru 3. SEPSI JAZZ & BLUES FESZTIVÁL şi să salut toţi prietenii din Constanţa, Braşov, Cluj-Napoca, Bucureşti şi Râmnicu-Vâlcea, cu care am relaţionat pe parcursul acestor trei minunate zile din Ţinutul Secuiesc.

Sepsi360°

Radu Lupaşcu

3 iulie 2024

Fotografii de: Radu Lupaşcu (1, 17, 18, 20), The Banshee Studio (2, 3, 4, 12), Acsen Ibram (5, 16, 19), Casa de Cultură Kónya Ádám (6, 7, 8, 9, 15, 21); Genu Ariseanu (10, 11), Vetró B. Sebestyén András (13).

Legenda: 01. Afişul festivalului; 02. Public; 03. Snétberger Ferenc & Tony Lakatos; 04. Harry Tavitian & Cserey Csaba; 05. Harry Tavitian şi Radu Lupaşcu; 06. Tóth Viktor Skylark Metropolitan; 07. EWIVA feat. Zoltán Lantos; 08. Tariqua; 09. Roberto Morbioli; 10. Roberto Morbioli şi Radu Lupaşcu; 11. Sorin Roman, Said Tichiti, Radu Lupaşcu, Zoltán Lantos, Ferenc Kovács; 12. Amphitrio; 13. Acsen Ibram, Radu Lupaşcu, Berti Barbera, Vetró B. Sebestyén András; 14. Péter Sárosi Azara feat. Nóra Tasi; 15. Public rexat la festival; 16. Izvorul Elisabeta, Sugaş Băi; 17. Valea Boroş, Lunca de Jos; 18. Hadnagy Lehel; 19. Gorduna; 20. Conac la Bicfalău; 21. Palinka.

Jazz rafinat, cu sare şi piper

Petrică Andrei a triumfat în deschiderea seriei de concerte Arcub. 28 februarie 2024, o dată care va rămâne adânc întipărită în memoria auditoriului prezent, dar şi în analele jazzului românesc, recitalul trioului fiind înregistrat pentru un viitor live album, PETRICĂ ANDREI TRIO – Joy of Life. Încântatoare expresivitate a trioului este înfăţişată sublim, atât prin emoţionalul regal pianistic, oferit ca de fiecare dată de mâinile fermecate ale piteşteanului Petrică Andrei (n. 18 februarie 1975), cât şi de excepţionalele intervenţii la contrabas, Ionuţ Baranga (n. 1971, Iaşi) şi baterie, Vlad Popescu (n. 21 iulie 1977, Bucureşti). Joy of Life este o stare de bucurie şi plăsmuire jazzistică, ce adună atât nestemate compoziţionale semnate de Petrică Andrei (Power of Blues, Nostalgia, Acuerdos Gitanos), cât şi interpretări rafinate ale unor celebre hituri româneşti sau internaţionale (Hora lui Ionică, Cole Porter etc). A fost un recital extraordinar susţinut de trei mari personalităţi ale jazzului românesc. BRAVOS!

Petrică Andrei este absolvent al Liceului de Arte „Dinu Lipatti” din orașul natal și al Universității Naționale de Muzică din București. I-a avut ca mentori pe Anton Șuteu şi Marius Popp şi a debutat la Festivalul Internaţional de Jazz „Sibiu ’93” unde a primit Premiul I (alături de basistul Cătălin Rotaru și bateristul Dan Teodorescu). Are un impresionant palmares ce cuprinde extraordinare recunoaşteri în ţară şi în afara ei: Cluj (1994), Costineşti (1999), Vilnius (1993), Bilbao (1998), Paris (Concursul „Martial Solal” – 1998). În cadrul ansamblului Junior Cromatic Big Band, dirijat de Marin Petrache Pechea, a luat parte la un turneu în Elveția și a apărut – inclusiv cu trioul propriu, la Expoziția Mondială de la Hanovra, recitalurile sale fiind preluate și difuzate de televiziunile germane ZDF și N3 (2000). La acestea se adăugă două premii ale Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România (în 2001 şi 2006) pentru discurile numite Tribute To Herbie şi Joy Of Life. Are nenumărate înregistrări radio și apariții la televiziune sub genericele emisiunilor: Marele Jazz, Taverna, Stele de cinci stele, Unora le place, Noapte indigo. A colaborat cu interpreți de marcă din jazz: Garbis Dedeian, Aura Urziceanu, Anca Parghel, Decebal Bădilă, Cristian Soleanu, Marin Petrache Pechea, Tudy Zaharescu, Nicolas Simion, Vlad Popescu, Peter Herbolzheimer, Olivier Gatto, Wolfgang Diefenbach, Barry Altschul, Richard Galliano, Roby Lakatos. Are singura orchestră din România care a cântat cu unii dintre cei mai cunoscuţi artişti din lume: Mariah Carey, Robbie Williams, Nicole Scherzinger, Leona Lewis, Engelbert Humperdink! ”O forță creativă ce îmbină istoria cu calitatea într-un mod remarcabil!”

Ionuț Baranga are o carieră muzicală laborioasă, de peste 30 de ani. Cu abordări stilistice diverse, de la muzica clasică la jazz, profesorul Ionuț Baranga este considerat ca fiind “unul dintre cei mai buni şi mai eficienți solo contrabasiști și șefi de partidă, cu muzicalitate și înțelegere a discursului și funcției de orchestrant.” (Jaap van Zweden). A studiat cu profesori proeminenți de contrabas: prof. Silvius Varvaroi, în cadrul Colegiului Naţional de Artă “Octav Băncilă” din Iași, prof. Ioan Cheptea la “Universitatea Națională de Muzică” din București, ulterior perfecționându-se în arta interpretativă împreună cu prof. Ovidiu Bădilă, la Universitatea de Muzică din Trossingen, Germania. Performanțele sale artistice și pasiunea pentru jazz l-au propagat în elita jazzului european, fiind invitat la doar 23 de ani să ocupe postul de șef partidă contrabas și solo – contrabasist în cadrul “Royal Flemish Philarmonic”, Belgia – Antwerpen, unde activează și în prezent. A mai fost invitat permanent ca solo – contrabasist la multe orchestre prestigioase din Olanda, Franța, Belgia, Germania precum: Netherlands Philharmonic Orchestra, La Monnaie / De Munt, Rottherdam Philharmonic Orchestra, Orchestra Naționala a Belgiei, Orchestre National de Lille – Franta, Brussels Philharmonic, NDR Kölner Philharmonie, South Netherlands Philharmonic, Het Residentie Orkest – Haga, unde a cântat sub bagheta unor mari dirijori ca: Jaap van Zweden, Yannick Nezet – Seguin, Valery Gergiev.

Vlad Popescu este un baterist cu mare experienţă, prima sa recunoaştere datând din 1992 cu celebrul nostru Big Band Radio, o colaborare neîntreruptă până în anul 2011. Din 1996 a devenit percuționist secund al Filarmonicii „George Enescu”. A evoluat în toate edițiile de până acum (2000-2005) ale Festivalului Internațional de Jazz de la București, fie alături de notabili muzicieni români și străini (în 2002, alături de pianistul italian Guido Manusardi; în 2003, împreună cu formația trompetistului francez Michel Marre și grupul East Village; în 2004 – împreună cu Decebal Bădilă, această colaborare fiind reeditată și în 2005, când din grup a făcut parte și virtuozul chitarist brazilian Marcinho Eiras), fie ca lider de proiect, la ediția 2004. A fost solicitat în mai multe rânduri, pentru contribuții live, de profesorul și dirijorul american Tom Smith. Vlad Popescu este fondatorul și coordonatorul proiectului Stagiunea de Jazz, ce s-a derulat, până la începutul pandemiei, în parteneriat cu Teatrul ACT, proiect produs de Societatea Română de Radiodifuziune. Din anul 2004 și până în prezent este cadru didactic în cadrul Universității Naționale de Muzică București, fiind în prezent lector universitar doctor în cadrul departamentului de jazz/muzică ușoară.

Următoarea provocare jazzistică se va petrece pe 27 martie 2024 cu Emil Bîzgă, Alex Pădureanu, Ciprian Parghel şi Claudiu Purcărin.

Radu Lupaşcu

1 martie 2024

Trocadero Blues Nights

Reîntâlnirea cu trupa Laura & The Blue Workers, după ce am urmărit concertul de lansare a acestei formule in aprilie, la Urban Blues Festival #3, a fost o reală bucurie! Prezența pe aceeași scenă a unor muzicieni instrumentiști de excepție și cu bogată experiență cum sunt Vlady, Teo, Viorel și Marcel și a unei voci tinere minunate, sensibilă dar și plină de forță, așa cum Laura o arată ori de câte ori este la microfon, a însemnat un eveniment memorabil și o promisiune onorată cu brio care ne dă încredere în viitorul acestei formule muzicale.

Doar că aseară trupa nu s-a mulțumit cu a prezenta ireproșabil o selecție de piese remarcabile, fie cover-uri, fie originale, ci a adus pe scenă în partea a doua a show-ului un invitat de mare forță interpretativă, o “rara avis” în peisajul muzical românesc, versatilul Paul Negoiță, a cărui prezență scenică și vocală a adus o mare bucurie spectatorilor.

Am avut parte de surprize una mai placută decât cealaltă, cum ar fi interpretările vocale ale lui Teo si Vladi, prezența spiritului nemuritorului Jeff Beck prin interpretarea extraordinară a lui Teo și terminând cu piesa de bis, nu un blues ci un standard southern-rock (“Sweet Home Alabama”) la care atât muzicienii avându-l ca Jolly Joker pe Paul cât și publicul au făcut show!

Radu Birişteică

A venit toamna și odata cu ea au revenit, la Pub Universitații și serile Trocadero Blues Nights. Totodată a fost şi o avanpremieră, warm up-ul, pentru Urban Blues Festival #4, care va avea loc, săptămâna viitoare, între 20 și 22 octombrie, tot acolo, la Pub Universitații. Ambele evenimente sunt organizate de același sufletist şi iubitor al bluesului Radu Lupașcu. De asemenea trebuie amintită și generoasa gazdă de la Pub, Radu Gorgu.

Aseară, în deschidere, a fost o trupă tânăra Give ’N’ Take. Trioul este format din Alex Mateian la chitară bas, Darius Alecu la baterie şi Ioan Teodor Johnny Tache la chitară. Nu-i mai ascultasem până acum și recunosc că am fost impresionat de cântarea lor. Mi-a plăcut mult chitaristul Johnny Tache despre care am aflat, din prezentare că a câştigat, în urmă cu două luni, locul al doilea la Romanian Guitar Contest de la Iaşi. Johnny este foarte talentat şi are doar 16 ani. Rețineți numele lui pentru că, cu sigurantă, vom mai auzi despre el în viitor. Un alt lucru notabil este acela că, exceptând un cover după Jimi Hendrix, toate celelalte piese sunt compoziţii originale, lucru destul de rar întâlnit în bluesul autohton. Pentru cei ce vor să-i (re)vadă amintesc faptul că ei vor deschide ultima seară la Urban Blues Festival.

Au urcat apoi pe scenă, Laura & The Blue Workers featuring Paul Negoiță. The Blue Workers înseamnă: Lucian Teofil Boar – chitară, Vlady Cnejevici – clape, Viorel Marinache – bas și Marcel Moldovan – tobe. Laura Cernea este o tânără vocalistă, posesoarea unei voci deosebite și care, dacă ar avea mai multă vizibilitate ar avea, cu siguranță, mulți admiratori și din afara fanilor blues-rock. Paul Negoiță, veteran al muzicii romanești, reușește şi acum să impresioneze cu o voce puternică, nealterată de trecerea anilor.

Toți sunt foarte buni muzicieni și de-a lungul carierei lor au participat la multe proiecte importante ce au rămas referințe în muzica românească. Sunt binecunoscuți și apreciați de public. Teo Boar și Vlady Cnejevici au făcut parte din formula originală The Blue Workers, cea din care făcea parte și regretatul Gyuri Pascu. Un moment emoționant a fost când au cântat Crazy Feeling, in memoriam Gyury Pascu.

Programul lor a fost alcătuit din piese foarte cunoscate, standarde ale bluesului internațional. Personal mi-au plăcut interpretările de la I Feel Like Going Home (voce Paul Negoiță) și The Letter (voce Laura Cernea și Paul Negoiță). Profesionismul desăvârșit al muzicienilor a încălzit atmosfera, iar Sweet Home Alabama, din final, a determinat publicul să se alăture celor de pe scenă.

Per total a fost o seară foarte frumoasă, pe care o dorim repetată cât mai curînd.

13 octombrie 2023

Cornel Stranschi

Foto: Viorel Moldoveanu

Legenda foto: 1. Laura Cernea & The Blue Workers feat. Paul Negoiţă; 2. Laura Cernea; 3. Paul Negoiţă; 4. Teo Boar & Marcel Moldovan; 5. Vlady Cnejevici; 6. Marcel Moldovan; 7. Setlist Laura Cernea & The Blue Workers feat. Paul Negoiţă; 8. Give ‘N’ Take; 9. Johnny Tache.

Cum a fost la Brezoi 2023?

De la un festival supranumit deja „cel mai mare şi calitativ festival de blues din Europa Centrală şi de Est” aşteptările sunt foarte mari. Unele comentarii răutăcioase de pe “ţeava lumii” nu trebuiesc luate în considerare, deşi câteva nu au fost departe de adevăr (de ex. anumite părţi din prezentaţie au fost nepotrivite). Din start trebuie să remarc organizarea festivalului ca fiind cea mai bună de până acum. Chiar şi iarba a crescut pe ici pe colo, printre nisip, pietriş şi bolovani, deci se poate! Natura, de care guvernanţii noştri nu au prea mare grijă, dă o mână de ajutor organizatorilor de la Brezoi. Am scris în nenumărate rânduri despre frumuseţile ţării noastre, multe dintre festivalurile de top din ţară desfăşurându-se în locuri de poveste, Sighişoara, Tulcea, Suceava, Brezoi. Natura vie de la Brezoi, Lotrul cu haiducii lui, Ţurţudanul cu extratereştrii şi celelalte staţiuni de pe valea neîmblânzită a Oltului, conving turişti din toată lumea să facă o vacanţă de şase zile, în micul orăşel Brezoi, cu o istorie frumoasă şi pe nedrept uitată. Numele acesta a intrat deja în gura lumii şi cu timpul, ţinta sintagmei promovate asiduu în media va putea fi atinsă şi asta va fi un lucru benefic pentru comunitatea brezoiană şi împrejurimi, iar pentru România o reală mândrie naţională, cum puţine avem în mioritica noastră “industrie” muzicală. Experienţa de anul trecut le-a permis organizatorilor să respecte orele scrise în program, într-un program bogat, pretenţios, cu nume deja cunoscute de fanii bluesului de la noi, dar şi cu premiere muzicale de excepţie, care au convins puriştii genului să revină chiar şi pentru o zi de festival. Un singur lucru nu pot înţelege! De ce această încăpăţânare de program foarte încărcat, cu 5 (cinci) trupe pe zi? Majoritatea spectatorilor ajungeau după ce soarele torid dispărea în Munţii Lotrului, atmosfera devenea respirabilă şi atrăgătoare pentru povestea unui festival imaginat pentru toată lumea şi nu doar pour les connaisseurs. Trei trupe pe zi plus jam-session-ul erau suficiente într-un festival de şapte zile. Este cuvenit să (pre)domine o măsură a modestiei, a dragostei faţă de natură. Pentru toţi cei prezenţi festivalul înseamnă şi vacanţă. Sunt mult mai uşor de gestionat trei trupe alese pe criterii de valoare şi nu de cumătrie, iar spectatorii pot aprecia pozitiv, noi şi noi trupe şi interpreţi din arealul bluesului. Are balta peşte. Întotdeauna bluesul a avut de spus o poveste adevărată, care a fost apreciată de toată suflarea venită să petreacă clipe minunate cu familia, prietenii şi/sau artiştii (Câţiva dintre noi şi-au făcut prieteni noi din Portugalia, Ungaria, Statele Unite.). Bluesul a supravieţuit modernităţii timpului, atrăgându-şi de partea sa, expresia tehnică cea mai potrivită, preluând accente rock, soul sau funk.

Un admirabil exemplu este recitalul atrăgătoarei noastre vecine de la sud-vestul Dunării, excepţionala chitaristă de origine sârbă, Ana Popović, supravieţuitoarea unui cancer nemilos, dar căruia i-a făcut faţă şi mai mult decât atât, a dat naştere unui album de suflet, modern, plin de inspirate inserţii funk şi care încununează triumfal, o carieră de peste 25 de ani. O artistă de excepţie şi o chitaristă redutabilă, care a avut puterea şi determinarea să suporte cele 14 sedinţe de chimioterapie, să înregistreze, să reînregistreze şi să concerteze cu trupa ei. Albumul se numeşte Power, iar Ana cântă la Fender Stratocaster, Gibson Les Paul, chitară de jazz D'Angelico și chiar la chitară clasică cu corzi de nylon. Să nu uităm că Ana a fost singura chitaristă din afara Statelor Unite ale Americii care a fost inclusă în tributul All-Star Experience Hendrix între 2014 şi 2018, un turneu național care promovează muzica și moștenirea lui Jimi Hendrix, aflându-se între participanți celebri precum Buddy Guy, Eric Johnson, Kenny Wayne Shepherd, Johnny Lang, David Hidalgo, Dweezil Zappa, printre alţii. Numai numele acestea ar putea să dea de gândit organizatorilor şi să elimine din start conceptul de repetiţie din festival, atât de controversat în radio şant, dar şi pe reţeaua FB, libertina „ţeavă a lumii”.

“So needless to say, this record brought my spirit the salvation it needed, and ultimately, the music and my '64 Fender Stratocaster saved my life. I'm convinced now more than ever that guitars CAN save lives.” (Ana Popović)

Prima zi a festivalului a avut iniţial cinci trupe anunţate: Canaf (nu cunosc motivul pentru care nu au mai fost incluşi în programul final, însă ştiu sigur că au mai fost la Brezoi, astfel că pentru puriştii bluesului nu este deloc o pierdere); The Blues Overdrive din Danemarca au fost remarcabili showmeni, singurii care s-au străduit să nu se abată prea mult de la spiritul bluesului; Louis King s-a evidenţiat într-o formulă de veritabil jam-session, unde cu siguranţă ar fi adunat mai mult public (mai trebuie precizat că spaţiul de jam a fost plin seară de seară!); Ana Popović a excelat după cum am povestit mai sus şi, în final, am avut o Beth Hart mai pop-rock decât blues, mai cuminte decât ne-a obişnuit, mai puţin provocatoare îmbrăcată decât în precedentele dăţi, cu un program neaşteptat de nou, cu mult Zeppelin pentru connaisseurs, dar şi cu interpretări emoţionale, pline de sensibilitate şi dexteritate vocală, care au făcut-o atât de celebră în toată lumea. Venind de atâţia ani în România, făcând parte din Brezoi Blues Fest, ea poate face o bună reclamă festivalului şi ţării noastre, deşi mă cam îndoiesc că numărul înjumătăţit de spectatori din prima zi (care anul acesta a fost de circa 6.000, din estimarea jandarmilor) faţă de anul trecut (peste 10.000) să nu demonstreze cumva altceva, şi mă refer la o stare de saturaţie sau nepăsare pentru performanţa ei emoţională. Din păcate, am observat că a scăzut şi numărul de urmăritori ai transmisiei live (mulţumim lui Dragoş Burlacu pentru transmisia video!). Spun asta pentru că ultimele două zile pe care le-am urmărit de acasă, fiind nevoit ca mulţi alţii dintre prieteni, să reduc vacanţa brezoiană (şi mălăiană, fiindcă de ani buni, gaşca noastră de fani şi colecţionari de blues locuieşte pe perioada festivalui de blues la Mălaia) la numai patru din cele şase zile de blues. Îmi pare nespus de rău că nu am prins pe viu excepţionalul recital al Daniellei Nicole (Schnebelen) şi al dragilor mei clujeni de la Green Onions Experience, care au fost plasaţi primii şi au început fix la ora 17!, dar nu au beneficiat de un sunet de calitate. Meritau mult mai mult, asta este o meteahnă a organizatorilor de la noi, nu ştiu, dar nici nu vor să susţină tinerele valori. Programul lor a fost perfect armonizat pentru 45 de minute de mare festival, iar Erik le-a făcut un crochiu pe scenă până au terminat de cântat, care a fost semnat de Marcian, Eric Gales şi Kaz Hawkins şi depus în barul artiştilor de la Brezoi. Încă o dovadă că au priză la public, GOE a vândut 99% din merchandise cu care au venit la festival, acesta însemnând: discuri, tricouri, ochelari de soare, brichete, afişe şi brăţări. Şi fiindcă veni vorba de sunet, de sunetul primei zile de festival, acesta a fost bun şi foarte bun doar la aproximativ jumătate din recitalul Anei Popović şi integral la Beth Hart. Cam aşa s-a întâmplat şi în următoarele trei zile, unii artişti s-au auzit bine şi foarte bine, pe când alţii au suferit calitativ, apropou la sintagma de pomină.

Ziua de miercuri, 19 iulie 2023, a debutat cu Boogie Boys, un grup polonez care s-a făcut remarcat la Memphis în 2009 şi care a animat fervent cei 200 de spectatori din faţa scenei. Nu i-am prins, dar am auzit numai de bine de la prietenii care ne-au ţinut mese ocupate până am ajuns noi de la Mălaia, Ovidiu J. şi Cornel S. Am ajuns totuşi la Rareş şi Aminda şi pot să spun că s-au auzit cel mai bine dintre toţi românii prezenţi în lunca Lotrului. Ce excepţională voce are artista clujeană Aminda, mare păcat că a luat decizia de-a se retrage din lumea artistică. Ne-am bucurat totodată de reuşita unui duet Aminda Nomade – Paul Negoiţă în finalul concertului Rareş Totu’ s Midnight Sun featuring Aminda. Bravo lor, regretabil este faptul că NU au putut oferi posterităţii, un minim material oficial, din bucuria lor interpretativă.

Tot în această zi, am savurat măiestria orgii lui Bruce Katz, pe care îl cunoaştem bine din multele lui popasuri mioritice (Sighişoara, Focşani, Bucureşti, Braşov), de cele mai multe ori însoţit de experimentatul nostru baterist, Liviu Pop.

Următorul artist este un real bonus pentru România, Albert Cummings fiind un chitarist nărăvaş cu personalitate distinctă în marea scenă a bluesului american. A impresionat şi dovedit că marele Stevie Ray Vaughan (mai) are încă un redutabil epigon.

Însă, cel mai vehiculat nume al ediţiei 2023 a fost şi este WALTER TROUT! Pe bună dreptate, mulţi credeam că nu-l vom vedea niciodată după anunţul bolii hepatice. Iată că inevitabilul s-a produs şi Mitză (cum este dezmierdat responsabilul principal al festivalului) a reuşit să ni-l ofere acasă la noi, în carne şi oase şi, mai ales, într-o formă de zile mari. Bucuroşi am fost toţi de izbânda acestuia şi de recitalul oferit pe viu, cum se spune. Când te afli ca spectator în faţă artiştilor dintr-un festival, simţi vibraţia muzicii, te identifici cu ea, cu cei din jur, poţi face parte din “secta” bunului simţ muzical, cu totul altfel reacţionezi tolănit în fotoliul de acasă, unde ripostezi cu răutatea proverbială mioritică şi poţi găsi nod în papură oricărui organizator. A devenit o modă pentru “ţeava lumii” această ripostă mârşavă, dar fără argumente solide, totul este praf în ochi… Trecem la ziua treia.

O zi la care a fost am fost 99% prezenţi dintre mălăieni, încă de la primul act: Vali Răcilă şi Raul Kuşak. Sunet mulţumitor, prestaţie la înălţimea valorii lor, prea puţină lume. De ce au fost aleşi ca prima trupă pe soarele arzător? O întrebare la care tot eu trebuie să răspund. Pentru că sunt români. Comentariul este de prisos. Organizatorii trebuie să-şi asume vina, dacă nu erau trupe de muzicieni români mai bune decât unele din cele străine, nu comentam. Încă un argument: celebra orgă Hammond a lui Raul a stat la dispoziţia tuturor organiştilor din festival.

A urmat Marcian venit cu Trenul lui de Noapte care a cântat foarte bine şi a gândit foarte bine programul! Într-adevăr, s-au auzit toate instrumentele, dar prea încet. Din nou, mare păcat, lume puţină. Un fapt nostim, în broşura festivalului, în poza lui Marcian apare chitaristul Cyfer aka Călin Ţurcanu şi pianistul Adrian Ivăşcanu, muzicieni cu care Marcian Petrescu a cântat în perioada Big Mamou şi cu care au realizat albumul Poveştile Bluesului în… 2009. O gafă NEmeritată pentru cât a transpirat în poncho-ul lui Clint Eastwood! Apropo, aţi sesizat ce melodie a ales ca intro pentru deschiderea show-ului său? Şi încă ceva, dragi organizatori, dacă vreţi să fiţi profesionişti, creditaţi toate fotografiile din broşura dvs.! La capitolul fotografi, vreau să nu uit să-l menţionez pe Adrian Mociulschi, şi ţin să-i mulţumesc înzecit pentru mărturia lui temporală. Are deja o no(ta)bilă tuşă fotografică, recognoscibilă dintre toţi fotografii prezenţi la OABFB sau de oriunde. Am şi o mâhnire profundă, fiindcă nu i s-a dat voie să o fotografieze pe Beth Hart din faţa scenei.

După Marcian - care a fost gazda standului de merchandise (mulţumim Marcian!) şi în ultimele două zile a fost unanim apreciat ca prezentator (cu carisma!) al festivalului -, a urmat sexagenara Joanna Connor, o excelentă chitaristă (şi slide) din Chicago care a vitaminizat audienţa din ce în ce mai numeroasă. Alături de Joanna au fost Shaun Gotti Calloway la chitară bas şi Jason J. Rock Edwards la baterie, excepţionali amândoi. Recitalul Joannei a arătat originalitate, energie componistică şi expresivitate vocală. Din repertoriul ales nu au lipsit Shake Your Moneymaker, Boogie Till The Break Of Day şi balada Best of Me (de pe ultimul ei album). Trebuie amintit că penultimul ei album, 4801 South Indiana Avenue, a fost produs de Bonamassa pentru KTBA Rec. (Keep The Blues Alive).

După Joanna a urmat Sugar Blue (James Whitting) cunoscut de mulţi dintre noi din anul 2008. Acum, după 15 ani, Sugar şi Ilaria au venit cu simpaticul lor puşti, James, un mic star în devenire, dar şi cu un proiect nou, de fuziuni diverse, cu puternice legături africane, de mare priză la public, bazat în mare parte pe muzicuţă şi voce, dar am admirat şi un cuplu ritmic de percuţionişti, Coriba şi Solo (Diabate - multiinstrumentist din Burkina Faso!) Amintesc şi restul muzicienilor acestui minunat voiaj artistic afro-american: Damiano Della Torre (pian și orgă Hammond), Ilaria Lantieri Blue-Whiting (bas și voce), Sergio Montaleni (chitară  şi voce) şi CJ Tucker (tobe). Chiar dacă Sugar nu a prins cea mai bună formă, întreg recitalul a fost atrăgător şi incitant pentru audienţă. Au avut sunet bun, dar cu mici scăpări impardonabile pentru acest nivel de festival.

Marea surpriză a zilei, dar şi a festivalului a fost Anthony Gomez, un artist canadian modest şi foarte plăcut publicului de toate vârstele. Un trio de mare senzaţie, un power rock fulminant, dar şi blues care a încheiat o zi frumoasă, diversă şi cu acest frumos cadou de final. Urmăriţi-l pe unde puteţi, eu am realizat un prim contact şi voi încerca să-l aduc la Urban Blues în Bucureşti. Principalele lui atuuri sunt compoziţiile, vocea  şi show-ul exploziv, plin de solistici şi energie pozitivă. Anthony a stat la cortul de jam-session până noaptea târziu şi a cântat cu muzicienii români. Are 14 albume la activ, din care a venit la standul de merchandise cu ultimul, High Voltage Blues, scos la Rat Pak Rec. şi care s-a epuizat extrem de rapid. Despre acesta, Anthony declară: ”If B.B. King was in AC/DC, that’s what it would be. ”

Ziua KAZ HAWKINS, a patra zi la care am fost prezent/prezenţi, 21 iulie 2023, nu integral desigur, am prins puţin din ultima piesă a recitalului Othello Trio, a fost dominată de exuberanta artistă irlandeză, la a doua prezenţă brezoiană, de astă dată în mai mare vervă şi bucurie de-a cânta pentru minunata audienţă de aici. De Ben Poole ce să mai spun? Nu a plecat de la standul de merchandise până nu a semnat toate albumele, broşurile de festival, cămăşile, tricourile, pălăriile fanilor, a făcut poze cu toţi cei care au stat cuminţi la coadă, a strâns în braţe doamne şi domnişoare, ce au gustat din whiskey-ul festivalului sau palinka oferită de fanii din Cluj, Bucureşti, Suceava sau Dărmăneşti. Recitalul lui a fost bun, nu la fel ca anul trecut de reuşit, poate că starea lui euforică i-a dăunat cumva, însă publicul a savurat fiecare riff şi s-a grăbit să-i cumpere albumul înainte de se termina show-ul. Pentru mine era un déjà-vu, îl revedeam a treia oară, prima dată am alergat după el şi Schemekia la Focşani, în 2018. O surpriză plăcută a fost quartetul britanic The Hawkmen care au fost sabotaţi de sunetul prea domol şi astenit. Cred că în cortul de jam-session ar fi fost vedeta serii, fiind un amestec reuşit de rockabilly, soul și rhythm & blues, foarte antrenant pentru o bună dispoziţie şi dans. În timpul recitalului Kaz Hawkins sunetul a fost perfect. Laurenţiu Morun a fost felicitat şi pupat de Mama Kaz pe scena de festival, în văzul tuturor. Bravo lui! Ulterior am aflat că au înregistrat concertul multitrack şi probabil vor reveni cu înregistrarea la anul. Noi am făcut deja asta la Trocadero Blues Festival cu Consummate Rogues şi vom lansa albumul pe 21 octombrie 2023, în a doua zi de festival urban de Bucureşti (Mulţumim Gabi Pipaiu Andrieş, cel mai bun inginer de sunet din capitală!). Mai trebuie menţionată ambientala coregrafie aleasă de Kaz pentru scenă şi nu în ultimul rând, trebuie aplaudat îndelung chitaristul belgian Stef Paglia, al cărui unic album l-am achiziţionat şi de care m-am bucurat nespus, ascultându-l în intimitatea sufrageriei de acasă (Never Forget, 2019). Vă recomand, de asemeni, şi noul vinil Kaz, Until We Meet Again, scos la Dixie Frog Rec. a.c. şi care păstrează aceeaşi aromă vocală, acelaşi umor (haz) şi aceeaşi tandreţe, până la lacrimi (The River That Sings).

“I've been walking five years / I've been fighting five years / Now I see the river / Oh my river that sings / I've been strong for five years / Now as I wipe away my tears / I see the river/ Oh my river that sings.” (Kaz Hawkins)

În aceeaşi seară a mai concertat Toronzo Cannon, un artist american cu şase albume la activ, câte două la TA Rec. (casa proprie), la Alligator şi la Delmark şi care a produs un show electrizant, cum ne-au obişnuit majoritatea artiştilor din zona oraşului Chicago şi a adus mulţumire fanilor bluesului de peste ocean. Un bluesman adevărat, cu piese proprii, cu versuri care te introduc în lumea normală a oamenilor simpli, cu bucuriile şi tristeţile lor, cu minciunile şi adevărurile zilei şi cu un mesaj pentru cei care controlează planeta şi cărora le pune nevinovat întrebarea: “Am I the preacher, the politician or the pimp? / Sunt eu predicatorul, politicianul sau proxenetul?” Sunt convins că dacă vom avea mai mulţi reprezentanţi de culoare ai scenei de blues americane pe scena brezoiană, vom putea trăi mai intens povestea unui stil muzical extrem de puţin promovat pe toate canalele mass-media de la noi.

În afară de Toronzo Cannon, în ultimele două zile am mai putut viziona de pe “ţeava lumii” pe Sugaray Rayford, Larry McCray şi Eric Gales, trei voci ale expresivităţii masculine fără pereche. Eric Gales (aka Raw Dowg, născut la Memphis în 29 octombrie 1974) a venit pentru a doua oară la Brezoi, deşi obosit de pe drum, ne-a convins şi de această dată că este inventiv, emoţional, iar desăvârşitele sale solistici îl certifică ca pe un autentic urmaş al lui Jimi Hendrix, care a revitalizat bluesul american al ultimilor ani. Pe Caron Nimoy Sugaray Rayford îl cunoaşteţi de la Transilvania Blues Fest din 2018, unul din cele două festivaluri organizate la Braşov şi pe care îl apreciem pentru timbrul vocii sale pătrunzătoare, pe care o simţi cum te învăluie şi-ţi cucereşte fiinţa. Este un entertainer înnăscut care dansează cu graţie, în ciuda staturii sale impresionante. A venit însoţit de o trupă de profesionişti cu care putut explora teritoriul muzicii soul şi funk cu mare lejeritate. Despre chitaristul Larry McCray, Joe Bonamassa declară: “În spiritul lui B.B. King, Luther Allison și Little Milton, Larry este printre cei mari! Acum depinde de lume să-l redescopere. A fost aici tot timpul.” Noi îi cunoaştem duzina de albume şi sperăm că şi publicul va fi (fost) cucerit deopotrivă. Nu uit să laud excepţionala prestaţie BLUESCORE, despre care toată audienţa a avut numai cuvinte de laudă şi de admiraţie profundă. Bravo LIVIU, HANNO şi RAUL!

Ziua de 20 iulie 2023 va rămâne una din cele mai bune din întreg festivalul şi posibil din cele cinci ediţii internationale de până acum*. Mai trebuie spus că o ediţie ideală ar putea exista doar atunci când toţi artiştii străini din festival ar ajunge prima dată în România şi sunetul ar fi perfect pentru toţi. Greu de realizat chiar şi pentru organizatorii de la Brezoi, care presupun că au cel mai mare buget de festival din toată ţara. Data următoarei ediţii brezoiene este deja anunţată, 16 - 21 iulie 2024. Locaţia va fi tot timpul aceeaşi, nisipul şi praful presupun că vor fi istorie, iarba verde proverbială, iar sunetul va deveni acelaşi pentru toate trupele din program. Primul mare nume invitat este bine cunoscut fanilor bluesului de la noi, fiica celebrului Johnny Copeland, Shemekia – viitoare regină a bluesului american, cunoştinţa noastră de la un festival eşuat din prea multă stare de bine şi iubire de sine (citiţi interviul din acest link: https://artasunetelor.ro/Interviu_cu_SHEMEKIA_COPELAND.html). Pe final, îi recomand lui Mihai Răzvan Mugescu să nu mai plece urechea la toţi fanfaronii, să nu mai facă compromisuri, să aleagă artişti pe sprânceană şi, mai ales, să discearnă bine între artişti români cu personalitate şi cei închipuiţi. O ultimă recomandare de sold-out: Seasick Steve!

Radu Lupaşcu

1 august 2023

Kirkby-in-Ashfield, UK

Foto: Adrian Mociulschi, Radu Lupaşcu (13, 15).

*Au fost cinci ediţii internaţionale (2023, 2022, 2019, 2018 şi 2017) şi una strict românească (3.5 RO 2021).

Legenda foto: 1. Ana Popovic; 2. Ana Popovic şi Radu Lupaşcu; 3. Boogie Boys; 4. Aminda Nomade şi Paul Negoiţă; 5. Bruce Katz; 6. Albert Cummings; 7. Walter Trout; 8. Vali Răcilă & Raul Kuşak; 9. Marcian Petrescu; 10. Joanna Connor; 11. Sugar Blue; 12. Anthony Gomez; 13. Fiona Campbell, Kaz Hawkins, Louis King, Radu Lupaşcu, Radu Birişteică; 14. Setlist Kaz Hawkins; 15. Radu Lupaşcu & Toronzo Cannon; 16. Jeff Boehlert şi soţia, Radu Lupaşcu, Relu Călin, Cornel Stranschi, Lucu Mateescu, Cornel Stănciulescu, Alin Ludu Dumbravă, familia Cojocariu.

Într-o ţară normală

„n-ai nevoie de foarte multe ca să fii fericit

e de-ajuns o mână de prieteni în asfinţit

n-ai nevoie de foarte multe ca să fii fericit

e de-ajuns un cântec de-ajuns şi puţin infinit.” (versuri Dinu Olăraşu)

Încă o seară minunată la Pub Universităţii. Prietenia este un sentiment rar, care iese în evidenţă, de cele mai multe ori, în situaţii limită. Am ascultat de multe ori muzica trupei Pragu’ de sus, dar nu i-am prins live niciodată. În ziua Marţienilor de la Pub am dat peste Pragu’ de sus şi astfel am aflat că erau programaţi următoarea zi, miercuri, 26 aprilie 2023. Nu am scăpat ocazia, am participat la show-ul lor şi vreau să vă recomand cu sinceritate această minunată trupă. Pentru mine, a fost un concert emoţionant, plin de energie şi bucurie. Am fredonat atât compoziţiile proprii, veritabile şlagăre într-o ţară normală, cât şi cover-uri după hituri mondiale, dar şi după răscolitoare nestemate româneşti, bine alese şi foarte bine reinterpretate. Atât de bine, că unii au crezut că sunt compuse de carismaticul lider al trupei, Călin Bârcean. Formula actuală prezintă doi foşti componenţi ai trupei sibiene Riff, pe care i-am apreciat în două concerte redutabile, ambele open act pentru binecunoscuta Ten Years After. Este vorba de încântătorul chitarist Florin Demea şi de vigurosul Cosmin Herac la baterie. Din prezentarea trupei trebuie reţinut că Pragu’ de sus s-a născut în 2004 la Timișoara, la Gala "10 ani TeleU", având pe atunci statutul de trupă studențească. Au produs 6 albume până în prezent, ultimul fiind Să nu urăști nimic, lansat în 2021. Au colaborat cu nume foarte apreciate din muzica românească, cum ar fi Mircea Baniciu, Horea Crișovan, Vlady Cnejevici, iar cu Mircea Vintilă colaborează și în prezent!

La începutul anului 2018, trupa ajunge până în semifinalele concursului Eurovision cu piesa Te voi chema. În martie a.c., Pragu' de Sus a lansat Cei care iubim Timișoara, un cântec nou dedicat Capitalei Culturii Europene. Azi te vreau, hit lansat inițial cu Mircea Vintilă și Silviu Pașca, îl descoperim în versiunea trupei Pragu' de Sus pe lista pieselor dedicate frumosului oraș de pe Bega. Un agregat folk-pop-rock cu atitudine, verticalitate, onestitate și profesionalism, în limba română. Ei sunt: Călin Bârcean – vocal, chitară, claviaturi; Florin Demea – chitară; Costel Răsuceanu – chitară bas, voci; Cosmin Herac – tobe; Sorin Rusu – claviaturi.

Închei mica mea epistolă, lăudându-le virtuţile în acest generos spaţiu de concerte live, The Pub Trocadero, din centrul capitalei României - ATENȚIE LA PRAGU' DE SUS!

Radu Lupaşcu

27 aprilie 2023

Foto: Viorel Moldoveanu

A treia ediţie a fost o reuşită

Urban Blues Festival a depăşit cu brio a treia ediţie şi şi-a consolidat reputaţia pe plan local şi naţional. Este singurul festival dedicat bluesului din capitala României! Sub generoasa umbrela a muzicii de blues au fost aleşi în recitaluri, artişti tineri şi consacraţi, ce au excelat în blues şi alte stiluri muzicale derivate. În cele trei ediţii au fost prezenţi muzicieni din Satu-Mare, Cluj-Napoca, Timişoara, Braşov, Râşnov, Petroşani, Constanţa şi Bucureşti. Din afara ţării, au fost aplaudaţi la scenă deschisă, muzicieni români stabiliţi în: Italia, Austria şi Statele Unite. Pentru ediţia următoare vor fi invitaţi muzicieni români atât din România (din oraşele Buziaş, Sfântu Gheorghe şi Deva), cât şi trupe de certă valoare din Serbia, Bulgaria, Marea Britanie şi Norvegia. UBF s-a remarcat printr-o conduită ireproşabilă faţă de artişti şi public, oferindu-le sunet de calitate, atât în club cât şi în transmisia video de pe internet. Continuăm această reuşită şi invităm muzicieni români şi străini cu personalitate, care au un cuvânt greu de spus în promovarea acestui gen muzical. The PUB Universităţii este locul unde bluesul are prioritate prin două evenimente culturale, Urban Blues Festival, de două ori pe an, - primăvara şi toamna -, şi Trocadero Blues Nights, de două ori pe lună. 

Trocadero este numele vechi al celebrului restaurant de la Universitate (două săli, o terasă grădină interioară şi una exterioară), unde se rodează muzicieni de blues, rock, funk şi jazz, în două dintre zilele de joi ale lunii. Echipa de profesionişti a UBF realizează evenimente de elită pentru publicul avizat şi pentru tineri muzicieni şi simpli fani, al căror interes pentru blues este în continuă creştere. Alături de evidentele obiective turistice şi de gastronomia locală, turistul aflat în trecere prin capitală se poate bucura de o minunată seară de blues modern sau arhaic, ducând mai departe mesajul pozitiv al mirificei ospitalităţi dâmboviţene. Zona Universităţii este propice boemei bucureştene şi studenţilor, pentru un moment cultural de relaxare şi coordonare artistică. Spaţiul interior al Pub-ului, în cele două modernizate săli, găzduieşte expoziţii, lansări de carte, întâlniri cu muzicienii, jurnaliştii şi organizatorii de spectacole din Marţea Marţienilor, precum şi spectacole de teatru. Este un real Centru Cultural într-o ambianţă primitoare, de bun-gust, aflată la intersecţia a două mari bulevarde, în centrul capitalei. Despre Marţea Marţienilor inginerul nostru de sunet povesteşte:

„Întâi a fost Revelionul tehnicienilor, obicei pierdut deja, din păcate... Apoi eu cu Tibi deveniserăm foarte apropiați, dar nu ne vedeam și vorbeam doar la telefon. Din dorința de a fi față in față să ne vărsăm amarul unul altuia, am hotărât să ne vedem într-o zi a săptămânii pentru că, în weekend noi lucram de obicei. Am luat la rând zilele săptămânii, Lunea era exclusă... este Duminica noastră, după ce se lucrează la sfârșitul săptămânii, atunci Marți a devenit posibilă și așa am început la Fire, un club ținut de prieteni buni şi unde acum 15 ani se țineau niște concerte memorabile, la care Tibi și cu mine făceam sunetul. A mai fost o mică tentativă la Cireșica inițiată de cROCo, dar după explozia de la Colectiv s-a închis locația... Apoi a început să se adune din ce în ce mai multă lume la Fire, dar am auzit de Pub că s-a redeschis cu un nou management și cu o dotare excepțională pentru concerte... Radu Gorgu a fost mai mult decât fericit să ne primească și a văzut în noi nu doar clienții obișnuiți ai localului, ci prieteni, oameni creatori de cultură de frumos și oportunitatea de a promova un loc elegant și deosebit în centrul oraşului.” (Gabi Pipai Andrieş)

Pe regretatul Tibi (n.r. Cristian Ion) l-am cunoscut în anul 2012 în fostul club Ageless (situat în calea Şerban Vodă 213, acolo unde am prins concerte memorabile cu Echo – una din rarele trupe prog de la noi, Baicea Blues Band şi Act) şi, de asemeni, de la serile Bucharest Jazz and Blues Festival din Piaţa George Enescu.

În cadrul acţiunilor conexe ale UBF au fost oferite premii de excelenţă, diplome şi cadouri consistente de la sponsori (cărţi, partituri, CD-uri, DVD-uri, tablouri, abonamente la alte festivaluri de blues), unor tineri la început de drum, unor muzicieni cu experienţă şi notorietate în mişcarea bluesului românesc şi unor renumiţi jurnalişti care au sprijinit necondiţionat proiectul Urban Blues Festival. Printre ei, îi numim pe: Vlad Mocănescu (20 de ani), Laura Cernea (24 ani), Hanno Hoefer (liderul trupei Nightlosers), Moşu Florian Lungu (80 de ani), Doru Rocker Ionescu (realizator TVR) şi Nelu Stratone (autorul istoriei rockului românesc).

Organizăm la The Pub Universităţii, un altfel de târg de viniluri, pentru colecţionari adevăraţi, pasionaţi ai acestui costisitor hobby, vânătorii de rarităţi produse în România, dar şi pentru marele public, interesat de valoare şi perenitate, atât a suportului, cât şi a înregistrării în cauză. The Pub Music Marketplace a fost o experienţă vie care vă aşteaptă de fiecare dată, pe terasele clubului, sâmbăta, între orele 12 şi 19. Au fost prezenţi cu standuri: foarte mulţi colecţionari din Bucureşti şi provincie, case de discuri româneşti, magazine de discuri, vizitatori curioşi. The Pub Music Marketplace este cel mai plăcut loc de întâlnire al poveştilor muzicii bune cu consumatorii ei, audiofili sau erudiţi colecţionari fiind totodată locul ideal de documentare pentru colecţionarii care sunt la început de drum.

Concluzionând, pot spune că, într-adevăr, am avut o bucurie foarte mare! Mă simt extrem de fericit că am avut succes cu line-up-ul festivalului, a fost sold out în ultima zi, când am avut trei trupe cu fani devotaţi, Fiare vechi, Laura & The Blue Workers şi BluesCore (ultimii cumpărători de bilete au stat în picioare). Dar şi în primele două zile, The Pub Universităţii a fost plin şi arhiplin! AXiS, Alex Tomaselli & Ralù Stoica şi Watzzy au ridicat în picioare audienţa, iar ziua de 1 aprilie nu fost o ghiduşie mioritică, cum îşi doreau cârcotaşii FB, ci una de profesionalism, rafinament, energie şi perfecţiune germană, adică: Dusty Ride, Dr. FeelBLUES şi Marius Dobra Blues Band.

Un singur regret am. Prea multe cereri de invitaţii din partea colegilor muzicieni sau organizatori de spectacole. Au fost prea agresive şi nejustificate, având în vedere că pe scena UBF #3 au predominat MUZICIENII ROMÂNI, trecuţi şi ei ca noi toţi, prin necazul pandemic... Şi asta, la un preţ mic al biletelor.

Primele trei trupe ce vor fi prezente în toamnă la UBF #4 vor fi: Consummate Rogues (UK), Phunk Smugglers (Serbia/Ro) şi Cri Gri Light Blues (Ro). Haiducii londonezi vor lansa, în premieră absolută pentru România, primul live înregistrat la Trocadero Blues Nights (CD şi vinil).

Radu Lupaşcu

18 aprilie 2023

Foto: Dragoş Cristescu, Viorel Moldoveanu

S-a încheiat cu succes prima ediție Rock United by Scarlet Aura 

Prima ediție Rock United by Scarlet Aura s-a desfășurat marți 25 octombrie 2022 și a adunat la Beraria H un număr considerabil de fani ai genului. În public s-au aflat inclusiv spectatori din Bulgaria, susținători devotați ai trupei Scarlet Aura.

Cu puțin înainte de ora 8 Beraria H aproape se umpluse, iar publicul era deja nerăbdător să se dezlănțuie. Green Ties au dat startul cu un recital energic, în care imnurile cu tematică moto s-au îmbinat cu piese inspirate din dragostea şi respectul față de natură, dar și față de semeni. Pe tot parcursul recitalului s-a simțit iubirea pentru muzică și bucuria de a performa, iar melodiile cu mesaje puternice și cu ritm pertinent au ținut publicul în priză.

După o scurtă pauză în care așteptarea a atins punctul culminant, Mihai (chitară), René (bas) şi Spas (tobe) din trupa Scarlet Aura au pus stăpânire pe scenă și au creat imediat atmosfera și tensiunea premergătoare unui mare show. După câteva momente solista a țâșnit în mijlocul reflectoarelor: o apariție electrizantă și strălucitoare, personificarea luminii, focului și pasiunii.

Recitalul a debutat în forță cu Hail To You. A urmat noul single Frostbite și unul din momentele favorite ale publicului în care trupul Aurei Dănciulescu ia forma unui Phoenix, cu aripi uriașe de un roșu intens. 

Vâltoarea muzicii i-a cuprins pe toți cei prezenți, piesele Glimpse In The Mirror și In The Line Of Fire s-au succedat alert, iar playlistul a fost un mix echilibrat între titluri de pe cel mai recent album si titluri deja cunoscute din discografia trupei. 

Publicul era deja complet conectat la show când energia s-a amplificat prin intrarea în scenă a celebrului vocalist al trupei Primal Fear, Ralf Scheepers. Cu o prezență impozantă și o voce pe măsură, solistul s-a armonizat perfect cu Scarlet Aura și, în formulă de duet, s-au auzit: Metal Is Forever, If I Close My Eyes și Breaking The Law, urmate de cel mai nou single Scarlet Aura înregistrat în colaborare cu Ralf Scheepers şi numit Fire All Weapons. 

O clipă de solemnitate a precedat intrarea în scenă a Reginei Metalului. Doro Pesch a electrizat publicul și împreună cu Aura Dănciulescu au strălucit – regină şi prinţesă umăr lângă umăr. Două voci puternice care au arătat încă o dată că muzica nu are granițe și nici limitări. Publicul a savurat din plin cele două piese în duet: Raise Your Fist și Fight For Rock. 

Finalul l-a readus în scenă şi pe Ralf Scheepers, iar prima ediție Rock United by Scarlet Aura s-a încheiat în acordurile celebrului imn metal All We Are, pe care l-au cântat și toți cei din în sală. Astfel, prima ediţie Rock United by Scarlet Aura a intrat în istorie, cu amintiri de neuitat pentru toţi cei prezenţi şi cu promisiunea unei a doua ediţii cel puţin la fel de spectaculoase.

Ruxia Sandru

31 octombrie 2022

Foto: Codrin Anton

URBAN FEST, octombrie 2022

În inima unui București mohorât, prăfuit și insuportabil, spart din când în când de larma unor elevi și studenți care se duc la școală sau de veselia cu care este întâmpinat troleul 70, s-a înfipt o săgeată luminoasă: URBAN FEST. Un festival de muzică urbană aflat la a doua ediție care și-a propus să facă din toamnă o adevărată numărătoare a bobocilor muzicali. Că despre muzică este vorba. Despre muzica adunată din toată țara. Este de fapt un festival care permite tuturor amatorilor de muzică de calitate să facă o evaluare corectă a nivelului la care se situează fenomenul muzical autohton. Fie el folk, rock, blues sau fusion. Asta înseamnă că pe viitor dacă vrei să afli la ce nivel este produsul muzical indigen, dacă este contemporan cu cel occidental de valoare este musai să bifezi URBAN FEST care, sperăm, va avea o viață cât mai lungă.

Personal, din cauza timpului, n-am putut participa decât la evoluția a două trupe excelente: Black River Blues Band din Satu Mare și Burning Blues Band din Timișoara. Agățat ca un mărțișor de toamnă la reverul acestor trupe a fost Southernman Robbie care a impresionat prin prestație, calitate și repertoriul care-l califică la un bun One Bluesman Show. Vocea, chitara, trompeta dânsului sunt la nivelul bluesului contemporan. Black River Blues Band este o trupă omogenă, de concert, genul de trupă căreia dacă-i dai o melodie oarecare scoate din ea un rock baban sau un blues remarcabil. O secție ritmică bună, trecută, se vede, prin numeroase prestații locale sau naționale. Apoi, am avut de-a face cu Burning Blues Band, alcătuită pentru acest eveniment din câțiva foști Survolaj, la care li s-a alăturat excelentul vocal și muzicuțist Bogy Nagy. Se simte valoarea Survolaj și în prestația noilor Burning Blues Band: compartimente bune de ritm, chitară solo, voce, solo muzicuță.

DENIS DINULESCU

20 octombrie 2022

Foto: Bogdan Popa

Legenda foto: 1. Black River Blues Band 2. Dumitru Ungureanu – lansare Rockin’ by myself 2022; 3. Southerman Robbie; 4. Burning Blues Band, Radu Lupaşcu şi Mihai CroCo Manea.

Normalitatea unui gest rarisim

La a doua ediție, de toamnă, a Urban Blues Fest, desfășurată pe parcursul a trei seri (14-16 octombrie 2022) la București, cei prezenți au fost martorii unui gest aproape unic – decizia prestigiosului muzician italian, Gianluca D’Alessio, și a membrilor trupei sale, de a mai rămâne o zi, pentru a fi alături de Dan Chebac, în concertul de lansare oficială a celui de-al doilea album al său – Nu mă cunoști... (2022).

Gianluca D’Alessio Band, cap de afiș, a încheiat fulminant prima zi a festivalului, iar Dan Chebac a deschis a doua seară alături de ei, continuare firească a colaborării excepționale care a dus la orchestrarea și finalizarea celor două albume recente (primul fiind Cîntece despre... Caii liberi – 2019) ale unuia dintre primii folkiști de incontestabilă valoare de la noi. Timp de o oră, am asistat, plini de emoție și bucurie, la o alternare, în echilibru perfect, a cântecelor de început și a celor mai noi din repertoriul artistului român. Primul – Celor ce nu iubesc arta – compus de Dan Chebac în 1972, confirmă, peste decenii, actualitatea versurilor poetului Adrian Păunescu. Un omagiu adus memoriei colegului de clasă și bunului său prieten, Doru Stănculescu, a fost Balada morții (1973), cântec foarte drag celui care ne-a părăsit anul trecut. Au urmat cântece de pe noul album, iar recitalul s-a încheiat cu Toți. La bis, piesa Caii liberi a electrizat sala. „Dacă v-a plăcut povestea, mai venim și-n altă seară”, a fost mesajul de final a lui Dan Chebac, ovaționat la scenă deschisă alături de prietenii lui italieni.

Locul de desfășurare a festivalului – The Pub Universității  – s-a dovedit neîncăpător în acea seară, o dovadă în plus a interesului nedisimulat pentru un eveniment artistic excepțional, protagoniștii fiind aplaudați în picioare de către cei prezenți.

Mulțumiri și felicitări meritate organizatorilor, în special domnului Radu Lupașcu, cel care a inițiat și a pus în practică acest proiect.

Ioana Doreanu

20 octombrie 2022

Foto: Bogdan Popa

A doua ediţie în Piaţa Cetăţii!

Sighişoara Blues Fest şi-a făcut un titlu de mândrie din a invita în festival muzicieni de prestigiu din Statele Unite. Doar câteva nume amintesc: Eric Bibb, Joe Louis Walker, Eugene „Hideaway” Bridges, Johnny Winter, Doug Macleod, Lucky Peterson, Sugar Blue, John Primer. Sighişoara este şi a fost un cap de pod, nu numai pentru bluesul de peste ocean, ci şi pentru cel din Europa. Cu mult înaintea multor organizatori de festivaluri de blues de la noi, festivalul a deschis larg poarta de intrare a acestui gen, puţin mediatizat la noi, marginalizat de casele de discuri şi de mass-media. Bineînţeles, lista muzicienilor care au fost la Sighişoara Blues Fest este mult mai lungă, însă am selectat mai sus, doar premierele pentru România. Pe situl https://blues-festival.ro/ sunt trecuţi toţi muzicienii români sau străini care au cântat din 2005 până în prezent. Eu am fost invitat permanent din anul 2008, am participat la 11 ediţii şi am lipsit (justificat) doar la ediţia din anul 2011. Cronicile mele de festival le veţi putea citi integral în volumul 3 al cărţii bluesului românesc, Blues made in Romania. El este dedicat tuturor concertelor şi festivalurilor de blues la care am participat în România ca jurnalist în slujba cititorilor artasunetelor.ro sau simplu fan de blues.

Lurrie C. Bell, fiul celebrului muzicuţist de legendă, Carey Bell, a ajuns pe 10 septembrie 2022, în Piaţa Cetăţii din preafrumosulul nostru oraş medieval. El ne-a înfăţişat chintesenţa stilului de blues născut la Chicago în anii ’40, odată cu venirea lui Muddy Waters. Declarat de critica din Boston, drept cel mai bun chitarist al generaţiei sale, Lurrie Bell este întruchiparea bluesului însuşi. „A Living History!”. Expresia emoţională a muzicii sale are la bază poveşti adevărate, fie de iubire, fie de sănătate, fie de impas financiar. Lurrie s-a născut pe 13 decembrie 1958 şi a crescut într-o gospodărie din Chicago, cufundată în mod natural în muzica de blues.

”Discul meu preferat este cel pe care l-am făcut împreună cu Pops şi se numeşte ’Son of a Gun’ (n.r. lansat în 1984 la Rooster Blues Records, casă de discuri fondată de Jim O'Neal, membru al Blues Hall of Fame, la un deceniu după lansarea Living Blues Magazine). Este ceva foarte emoționant şi personal totodată. Îmi aduce amintiri frumoase dintr-o perioadă bună din viața mea. Bluesul este fundația, coloana vertebrală a muzicii.” (Lurrie Bell)

Lurrie Bell a concertat la Sighişoara alături de trupa celebrului claviaturist Anthony Geraci, unul din cei mai experimentaţi muzicieni americani, care deţine o activitate concertistică extrem de bogată. În cei peste 40 de ani, Geraci a cântat alături de Muddy Waters, B.B. King, Otis Rush, Chuck Berry, Big Mama Thornton, Big Joe Turner, Jimmy Rogers și Carey Bell şi a înregistrat în studio cu Big Walter Horton, Ronnie Earl, Big Jack Johnson, Zora Young, Sugaray Rayford, Debbie Davies și Kenny Neal, printre alții. Are o nominalizare la Grammy şi multiple recomandări la Blues Music Award. În nume propriu a realizat 8 albume, ultimul fiind Blues Called My Name, lansat de Blue Heart Rec. în 2022, album pe care vi-l recomand cu prioritate. Toate piesele de pe album sunt compoziţii originale Anthony Geraci. Pe album apar invitaţi, alături de trupa sa, The Boston All-Stars, printre alţii: Walter Trout, Sugar Ray Norcia, Monster Mike Welch, Erika Van Pelt şi Anne Harris.

”Sunt extrem de fericit că îl voi putea aduce cu mine în România pe pianistul Anthony Geraci. Este un organist excepţional și chiar a cântat cu tatăl meu o bună bucată de timp.” (Lurrie Bell)

De cum s-a urcat pe scenă, Lurrie Bell a tonifiat atmosfera, destul de rece din Piaţa Cetăţii, la propriu, dar şi la figurat, mult mai eterogenă decât eram obişnuit să observ. Mulţi fani prezenţi la alte festivaluri de blues ale verii 2022 au lipsit la această re-re-programată ediţie, unii cu motivaţii solide şi mă refer numai la cei din grupul nostru de bucureşteni şi vâlceni, fideli ai bluesului de la „mama” lui. Despre aceste mari nume ale bluesului este vorba, mărturisesc că şi la alte festivaluri aş fi vrut să găsesc astfel de artişti, încă vii şi în plină vigoare scenică. Am dat suficiente exemple în cronicile precedente, nu vreau să mă repet sau să insist asupra lor. Este alegerea tuturor organizatorilor, tot ei culeg roadele sau bobârnacele, după caz. Ambasadorii americani de culoare ai acestui gen sunt de mare valoare pentru zestrea bluesului, unii mai fac turnee în Europa, trebuie doar să vrei să-i inviţi în festival. Lurrie Bell cântă de la paisprezece ani, iar în timpul liceului şi-a format prima sa trupă şi la şaptesprezece ani a cântat cu celebrul contrabasist, vocalist, producător şi compozitor, Willie Dixon. În anul 2007, Bell a fondat propria sa casă de discuri, Aria B.G. Records și a lansat un album de mare succes, Let’s Talk About Love, fiind apreciat de critici şi reviste celebre de specialitate. Este foarte apreciat pentru stilul unic de-a cânta la chitară, expresia sa uşor embrionară, fiind observată şi aplaudată de toţi cei prezenţi la Sighişoara. Regăsiţi în setlistul recitalului său multe din clasicele stilului Chicago Blues, pentru care critica a recunoscut că “este născut pentru blues”, 5 Long Years şi Killing Floor fiind două din preferatele mele. Lurrie Bell mi-a spus: “Muzica vindecă orice rană”! „Son Of a Gun” a avut şi încă mai are o bogată activitate în Statele Unite, el fiind preferat pentru distinsa sa prezenţă scenică şi deosebita prestaţie vocală. Lurrie este un demn urmaş al faimosului său părinte.

“Ceea ce nu mi-am dat seama este cât de influentă și profundă a fost contribuția lor la zestrea bluesului.” (Lurrie Bell, extrase din interviul pre-eveniment)

Sonorizarea a fost bună, era loc şi de mai bine, Geraci a excelat la Hammond-ul lui Raul Kuşak, o celebră orgă realizată în 1956 şi cumpărată de Raul de la Paris, ea a făcut turul festivalurilor din România în acest an, iar trupa Boston All-Stars putea da un recital incendiar, de una singură. În fine, anunţul făcut de organizatori despre viitoarea restaurare a vechii Săli de Cultură Mihai Eminescu, locul de desfăşurare al celor mai multe ediţii de festival de la Sighişoara, amănunt confirmat şi de arhitectul Sorin Minghiat, a încântat pe toată lumea, fiindcă presupunem că şi dotările tehnice aferente vor aduce o reală schimbare în desfăşurarea unui eveniment de calitate pentru statornicia fanilor bluesului de la noi. O piaţă publică oricât ar fi ea de frumoasă şi colorată, este răsunătoare, combină rumoarea cu murmuiala străzii şi clinchetul paharelor de pe terasele din zonă, ocupate temporar de turiştii fermecaţi de frumuseţea locului, în goana lor după vampiri şi alte curiozităţi transilvane.

Eden Brent a revenit la Sighişoara pe 9 septembrie 2022 şi bine a făcut! Setlistul festivalului de blues de la Sighişoara din 2010 a fost unul minunat! Una din senzaţiile de atunci, Eden Brent aka Little Boogaloo, a încălzit perfect atmosfera pentru admirabila chitaristă din Ontario, Sue Foley. Eden este o excelentă pianistă şi vocalistă, cu mare poftă de cântat şi de rafinată atracţie pentru fanii bluesului. O prezenţă atrăgătoare şi o fire modestă, veselă, deosebit de sociabilă, a stat la poveşti cu mulţi fani strânşi în jurul ei, după acel recital incendiar. Îmi amintesc cu nostalgie de prietenul meu Mircea Giurgiu care nu se mai dezlipea de lângă ea. Era vrăjit de fermecătoarea pianistă.

"She's a dynamo, pounding the keys while she sings and hollers like she's straight out of a juke joint." (Garden & Gun)

Eden Brent s-a născut în The Heart & Soul of The Delta, oraşul Greenville pe 16 noiembrie 1965. Începe să cânte la pian de la vârsta de trei ani, iar tatăl său regretă şi acum că nu i l-a prezentat mai devreme pe mentorul său, Abie "Boogaloo" Ames (n. 23 mai 1918 – 4 februarie 2002), cel mai influent muzician din cariera sa, pentru care Eden poartă un respect incomensurabil. Mai multe date biografice şi picanterii din viaţa ei puteţi afla de pe site-ul propriu, din interviuri, dar şi din cele trei filme documentare realizate până acum, a căror protagonistă principală este. Am achiziţionat cu autograf un foarte frumos digipack, Jigsaw Heart (2014, Yellow Doc Rec.), o colecţie specială de piano-boogie cu inserţii country şi R&B. Recitalul Eden Brent a fost salvarea zilei de vineri din festival. Vocalista Rachelle Jeanty nu m-a convins deloc, avea o stare indiferentă, fără vreo apetenţă de-a cânta blues. Păcat de trupa inimosului organist austriac Raphael Wressnig, The Soul Gift Band, dedicaţi şi bine închegaţi într-un cadru funk-soul-jazz dinamic şi clocotitor. Un vulcan de bună dispoziţie şi o invitaţie la dans.

Eden Brent are compoziţii melodioase, profunzime vocală, interpretări pline de energie şi de bucuria de-a cânta despre lucruri frumoase, omeneşti, cotidiene, dar şi despre inimi zdrobite şi un timp trecut, povestiri despre munca grea din câmpurile de bumbac şi satisfacţia muzicii de la sfârşitul de săptămână. Asprimea vocii sale exteriorizează bluesul ancestral originar, cu fermitate şi exaltare. M-aş bucura să o revăd la un club decent la Bucureşti într-un solo recital pe regina boogie-woogie din Mississippi.

“We can’t pretend this isn’t the end, it ended a long time ago. Let’s raise a glass, toast to the past and all of the joy that we’ve known. / (Nu ne putem preface că acesta nu este sfârșitul, s-a încheiat cu mult timp în urmă. Să ridicăm un pahar, să toastăm pentru trecut și pentru toată bucuria pe care am cunoscut-o.)” (Eden Brent)

Senzaţia finalului de festival a fost admirabila saxofonistă texană, Vanessa N. Collier. Ştiam ce vom vedea, multă lume a citit interviul pe care l-am realizat pre-eveniment, în exclusivitate pentru artasunetelor.ro şi era pregătită să se bucure de un spectacol unic. A fost mai mult decât atât! În ciuda ploii, de scurtă durată totuşi, Vanessa a animat atmosfera, i-a ridicat de pe scaune şi pe cei de la terasele din jurul pieţei (Casa Wagner, Casa Săsească - fiind cea mai zgomotoasă dintre toate!), i-a adunat în faţa scenei şi astfel, toată audienţa a dansat în ritm de funk, soul şi modern blues. În toiul distracţiei, Vanessa a coborât în public, a cântat la saxofon printre spectatorii rămaşi până la final, strecurându-se printre scaune şi mese, până în mijlocul pieţei, unde Mircea al nostru dansa frenetic, aşa cum nu l-am mai văzut niciodată. Momentul a fost captat de telefonul meu inteligent şi va rămâne o amintire frumoasă pentru posteritate. L-a stârnit Vanessa de astă dată, Eden Brent dansând undeva în spate cu Alin în faţa imobilului botezat (nu-mi explic de ce?) House On the Rock.

“Am ales saxofonul pentru că mi-a plăcut cum sună! Saxofonul are abilitatea de a te conecta cu sunetul lui, iar eu am fost vrăjită de acest sunet. Am auzit pe cineva cântând la un show TV, eram în clasa a 3-a și A TREBUIT să învăţ să cânt. Am rugat-o pe mama să închirieze un saxofon, timp de 6-8 luni și, din fericire, ea a cedat și m-a lăsat să învăţ să cânt la saxofon în clasa a 4-a. Îi sunt recunoscătoare că a făcut-o, nu l-am mai pus jos de atunci!” (Vanessa Collier)

Pe lângă abilităţile impresionante la saxofon (aşa îţi explici de ce a fost de atâtea ori nominalizată la Blues Music Awards, cucerind două dintre ele, primul în 2009 şi altul în 2020 - Instrumentalist – Horn), trebuie să precizez că Vanessa este o foarte bună vocalistă şi chiar chitaristă. Compoziţiile sale au modernitate în expresie, te cuceresc din prima clipă şi te înveselesc. Vanessa a ştiut să-şi aleagă şi o trupă redutabilă, ea fiind formată din: William Gorman – un organist destoinic, Josh Fulero - un chitarist de senzaţie şi o secţie ritmică robustă. Apropo’ de asta, trebuie remarcat toboşarul Byron Cage, care a mai poposit la Sighişoara, în mai multe formule de-a lungul vremii, eu ştiu numai colaborările cu celebrii Jason Ricci şi Joe Louis Walker, şi timidul Andrew Crane, care a excelat la chitară bas. Vanessa Collier a fost o minunată alegere pentru încheierea de festival şi pentru aniversarea celor 15 ani de existenţă a unui festival cu personalitate.

„Cred că dacă faci muzică sau artă cu toată ființa ta, atunci vocea și amprenta ta vor ieși la iveală.” (Vanessa Collier, extrase din interviul pre-eveniment)

Nu închei cronica mea până nu amintesc şi de românii prezenţi în public sau pe scenă, pe mulţi dintre ei îi consider prieteni în viaţa reală şi mă bucur că am fost contemporan cu ei. Nu am fost prea numeroşi în acest an în micul nostru colţ de rai de la Casa Steluţa. Puţini, dar inimoşi. Scriitorul Denis Dinulescu chiar a compus un cântecel nostim, pe care îl fredonam dimineaţa, la omletă. Mircea ne făcea cafeaua, Mirela salata de varză, iar eu, ca de obicei, am făcut grătarul în foişorul pensiunii, cu cărniţă proaspătă de la Carnicom. Iar Relu cu Alin, în piscina (cu apă) de la Casa Steluţa. Mulţumiri gazdei noastre, salutări Nana, Csilló şi Sebastian!

Experimentatul duo Raul Kuşak - Liviu Pop a deschis festivalul din oraşul de pe Târnava Mare, marcând prima prezenţă românească în Piaţa Cetăţii şi prima revenire a unor muzicieni români pe scena festivalului de blues sighişorean. O iniţiativă lăudabilă şi… mult aşteptată de fanii bluesului mioritic. Cartea bluesului românesc, Blues made in Romania a fost anunţată de mărinimosul prezentator al festivalului şi s-a bucurat de aprecieri favorabile. Vă aştept cu ea, la o ultima lansare a anului 2022, în cadrul Transilvania Blues Festival, Braşov, 30 septembrie şi 1 octombrie 2022, organizat la clubul Rockstadt (Str. Nicolae Titulescu 2P).

“Let There Be Blues!”

Radu Lupaşcu

19 septembrie 2022

Foto: Mirela Gruiţă, Relu Călin, Mircea Giurgiu.

Legenda foto: 1. Sighişoara; 2. Anthony Geraci – Lurrie Bell; 3. Radu Lupaşcu - Lurrie Bell; 4. Setlist cu autograf Lurrie Bell; 5. Radu Lupaşcu – Anthony Geraci; 6. Radu Lupaşcu - Kurt Kalker; 7. Eden Brent - Radu Lupaşcu; 8. Mircea Giurgiu; 9. Vanessa Collier & Band; 10. Solo de saxofon - Vanessa Collier; 11. Coadă la albume cu autograf; 12. Denis Dinulescu incognito 13. Radu Lupaşcu la grătar, Casa Steluţa, 2022

Un experiment de succes!

„Valentin Farcaș, unul dintre cei mai buni și mai enigmatici chitariști români, vine pe 15 iulie 2022 la The Pub Universității, într-un concert unic, în care chitara electrică va trece de la rock la blues, și de la psychedelic la free jazz, într-un amalgam experimental, în care virtuozitatea instrumentală și talentul componistic își dau mâna. Membru fondator și compozitor al formațiilor de rock progresiv și jazz rock, Experimental Q și Experimental Q2, ai anilor 1970, Valentin Farcaș și-a pus amprenta asupra stilurilor acestor trupe, prin sunetul explorator de chitară, orchestrațiile complexe și atmosfera sumbră, provenită din lecturi esoterice. În anii 1980, Farcaș a lăsat deoparte sunetul electric, influențat de Robert Fripp și John McLaughlin, activând în ansamblul de muzică veche Musica Antiqua, compunând muzică de teatru și susținând recitaluri de muzică renascentistă, sau de jazz, la marile festivaluri ale vremii, precum cel de la Sibiu. Stabilirea în Germania l-a făcut să se întoarcă la prima dragoste, rockul: trupele Silvie Rider Band și Havoc stau mărturie în acest sens. Conservatorist prin educație, rocker prin atitudine, perpetuu căutător (sonor și nu numai) prin voia proprie, dar și a lucrurilor, Valentin Farcaș a acumulat, de-a lungul timpului, o experiență muzicală greu de egalat.” (Claudiu Oancea)

În prezentarea lui Claudiu aveţi suficiente elemente pentru a vă putea da seama de zona de competenţe a extraordinarului nostru chitarist, stabilit în Germania din 1987. Recitalul lui Vali Farcaş, din 15 iulie 2022, de la The Pub Universităţii a fost unul reuşit. Atât compoziţiile, cât şi faimoasele „preluări”, au probat pentru cei de faţă, inventivitatea, contemporaneitatea, şi nu în ultimul rând, tehnica improvizatorică a incomparabilului profesor, compozitor şi chitarist clujean. Cu acest prim concert şi primă înregistrare live (pe care nădajduiesc că o vor auzi cât de curând şi alţi fani din toată ţara), Vali Farcaş îşi conturează tot mai mult o binemeritată carieră solo (chitaristul mai are un album solo de chitară clasică, scos la Soft Records, în 2007). Acest proiect bine cumpănit şi foarte bine înregistrat (tot de Pipaiu, deh!) este practic rodul maturităţii componistice şi de interpretare a tuturor experimentelor tezaurizate de-a lungul unei vieţi dedicate muzicii care dăinuie. Am fost părtaşi la acest viu experiment şi ne-am bucurat că am participat la un veritabil show al chitaristului trupei Experimental Q, despre care ştim că a fost înfiinţată în anul 1971, la iniţiativa bateristului Dan Igreţiu, având fondatori pe: Eugen Tunariu – orgă, Valentin Farcaş – chitară şi Călin Coldea – chitară bas. O nouă formulă de trupă îi consacră în lumea fanilor de muzică progresivă, avându-i în secţia ritmică pe Nicolae Nicky Bucaciuc – bas şi Puiu Delioran – tobe (foşti membri Grup ‘74), iar la flaut pe regretatul Gheorghe Marcovici. Farcaş înfiinţează în 1977 un al doilea grup numit Experimental Q2, cu studenţi la Conservator: Ion Gherman - pian, Ionel Radosavliev - bas, vioară, Ioan Kovaci - percuţie şi Vasile Bîrsan – baterie. Noul stil al grupului este mai apropiat de jazz rock decât de rockul progresiv. În fine, va mai exista pentru o scurtă durată şi o a treia componenţă cu: Torino Tudorache sau Marius Marchiş la baterie, Johnny Bota la chitară bas, Zoltan Majo – flaut şi Cornel Arion - saxofon.

Acest concert a fost pus la cale de către Claudiu Oancea, un împătimit colecţionar de muzică bună românească, atât în format analog, cât şi digital. Prin el mi-am procurat primul vinyl oficial românesc lansat de Experimental Q şi intitulat Amintiri din viitor (botezat întocmai ca o piesă celebră a lor, Amintiri despre viitor), realizat în numai 300 de exemplare. Acum deja este o raritate printre colecţionarii de vinyluri de oriunde şi cred că şi al doilea, care va apărea după 13 septembrie 2022 va deveni o piesă grea în colecţia iubitorilor acestui tip de „conserve” audio. Pentru a vă aduce mai multe informaţii despre Vali Farcaş şi vinylurile Experimental Q, îi voi adresa trei întrebări organizatorului acestui unic concert, petrecut într-un club cu personalitate, ce tinde să devină un reper cultural pentru adevărată artă a sunetelor.

Radu Lupaşcu: De ce crezi că a fost necesar acest prim vinyl pentru muzica noastră, pentru posteritate? Bănuiai că vor (mai) fi circa 300 de fani dornici să achiziţioneze vinylul de colecţie?

Claudiu Oancea: Încep prin a vă mulțumi pentru tot sprijinul oferit în organizarea și promovarea acestui concert al lui Valentin Farcaș, la The Pub Universității. Am ajuns să cunosc oferta foarte variată muzical a acestui pub, mereu excelentă și consistentă, dar chiar și așa îmi place să cred că cei care au asistat la concertul lui Vali Farcaș, din data de 15 iulie, au avut parte de o delicatesă cum mai rar se servește prin scena locală.

Și fac aici legătura cu întrebarea pe care mi-ați adresat-o. Cred că astfel de muzici sunt importante atât pentru trecutul muzical, cât și pentru posteritate, pentru viitor. În anii 1970, Valentin Farcaș a făcut timp de mai bine de cinci ani dintr-un proiect muzical unic, aș zice, pe scena românească: Experimental Q. Cine se uită în topurile revistei Săptămâna va observa că trupa se bucura de o popularitate pe care o depășeau, nu cu mult însă, doar Sfinx, Progresiv TM, F.F.N, sau Phoenix. Stilistic, trupa acoperea o zonă rămasă neexplorată în peisajul muzical pop românesc al anilor 1970. Dar acestea sunt doar considerente istorice, să le spunem. Când i-am ascultat prima dată, prin intermediul unor postări de pe YouTube, mie mi s-au părut relevanți din punctul de vedere al unui meloman, care nici nu era născut pe vremea când ei erau activi ca trupă. Din păcate, Experimental Q nu a înregistrat niciun LP la momentul lor de glorie, doar o piesă, „Flori”, pe o compilație Electrecord (Formații Pop 1), care nu era reprezentativă pentru stilul progresiv-agresiv-experimental. Atunci când trupa s-a despărțit, Aurel Gherghel a publicat un articol în aceeași Săptămâna, în care considera că singura trupă de valoare, care încă nu înregistrase un material propriu, dar merita acest lucru cu prisosință, era Experimental Q. Gherghel le-a dat și un titlu, „Amintiri despre viitor”, bazat pe traducerea în limba română a celebrei cărți a lui Erich von Däniken, Erinnerungen an die Zukunft: Ungelöste Rätsel der Vergangenheit. Nu intru acum în detalii privind cât de bazate științific erau tezele lui Däniken (nu erau), dar cert este că influența acestei cărți nu s-a manifestat doar în toate documentarele actuale cu extratereștri constructori de piramide, ci și în alegerea titlului unui album de prog românesc... care n-a fost să fie, deși toți știau de el.

De aici începe, oarecum, povestea acestui vinyl. De la căutarea unui album disponibil doar pe internet și de la conștientizarea faptului că asemenea muzică merita editată încă din anii 1970, pe un format nu doar la modă atunci, dar și potrivit pentru muzicile experimentale: discul de vinyl. Era necesar acest vinyl? Da, în primul rând pentru muzica de pe el, care conține înregistrările originale de la Radio Cluj și Radio București, înregistrări care umplu un gol și completează o piesă importantă din puzzle-ul rămas nerezolvat al peisajului românesc muzical.

Nu știam că vor fi 300 de doritori, dar am rămas optimist. Aici povestea, cred, ține mai mult de peisajul consumatorilor culturali actuali și de gusturile și preconcepțiile lor. Însă este o poveste pentru altă ocazie.

Radu Lupaşcu: Să consemnăm pentru posteritate câteva date tehnice: de unde provine materialul care a stat la baza acestui album, componenţa trupei care a înregistrat materialul şi statutul lor actual, autorii textului, ai masterizării, ai graficii, dar şi tirajul, firma producătoare…

Claudiu Oancea: Materialul care a stat la baza acestui album constă din înregistrările originale făcute de trupa Experimental Q la Radio Cluj și Radio București în anii 1970. Membrii Experimental Q au fost: Eugen Tunaru (orgă, pian), Valentin Farcaș (chitară, voce), Nicolae Bucaciuc (bas), Puiu Delioran (tobe), Gheorghe Marcovici (flaut). Fiecare din ei ar merita un articol separat. Printre noi se mai află Eugen Tunaru, care acum locuiește în Canada, în apropiere de Montreal, Valentin Farcaș, stabilit la Dingolfing, în apropiere de Munchen, și Nicky Bucaciuc (sau Bocaciu), navetist între Suedia și România. Toți trei ne-au ajutat la realizarea acestui album. Albumul a fost conceput ca un proiect de curatoriat, ținând cont de faptul că muzica fusese compusă în anii 1970, iar proiectul a fost inițiat oficial în 2021. (Neoficial, ideea proiectului este din 2017 și a început cu o grafică imaginară pentru un album... de negăsit.) De aceea, pe lângă grafică, concepută pentru un format gatefold, pe măsura muzicii, albumul a inclus și un „eseu istoric”, bazat pe câteva luni de stat prin biblioteci și pe discuții îndelungate purtate pe e-mail, sau pe whatsapp, cu membrii formației. Tirajul a fost de 300 de exemplare, iar aceasta se datorează celor care au crezut în Experimental Q și în demersul de edita muzica formației pe un format corespunzător. Lucrul acesta s-a putut realiza prin intermediul platformei Diggers Factory, din Franța. Lucrători la proiect au fost Adrian Matală (co-producător), Remus Miron (producător, restaurator audio) și Claudiu Oancea (curator, grafică, text). Nu în ultimul rând am dori să mulțumim lui Marius „Bubu” Luca, pentru că ne-a pus în legătură cu Eugen Tunaru, deschizând astfel calea colaborării cu muzicienii din Experimental Q, și lui Mihai „Croco” Manea, pentru materialele de arhivă puse la dispoziție.

Radu Lupaşcu: Cum ai prins gustul pentru acest tip de muzică progresivă şi de ce ai ales acest avangardist grup românesc? Puteai la fel de bine să alegi Modal Q, Chromatic Group, Echinox sau Accent, nu?

Claudiu Oancea: Poveste lungă și aici, mai potrivită de spus la o terasă (la The Pub eventual!), decât în scris. Mi-au plăcut din adolescență muzicile care mă transportau mental în locuri exotice. De aici și apetența pentru progresiv, psychedelic, experimental. De ce Experimental Q? Pentru o sumă de motive foarte personale, dar și pentru unele motive ceva mai... obiective, să le spunem. Experimental Q au avut impact pe scena șaptezecistă, iar aceasta se vede de îndată ce discuți cu cineva care i-a văzut live. Imediat îți dai seama că au contat. Din ce am observat eu cu ocazia apariției aceștui LP, contează și pentru cei care i-au descoperit mult mai târziu. Proiectul Experimental Q este doar un început. Scena românească a fost mult mai diversă decât se întrevede din puținele înregistrări rămase oficial de la Electrecord. Trupele pe care le-ați menționat vin să întărească această convingere. Ambiția noastră și, sper și a altora, este ca astfel de trupe să aibă parte de munca de curatoriat pe care o merită.

Întocmai ca eroii de la Termopile, cei 300 de români (poate şi francezi, cine poate şti!) care au cumpărat vinylul Amintiri din viitor şi l-au precomandat pe următorul, Dans marţian, susţin cultura din underground, acea artă a sunetelor care dăinuie peste veacuri şi care de multe ori, a dat bătăi de cap autorităţilor, care nu au acceptat niciodată libertatea de-a alege a fiecăruia dintre noi.

Radu Lupaşcu

1 septembrie 2022

Foto: arhiva Prof. Câinaru, Rm. Vâlcea, 1986, Claudiu Oancea.

https://www.diggersfactory.com/vinyl/241943/experimental-q-amintiri-despre-viitor

Cel mai mare festival de blues al Europei de Est! (3)

Următoarele trei zile de festival ne-au prilejuit întâlnirea cu artişti români mult iubiţi în lumea bluesului şi a rockului românesc (aici mă refer la Marius Dobra, trupa AXiS şi Nuţu Olteanu). Însă, am avut parte şi de trei minunate surprize, dintre care două feminine, Elles Bailey şi Dana Fuchs, iar al treilea cadou a fost trupa britanică Bad Days Blues Band. Auzisem câte ceva cu ei, însă interpretarea din concert mi-a lăsat o foarte bună impresie şi sunt convins că vor mai veni pe la noi. Suntem gazde bune, public avem suficient şi potenţialul organizatoric este favorabil.

Chitarista britanică, Elles Bailey, a fost vedeta serii de vineri, 22 iulie 2022, o zi de festival ce-a debutat (surprinzătoare alegere!?) cu iubitul nostru Ion Nuţu Olteanu (fondator Iris, a mai cântat pe vremuri cu Roşu şi Negru şi Holograf, în 1990 a emigrat în Suedia). Un hard rock (şi ceva blues*) de evidentă superioritate tehnică şi improvizatorică, care ar fi mers mult mai bine ca open act pentru oricare headliner... Sunetul, impecabil realizat, de acelaşi neobosit alchimist al butoanelor mixerului, Gabi Andrieş, pentru cunoscători Pipaiu mic (lăudat şi de vedeta serii!). De reţinut din setlistul Guts n Grace featuring Nuţu Olteanu, Dunărea Delta Blues*, o piesă ce (ne) bântuie amintiri nostalgice din... Berceni.

A urmat Hetty & The Jazzato Band, un combo anglo-italian de old fashion jazz, swing şi ceva rock and roll. Foarte buni artişti de entertainment, îmi aduc aminte de O Sister!, o admirabilă trupă iberică, alături de care am petrecut clipe minunate în croaziera dichis ‘n’ Blues, 2019.

Marius Dobra a cucerit şi publicul de la Brezoi ca pe vremuri la Big Mamou, unde nu ne mai săturam de incursiunile blues rock ale redutabilului chitarist român stabilit la Viena, din 1989.

Captivantul basist, Alex Calancea, este apreciat cum se cuvine pe plaiurile vâlcene şi revine cu mare bucurie în orice spectacol este invitat, fie jazz, fie rock, fie blues. Aici, mai puţin s-a potrivit, din păcate, deşi a fost acelaşi nestăpânit armăsar al capriciilor basului.

Finalul serii a fost salvat de Elles Bailey, o vedetă impresionantă, efervescentă, atrăgătoare şi modestă, de care te înamorezi cu bună ştiinţă. Răguşeala vocii i se datorează unei pneumonii virale contractate la vârsta de trei ani. Un star veritabil, recunoscut pe plan mondial, cu o trupă de acompaniament de mare ispravă. La chitară bas l-am recunoscut pe Matthew Ware, acelaşi instrumentist prezent şi la festivalul de blues de la Băile Tuşnad, în trupa lui Marcus Bonfanti (frontman al legendarului grup Ten Years After, cooptat în grup din 2014). Îl remarc, de asemeni, şi pe redutabilul organist Jonny Henderson, ale cărui ardente competenţe au metamorfozat Hammond-ul lui Raul în deplină concordanţă cu asalturile chitaristice ale lui Joe Wilkins. Toboşarul Matthew Jones nu a fost cu nimic mai prejos, a asigurat agitaţia ritmică de balans şi cadenţă, binefăcătoare dezvoltărilor tematice. Un recital autentic de toată lauda, foarte reuşit din toate punctele de vedere, sincer şi direct. Cred că a fost singura artistă din tot festivalul care a pronunţat cel mai corect numele Brezoi, dar şi de cele mai multe ori!

Înainte de penultima zi de festival, vreau să vă fac o mărturisire. Nu am fost prea harnic în redactarea opiniilor mele despre festivalul de la Brezoi. Am fost în vacanţă în UK şi Scoţia, iar programul ales de familie nu mi-a lăsat timp să vă transmit impresiile mele. Sper ca totuşi, data viitoare, aceasta însemnând Sighişoara Blues Fest, să fiu mai vrednic şi să vă aduc mai multe informaţii şi opinii despre artişti şi desfăşurarea festivalui.

Sâmbătă, 23 iulie 2022 au cântat: Southern Cockroaches din România, Halper Hendrix featuring AG Weinberger (Hu-USA), Bad Days Blues Band din UK, Dana Fuchs din USA şi Blues Pills din Suedia. Am ajuns puţin înainte de trupa britanică, cu care am stat de vorbă, cu o zi înainte, la un strop de palinkă. Mi-au plăcut foarte mult englezii, erau bine închegaţi ca trupă, iar fiecare în parte, s-a dovedit a fi un experimentat tehnician al instrumentului.

Pe Dana Fuchs cred că aţi admirat-o cu toţii în filmul lui Julie Taymor, Across The Universe, din 2007. A jucat rolul Sadie, o referinţă la adresa lui Janis Joplin. Un rol “Triumphal”, aşa a fost numit de critica de specialitate. Urmăriţi-l neapărat, este un MUST cum spun profanii azi, o creaţie cinematografică de excepţie, cum mă aventurez eu să o descriu. Pentru mine a o fost o mare surpriză interpretare Danei LIVE! De mult nu mi-au dat lacrimile la o compoziţie atât de sensibilă ca Faithful Sinner, o piesă dedicată tatălui ei. Tot recitalul ei a fost o acumulare de energie pozitivă şi o desfătare auditivă. Poate faceţi rost de înregistarea făcută pentru privitorii facebook de către prietenul Dragoş Burlacu (care a transmis pe viu întreg evenimentul!) şi vă veţi bucura la fel ca noi.

Despre Blues Pills am scris o cronică referitoare la concertul pe care l-am văzut împreună cu câţiva prieteni buni din anturajul meu, la Sofia, în anul 2017. Au dinamitat scena! Din componenţa de atunci a trupei lipseşte Dorian Sorriaux care a fost înlocuit în 2019 de basistul trupei, Zack Anderson, membru fondator (iar în locul lui, la chitară bas a venit Kristoffer Schander). O schimbare uşor forţată fiindcă maniera de expresie chitaristică a francezului era (mai) pe gustul meu şi aducea încă un element psihedelic sound-ului Blues Pills. Care, de fapt, nu e chiar blues, dar îl are ca element de pornire, inspiraţie, dezvoltare şi mai ales, spirit! Tinereţea, atitudinea şi voluptatea solistei născute în Östersund (un oraş suedez, vechi de peste 200 de ani), Elin Larsson, al cărui idol a fost Ozzy Osbourne, a fost admirată de toţi cei prezenţi, care au stat uimiţi până la finalul showului lor. Este neobişnuită zbenguiala ei scenică, concomitentă cu modulaţiile armonice fascinante. Aceasta a fost ziua de sâmbătă şi zânele ei frumoase: Dana Fuchs şi Elin Larsson.

În fine, ultima zi de festival din Brezoiul lumii a aparţinut trupei KING KING! Ei au fost “regina” întregului festival, dacă judecăm după prestaţia artistică, energia debordantă şi mai ales profesionalismul trupei. Un întreg foarte bine conturat, cu un sunet plin, dinamic şi o voce destoinică. Compoziţiile trupei conturează viitorul bluesului britanic.

AXiS au fost la fel de convingători ca şi altădată, sunt o trupă de senzaţie pentru România, felicitări! Rick Estrin bine, însă se putea excepţional, la fel ca în cele două concerte de club văzute de mine la Bucureşti şi Kaz Hawkins - surpriza pregătită de organizatori pentru închiderea festivalului -, a dat tonul la distracţie şi a adunat pe scenă, cu mic, cu mare, pe toţi responsabilii evenimentului. Frumos!

Nici nu am terminat bine de scris ultima cronică despre Brezoiul lumii şi aflu că la anul, între 18 şi 23 iulie 2023, va fi organizată ediţia cu numărul 5. Înţeleg că este prea devreme pentru anunţarea artiştilor (mi se pare logic, aşa se face şi în lumea civilizată, când ai de apărat un renume!), însă am aflat preţul promoţional pentru primele 500 de abonamente, este 350 lei, ademenitor pentru şase zile în aer liber, pline de concerte şi jam-session-uri. Cu trei concerte pe seară, un cap de afiş de calibru şi sunet fără reproş, EU aş fi mulţumit pe deplin. Dacă vrem mai mult, putem sta la jam-session… Om vide’, ce ne (mai) pregătesc organizatorii. Eu am încredere.

Dacă am omis pe cineva dintre protagoniştii scenei de la poalele Ţurţudanului este fiindcă nu am putut fi prezent de la începutul zilei respective sau, pur şi simplu, NU m-au convins de “prestaţia” oferită. În prima categorie intră: Rares Totu’s Midnight Sun featuring Aminda, John Montana, The River of Blues şi Groove Garden by Sorin Zlat. În a doua, din păcate, Halper Hendrix featuring AG Weinberger. De aceea, le recomand celor în cauză, criterii mult mai juste în aprecierea artiştilor şi mai ales a ordinii intrării în scenă. Nu trebuie luaţi la întâmplare artiştii şi „puşi cu furca” în playlistul evenimentului… Trebuie bine cumpănite ofertele primite şi selectaţi riguros. Un cap limpede cred că lipseşte acestui festival. Cunoaştem cu toţii că după pandemie transporturile aeriene au dat mari bătăi de cap organizatorilor de concerte şi festivaluri, drept care, le putem atribui circumstanţe atenuante pentru întârzieri, şi mai cred că, cu toţii vom câştiga pe viitor din aceste experienţe nefavorabile. Cu toate acestea, nimic nu-i ştirbeşte din dimensiunea (deja) europeană a evenimentului, vrem nu vrem, este o reuşită, perfectibilă ce-i drept, dar de mare viitor. În final, trebuie să laud strădania unei echipe organizatorice condusă admirabil de Mihai Răzvan Murgescu. Structura festivalului de la Brezoi este solidă, are deja pilonii bine înfipţi în solul nisipos al luncii Lotrului, echipa de organizare are un lider cu autoritate, carevasăzică Alina Bagiu ţine bine hăţurile, iar publicul, iubitor de blues şi rock, de-abia aşteaptă o nouă vacanţă muzicală (de vis). 

Radu Lupaşcu

29 august 2022

Kirkby-in-Ashfield, UK

Foto: Adrian Mociulschi, Bogdan Popa, Radu Lupaşcu.

Legenda fotografii: 1. Public Brezoi; 2. Nuţu Olteanu - Radu Lupaşcu; 3. Radu Lupaşcu - Elles Bailey; 4. Dana Fuchs; 5. Elin Larsson; 6. Elin Larsson - Radu Lupaşcu; 7. AXiS - Radu Lupaşcu; 8. Rick Estrin; 9. Kid Andersen & Derrick "D'Mar" Martin; 10. Kaz Hawkins - Radu Lupaşcu; 11. Final de festival cu Kaz Hawkins & Staff.

Cel mai mare festival de blues al Europei de Est! (2)

Prima zi de festival a fost una de excepţie. Parcă ar fi fost gândită special pentru debutul minivacanţelor noastre mălăiene sau brezoiene, după caz. Nu am scăpat nimic din program şi la fel toţi camarazii celei de-a patra escapade în Paradisul lui Nea Pavel (Ciucă), descoperitorul unei minunate căderi de apă, de peste 100 de metri, unică în România, neomologată încă, Cascada Scoruş(u). Prima trupă care a deschis festivalul a fost aceeaşi care a cucerit şi Bucureştiul în aprilie la Urban Blues Fest. Green Onions Experience au fost bine aleşi pentru această încântătoare zi de marţi şi drept urmare, tinerii clujeni s-au comportat exemplar, au ridicat în picioare audienţa şi au primit binemeritate urale şi aplauze neprefăcute. Primele două piese nu s-au auzit cum ar fi fost normal la acest nivel de eveniment, însă remedierea nu a durat mult şi am putut savura din plin strădania şi ascensiunea lor temeinică. Entuziasmul cu care cântă este molipsitor. Bravo băieţi, bravo Vlad, Digby, Darius şi Peter, sunteţi de mare viitor şi, sper ca la anul, să realizaţi un întreg album. Meritaţi din plin această evidenţă a devenirii voastre. Din păcate, recitalul GOE a început cu peste două ore decalaj, din cauza întârzierii probelor de sunet. Nu va fi singura problemă tehnică a zilei sau a festivalului. Iată de ce, pentru această mare provocare, este nevoie numai de oameni competenţi şi devotaţi meseriei lor. 

Al doilea recital al zilei de 19 iulie a fost al norvegianului cu origini bucovineşti, Mircea Joe Ruşi. El a cucerit audienţa de la primele acorduri. M-am bucurat de revederea cu Mircea şi am schimbat câteva cuvinte la un shot de palincă, primită în dar de la bun prieten din Cluj. A fost un recital rafinat, cu compoziţii originale pline de sensibilitate şi armonie chitaristică. Îl aşteptăm şi la Bucureşti.

Chitarista, compozitoarea şi cântăreaţa irlandeză, Gráinne Duffy pe care am văzut-o şi la Sighişoara în 2019, a strălucit pe scena de la Brezoi şi a convins mulţi fani de blues de vigoarea cântecelor sale. O fană înfocată a lui Peter Green şi a perioadei de blues din prima existenţă a celebrei trupe britanice Fleetwood Mac, Gráinne Duffy a debutat solo în 2007 şi numai după un an, cucerea scena vestitului festival de la Glastonbury. A lansat cinci albume în nume propriu şi a cântat în festivaluri importante de pe cinci continente. Momentul recitalului de la Brezoi a fost apreciat de toţi cei prezenţi. Nota bene şi pentru admirabilul chitarist Paul Sherry, sufletul-pereche al lui Gráinne.

Cel mai aşteptat concert al zilei, pentru unii, chiar al festivalului, a fost întâlnirea cu Popa Chubby, acest Emotional Gangster, l-am numit aşa după titlul recentului său album, lansat pe 18 martie 2022 de Dixiefrog Records, şi pe care îl aşteptam încă din anii ’90, ca să-i apreciem stilul, talentul şi iscusinţa (ne-am mulţumit cu casetele, CD- urile, DVD–urile). A intrat direct în atmosfera fierbinte a momentului, însă pentru… probe de sunet, care au durat cam mult (aproape 30 de minute!) şi, după părerea mea, s-a ratat intrarea. Ele trebuiau făcute înainte de ora de începere, fără public… Cu toate acestea, Theodore Joseph Horowitz, care are o vastă experienţă live (şi peste 100 de chitare în colecţia sa), a ales o energică piesă de deschidere, Rollin' And Tumblin', întocmai ca pe următoarea, o excepţională variantă la celebra Hey Joe, cu care a dinamizat atmosfera unui mare show pe care mulţi îl vom păstra frumos în amintire. A urmat o piesă de pe noul album, dedicată femeilor de pe tot mapamondul, Equal Opportunity, ca apoi, să-l invite pe scenă pe Eric Gales, pentru un duel chitaristic fulminant. Popa Chubby aka The Beast From The East sau Master of Disaster, a încheiat triumfal ora de recital cu un inspirat potpuriu Chubbfatha Medley (cu inserţii din binecunoscutele teme din Naşul - Speak Softly, Love, Misirlou sau din Vrăjitorul din Oz - Over the Rainbow) şi a culminat cu un bis, o lubrifiantă variantă proprie a faimoasei compoziţii a Stoneşilor, Sympathy For The Devil.

"I’m living in a wild time, and that is where the inspiration is drawn from. There are my issues, but the picture is much bigger than me and my situation. Everything is breaking down in the world. The lines are being redefined. We all need something.” (Popa Chubby)

Aşa cum spunea şi Popa Chubby, a urmat Samantha Fish. Din păcate, s-a dovedit a fi o alegere bizară pentru închiderea primei zi de festival. Ne-ar fi plăcut să vedem integral recitalul Samanthei Fish, însă decalajele de care aminteam au lungit prea mult programul din cea mai geroasă noapte din cele şase ale festivalului. O ştiam bine, am văzut-o în recital, tot la Sighişoara, acum 10 ani, la un an de la debut. A progresat foarte mult, senzualitatea surâsului ei cucereşte noi fani, iar măiestria chitaristică este exuberantă. De peste 2 ani, Samantha are şi un producător de calibru, Martin Kierszenbaum (Lady Gaga, Sting). O oră şi jumătate de recital inventiv, cu una din senzaţiile bluesului american, şi în paralel, în cortul de jam-session, o prelungire a petrecerii brezoiene, pentru cei rezistenţi la oboseală şi frig. A fost o zi chiar bună, cu vedete de top, însă (suficient de) obositoare pentru mulţi din grupul nostru mălăian.

Miercuri, 20 iulie 2022 a fost ziua Larkin Poe. Mulţi prieteni de-ai mei au venit de marţi tocmai pentru a prinde marile vedete americane, care ajung mai greu în Europa, darămite în România: Popa Chubby şi surorile Rebecca şi Megan Lovell. Însă, am avut parte şi de două surprize adevărate. Carismaticul chitarist britanic, Ben Poole - care a fost o mare senzaţie la festivalul de blues de la Focşani -, dar şi franţuzoaica Gaelle Buswell, o artistă autentică, foarte talentată, dar şi modestă, aşa cum îi stă bine unui adevărat muzician. M-am bucurat de întâlnirea cu profesorul, muzicianul şi filosoful Gabriel Petric, căruia i-am editat recent, ediţia a doua a cărţii, Riffuri de chitară, o valoroasă cercetare de muzicologie pop/rock contemporană. De altfel, primele 20 de exemplare au şi fost epuizate a doua zi, aici la Brezoi, în cortul de merchandise unde, de asemeni, au fost vândute şi ultimele exemplare din primul tiraj al ediţiei a doua, a cărţii mele, Blues Made in Romania. Nu fiţi îngrijoraţi, următorul tiraj aşteaptă destinatarii la radu.lupascu@gmail.com.

Supranumite surorile mai mici ale fraţilor Allman, Rebecca şi Megan Lovell au format trupa Larkin Poe în 2010, iar numele este al stră-stră-stră-străbunicului lor, Larkin Husky Poe, un văr al celebrului scriitor, poet, editor şi critic american, Edgar Allan Poe. Au făcut cea mai bună impresie criticilor şi publicului exigent de la Glastonbury Festival şi au primit consacrarea în lumea artistică americană. După al patrulea album, Self Made Man, şi el intrat în topuri şi staţionat ceva timp pe locul întâi, Larkin Poe intră fulgerător în ascensiune şi porneşte în turnee mondiale. Felicit organizatorii pentru această alegere care ne-a încărcat pozitiv şi ne-a dat speranţe de schimbare. Cu cât vom avea mai mulţi artişti de mare valoare pe scenele bluesului din România, cu atât mai iute va creşte valoarea tinerei generaţii de muzicieni din zona bluesului, în special. Venind dinspre interpretarea Larkin Poe blues rock-ul va cuceri noi adepţi şi va face arc peste timp, când strămoşii Delta Bluesului nici nu se gândeau ce influenţă va avea muzica lor peste timp. Îmi pare rău de calitatea sunetului, nu a fost cea mai grozavă şi asta se pare că NU este vina sunetiştilor români. În fine, mai avem până la perfecţiune, nu mult, Brezoiul este totuşi pe drumul cel bun. Este bine, să ţinem cont şi de vârsta participanţilor majoritari în acest festival, la fel ca în toate evenimentele de blues de la noi din ţară.

Recitalul Ben Poole l-am ascultat din cortul de merchandise şi îl apreciez la superlativ, bucurându-mă totodată de venirea lui pentru autografe şi fotografii. Albumele lui se epuizaseră de mult, astfel că fanii, dar, în special, admiratoarele, au fost recompensaţi cu un shot de Jameson din partea lui Ben şi un autograf pe orice aveau disponibil… A fost cel mai dorit artist din festival care a trecut prin acest loc special amenajat pentru vânzări de CD-uri, vinyluri, tricouri, cărţi. Mulţumim, Alina!

A urmat ziua BETH HART şi la fel ca în precedenta, majoritatea prietenilor au sosit cu ceva timp înainte de intrarea în scenă a invitaţilor străini. Unii au prins puţin şi din recitalul hard rock al trupei Deep Waters, unde am remarcat cu toţii, exceptionala voce a lui Nicolas Fresard, un american cooptat în trupă după o selecţie riguroasă din peste 150 de solişti… Chitaristul Andrei Stratulat este tânăr promiţător, puţin cam indiferent vis-à-vis de ascensiunea neaşteptată a trupei sale, dar nu mă îndoiesc de viitorul carierei lui. Are un sfătuitor bun în trupă, cel mai bun organist român, Raul Kuşak, garanţia succesului oricărui band din care Raul face parte. La sunet a fost, nimeni altul, decât Gabi Pipaiu Andrieş, cel mai bun sunetist de la noi, care s-a ocupat şi de recitalul iubitului nostru Nuţu Olteanu.

Eric Gales, singurul artist de culoare invitat în festival, a susţinut cel bun spectacol de la Brezoi, de până acum. Îl văzusem recent, în martie, anul acesta, la Nottingham, într-un club de circa 400 de spectatori. L-a avut în deschidere pe rafinatul chitarist britanic Danny Bryant, care a încălzit perfect atmosfera pentru Eric şi trupa lui. Ştiu ei ce ştiu, iar publicul apreciază mult bunul mers al lucrurilor din organizare. Mai avem puţin până acolo, depinde şi de noi, toţi cei care iubim acest gen muzical, să punem umărul la consolidarea şi cristalizarea lucrurilor bune şi, bineînţeles, îndreptarea celor stânjenitoare.

Nu judec opiniile politice ale lui Eric, ci rămân doar la aprecieri laudative despre performanţa sa artistică, încă de neegalat în bluesul modern. Atât groove-ul, cât şi măiestria pentatonică, succedată de solo-uri ameţitoare, cimentează pentru ani buni, soclul de lider al generaţiei sale. Faţă de recitalul Beth Hart, foarte bun, însă nu la fel de senzaţional ca precedentele, Eric Gales cred că şi-a câştigat dreptul la încă o tură de Brezoi, la care, sunt convins că vor veni tot peste 10.000 spectatori. Alegerea zilei va conta în această opţiune. Nu am văzut şi auzit încă tot ce poate acest mare artist american.

“I asked Stevie Ray Vaughan for an autograph and he said ‘Only if you sign one for me first!’” (Eric Gales)

(va urma)

Radu Lupaşcu

10 august 2022

Kirkby-in-Ashfield, UK

Foto: Adrian Mociulschi, Radu Lupaşcu.

Legenda fotografii: 1. Vlad Mocănescu; 2. Mircea Joe Ruşi; 3. Gráinne Duffy – Radu Lupaşcu; 4. Popa Chubby – Radu Lupaşcu; 5. Samantha Fish; 6. Rebecca şi Megan Lovell; 7. Wayne Proctor, Steve Amadeo, Ben Poole – Radu Lupaşcu; 8. Radu Birişteică, Radu Lupaşcu, Gabriel Petric, Relu Călin.

Cel mai mare festival de blues al Europei de Est! (1)

Este foarte posibil ca, Open Air Blues Festival Brezoi – Vâlcea să devină, de la anul, (şi) cel mai important din acest univers multinaţional. Am reperat aici vorbitori din toate ţările vecine cu România, Serbia, Ungaria, Bulgaria, Ucraina, dar şi din Spania, Franţa, Belgia, Olanda, Danemarca şi, bineînţeles, Germania. La fel ca bluesul, Brezoiul lumii are povestea lui. Cu un început deosebit de promiţător, cu trupe româneşti de impact, cu trei ediţii la superlativ şi cu un entuziasm temerar, Mihai Răzvan Mitză Murgescu a pornit pe un drum (mai) puţin bătătorit, însă de viitor pentru fanii bluesului şi rockului de la noi. Între 19 şi 24 iulie a.c. s-a desfăşurat a patra ediţie, ce fusese programată iniţial în perioada 23 - 26 iulie 2020, timp de patru zile şi patru nopţi, şi apoi, reprogramată în anul următor între 20 şi 25 iulie. Nu a fost să fie nici atunci, însă a urmat ceva incredibil, greu de realizat:

“’Quinta roială’ a verii, sau a anului, la Brezoi, sau, ȋn România sau chiar worldwide, căci ceva similar nu s-a mai făcut şi este probabil irepetabil: Beth Hart - high five România! Pentru că nu am putut organiza anul acesta Open Air Blues Festival Brezoi 4th Edition, cu publicul său modest estimat la 10.000 de participanți, am transformat visul High Five ȋn realitate, ȋn ciuda tuturor provocărilor. Suntem acum la mai puțin de o lună distanță de a scrie, ȋmpreună cu Beth nu una, ci cinci pagini de neuitat din istoria evenimentelor live. Deci ne vedem la Brezoi, pe 12, 14, 18, 20 şi 22 August!” (mic extras din comunicatul evenimentului)

Contrar tuturor aşteptărilor, “maşinăria” organizatorilor de la Brezoi a pus la cale, în acea stare pandemică, mai multor manifestări văratice, din stiluri muzicale diferite, pentru gusturi şi generaţii distincte. În mare măsură, iniţiativa Summer Camp a reuşit şi publicul a supravieţuit spiritual epidemiei. Am fost prezent în mai multe seri ale Open Air Blues Festival Brezoi 3.5 RO Edition, numai cu artişti români (citiţi cronica mea, Blues la poalele Ţurţudanului, pe site-ul artasunetelor.ro, rubrica recenzii concerte, arhiva 2021), dar şi în una din serile unice High Five şi pot confirma starea de normalitate conservată prin aceste paleative de conjunctură.

Aşa cum aţi putut observa din cartea bluesului românesc, Blues Made in Romania, acest gen muzical are suficient de mulţi adepţi în toată ţara, şi ar putea fi mai bine reprezentat dacă s-ar dori acest lucru. Chiar dacă mă repet, trebuie să reamintesc că la radioul şi la televiziunea naţională, unde suntem plătitori de abonamente cu toţii, ar fi putut fi promovat cu râvnă şi propus tinerei generaţii ca alternativă a bunului simţ muzical, aşa cum este încurajat peste tot în lumea civilizată. În Olanda, la Grolloo, de exemplu, într-un sat de nici 900 de suflete, se adună fani din toată Europa pentru a vedea cele mai bune trupe de BLUES sau BLUES ROCK din toată lumea. Brezoi are această şansă şi sunt convins că după această ediţie, Mitză va putea alege cu şi mai multă chibzuinţă recitalurile protagoniştilor şi chiar va fi încurajat pe plan local şi naţional. Beleaua pandemică a făcut ca ediţia din acest an să nu poată beneficia de line-up-ul dorit iniţial de organizatori, trei nume importante ale bluesului mondial lipsind justificat: Ryan McGarvey, Laurence Jones şi Louis King.

Însă, mai sunt destule nume pe care organizatorii le pot selecta pentru anul următor şi mă gândesc doar la câţiva headlineri: Taj Mahal, Ry Cooder, Charlie Musselwhite, Walter Trout, Robert Cray, Gary Clark jr., Eric Bibb, Christone Kingfish Ingram şi neapărat, Keb’ Mo’. Pot face recomandări şi dintre români, în acest sens, fiind deosebit de utile, portretele muzicienilor şi ale trupelor din primele două volume ale cărţii mele, Blues Made in Romania. Trebuiesc luate în considerare şi două din experienţele negative ale acestei ediţii, prima fiind este ora de desfăşurare a evenimentului şi a doua, este legată de numărul trupelor angajate zilnic în recital. Cu un singur headliner străin sau maxim doi şi cu o trupă românească în deschidere, reuşita era mult mai bine conturată şi bucuria audienţei aşişderea. O garanţie 100%, aşa cum distinsul (nou) prezentator al festivalului de la Brezoi, Cătălin Ştefănescu, ne-a bucurat cu prezenţa lui. Cele cinci recitaluri zilnice au creat impresia de umplutură, de balast sau dacă vreţi, de „lanţ al slăbiciunilor”, un cusur fără leac, al multor creatori de festivaluri de blues şi jazz de la noi. Nu am să înţeleg niciodată această încăpăţânare cu care unii organizatori aleg (numai) anumite trupe din România pentru a deschide un festival şi mai mult decât atât, îi readuc sub alte nume în ediţiile următoare. Această meteahnă se întâmplă frecvent la Brezoi, Suceava, Focşani, Ghelari, Timişoara, Jimbolia, Galaţi, Dărmăneşti, Braşov, 2 Mai, Băile Tuşnad, dar nu şi la Gărâna, Sighişoara, Tulcea, Buzău sau Bucureşti (Urban Blues Fest). În concluzie, ora de începere a fost greşit aleasă, iar numărul de trupe trebuia drastic redus. Astfel, vor rămâne suficiente fonduri pentru definitivarea acelui cadru natural feeric, prin: reamenajarea spaţiului de desfăşurare al festivalului, eliminarea pietrişului şi a bolovanilor, afânarea solului şi plantarea gazonului, precum şi alte dotări pentru un minim de confort de concert (bănci, mese, umbrele). În fine, cred că Mitză a înţeles din afluenţa de spectatori, unde s-a greşit cu ordinea intrării trupelor în festival şi mai ales, cu alegerea firmei de sonorizare. Ca tot acest eveniment sa devină perfect  100 la sută, ca să ne bucurăm pe deplin de aceste frumuseţi naturale de pe Valea Lotrului şi ca oraşul Brezoi să devină epicentrul bluesului din România, organizatorii trebuie să ţină seama de aceste mici neajunsuri, să le corecteze din mers, să fie receptivi la doleanţele spectatorilor şi nu în ultimul rând, să discearnă bine progoniştii scenei.

În urmărul episod al cronicii mele, voi puncta pe zile, momentele artistice de mare ţinută artistică, deopotrivă cu unele remarci personale legate de desfăşurarea evenimentului. Până atunci însă, să nu uit să laud strădania Alinei de-a mulţumi pe toţi artiştii, de-a lega punţi solide de comunicare cu toţi cei aflaţi în backstage şi în preajma lui şi, mai ales, lui Mitză, pentru efortul depus de-a trece cu brio peste obscolul pandemic şi de-a reveni En fanfare, cu Toate pânzele sus, pe scena mare a bluesului de la noi. Lor li se datorează reuşita serii de joi, cea în care peste 10.000 de fani au revenit pentru Beth Hart, dar şi pentru noul Jimi Hendrix, cum este supranumit, Eric Gales. Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă Eric şi Beth ar fi cântat vineri sau sâmbătă…

(va urma)

Radu Lupaşcu

1 august 2022

Kirkby-in-Ashfield, UK

Foto: Adrian Mociulschi, Radu Lupaşcu.

Legenda fotografii: 1. Scena Brezoi 2022; 2. Cătălin Ştefănescu; 3. Promoteri Blues Made in Romania; 4. Scriitori Arta Sunetelor;  5. Eric Gales; 6. Radu Lupaşcu şi LaDonna Gales; 7. Beth Hart.

Blues la poalele Tâmpei

Oraşul Braşov este cu cel puţin 200 de ani mai vechi decât Bucureştiul! Cu toate acestea, poziţia dominantă a capitalei noastre nu a dat roade în cultură, în arta sunetelor în special, în diversitate şi ofertă culturală pentru locuitorii ei. Aşa ar fi trebuit! Cum a reuşit Sibiul în 2007, de exemplu. Politicul a consumat tot ce-ar fi trebui investit în cultură, educaţie, infrastructură, spaţii verzi, igienizare etc. Nu avem nici măcar o sală modernă de concerte, de nivel european 2022. În ceea ce priveşte bluesul, Braşovul se poate lăuda cu două festivaluri de renume, în care acest gen muzical, puţin promovat în mass-media şi la televiziune, este deja consacrat. Transilvania Blues Festival (3 ediţii) - cu al său eveniment conex, aproape trimestrial, Transilvanian Blues Nights (15 ediţii!) -, şi Braşov Jazz & Blues Festival (10 ediţii). Au fost nenumărate nume din jazz şi blues în premieră naţională la Braşov, la Transilvania Blues în special, majoritatea au fost în premieră naţională, pentru care fani din toată ţara, inclusiv din Bucureşti!, le-au mulţumit direct şi întâmplările petrecute au fost consemnate în cronicile festivaliere, din diverse publicaţii, inclusiv în artasunetelor.ro, singura revistă muzicală fără sponsori, dedicată muzicii de calitate, care dăinuie.

Protagoniştii serii braşovene de blues, din 14 mai 2022, Greg Copeland şi Chris Wragg, se înscriu pe traiectoria ascendentă a succesului acestei iniţiative (private). Alin şi Vlad (La mulţi ani!), fermi iscoditori ai fenomenului bluesului de pretutindeni, au ales cu discernământ un duo de succes european, care a lansat în 2019 un album de nota zece, Deep In The Blood, pe care l-am semnat de artişti şi adăugat colecţiei personale, lângă alte nume ale bluesului european şi american. Nu dau exemple acum. Mă gândesc la un muzeu, cine ştie, poate merită vizitat de fani ai bluesului de la noi.

Alin mi-a divulgat două mari nume din programul lor de viitor. La Transilvania Blues Nights, pe 1 iulie, îl vor avea invitat pe celebrul „diavol tasmanian” Rob Tognoni (pe care l-am propus mai demult cu îndârjire; l-am văzut de două ori, la Viena şi Mansfield, UK). El va susţine un recital incendiar şi în cadrul generos al Suceava Blues Fest din 2 iulie 2022. Transvilania Blues Fest va avea loc între 30 septembrie - 1 octombrie. Alin şi Vlad îl vor aduce pe celebrul Sean Chambers, „unul dintre cei mai buni 50 de chitariști de blues ai secolului trecut”, pe 18 octombrie 2022!

Chris şi Greg s-au cunoscut acum 7 ani în Belgia, unde au relaţionat pe tărâmul bluesului festivalier şi unde s-a închegat prima lor reuşită. După numai 4 ani, au lansat şi primul lor album, mai sus numit, cu 9 din 10 compoziţii proprii, invitaţi de renume, printre care fiul lui Buddy Guy (Greg) şi fiica lui B.B. King (Shirley). Albumul a fost înregistrat în Statele Unite, Germania, Spania şi Marea Britanie şi mixat de Wragg în studiourile Foxwood din Sheffield, unde a fost ajutat la masterizare de Charlie Chuck Lenoir. Chris Wragg a cântat mult blues cu Mudcats Blues Trio (cu Jon Reed la chitară bas şi Matthew Doxey, voce şi tobe), trupă cu care a realizat trei albume (şi un EP) bine cotate de critică, dintre care vă recomand: The Tesla Recordings din 2012. Chitaristul şi compozitorul Chris Wragg a câştigat notorietate cântând în turnee alături de Buddy Guy şi a susţinut artişti de top, precum T Model Ford şi Aynsley Lister. Mudcats Blues Trio este un trio britanic de succes care oferă publicului standarde clasice ale blueslui, dar şi compoziţii proprii de fineţe, pline de energie şi fuziune cu rockul insular. Pentru împătimiţii genului aveţi aici, o mostră autentică:

https://www.youtube.com/watch?v=jAPWERdFyyo&t=22s

Gregory Andre Copeland are o ascendenţă strămoşească muzicală, atât prin originea sa afro-americană (s-a născut în 19 iulie 1954, în Portsmouth, Virginia), dar şi prin groove-ul propriu, o răguşeală hârşâită, ursită de Dumnezeu, acel răsunet original al bluesului, făcându-şi simţită prezenţa, încă de la prima piesă a noului album, Howlin´ For Your Love, pe care bănuiesc că i-o dedică lui Buddy Guy (În concertul de aseară, de la clubul Rockstadt din strada Nicolae Titulescu 2P, această piesă a reprezentat cel de-al treilea BIS al quartetului!). Mama sa era cântăreaţă de gospel, iar Greg mi-a povestit cu dor de frumoasele clipe ale tinereţii:

„Îmi amintesc de mic copil cum mama îmi cânta un cântec înainte să mă adoarmă. Avea atât de multă emoție în voce! După cântatul ei, îmi puteam da seama, dacă era fericită sau tristă. Perseverența și dragostea pe care mi-a arătat-o ​​mie și fratelui meu, în timp ce ne creștea singură, mă influențează încă profund și a avut un impact covârşitor asupra cântării și compoziției mele.” (Greg Copeland)

Printre marii muzicieni care l-au influenţat se numără Wilson Pickett, James Brown şi desigur, Buddy Guy. Greg are cinci albume la activ, dintre care unul acustic, în stilul delta blues cu Martin Messing la chitară, Deep Down South, lansat în 2014.

Greg Copeland a (mai) colaborat cu Gerry Williams (claviaturist în celebra trupă Eruption), redutabilul pianist Pete Budden, legenda folk şi blues Big Daddy Wilson (prezent cu piesa People Get Ready, pe albumul lui Greg, Brown-eyed Handsome Man din 2019), Gregor Hilden, Guitar Crusher, cu trupele Greyhound Blues Band, Blues Power şi cel mai recent, cu Chris Wragg, chitaristul cu care ne-a uimit aseară la Transilvanian Blues Nights. O trupă solidă, bine clădită ritmic (cu doi tineri muzicieni britanici de mare talent, Matt Talbot la baterie şi Lee Bradley la chitară bas, în primul său concert după 3 ani!). Un show dinamic, energizat de excepţionale solistici la chitară, cu sunet aproape perfect, toate acestea au contribuit la reuşita unei seri deosebit de agreabile, la poalele Tâmpei. Concertul a început la 18:15 fix şi cu cele trei bisuri, fără pauză, a contabilizat 135 de minute. Noua „politică” a clubului nu ne-a dat peste cap escapada braşoveană, ci dimpotrivă, am putut reveni la Bucureşti, fără ambuteiaje şi alte griji mioritice, mult mai devreme. Astfel, Til, Mircea şi subsemnatul, am putut degusta relaxaţi, la ceas de seară, aromata GranCrema Viva, din benzinăriile OMV, iar în jur de ora 12 PM am (re)intrat în „odoranta” noastră capitală.

Am stat puţin de vorbă cu Greg şi mi-a povestit despre Take It To The Bridge, album care a jucat un rol atât de important în dezvoltarea mea lui solistică.

„Take It To The Bridge este un album pe care l-am făcut împreună cu o trupă de Soul, Blues și Funk din Germania. Ne spuneam Greg Copeland și Soul Gang. Era formată din bas, două chitare, claviaturi, saxofon, trombon și eu la voce. Toți membrii trupei erau germani, cu excepția mea. Am înregistrat albumul în anul 2013. Acum nu mai este disponibil, dar dacă mi-ai da adresa ta de e-mail aș fi foarte bucuros să ți-l trimit prin Mp3. Această trupă a fost într-adevăr o experiență foarte bună pentru mine, deoarece am putut cânta cu suflători. Datorită acestei teribile secţiuni am putut să devin cu adevărat Funky. Astfel, am putut să fac cântece în stilul lui James Brown, Wilson Pickett, Sam și Dave și a fost o experiență foarte minunată pentru mine. Îmi place muzica aia veche de suflet!! De fapt, titlul „Take It To The Bridge” este un vers dintr-un cântec al lui James Brown!” (Greg Copeland)

Chimia perfectă dintre Greg şi Chris se simte cu fiecare piesă de pe album şi mai ales pe viu, în concert, deopotrivă cu tehnicitatea de care au dat dovadă şi au cucerit pe deplin audienţa europeană. Ne-au delectat cu poveşti adevărate din viaţa de zi cu zi, în spiritul bluesului etern, iar albumul, Live in the Backroom, sper că vă va bucura pe fiecare, în sufrageria lui, de sinceritatea acestui mesaj transmis cu personalitate şi entuziasm nedisimulat. Unii muzicieni fac din pasiunea lor o performanţă artistică de stimat, iar creaţia interpretativă, înregistrată cu responsabilitate pentru eternitate, deopotrivă cu cea scenică, un răspuns de mulţumire, nu neapărat pentru fanii bluesului, ei ştiu pentru ce vin la concerte, ci în special pentru toţi aceia, care apreciază adevărată artă a sunetelor, care dăinuie. Greg, Chris, Matt şi Lee au capsulat momentul lor temporal, iar noi suntem bucuroşi că am fost contemporani cu acesta. Iar, dumneavoastră cei de acasă, care din varii motive nu aţi putut participa la eveniment, dar citiţi aceste rânduri, căutaţi artiştii şi cumpăraţi albumul în original. Nu o să vă pară rău!

„All of these things I try do with my music. I am a Funk, Soul and Blues man through and through. I don´t just sing notes, I sing emotions also.” (Greg Copeland)

Radu Lupaşcu

15 Mai 2022

Foto: Vintilă Dăscăliţa, Radu Lupaşcu

Sydney, Roland, Guy şi Meena în Piaţa Cetăţii din Sighişoara

Ediţia cu numărul 15 a Festivalului de Blues de la Sighişoara şi-a schimbat locaţia. O alegere inspirată, chiar dacă a fost forţată de pandemie şi distanţarea socială. Vechea Casă de Cultură Mihai Eminescu, intră în renovare. De mult timp era necesar acest lucru şi sper că se va termina favorabil pentru locuitorii frumosului oraş de pe Târnava Mare.

„Undeva lângă Sighișoara se găsea postul de pază militară romană Sandava. Localitatea a fost întemeiată de coloniștii germani, care fuseseră invitați să se așeze în Transilvania de către regele Ungariei Géza al II-lea, pentru a apăra granițele de est. În această perioadă istorică oamenii de etnie germană au fost denumiți saxoni, dar coloniștii germani adevărați, cunoscuți ca ’sașii din Transilvania’, nu au nici o legătură cu saxonii din nord-estul sau sud-estul Germaniei. Acești coloniști primesc în folosință fundus regius (pământ crăiesc) și se bucură de drepturi și privilegii deosebite. Cronicarul sighișorean Georg Krauss (1607-1679) menționează că în anul 1191 locul unde acum se află Sighișoara era locuit, dar prima atestare documentară a așezării este din anul 1280 sub numele de Castrum Sex. În anul 1298 este menționată denumirea germană Schespurch (mai târziu Schäßburg). Localitatea este menționată în anul 1367 ca ‚civitas’. Numele românesc al orașului este atestat în scris din anul 1435. Forma ‚Sighișoara’ a pătruns în română pe filieră maghiară, fiind o adaptare a numelui ’Segesvár’.” (Wikipedia)

O splendoare de cetate medievală, cu circa 160 de case vechi locuibile, de cel puţin 300 de ani vechime, Sighişoara este supranumită cetatea celor nouă turnuri. Este parţial renovată, dar cel mai important edificiu, ”o mină de aur” pentru un oraş-comoară unic în Europa, Turnul cu Ceas sau Turnul Orelor de 64 m înălţime, este în paragină. Se zvoneşte că nu se găseşte un tehnician capabil să repare mecanica ceasului care deplasează acea platformă cu cele şapte figurine, ce reprezintă zeităţi din panteonul greco-roman şi german. Personal, cred că sunt alte motive, iar ele se leagă de politicieni, acei muncitori cu gura, care nu fac mare lucru pentru ţara noastră. Ce fel de muzică ascultă cei care îi votează?

Cum spuneam, noua locaţie este mult mai potrivită pentru concerte, iar în contextul pandemic de azi nu sunt probleme cu distanţarea. Sonorizarea a fost decentă spre foarte bună, aici mă refer la ultimul concert al festivalului, Meena Cryle &Chris Fillmore Blues Band. Vremea a ţinut cu noi, organizatorii au adus blues de la mama lui, diversificat ca ritm şi prestanţă, precum şi blues rock european de aleasă ţinută artistică. Le mulţumesc pe această cale organizatorilor şi le doresc încă pe atâtea ediţii de festival. Singurii care au fost total nepregătiţi au fost comercianţii din zonă, din menu-ul prezentat lipseau mai mult de jumătate din produse, mă refer atât la delicii culinare cât şi la licori bahice de poveste.

“The blues is not the creation of a crushed-spirited people, it is the product of a forward-looking, upward-striving people.” (Albert Murray 1916-2013)

Prima seară a fost deschisă de cântăreaţa americană Syndey Ellis, născută în Red Jacket, Virginia de Vest, în anul 1947. Ellis a crescut în Cleveland, Ohio, unde s-a căsătorit și a avut cinci copii. Acum este căsătorită pentru a doua oară, are patru nepoate, trei nepoți şi o strănepoată. Sydney Ellis și-a început cariera în 1991, în Oraşul Îngerilor, elogiind moştenirea sa culturală cu talentul şi elocvenţa vocii sale. După 1995, străbunica Ellis a străbătut 27 de ţări (dintre care amintim doar pe cele europene: Germania, Elveția, Franța, Belgia, Luxemburg, Bulgaria, Serbia, Ungaria, Finlanda, Croația, Slovacia, Ucraina, Norvegia, Lituania, Polonia, Republica Cehă, Suedia, Italia, Olanda, Austria, Danemarca și Irlanda) şi a susţinut peste 1500 de concerte. Iată că a venit şi rândul României, prin festivalul de la Sighişoara, să se bucure de chintesenţa zestrei culturale afro-americane mărturisită cu sinceritate şi preţuire de Syndey Ellis şi trupa sa. Ea are şase albume la activ (la casa proprie, Black Wallet Records) şi locuiește în prezent într-un sat mic din centrul Germaniei, unde revine cu emoţie pentru odihna şi relaxarea absolut necesare dintre frecventele sale călătorii muzicale.

Am ascultat cu atenţie versiunea ei bluesy la Trouble in Mind, un standard de blues ajuns celebru datorită excepţionalei interpretări a faimoasei Nina Simone (apropo, vedeţi musai pe Netflix documentarul What Happened, Miss Simone?) şi pot să mă declar mulţumit de Sydney Ellis. Desigur, există şi versiunea celebrei Mariane Faithfull, mai aproape de spiritul jazzy al pianistului, Richard M. Jones, compozitorul acestui hit din 1924. Setlistul Sydney Ellis pentru România a fost următorul: Jump For Joy, A Blues State of Mind, On My Way, Trouble In Mind, Was it A Whisper, Elijah Rock, Just Before Down, I Wanna Go Home, Travellin’ Shoes, Baby Please Don’t Go, All of Me, Summertime, You Gotta Move, Wade In The Water, Mean & Evil, Nobody’s Fault By Mine, Fever. Remarcaţi multitudinea de hituri care puteau atrage succesul imediat al unei trupe pe o scenă de festival, însă nivelul interpretativ general, sunetul şi rigoarea muzicienilor din trupa sa, nu s-au ridicat la înălţimea aşteptărilor mele. A fost (totuşi) un decent open act din deschiderea concertului serii, unde lucrurile au stat cu totul altfel şi aici vorbim de Roland Tchakounté.

„Robert Pete Williams, l’un des grands poètes du blues afro-américain, découvert par hasard dans un pénitencier de Louisiane à la fin des années cinquante, décrivait son art comme « la musique de l’air » : « Mon inspiration, mon style, ma sonorité sont fonction de l’atmosphère. Alors je chante et le vent se charge d’emporter ma musique », expliquait-il. L’art de Roland Tchakounté, et ce n’est pas un mince compliment, possède cette même légèreté atmosphérique qui lui permet de toucher à l’universel.”

Al doilea concert al zilei de 10 septembrie 2021 a fost susţinut de muzicianul francez Roland Tchakounté. El leagă punţi culturale între originile sale cameruniene şi osatura caracteristică bluesului, acea reţetă „marcă înregistrată” a Father of the Boogie, John Lee Hooker. Spontaneitatea personalităţii, alături de greutatea vocii sale sunt alte două competenţe care îl recomandă fanilor bluesului de la noi. Personal, Roland Tchakounté îmi aduce aminte de Ali Farka Touré şi de Faris Amine, bineînţeles, între limitele originalităţii creative. Limba sa maternă, bamiléké, aduce un plus de mister şi bizarerie coloraturii bluesului său, o ţesătură admirabilă de ritm sălbatic african, disperare, suferinţă, răzvrătire, speranţă şi bucurie. Sentimente şi spirit liber pe care le imprimă compoziţiilor şi interpretărilor sale. Multiinstrumentist, Tchakounté se face remarcat atât la chitară (este stângaci la fel ca idolul său, Jimi Hendrix), cât şi la chitară bas, pian, ukulele, percuţie şi muzicuţă. Discografia sa numără şase albume, dintre care remarcăm debutul, Bred Bouh Shuha Blues, lansat în 1999, album care s-a bucurat de un mare succes în Franța şi Äbango, din 2005, un album acustic realizat împreună cu încântătorul chitarist al trupei sale, Mick Slide Ravassat. Vă invit să urmăriţi Melena, un videoclip emoţionant şi răscolitor, atât pentru mesajul său, cât şi pentru sensibilitatea interpretării. Am luat amintire, albumul recomandat de însuşi Roland Tchakounté, Nguémé & Smiling Blues, bineînţeles, cu semnătura autorului şi remarc la superlativ muzica şi calitatea deosebită a înregistrării.

Concertul Roland Tchakounté a fost unul de excepţie. Autentic şi neobişnuit totodată pentru urechile neavizate, însă cu o sensibilitate entuziastă şi nefabricată, transmiţând bucuria tradiţiei bluesului de origine africană peste veacuri. „Nju bwoh man” (Viaţa este frumoasă) rămâne pentru noi un îndemn şi un sprijin, în aceste timpuri ingrate. Sunet bun, solistici ingenioase, hituri, Misery, Sweet Home Chicago, aplauze sincere, aer curat, publicul dansând, pe alocuri.

Mulţumim, o seară faină, încheiată cu un strop de Glenfiddich şi Tullamore Dew, în crama Casei Steluţa, excepţionala noastră gazdă sighişoreană.

Ziua de 11 septembrie 2021 a festivalului de blues de la Sighişoara a început cu recitalul chitaristului american Guy Davis şi s-a încheiat, în bisuri prelungite, cu cel al cântăreţei austriace, Meena Cryle, însoţită de trupa Chris Fillmore Blues Band.

Dintotdeauna, prima dragoste a lui Guy Davis a fost bluesul! S-a format într-o familie de artişti şi a avut contact cu muzica fermecătoare a lui Blind Willie McTell, Fats Waller, şi Robert Johnson, pe care l-a întruchipat într-un personaj pe Broadway.

“That’s what I consider myself, a musical storyteller. I tend to create music but even if I didn’t, I would use somebody else’s music — and if I didn’t have that, I would speak poems or prose. I think that all these things increase me as a performer….The songs, the plays, the descriptions, everything I do with words. They’re all part of each other.” (Guy Davis)

Guy Davis s-a născut pe 12 mai 1952 şi este un adevărat ambasador al bluesului de peste marele ocean. El aduce la Sighişoara mărturia impresionantă a unui mesaj nepieritor, exprimat cu sinceritate şi veneraţie. Este autor, profesor, actor şi muzician cu personalitate. Are peste 15 albume în nume propriu şi multe colaborări cu artişti ca Otis Taylor, Pete Seeger, Eric Bibb, Slim Pickens, Nico Wayne Toussaint, Dom Flemons, Fabrizio Poggi. Pentru fanii vinylului recomand, fără rezerve, albumul Sonny & Brownie's Last Train din 2017! Pe compact disc, am cumpărat de la Sighişoara şi vă recomand, albumul Be Ready When I Call You, de anul acesta, ce păstrează savoarea bluesului originar fără a fi umbrit de calitatea tehnică a echipamentelor preţioase din zilele noastre.

Concertul Guy Davis a fost remarcabil! De la primele piese ne-am bucurat de dulcea alinare a vocii sale calde şi emoţionale, uşor răguşite, pe care cu mândrie a personalizat-o în bogata sa moştenire discografică. Bluesul este o acumulare de stări afective şi poveşti rupte din viaţă, personificate cu fiecare voce, armonie, cadenţă, atitudine. Guy Davis este unul din menestrelii acestui strigăt uman, real, palpabil, nostalgic, şoptit, autoironic, câteodată ostil, câteodată jovial.

„If You Hear this Song! – Don’t Drink The Water!

Keep Moving Along! - Don’t Drink The Water!

If The Fish Are Dead! - Don’t Drink The Water!

And It’s Filled With Lead! - Don’t Drink The Water!

Don’t Drink The Water, ‘till They Make The River Clean!” (Flint River Blues – Guy Davis)

Guy Davis a cântat şi coveruri după Bob Dylan, Lay Lady Lay, fiind una din versiunile reuşite, o melodie pe care o fredonam cu toţii vizionând filmul Midnight Cowboy, o capodoperă a regizorului John Richard Schlesinger din 1969 (Oscar şi Bafta 1970!). Sir Blues Vali Răcilă l-a însoţit pe Guy Davis pe parcursul a două cântece, atât cu vocea sa unică, cât şi cu chitara acustică. Mă bucur că România are un rapsod mioritic cu prestanţă în persoana lui Vali, aşa cum are Belgia, de exemplu, pe Roland Van Campenhout!

În Austria Bluesul este extrem de bine reprezentat! Mulţi dintre dvs. cunoaşteţi (fiindcă aţi fost pe vremuri martori la Big Mamou) sau poate aţi ascultat în propria colecţie nume ale bluesului şi jazzului austriac ca: Al Cook, STRANZINGER BLUES, Gerald Gradwohl, „Sir” Oliver Mally Group, Joe Zawinul, Marius Dobra Blues Band, Mojo Blues Band etc. A fost rândul doamnei Meena Cryle să concerteze în România împreună cu trupa Chris Fillmore Blues Band. A fost un concert de ţinută artistică de excepţie, aşa cum au fost toate pe care le-am văzut la Big Mamou sau Sala Palatului. Primul album al Meenei, Try Me, spune totul despre atitudinea, vocea sa carismatică şi dinamica blues rock a trupei chitaristului Chris Fillmore (cu care cântă de la vârsta de 15 ani). El este lansat în anul 2010 în Germania la celebra Ruf Records şi are ca invitaţi pe: Joanne Shaw Taylor, Eric Sardinas, Donna Grantis, Erja Lyytenen, Coco Montoya şi Shakura S'Aida. O notabilă colaborare este alături de Hans Theessink pentru coloana sonoră a filmului Jedermann Remixed lansat în 2011. În 11 septembrie 2021 ne-am bucurat de o puternică voce feminină din Austria, pe care cu siguranţă o putem adăuga pe lista numelor deja consacrate, văzute şi îndrăgite de mulţi fani ai bluesului din România, aici mă refer, printre altele la: Beth Hart, Ana Popovic, Susan Tedeschi, Bonnie Raitt, Shemekia Copeland, Samantha Fish, Layla Zoe, Sue Foley, Dana Fuchs, Debbie Davis, Carolyn Wonderland, Joanna Connor, Marcia Ball, Larkin Poe şi Elin Larsson.

Show-ul Meena Cryle& Chris Fillmore Blues Band a încheiat strălucit această ediţie a festivalului de blues de la Sighişoara, aflat în impas organizatoric cu atâtea amânari şi refaceri de line-up, bineînţeles, din cauza pandemiei mondiale şi a imposibilităţii călătoriilor de peste ocean. Austriaca de 44 de ani, Meena Cryle are o bogată experienţă scenică şi a ales, împreună cu trupa valorosului chitarist, Chris Fillmore, pentru primul voiaj românesc, un repertoriu de top. Iată-l: In My Father's House, Since I Met You Baby, It's OK, Down To The Bone, Come To Mama, Bring Me The Water, Well, Well, Well, Movin’ On, Rather Go Blind, Black Rat, It Makes Me Scream, Beg Like A Sinner, Slow Down, Bis: Take This Pressure Off Of Me, Isn’t It A Pitty. Cu acest setlist antrenant şi un sunet plin, dominant, publicul nu a mai stat pe gânduri sau pe scaune, a dansat pe unde s-a aflat, a cântat, a fluierat, a ţipat, a aplaudat tumultuos şi a rechemat trupa la scenă de trei ori. Eu şi Relu Călin am cumpărat două din cele cinci albume pe vinyl aduse spre comercializare şi ne-am bucurat acasă de valoarea muzicală a albumului Meena Cryle& Chris Fillmore Blues Band In Concert şi de remarcabila calitate a înregistrării. Valoroasa secţie ritmică care a acompaniat-o pe Meena ne-a dăruit solistici de excepţie, mai ales pe durata înlocuirii unei corzi rupte a chitarei lui Chris Fillmore, iar momentele improvizatorice s-au succedat fericit, unul după altul, făcând deliciul spectatorilor ce s-au bucurat astfel, şi de un final memorabil. Ediţia 2021 nu a putut organiza jam-sesion-uri astfel că, ne-am retras în intimitatea grădinii Casei Steluţa, şi ne-am bucurat de câteva hituri a capélla cântate de Cornel S. şi de succesul tinerei Emma Răducanu la US Open.

Sighişoara Blues Fest 2021, a fost o ediţie aniversară cu personalitate, între inedit şi consacrat, autentic şi tradiţional, cu blues de la mama lui şi blues rock european de ţinută, în aer liber, în Piaţa Cetăţii.

Radu Lupaşcu
13 septembrie 2021

Foto: Radu Birişteică, Radu Lupaşcu

Restartare cu succes!

Primul festival de blues şi jazz al lunii septembrie, Braşov Jazz @ Blues Festival, a fost o reuşită, atât pentru echipa organizatoare cât şi pentru publicul braşovean sau venit din alte părţi ale ţării, în special, pentru invitaţii de reală notorietate din lumea muzicală occidentală, cum ar fi: Dana Gillespie, Nguyên Lê, Sax Gordon şi Kirk Fletcher.

Succesul ediţiei cu numărul nouă a festivalului de blues şi jazz de la Braşov s-a datorat, în special, multitudinii de activităţi din cele cinci locaţii publice, bine gândite de creatorii ei, Mihaela, Ioan, Marian, Simona, Ioana A., Ioana D., Berti şi Lars, ei alegând, pe lângă multitudinea de concerte, gratuite sau cu un preţ decent, activităţi conceptuale diverse, proiecţii de filme, masterclass-uri, ateliere creative, animaţii pentru copii, vinilarium, jam session. Programul complet al festivalului, o frumoasă broşură de 66 de pagini, cred că este un unicat în domeniu, conţine în detaliu, date şi informaţii concrete despre fiecare eveniment în parte şi multă publicitate. Îl puteţi citi pe îndelete aici.

Pentru mine şi prietenii mei veniţi din Bucureşti, Râmnicu Vâlcea şi Cluj, această ediţie a însemnat o revenire la normalitate, o bucurie sinceră de reîntâlnire cu muzica bună, blues, rock şi jazz, şi desigur, revederea cu artişti de calibru, cu personalitate, pe care bineînţeles că o să-i mai urmărim şi cu alte prilejuri.

Surprizele festivalului nu au fost puţine, drept care, se cere să menţionez, încă o dată, isteţimea şi competenţa organizatorică în riscantele propuneri de line-up. Laura Cox şi trupa ei, Mădălina Pavel şi orchestra, Joachim Palden şi Sabina Pyrker, LK Band, adică trupă rezidentă la Deane’s Irish Pub & Grill (Lars Kutschke - chitară electrică, Attila Herr – chitară bas, Till Sahm - pian și Heiko Jung – tobe) şi nu în ultimul rând, acei cântăreţi americani anonimi din Carolina, Texas, Georgia, cu care am petrecut până la 3 dimineaţa la jam session-uri. Ei erau în drum spre Germania, via Timişoara şi sperau să ajungă chiar în UK.

Deşi nu cântă blues sau jazz, Badass Rock’n’Roll Lady Laura Cox a deschis prima zi a festivalului, 3 septembrie 2021, cântând în Piața Sf. Ioan, rock and roll cu inserţii de blues şi country, un amestec de genuri (de)numit de ea, Southern Hard Blues. A fost o bună alegere, spiritul liber al rockului încălzind altmosfera răcoroasă de septembrie din sfinţita piaţă braşoveană. Cuceritoarea vocalistă şi totodată, energică chitaristă, a fost acompaniată de o trupă remarcabilă, pe care mi-aş fi dorit-o pe scena jam session-ului serii. Presimt că totuşi îi vom mai vedea cu altă ocazie pe la noi. Ei sunt: Mathieu Albiac - chitară ritmică, backing vocals, Marine Danet – chitară bas, Antonin Guerin – drums.

Ar mai fi un lucru de menţionat, vis-à-vis de temperatura ambientală şi spectatori. Mă aşteptam ca publicul să se ridice de pe scaune, să danseze, măcar la bis. Nu s-a întâmplat asta decât în timpul recitalului Dana Gillespie, a doua zi, însă timid, pe interval, fapt abia observat de muzicienii de pe scenă. O fi de vină distanţarea, a pus ea oare stăpânire (pe noi toţi), pe spiritul românului, (destul de) petrecăreţ din fire, o fi nuştiucejenă publică, o fi de la vaccinare sau de la testare, altfel stau cu telefoanele în mâini, se râd şi chicotesc de zor la clipuleţe “nostime” tik tok, create special pentru purificarea creierului...

Revin. Setlistul trupei Laura Cox Band, pe care am reuşit să îl obţin imediat după terminarea showului lor, a conţinut următarele piese: Hard Blues Shot, Bad Luck Blues^, Too Nice For Rock 'N' Roll, Take Me Back Home, Last Breakdown^, Looking War, Fire, Australian Way, Good Ol’ Days, As I Am^, Heartbreaker. Bis: If You Wanna Get Loud (Come To The Show), Freaking Out Load^. Majoritatea se regăsesc pe cele două albume oficiale lansate de Laura Cox Band în 2017, Hard Blues Shot, respective în 2019, Burnin’ Bright^.

Kirk Fletcher este un celebru chitarist, cântăreț și compozitor american de blues, născut pe 23 decembrie 1975. Este deosebit de apreciat de fani şi de criticii de specialitate. A fost nominalizat de cinci ori la Blues Music Award și o dată la British Blues Award (în 2015). A cântat cu multe nume celebre din lumea bluesului, Big Pete, Joe Louis Walker, Mike Zito, The Hollywood Blue Flames, Joe Bonamassa și a fost chitaristul principal al celebrei trupe texane The Fabulous Thunderbirds (între 2005 - 2008). Kirk Fletcher Band a închis prima seară a festivalului Blues Con-Fusion de la Suceava în 2018. A lansat cinci albume de studio și un album în concert. Cel mai recent album, My Blues Pathway a fost lansat în septembrie 2020 la casa de discuri Cleopatra Records şi îi are invitaţi pe Charlie Musselwhite şi Josh Smith. Recitalul Kirk Fletcher a conţinut compoziţii propria, piese instrumentale, multe dintre ele promovând noul album, My Blues Pathway*. Lista este următoarea: D Is For Denny*, Funnybone, Gotta Right, Sad Sad Day, No Place To Go*, Shuffle, Ain't No Cure For The Downhearted*, Struggle For Grace* & The Thrill Is Gone cu Lars Kutschke invitat, You Need Me, I'd Rather Fight Than Switch* cu Sax Gordon invitat, Slow Blues cu Sax Gordon invitat, Two Steps Forward, El Medio Stomp, Two Bear, Rockwithme. Din trupa lui Kirk Fletcher au făcut parte trei muzicieni de mare ispravă: redutabilul basist Kris Jefferson (a cântat cu Popa Chubby, Big Ed Sullivan, Neal Black, Meena Cryle & The Chris Fillmore Band – pe care o să o vedem la Sighişoara pe 11 septembrie 2021), Fabrice Bessouat la baterie şi Damien Cornélis la claviaturi.

“My Blues Pathway is an album about celebrating the music that got me so excited about playing the blues from the beginning of my career and the musicians that inspired me. My path led me straight back to the Blues.” (Kirk Fletcher)

A fost preferatul meu din line-up-ul acestei ediţii. M-am bucurat de prezenţa lui la jam session în ambele nopţi. Cântă cu o naturaleţe de invidiat şi vocea sa, suficient de abrazivă pentru unele urechi fine, a fost de departe portavocea acestui stil muzical născut din suferinţă şi opresiune. El a dovedit profesionalism şi modestie, cântând cu toţi invitaţii serii, urcând pe scenă de fiecare dată când a fost chemat de artişti sau strigat de public. De fapt, ar trebui să spun, invitaţi-surpriză, fiindcă ei nu se regăsesc în programul festivalului şi mă gândesc serios ce s-ar fi întâmplat dacă organizatorii ar fi ales o locaţie mai spaţioasă, de exemplu locaţia Oktoberfest 2021, ce se desfăşura în acelaşi timp în Braşov. În cea de-a doua noapte, locaţia a devenit neîncăpătoare, după miniprogramul LK Band, gazda locaţiei, şapte voci feminine şi masculine de culoare „au pus stăpânire” pe mica scenă a pubului irlandez, ei ridicând întreaga audienţă de pe scaune şi dansând fără astâmpăr, clubul devenind un autentic flashmob creat ad-hoc, pe ritmuri de blues, funk, rock, rap şi reggae, atât cât a fost posibil din partea autorităţilor. Am gustat din plin această extrem de plăcută atmosferă, ce îmi amintea de nesfârşitele seri de la Big Mamou, acum alături de ginerele meu, bucurându-ne de ospitalitea pubului şi de rezervarea din timp a mesei de către Attila G. Pilbáth, binecunoscutul organizator al festivalului de blues de la Tuşnad. Întreg Jam Session-ul a fost un eveniment în sine. Cei prezenţi pot confirma: LK Band, Kirk Fletcher, Sax Gordon, Kris Jefferson, Sabine Pyrker, Berti Barbera, Vetró B. Sebestyén András, Ionuţ „Yokko” Constantin, Cătălin Toader, Vlad Popescu, Klara Welkens, Relu Călin, Horea Horea, Vlad Ferariu. Trupa rezidentă LK Band a făcut cu greu faţă asaltului de muzicieni dornici să intre la jam session, dar scopul a fost atins. Publicul a venit pentru petrecerea de după concertele oficiale şi a primit câte un show, în ambele nopţi, demn de toată aprecierea noastră.

Îi mulţumesc lui Genu ARISEANU, pentru excepţionalele mărturii fotografice pentru posteritate. Îmi ia cel puţin două ore să selectez din fotografiile primite de la el, toate sunt încântătoare şi cu greu mă pot hotărî pe care să o alătur cuvintelor mele! Sper să îi facă plăcere şi să fie tentat de prima mea ediţie a festivalului de blues de la Bucureşti din octombrie! Eu îl invit oficial pe această cale! GENU este şi un serios organizator de festival de blues, nu departe de Braşov, în comuna Sânpetru, în 20 şi 21 august 2021, desfăşurând-se prima ediţie. Însă despre acesta şi următorul festival de la Sighişoara, vă voi informa în următoarele cronici.

Cea de-a doua zi la care am fost prezent la Braşov, 4 septembrie 2021, mi-a prilejuit revederea cu Sax Gordon Beadlejuice, pe care îl cunosc de la Brezoi (vezi interviul aici) şi cu care am petrecut multe clipe plăcute şi la jam session-ul serii. Acelaşi suflet afectiv, aceeaşi zbenguială destoinică, pe scena mare sau pe scena mică de pub, un însufleţitor partener de distracţie pentru toţi colegii de breaslă. A fost acompaniat cu mare profesionalism de LK Band, cu care a participat la petrecerea de jam session. Seara a doua a festivalului s-a încheiat cu un concert de aleasă ţinută artistică susţinut de celebra artistă britanică, Dana Gillespie, acompaniată de impresionantul pianist Joachim Palden (co-fondatorul legendarului grup austriac, Mojo Blues Band) şi rafinata bateristă, Sabine Pyrker. Un show fin, deosebit de agreabil, împănat cu poveşti din viaţa adevărată a artistei, care a avut o existenţă activă în turnee, distrându-se cât de mult a putut. Un excelent portret realizează Ioan Big, artizanul din umbră al restartului braşovean, în recenzia din voiajul de la Viena de acum 8 ani. Anexez lista de piese, scrisă chiar de Dana Gillespie şi păstrată cu sfinţenie de melancolicul prezentator al festivalului, Berti Barbera, după cum îl rugase însăşi marea artistă. Iată setlist-ul în cauză: Big Boy, Experienced, King Size Papa, Guilty, Come On, Your Mind Is On Vacation, My Man Stands Out, St. Louis Blues, Drinkin’ Wine, My Man Is Gone, Hot Stuff, Ugly Papa, No One, A Lotta What You Got.

Am lăsat la urmă cea mai plăcută surpriză de pe scena principală a evenimentului, Mădălina Pavăl Live Orchestra, o fericită simbioză între folclorul tradiţional şi muzica clasică. Remarc din start, compoziţia Mădălinei, Vino pân' la București, ce mi-a adus aminte de spiritul Mariei Tănase. Mădălina este o artistă modestă şi fără emfază, o cântăreaţă admirabilă şi o excelentă compozitoare, care preaslăveşte tradiţia românească, originile, folclorul, doina şi dorul.

„...Orezul este folclorul şi pilaful este muzica populară. Şi atunci alegi cumva. Mie-mi place să mănânc orez bun.” (Mădălina Pavăl)

Lauda mea sinceră se adresează întregii orchestre: Mădălina Pavăl – voce, Alexei Turcan - acordeon și chitară, Raluca Stratulat - vioară, Ioana Turcu - flaut, Cristian Chirodea - tobe, Lucian Naste - chitară, Alex Corlan - bas, Diana Ciudin - vioară, Sarah Andreescu - vioară, Larisa Retegan - violă, Mihail Grigore - violoncel, Iacob Artin Panighianţ - contrabas şi Alice Hristodor - harpă.

Setlist excepţionalului lor concert a cuprins următoarele piese: Intro – Câteodată; Dorule tu ştii ce ştii; Nu te supăra; 100 de ploi; Luna; Tot de dor; Lumina şi dorul; Cântă-mi doina; Vino pân’ la București; Ieşi, soare!

Închei cu regretul că nu am putut participa la cât mai multe din evenimentele festivalului, în special la cele din (noua) Piaţă Brassai, unde susţineau concerte artişti români din sfera bluesului, să îi numesc pe: Nightlosers, Fernet Blues Company, Berti Barbera & LK Band. Mulţumim Braşov, revenim pentru a zecea ediţie în 2022!

Radu Lupaşcu
6 septembrie 2021

Foto: Genu Ariseanu

Blues la poalele Ţurţudanului

Prima zi a festivalului de blues de la Brezoi a avut de toate. Vreme numai bună de festival, public dedicat, cât se poate de numeros pentru o zi lucrătoare, oameni frumoşi, muzicieni cu ştaif, tinere talente de remarcat, emoţie, dans şi antren, bună dispoziţie, relaxare şi bun simţ muzical, sunet bun şi foarte bun, în fine, excentricităţi vocale necontrolate. Remarc de la început, buna organizare a tinerei echipe coordonate de Mihai Răzvan Murgescu şi discreţia personalului de securitate şi pază asigurat de Jandarmeria Română şi Poliţia Locală. Situat într-un cadru natural de poveste, Brezoiul nostru şi al lumii (cu toţii sperăm să mai prindem o ediţie internaţională de succes, aşa cum a fost în 2019) ne-a oferit o seară de iulie încântătoare. Pentru cei mai mulţi dintre noi a fost a treia revenire pentru muzica de blues de la poalele Ţurţudanului, o stâncă celebră din lumi fantastice, zugravită admirabil în pasteluri cromatice de celebra pictoriţă Angela Tomaselli.

Jimi Laco and Friends a deschis porţile festivalului cu un setup energic, antrenant, care ne-a purtat printre coveruri mai puţin auzite prin festivalurile de la noi, compoziţii celebre scrise de Albert Collins, Robert Cray şi Muddy Waters. Este cât se poate de adevărată şi reală, definiţia dată de Hanno, prietenul şi colegul său din trupa Nightlosers: „Jimi El Laco este asul de treflă al bluesului românesc!” O componenţă de adevărat supergrup, din care au făcut parte cinci muzicieni cu personalitate ai scenei româneşti: destoinicul nostru pianist - Vlady Cnejevici, Paul Negoiţă – una din cele mai puternice voci ale României, Ovidiu Condrea şi Vlady Săteanu – cea mai furtunoasă secţie ritmică din bluesul românesc. Le urez mult succes şi performanţă de lungă durată în noua formulă.

Senzaţia serii s-a numit Bluemans şi ne-a oferit prilejul de-a admira noul val al tinerilor bluesmani de la noi, adică: Alexandru Cişmaru – chitară şi voce, Alin Neagoe – chitară bas, Alexandru Matei – claviaturi, alături de ei aflându-se, excepţionalul profesor al percuţiei, Adrian Tetrade. Aşteptăm cu nerăbdare primul lor album, anunţat pentru septembrie, ce va include doar compoziţii originale. Remarc din acest concert, un cover special, bine simţit şi cântat, Don’t Believe A Word, compoziţie Phil Lynott, celebra voce a trupei irlandeze Thin Lizzy (album Johnny The Fox, 1976), interpretat cu multă sensibilitate şi abilitate chitaristică.

Trioul AXiS nu se dezminte. Aceeaşi dinamică şi energie molipsitoare, chitară şi secţie ritmică nimicitoare, spirit liber nonconformist şi acea vie revoltă blues-rock din tot bluesul românesc. Trioul AXiS este format din excepţionalii muzicieni: Silviu Dan Iliescu - voce şi chitară, Dejan Kotarčić la chitară bas şi Ranko Varga la tobe. Pentru show-ul de la Brezoi, AxiS a invitat pe scenă două voci feminine de excepţie, Maryliss şi Andrada Creţu, care au scos în valoare piesa Good Things, cu o vibraţie de autentică baladă rock (la claviaturi a fost invitat Cosmin Farcaş). Acest hit ar trebui să ajungă cât mai rapid în setlisturile radiourilor de la noi! Bravo AXiS!

A patra trupă a zilei a fost Canaf & Excentric Blues Band. Vocea, abracadabrantă. Trupa, de certă valoare! Merită amintită: Răzvan Boroda - clape, Lucian Romanescu – chitară electrică, Eugen Toboș – chitară electrică, Andei Hâncu la baterie şi Codrin Vieriu la chitară bas.

NIGHTLOSERS a încheiat apoteotic seara de joi şi a dat tonul la joc şi relaxare. Vioara lui Jimi El Laco a armonizat ritmurile bluesului ardelenesc, de ei inventat şi exportat în toată lumea. Naşu Purcărin a oferit lecţii la dans, tobe şi... porci. Péter Attila - a doua vioară, dar şi inginer de sunet, a făcut ca regia scenică a lui Hanno să se vadă şi audă pentru cei de acasă, privitori pe FB. Géza Grunzó a cântat, imitat şi intonat la claviaturi tot fundalul sonor pe care-l poate oferi folclorul românesc, unguresc, evreiesc, iar basul lui Luci Ştain Pop a întregit excepţionala secţie ritmică a trupei. Un recital extraordinar, care se putea încheia fără bisurile cerute de public, din cauza excesului de zel al omului de la sunetul general, care s-a grăbit din prima secundă să bage altă muzică şi era cât p-aci, să strice buna dispoziţie şi periniţa lui Hanno Höfer, muzicianul de frunte al bluesului românesc.

Ar trebui să închei grabnic minicronica mea, în tonul pleonastic al zilei, cu un „aplaud enorm de mare”, însă nu vreau să-mi răcesc relaţiile pe viitor şi doresc să vă împărtăşesc câteva impresii din cea de-a treia zi de festival, despre cele trei trupe pe care le-am putut „prinde” pe viu, în minivacanţa mea din paradisul mălaian.

Mai întâi, The Southern Cockroaches, craioveni de ispravă, pe care i-am văzut şi auzit pentru prima dată live. Ei sunt: Bogdan ”The Bearded Man” Miscoci – vocal, Dorian "Mr. Lazy Red" Roşu - clape, Tiberiu "Big Daddy" Simniceanu – chitară, Vani ”The Teacher” Răzvan - chitară bas, Edy “The Hat Man” Oprea – chitară acustică, Vali Vătuiu – tobe. Un captivant recital “The Southern Cockroaches… roasted in blues…”, bine apreciat de publicul brezoian.

Fiindcă am amintit mai devreme de acest paradis mălaian, să menţionez câteva minuni naturale ale zonei şi cele două mănăstiri vizitate, unicate aşezări monahale. Mănăstirea de maici Bistriţa – ctitorie a boierilor Craioveşti, datând din jurul anilor 1490. De aici se pot vizita Cheile Bistriţei, cu cel mai îngust canion de calcar din România, din comuna Costeşti, judeţul Vâlcea, ce fac parte din Parcul Naţional Buila – Vânturăriţa, foarte spectaculoase şi sălbatice, cu peste 22 de peşteri, cele mai celebre fiind: Peştera Liliecilor şi Peştera Urşilor. Un traseu pe care l-am parcurs doar pe jumătate. Tot de măicuţe este şi Mănăstirea Arnota – zidită de Matei Basarab, domnitorul Ţării Româneşti (1632 - 1654), în urma unei promisiuni făcută lui Dumnezeu, atunci când i-a salvat viaţa în acest loc, pentru a scăpa de turci -, este supranumită Mănăstirea dintre vulturi, ne-a oferit cea mai frumoasă panoramă pe care am văzut-o în munţii Carpaţi. Ea se află la altitudinnea de 840 m şi se ajunge printr-un sinuos drum forestier până la cariera de calcar şi apoi pe astfalt până în curtea mânăstirii, ce între anii 1948 - 1949 a fost loc de refugiu pentru un grup de partizani din rezistenţa anticomunistă.

O foarte frumoasă excursie din această călduroasă minivacanţă - combinată şi cu două escapade bluesistice -, am petrecut-o împreună cu Ondine, Claudia, Flori şi Til pe Valea Latoriţei. Considerată de mulţi localnici cea mai frumoasă şi sălbatică zonă din România, aceste chei ce poartă numele unei ciobăniţe, Latoriţa, mult dorită de haiducul Lotru, adăposteşte câteva cascade, dintre care cele mai spectaculoase sunt Apa Spânzurată şi Cascada Verde (sau Cascada Borogeana), două lacuri (de acumulare) Petrimanu şi Galbenu şi multe peşteri. Valea are o lungime de 25 de kilometri şi este de o frumuseţe nemaîntâlnită la noi. Este cel mai frumos canion din România, cu vegetaţie luxuriantă (jnepeni, bujorul de munte, bulbucii de munte, angelică, floarea de colţ), stânci supranaturale, sculptate de apa Latoriţei şi un aer uimitor de tare şi curat.

Într-una din fotografiile postate lângă relatarea mea de concediu, găsiţi o reclamă a unor cărţi de joc cu instrumente muzicale. Este vorba de Muzicando primul joc de societate educativ creat și produs în Maramureș, cu autori maramureșeni. Se prezintă ca un set de 56 de cărți de joc, cu ilustrații originale ce conțin 49 de instrumente muzicale (oboi, cobză, flaut, ţambal, contrafagot, toacă, vioară, bucium, balalaică etc.) și figurile a șapte nume ilustre din muzica clasică (Johann Sebastian Bach, Wolfgang Amadeus Mozart, Frédéric Chopin, Guido d’ Arezzo etc.). Ilustrațiile din Muzicando au fost realizate de Cătălin, un artist ce-a terminat facultatea de grafică și design, care locuiește la Cluj și are un atelier de ceramică. A apărut totodată şi “Școala Muzicando”, o altă campanie care își propune să instruiască elevii de gimnaziu în regulile jocului, urmărindu-se educația prin joc. Sper că veţi accesa linkul de mai sus şi vă veţi îmbia copiii să se joace cu Muzicando!

Primele două trupe ale zilei de sâmbătă au fost Midnight Buzz şi Green Onions Experience, însă doar despre a doua am auzit şi m-am convins pe pagina FB de buna lor alegere. Sunt patru tineri frumoşi şi cu siguranţă îi voi vedea pe viu curând.

Marcian Petrescu & The Night Train care este, de fapt, Trenul de noapte, a dat măsura valorii unei adevărat cómbo de blues. Am prins întreg recitalul şi ne-am bucurat de magia muzicuţei şi competenţa membrilor trupei. Locomotiva: Marcian Petrescu – muzicuţă şi voce. Garnitura Trenului: chitară electrică - Mihai Alexandru Tacoi, tobe - Vali Vătuiu şi Matei Pușcaru la chitară bas. Trenul de noapte este prima trupă de blues de la noi care s-a exprimat în limba română, tematica pieselor fiind asemănătoare celei din ţara de origine a bluesului.

Alex Calancea Band este un grup de etno-fusion din Republica Moldova, însă cu tot respectul pentru valoarea evidentă a liderului şi profesionismul trupei, nu înţeleg de ce au fost aleşi să închidă seara de SÂMBĂTĂ a unui festival de BLUES!? Cum la fel, nu înţeleg de ce au avut loc în festival stonerii Roadskillsoda şi nu a fost invitat Vali Răcilă? Şi dau numai acest exemplu.

Dacă am judeca după renumele şi valoarea trupelor din prima şi ultima zi de festival, am conchide că, motivul principal pentru care au fost astfel juxtapuse este strict unul comercial şi nu unul de partizanat lacom, infam (biletele de joi şi sâmbătă au costat 50 lei/seară, iar restul 70 lei/seară!). Dar fiindcă toţi ştim că joia este zi lucrătoare, iar duminica una de relaxare, calitatea şi bunul lor simţ muzical a salvat festivalul şi l-a întărit pentru viitor. Fanii bluesului pot aprecia singuri distribuţia trupelor reprezentative pentru bluesul românesc. În ultima zi ne puteam delecta cu: Foxy Lady Band; Berti Barbera & Nicu Patoi; Florin Giuglea Group; StonesFree - Ochescu / Tomaselli / Clopo; AG Weinberger. Dar nu a fost să fie! Pentru mulţi dintre noi, cinci trupe pe zi de urmărit, de calibrul celor recomandate de mine, este deja (prea) mult. Trei erau suficiente. Saturaţia te cuprinde când nu te aştepţi şi bucuria poate deveni oboseală. Trebuie ajutate trupele româneşti şi susţinute prin toate mijloacele mass-mediei, însă puţină chibzuinţă nu strică nimănui. Mai ales când vorbim de un act de cultură muzicală, cum sunt bluesul şi jazzul.

Un prieten, pe care îl cunosc din primele ediţii ale festivalului de blues de la Sighişoara, Vio Mor, mi-a relatat despre excepţionalul concert al lui Totu Rareş din ziua de vineri, 23 iulie 2021. Din păcate, recitalul Rares Totu's Midnight Sun feat. Aminda a avut loc noaptea de la ora 1 la 3 şi puţini au mai rezistat. Circa 60 de fani ai bluesului s-au bucurat pe viu de incursiunile chitaristice ale lui Rareş şi de admirabila voce a Amindei (trecută greşit pe afişul festivalului: Said Amide). Nu înţeleg cum de s-a putut întâmpla asta la un maraton de blues cu o reclamă bombastică: „Artiştii cu cea mai mare rezonanță din lumea Blues-ului românesc se reunesc la o ediție specială a Open Air Blues Festival Brezoi: 3.5 RO Edition! Feeling şi calitate specifice pentru #Brezoiul Lumii! 21 de formații ȋn 4 zile fascinante: 22 – 23 – 24 – 25 iulie, la Summer Camp Brezoi.”! Nu ştiu cine este Gânditorul din spatele acestui „concept” de festival de blues, în general, bine organizat şi cumsecade promovat. Sper ca toţi cei implicaţi în lumea spectacolului să înveţe din aceste greşeli şi să poată coordona pe viitor cu simţ de răspundere aceste momente unice din viaţa noastră, a tuturor participanţilor cu bilete plătite (respectiv, cu teste efectuate la faţa locului – adică la Spitalul Orăşenesc Brezoi, la o distanța de fix 829 m de Summer Camp Brezoi, iar prețul unei testări a fost la fel ca la Tuşnad Blues Fest, 40 lei. Corect!). Starea pandemică a schimbat lumea şi a deteriorat relaţiile interumane. Personal, sunt tachinat de multe ori de prietenii vaccinaţi care nu pot înţelege că vaccinarea este un drept şi nu o obligaţie sau datorie cetăţenească, cum mi s-a sugerat fără temei. În fine, sper ca următoarele spectacole de la Brezoi cu Beth Hart să aibă loc (fără incidente!) şi cred că veţi veni în număr cât mai mare să vă bucuraţi de o artistă de geniu. Cu a sa unică voce, Beth a cucerit fanii artei sunetelor şi i-a scos din bârlog pe toţi cârcotaşii de serviciu... Mulţi s-au convins că pentru a simţi şi trăi MUZICA este necesar să fii Prezent! Veniţi alături de noi într-una din cele 5 (cinci) zile de concerte unice, Beth Hart - High Five, Romania! şi veţi fi mai veseli, mai buni, mai liberi, probabil, cum nu aţi fost niciodată! Live Music Summer Camp Brezoi 2021 ne oferă acest spectacol unic, limitat la un număr zilnic de 2.000 de persoane în 12, 14, 18, 20, 22 august 2021. Detalii: fb.me/e/FP4bpVNs; Bilete: aici.

Radu Lupaşcu
28 iulie 2021

Foto: Radu Lupaşcu (1, 4, 6, 7, 8, 9), Mihai Croco Manea (2), Radu Birişteică (3, 5, 10), Ioan Ciobotaru (11, 12), Genu Ariseanu (13).

Tuşnad Gastro Blues Fest, ediţia a doua, tot (mai) pandemică

Un festival de blues pus la grea încercare de impulsiva stare pandemică. Accentuez grea, fiindcă desfăşurătorul evenimentului a fost modificat din mers, ca urmare a restricțiilor de călătorie din UK, headlinerii inițiali ai zilelor de 19 si 20 iunie, Marcus Bonfanti şi Mud Morganfield, au fost nevoiți să-şi anuleze recitalurile, dar și-au exprimat dorința și disponibilitatea de a participa la ediția următoare, când organizatorii (şi publicul!) speră ca totul să revină la normal. Trebuie să remarc, din startul cronicii mele, curajul şi devotamentul organizatorilor, Attila, Magda, Claudiu, Alex, Zozó, Levi, Csaba, Ferkin, Jojo, Camelia, Mihai, Şoni, Baştanu, Zsolt, dar și al mulțor altor truditori ai departamenteor, sunet, video şi fotografie, care, în ciuda tuturor interdicţiilor şi intemperiilor, au dus la bun sfârşit, a doua ediţie a TUŞNAD GASTRO BLUES FEST, un excelent eveniment gastro-muzical inițiat de Organizația GeoEcologică ACCENT, în colaborare cu Primăria Băile Tușnad.

Anul acesta a participat un public mult mai numeros decât la prima ediţie, vaccinat sau testat, dar cu mare dragoste pentru blues (şi pentru trupele româneşti de blues!) şi nerăbdător să testeze oferta gastronomică a zonei. Acest unic concept, în care muzica live s-a împletit armonios cu arta culinară, a fost o bucurie pentru vizitatori şi reprezintă (deja) o atracţie pentru (toţi) fanii bluesului. Băile Tuşnad vor deveni o ţintă şi un reper de bun-gust pentru turismul românesc, chiar dacă pericolul contactului (faţă în faţă) cu temutele urside este iminent. Pentru noi, locatari ai complexului Fortuna Eco Boutique, a devenit o certitudine în acest an, însă sunt convins că această situaţie poate fi deturnată în folosul vilegiaturistic al zonei şi sper că NU se va rezolva prin exterminarea flămândelor mamifere. (Re)amintesc obiectivele ecoturistice din Băile Tuşnad şi împrejurimile sale: rezervaţia naturală protejată Piatra Şoimilor, singurul lac vulcanic din sud-estul Europei - Lacul Sfânta Ana, Tinovul Mohoş, Mlaştina Borşaroş, sute de izvoare de ape minerale pentru băut și îmbăiat, observatoare de urs realizate de unul dintre cei mai renumiți fotografi de natură din lume, locul unde s-a reîntors și castorul (Castor fiber), tururi culturale pentru vizitarea bisericilor fortificate - vechi de sute de ani, simboluri ale culturii secuiești, multe alte activităţi de recreere activă (drumeţie, plimbare pe două roţi, plimbare cu căruţa trasă de cai, zbor cu parapanta în tandem, rafting şi kayaking pe râul Olt, călărie pentru începători şi avansaţi etc.). În cele ce urmează, voi rememora fiecare recital din festival, pe zile, aşa cum au fost ele petrecute în locaţia festivalului, terenul de fotbal, Băile Tuşnad, un cadru natural de poveste, care s-a cuibărit deja în sufletul fanilor de blues şi nu numai. Omul sfinţeşte locul!

Prima seară

O reuşită. Nici măcar ploaia din prima seară a festivalului de blues de la Tuşnad nu a tăiat publicului buna dispoziţie. În scurt timp, am devenit participanţi la propriul nostru Woodstock, cu încălţămintea plină de tină, cu invocarea zeului păcii şi al libertăţii de exprimare, cu muzica fără de hotar spiritual. A fost o atmosferă răcoroasă şi umedă, însă curată, nepoluată şi cu armonii care te încarcă mental, în mod pozitiv.

Watzatka Robert a avut bucuria, pe care ne-a transmis-o şi nouă, de-a deschide ediţia a doua a festivalului de la poalele Stâncii Şoimilor. Quartetul Watzzy este compus din: Watzatka Robert - voce şi chitară, Ciprian Dragomir la chitară bas, Mihai Nedea la claviaturi şi Sütő Ákos la baterie. A fost un recital convingător, pe alocuri chiar surprinzător de original, mai ales prin compoziţiile proprii, însă, doar prin repetiţii stăruitoare şi printr-o bogată activitate concertistică cred că se pot expune (mult) mai elocvent şi pot dobândi un tonus energic entuziast.

În timpul recitalului George Baicea Blues Band ploaia s-a oprit şi a oferit publicului  cadrul propice pentru relaxare şi dans. Cum era de aşteptat, trioul GBBB, format din George Baicea la chitară, voce, Cătălin Răsvan la chitară bas şi Nicu Georoiu la tobe, a animat audienţa şi a scos în evidenţă remarcabile momente de virtuozitate şi dinamică power blues rock. Pentru cine nu-i cunoaşte, trebuie menţionat faptul că acest valoros power trio s-a bucurat de succes în cadrul unor festivaluri importante, precum: Festivalul Internațional de Blues București, Festivalul Internațional de Jazz Brașov, Jazz Recall Festival din Cluj Napoca, Gărâna International Jazz Festival, Târgul Internațional de Arte Vizuale București, dar și în cadrul concertelor de deschidere în faţa unor mari artişti ca: Coco Montoya, John Hammond, Eric Sardinas sau Steve Vai! George Baicea este unul dintre cei mai talentaţi chitarişti români din ultimii 20 ani. A învăţat mult, a progresat şi a convins! Sunt mândru să mă aflu de la început prin preajma sa şi fac tot posibilul să ajung la (toate) concertele sale. A făcut senzaţie la un festival de blues de la clubul Big Mamou, în deschiderea concertului Stranzinger & Acoustic Brothers, invitaţi de seamă din Austria. În primul meu proiect Romanian TRIBUTE to Jimi HENDRIX este prezent cu două piese: Red House şi The Wind Cries Mary. Atitudinea şi înaltul său profesionalism au ridicat o ştachetă care va fi greu de depăşit de alţi urmăritori. GEORGE BAICEA, născut pe 15 mai 1961 în Bucureşti, familiarizat cu chitara de la 14 ani, a fost fascinat de muzica lui Jimi Hendrix, motiv pentru care se dedică bluesului. Debutul s-a petrecut pe 21 decembrie 1992, alături de Alexandru Andrieş, la Teatrul Lucia Sturza Bulandra, ca invitaţi ai lui Valeriu Sterian în concertul de lansare a albumului S-a votat Codul Penal. Trioul GBBB este activ pe scena multor cluburi bucureştene de muzică live, din păcate, din ce în ce, tot mai puţine. Consideraţia managerilor noi de club pentru muzica live şi pentru publicul care participă la astfel de concerte este deplorabilă.

"Să ai un asemenea band aici, e pe cât de frustrant, pe atât de magistral!” (George Baicea)

Au urmat Grunting Pigs, un surprinzător proiect duo de blues acustic, format din excepţionalii muzicieni, cântăreţul şi compozitorul Mátyás Pribojszki (alias JUMPING MATT) și vechiul său prieten, uimitorul chitarist Ferenc Szásztz. Ei l-au avut invitat pe AG Weinberger, experimentatul nostru chitarist de talie internațională. Un sunet unic, de bun gust şi mult divertisment! Am fost în backstage şi le-am cumpărat cel mai recent album, ales după copertă şi mesajul ei jovial, Having A Party. Nu m-am înşelat! Este reconfortant şi induce buna dispoziţie. Un album bun pentru vremuri grele. A fost lansat pe 4 iunie 2020, şi include piese clasice de blues, mai mult sau mai puțin cunoscute, dar și compoziții originale, Grunting Walks, Dog Without A Bone, Fat Mama Boogie. Pe acest album sunt invitaţi doi artişti americani, Bill Barrett şi „Lazy” Brad Lewis şi un austriac, „Sir” Oliver Mally, binecunoscut publicului bucureştean din clubul Big Mamou. Profesionişti, însă ironici, Porcişorii grohăitori ne-au cucerit pe deplin. Au creat o atmosferă de sărbătoare a bluesului, iar noi ne-am amuzat din belşug de aceasta, prin dans şi chiote de bucurie. Fusesem „avertizat” de prietenul Laci (Farkas de la Quo Vadis) de neobişnuita lor expresie sonoră şi de excelenta conştiinţă profesională. Printre preferaţii lor se află mari nume ale muzicii blues şi soul, Jimmy Reed, Arthur Big Boy Crudup, Washboard Sam, Mance Lipscomb, Sam Cooke, Smiley Lewis, dar şi un sensibil cantautor austriac, Ripoff Raskolnikov aka Ludwig (Lutz) Knoglinger, „adoptat” de prietenii bluesului din ţara vecină. Un recital de neuitat pentru fanii bluesului.

”Matyas is an impressive virtuoso harmonica player and has an original style. He also has a very nice singing voice, and his band kicks the ass of many US bands!" (Rick Estrin)

La reuşita deplină a primei seri a contribuit headlinerul BLUESCORE, un formidabil trio de sinteză inteligentă a bluesului cu jazzul, funkul şi rockul. Mulţumim Liviu Pop (baterie), Raul Kuşak (orgă Hammond originală!) şi Hanno Höfer (chitare electrice, voce) pentru minunatele clipe de improvizaţie şi pentru inspiraţia de-a invita pe scenă, în finalul show-ului lor, pe Dave Fields, un redutabil chitarist american, care a lucrat cu nume mari ale industriei muzicale, precum U2, Aretha Franklin, The Drifters, Lenny Kravitz, Sean Lennon sau Hubert Sumlin. Ei ne-au purtat în lumea fanteziei muzicale de fuziune, am dansat şi fredonat, vechi hituri într-o haină complet nouă, de aleasă îngemănare între blues şi jazz, între blues şi funk, între blues şi rock. Întotdeauna, sunetul Adevărat al orgii Hammond a (ră)sunat dominator din fermecatele mâini ale lui Raul. Bogata sa experienţă profesională, dublată de o vastă cultură muzicală, face din intervenţiile sale solistice un regal interpretativ ce asigură succesul acestui formidabil Trio în orice colţişor cultural din România. Influenţa benefică a unor mari muzicieni, din păcate, dispăruţi prematur, este vorba de Jon Lord şi Keith Emerson, a dezvoltat în muzicianul Raul Kuşak o joacă creativă inteligentă, capabilă de-a genera felurite sunete atât ca intensitate, dar şi de coloratură expresivă. Compoziţiile sale sunt mărturii ale acestei experienţe profesionale începute cu mulţi ani în urmă la Casa Pionierilor din Zalău. Raul Kuşak va fi prezent la Gărâna Jazz Festival pe 14 iulie la Biserica Romano-Catolică din satul Văliug, pentru un recital solo pian.

Aşadar, un zălăuan, un timişorean şi un american, cei  trei magi de la BLUESCORE, au încheiat un turneu de mare succes de 13 oraşe în 15 locaţii diverse. Pentru numeroşii lor dedicaţi fani să le eternizăm aici: 11 Club Live – Câmpina; 12 Rockstadt – Braşov; 13 Amfiteatru Parcul Central – Zalău; 14 Bistro Blues Café – Oradea; 15 L’Autre Café – Cluj; 16 Music Hub (show plus clinic/Q&A) – Cluj; 17 Atrium – Sibiu; 18 – 20 Tuşnad Gastro Blues Festival; 21 Quantic – Bucureşti; 23 Club No Limit – Buzău; 24 La Liman – Tulcea; 25 Savarin – Bacău; 26 Sânpetru, BV – Curtea Bisericii Evanghelice; 27 Open Stage/Summer Camp – Brezoi; 28 Green Hours – Bucureşti; 29 Green Hours – Bucureşti. Am fost prezent şi la Bucureşti, pe 28 iunie 2021 - această zi fiind de fapt, un bonus pentru fanii ce nu au mai prins bilete în ultima zi de turneu -, şi vă pot mărturisi că au cântat cu exuberanţă şi profesionalism intimidant pentru orice invadator al bunului-simţ muzical! Ne-au răsfăţat (mai mult) cu compoziţiile proprii, ce se vor regăsi pe primul lor album, promis a fi lansat în toamna acestui an şi însoţit de un turneu naţional de promovare.

A doua seară

Încă o reuşită. O seară cu trei recitaluri incendiare, deschise de un duo acustic, Blue Monday Ministers, un proiect de arheologie lansat acum 13 ani de Cătălin Tzetze Rădulescu (voce, muzicuţă, fierăstrău, drâmbă vietnameză damoi, kazzo), un artist plastic pasionat de rădăcinile bluesului şi ai săi întemeietori. Alături de vocalistul, muzicuţistul şi chitaristul Andrei Rotariu (cu a lui minunată chitară Acoustic Archtop Collings AT16), cunoscut membru fondator al trioului Soul Serenade, Blues Monday Ministers au cântat onest şi fără emfază, piese celebre din arhiva de aur a bluesului, cum ar fi: I'm a Rattelsnakin' Daddy (1935) a celebrului Blind Boy Fuller, Buddy Bolden's Blues a pianistului şi vocalistului Jelly Roll Morton, Shake It and Break It (But Don't Let It Fall Mama) compusă în 1930 de Charlie Patton, Father of The Delta Blues, apoi I'm A King Bee, compusă de Slim Harpo în 1957, şi să nu uit să menţionez, Summertime, varianta Billie Holiday, scrisă de George Gershwin în 1935 pentru opera Porgy and Bess sau If You Take Me Back de la Big Joe and His Washboard Band.

Nici ploaia nu s-a lăsat aşteptată prea mult, însă fanii bluesului nu au băgat-o în seamă, fiind absorbiţi deplin de magia trioului Foxy Lady Band care a avut, în cea de-a doua zi a festivalului de la Tuşnad, doi invitaţi de aleasă ţinută artistică, Cătălina Beta, o voce feminină de excepţie din zona jazzului şi, pe valorosul muzicuţist britanic, Giles Robson, ale cărui incursiuni solistice au ridicat lumea în picioare şi i-au ţintuit în faţa scenei amplasată la poalele Stâncii Şoimilor.

„He’s a real nice fellow and an excellent harp player.” (Charlie Musselwhite)

În pauza dintre concerte am stat puţin de vorbă cu Giles şi l-am rugat să ne spună câteva cuvinte despre România şi trupa cu care a cântat, Foxy Lady Band. De unde eşti originar şi care a fost prima ta trupă?

„Îmi place să cânt în România (n.r. G.R. a mai cântat la noi cu Bruce Katz, au împreună un album premiat în 2019, premiul Blues Music Awards pentru albumul acustic al anului, Journeys to the Heart of the Blues, realizat cu Joe Louis Walker la chitară!), admir aceşti muzicieni, este o trupă minunată, sunt printre cei mai rafinaţi din ţară şi din Europa în general. E o plăcere deosebită să cânt cu aceşti profesionişti cu receptivitate foarte bună pentru blues. Este o descoperire pentru mine şi chiar una dintre cele mai fericite. Sper că nu este prima şi nici ultima dată când voi cânta cu ei. M-am născut în Jersey, Channel Island (n.r. insulă din arhipelagul Insulelor Canalului Mânecii, dependente de Coroana Britanică, considerate rămășițe ale Ducatului Normandiei şi sunt situate lângă coasta de nord-vest a Franței). Cred că prima mea trupă s-a numit King Bee Blues Band, înfiinţată în liceu, la vârsta de 16 ani şi cu care am câştigat o competiţie locală. Cânt blues de când mă ştiu, acum am 43 şi este uimitor că am cântat tot mai bine, am evoluat, sunt recunoscător şi mândru că sunt implicat în muzică şi am avut şansa să cânt peste tot în lumea aceasta. De asemeni, îmi dau seama că nu există graniţe culturale şi că acum ne putem împărtăşi această mare pasiune pentru blues. Faptul că vorbim aceeaşi limbă între muzicieni de multe naţionalităţi este îmbucurător şi pentru mine este o experienţă interesantă.” (Giles Robson)

Trioul Foxy Lady Band este fondat de Roxana Stroe, fiica regretatului baterist constănțean Corneliu Stroe, singura chitaristă de blues și jazz din ţară absolventă de masterat la Universitatea Națională de Muzică București şi care activează de ani buni pe scena bluesului alături de dinamica secţie ritmică formată din Cătălin Răsvan la chitară bas şi Nicu Georoiu la baterie. Remarc la superlativ excepţionala Everything Gonna Be Alright scrisă în 1959 de Little Walter Jacobs şi acord 5 stele recitalului FOXY LADY BAND!

Al treilea recital al serii ne-a surprins pe toţi. QUO VADIS, pur şi simplu ne-a uluit. Power blues de rock de cea mai rafinată sensibilitatea artistică şi din cea mai vânoasă speţă blues rock. Cred că timişorenii sunt infuzaţi de mici cu palinka şi muzică rock... Trioul format din Farkas László (chitară, voce, muzicuţă), Kiss Attila (bas, voce) şi Borbély Szilárd (tobe, percuție) ne-a lăsat cu gura căscată. Quo Vadis este una dintre formaţiile timişorene cu personalitate distinctă şi a fost înfiinţată în 1991, în formula Farkas László, Farkas Szilámér, Borbély Szilárd şi Gáspár Zsolt. „Pe vremea aceea, lumea era ’fomistă’, ca să spun aşa, după muzică bună, tinerii, studenţii, toţi voiam să ascultăm muzica bună, deci era un mare aflux de muzică de dincolo. Cluburile au început încet – încet să apară, în Timişoara cântam în două – trei locuri, se făceau mai mult jam-session-uri, unde muzicienii veneau special pentru asta, iar studenţii participau ca spectatori. Mai târziu, după 1993, am început să mergem la festivaluri, nu aş putea zice că au fost turnee. Eram şi noi tineri, ni se părea foarte mişto totul, aşa că în România sau afară concertele erau foarte faine“, îşi aminteşte Gáspár Zsolt, într-un interviu acordat pentru Arta Sunetelor. Prima „ieşire“ a trupei timişorene a avut loc la Târgu Mureş, unde băieţii au fost remarcaţi şi au primit o invitaţie de a susţine un concert în capitala Ungariei. În scurt timp, trio-ul timişorean a avut parte de tot mai multe aprecieri, iar în urma participării la festivalul Top T din Buzău (în 1993!), a înregistrat o jumătate de vinyl alături de trupa Floare Albastră, editat de singura casă de discuri de pe atunci, Electrecord. Pe faţa B a vinylului editat în 1995 timişorenii au figurat cu melodiile Blind Shadow, Dusty Road Blues şi Strange Affair, piese cântate şi în acest excepţional recital. Doi ani mai târziu, în 1997, Quo Vadis a editat albumul Connect with me, dar pe casetă audio, materialul fiind înregistrat la casa de discuri Voxstar Studio B. Discul a cuprins nouă piese şi a avut texte realizate de Cosmin Ţiglar, Mirela Iacob, Zoltan Turi şi membrii formaţiei. După stabilirea în Canada, Joe Gaspar a fost invitat în 2010 la RBC Bluesfest ca „one man band”, iar mai târziu a format Joe Gaspar Band. În 2016, odată cu manifestările incluse în Zilele Culturii Maghiare, trupa QUO VADIS a susţinut un concert de comeback în formula Farkas László, Borbély Szilárd, Kiss Attila (actor de profesie!) şi Teodor Pop (claviaturi). „Pentru concertul nostru de comeback am pregătit o serie de surprize. Vom avea patru compoziţii proprii, dar şi piese din repertoriul unor trupe ca Lokomotiv G.T., Omega, Hobo Blues Band, Syrius sau Cream. În perioada acestor ani de pauză am întemeiat familii și am «compus» copii. Laci şi Szilard câte trei, iar din formulele anterioare Joe Gaspar şi Bogy Nagy câte doi, iar Pisti Czifrak unul. În ceea ce priveşte scena actuală timişoreană. Este cam multă «lăutareală» prin cluburile timişorene, multe s-au schimbat, blues-rockul nu mai e așa îndrăgit. Noi facem această muzică din plăcere, și astfel a fost întotdeauna. Nu ne-am luat niciodată după nici o rețetă, am cântat și compus muzică după cum am simțit noi, influențaţi de muzica blues-rock și jazz-rock de bună factură“, declara Farkas László lui Zoltan Varga într-un interviu pentru pressalert.ro.

Interpretarea compoziţiilor proprii, Blind Shadow, Mother Of Sorrow, Strange Affair, Daughter Of The Sea, Weather Report sau a versiunilor după Cream (varianta la Crossroads a încheiat triumfal incendiarul lor recital!), Livin’ Blues (o excepţională varianta la Black Spider Woman) sau din repertoriul celebrei trupe maghiare Syrius (1. Hol az az ember? - Unde este acel om? şi 2. Igen, szép volt! - Da, a fost frumos!), de mare substanţă blues rock, ne-au făcut să-i declarăm câştigătorii ediţiei 2021 Tuşnad Blues Fest. Mulţumim Quo Vadis şi vă aşteptăm la Bucureşti.

Aflat pentru prima data în România, aerodinamicul chitarist american, Dave Fields, a impresionat cu recitalul trioului său, cucerind audienţa cu un amestec riguros de blues rock combinat cu funk, jazz şi soul. Show şi dinamică în stil american, cu sclipici şi coregrafie scenică proprie, însă fără o subtilitate tehnică şi happening original, aşa cum mi-aş fi imaginat. Artistul american, inclus în New York Blues Hall of Fame, a lucrat cu nume mari ale industriei muzicale, precum U2, Aretha Franklin, The Drifters, Lenny Kravitz, Sean Lennon sau Hubert Sumlin. El a fost acompaniat de basistul Tony Tino și de exuberantul toboşar american de origine română, Liviu Pop. Tony Tino a cântat, înregistrat și însoțit în turnee artişti precum Bruce Springsteen, Jon Bon Jovi, Lee Roy Parnell, John Scofield, Dave Chappell sau Clay Aiken. A fost prezent inclusiv în multe spectacole de pe Broadway, ce includ Movin’ Out, de Billy Joel și Twyla Tharp, Eli’s Coming de Laura Nyro, Go Over’s Heels al celor de la The GoGo și o producție londoneză a lui Jason Robert Brown A Song For The New World. Experienţa acumulată în Statele Unite de către Liviu Pop prin colaborari cu artişti precum Hubert Sumlin, Sam Lay, Lucky Peterson, Debbie Davies, Lil’ Dave Thompson şi mulţi alţii, certifică groove-ul inconfundabil al acestui uimitor baterist.

Trebuie să felicit, încă o dată, pe toţi membrii echipei tehnice de la sunet şi lumini, precum şi pe neobositul tehnician al transmisiei video live, Dragoş Burlacu, realizare de excepţie, naţională, în direct, pe pagina de facebook a festivalului. Mulţi prieteni de la Bucureşti ne-au văzut şi trimis felurite mesaje, dovezi că au urmărit cu atenţie, pe viu, transmisiunea evenimentului de la Băile Tuşnad, un bonus oferit publicului iubitor de blues din ţara noastră şi o mustrare pentru radioul sau televiziunea naţională care puteau realiza (şi ei) un act de cultură, pentru toată România.

O remarcă specială lui Elias Ferkin pentru calda prezentare!!!

A treia zi

Nu ne-a plouat! Ziua a treia a festivalului de la Tuşnad a fost un succes. International Pandemic Blues Session, un tribut adus marelui Muddy Waters, a reunit pe aceeaşi scenă muzicieni din România, Ungaria, Serbia, Statele Unite şi Marea Britanie şi a conturat legătura sufletească a celor prezenţi cu bunul-simţ muzical. International Pandemic Blues Session nu a însemnat (cum mi-aş fi dorit!) o scenă plină de muzicieni ca în Ultimul Vals sau ca în Lightning in A Bottle coordonată de Hanno sau Raul, ci o succesiune de trei secţii ritmice, fiecare cu câte unul, doi, trei sau patru invitaţi, fiecare cu omagiul său, pentru emblema bluesului electric, „father of modern Chicago blues.” Prima formulă de jam-session a fost gestionată de Laci Farkas care a cântat alături de trioul AXiS şi a avut invitată voce, background vocal, pe Maria-Eliza Avrămescu sau Maryliss, o delicată prezenţă şi voce admirabilă, pe care (cred că) o ştiţi de la Vocea României. Au cântat trei piese una şi una, Muddy Waters Blues - versiunea electrică de pe excepţionalul album Paul Rodgers - Muddy Water Blues - A Tribute To Muddy Waters din 1993, Albert’s Blues, un tribut marelui chitarist Albert King, Lousiana Blues şi în final, I'm Your Hoochie Coochie Man, cu 4 invitaţi: Giles Robson, Marcian Petrescu, Levente Molnar, Eugen Caminschi şi Bogy Nagy.

Din a doua formulă a marelui International Jam dedicat lui Muddy Waters au făcut parte: Raul Kusak, Hanno Höfer, Baştanu, Liviu Pop şi Dave Fields. Invitaţii lor au intrat pe rând: Cătălin Răsvan, Roxana Stroe, Watzzy, Giles Robson (care printr-un excepţional solo de muzicuţă Choo Choo Train, a salvat un incident scenic, inevitabil la acest jam organizat ad-hoc), Nicu Georoiu, în final rămânând pe scenă, formula originală, Foxy Lady Band featuring Giles Robson, ce au încheiat ireproşabil acest frumos omagiu adus marelui muzician din Chicago.

Deschiderea celei de-a treia zile a festivalui i-a revenit excepţionalului trio româno-sârb, AXiS, cu rădăcini fizice în micul oraș sârb, de pe malul Dunării, Kladovo, și rădăcini spirituale în pământurile americane ce-au dat naștere bluesului. În toamna anului 2016, grupul imprimă primul material discografic, într-un studio boem situat în suburbiile Belgradului. În primăvara anului 2018, AXiS a fost ambasadorul României la European Blues Challange, în Hell, Norvegia, participând, astfel, și la unul dintre cele mai mari festivale de blues de la ei, Blues in Hell. Totodată, venirea primăverii a marcat lansarea primului lor album First Punch, pe care vă sfătuiesc să-l adăugaţi colecţiei dumneavoastră. Trioul AXiS este format din valoroşii muzicieni: Silviu Dan Iliescu - voce şi chitară, Dejan Kotarčić la chitară bas şi Ranko Varga la tobe. Sârbii alcătuiesc una dintre cele mai vii şi dinamice secţii ritmice din câte avem. Bravos! Îi iubim şi le dorim multă baftă cu al doilea album! Despre debutul lor, acum într-o frumoasă prezentare digipack, prietenul meu şi al artei sunetelor, Emil Răducanu, scria:

„Grupul se numește AXiS, iar albumul First Punch. Un album cu tupeu, după cum ne avertizează titlul care simbolizează tactica boxerului ce atacă decisiv din primele secunde ale primei reprize, pentru a-și copleși adversarul. Muzical vorbind, intenția celor trei este clară: să ne copleșească de la primele acorduri. Cele șapte compoziții semnate de Silviu Dan Iliescu ne conving că timișoreanul nostru, despre al cărui trecut muzical nu știu nimic, a crescut avându-l ca model pe Jimi Hendrix, de la care a împrumutat sonoritatea chitarei, un anumit fel de a executa solourile şi riff-urile și modul foarte personal al acestuia de a folosi pedala wah-wah. Dar toate aceste ‘împrumuturi’ ar fi simple exerciţii de stil fără ceea ce dă viaţă muzicii: emoţia creativă, expresivitatea proprie, imaginaţia. Iar aici, Silviu Dan Iliescu şi Jimi Hendrix se despart. Cine crede că First Punch este un album tribut, se înşeală. Cei trei AXiS nu reneagă rădăcinile şi compoziţiile aparţinând lui Jimi Hendrix ce fac parte din repertoriul de concert, dar au căutat o cale proprie de exprimare. Ei ştiu că e greu să mai adauge ceva la spiritul muzicii genialului chitarist. Jimi poate fi imitat, dar atât!” (Emil Răducanu)

Următorul act muzical a fost The Gamblers, o trupă de rhythm and blues în vogă din Sr. Mitrovica, Serbia. Ei ne-au făcut să uităm de vremurile grele pe care le trăim cu totii şi ne-au delectat cu un program de soul cu rhythm & blues infuzat cu swing  – o modernă interpretare a muzicii de blues timpuriu, soul și rock’n’roll care amintesc de tradiționalele cântece blues cântate în pridvor, precum și de aleile gălăgioase ale bodegilor dosite. De la jazz, folk, blues, soul, The Gamblers par să atingă fiecare aspect al muzicii clasice americane, dar cu o prospețime la fel de interesantă pe cât de familiară. Formaţia activează de peste 30 de ani pe scenele balcanice ale bluesului şi este formată din șase muzicieni care au cântat la numeroase festivaluri și, de asemeni, la multe evenimente din jurul Serbiei și în fostele republici iugoslave. Astfel, sextetul The Gamblers s-a prezentat la Băile Tusnad în următoarea componenţă: Marin Balenović - voce şi chitară, Alexsandar Stanulović aka Stanley - chitară, voce, Željko Bacalo – chitară bas, Goran Nedić Nele – saxofon, Aleksandar Maksimović - claviaturi şi Zlatko Sakulski la baterie.

Închei cronica mea de festival cu prezentarea supergrupului Oxigen, o minunată trupă de blues-rock, care are în componenţa sa muzicieni cu o trainică experienţă, de peste 20 de ani, ce s-au rodat alături de nume consacrate din aria bluesului, a rockului şi a folkului din România: Bogy Nagy (Pro Musica, Crossroads, Burning Table), Eugen Caminschi (Sorin Chifiriuc & Electric Red Roosters, Weinberger Blues Machine, Black Cat, Mircea Vintilă, Alexandru Andrieș, VH2, Vama Veche, Vama), Gelu Ionescu (Black Cat, Mircea Vintilă, Vama), Mugurel Diaconescu (Black Cat, Dole) și Lucian Sorin Clopo Cioargă (Taxi, Phoenix, Vama). Construit pe scheletul nostalgicului Black Cat, cvintetul Oxigen (din câte cunosc mai există doar o singură trupă cu aprox. acelaşi nume, Oxygen, în New York, dar activă în zona jazzului) a urmat o cale nouă, cooptându-l pe Bogy Nagy, sârbul cu nume maghiar din Timişoara, cu cea mai pătrunzătoare voce din bluesul actual de la noi, a fost întărită secţia ritmică prin venirea lui Clopo, cooptare ce s-a mulat perfect cu groove-ul lui Deacă şi a oferit spaţiu de relaxare şi joacă charismaticului chitarist, Eugen Caminschi, în acest show, un pic apatic şi apăsat, probabil ca noi toţi, după cumplitele luni de restricţii... În fine, Gelu pune în lumină acest spaţiu sonor, cu entuziaste incursiuni pianistice, dar şi cu calda lui voce, ce ne-a dăruit de-a lungul vremii, câteva cover version de excepţie, Wonderfull Tonight, Sensitive Kind etc., pe care (eu) le aşteptam şi de această dată. A fost un recital cu multă dăruire pentru blues şi autentic profesionalism. Bravos! Vă aşteptăm cu „Ultima ţigară”! A venit vremea pentru primul album!

Trei seri la rând, într-un cadru natural de o frumusețe aparte, am savurat bluesul în cele mai interesante combinaţii, am dansat printre stropii de ploaie, ne-am verificat rezistenţa ciubotelor, ne-am testat antigen la cabinetul doctorului Gáspár Zsolt, am mâncat la Papa La Şoni picantul gulaș unguresc de vită sau de cârnaţi şi cartofi, am gustat Unicum, la alte chioşcuri am savurat cozonacul secuiesc (kürtőskalács) sau langoșul cu smântână şi usturoi (tepsis lángos), am fugărit cu jandarmii ursoaica revenită după puii ei pierduţi cu o zi înainte pe strada principală din localitate, am vândut vinyluri de blues şi jazz, am cumpărat, am vândut CD-uri şi cărţi de muzică (felicitări sincere lui Iulian Ignat pentru Pelerinajul electric!), am cumpărat tricouri, am primit cadou tricouri (Mulţumesc Hot Blues More!), am ascultat poveştile bluesului la workshopuri cu Marcian Petrescu în mare formă (despre rolul starului legendar Muddy Waters în istoria bluesului modern și despre dezvoltarea muzicuței în blues, din perioada arhaică și până în zilele noastre). Unii au participat la o degustare de vinuri, prezentată de somelierul Bentea Robert-Claudiu, combinată cu o (altă) sesiune de gastronomie, prin degustarea preparatelor realizate și prezentate de maeștri bucătari, iar alţii l-am sărbă(u)torit pe creierul operaţiunii gastro-bahice Tuşnad Blues 2021, Radu Birişteică - MULŢI ANI de pensie şi concerte live! -, „am gustat” două zile la rând, adevăratul gulaş de vită făcut de Alex Ceauşescu în giganticul ceaun al pensiunii Olt-Part Vendégház, am râs copios de gafa lui Relu Călin cu napolitanele-pastile (de aprins focul) pentru Roxana, ne-am cinstit reciproc cu muzicienii români, unguri, sârbi, americani sau britanici... Ne-am bucurat de o stare normală de concert şi de bucuria de-a trăi clipe unice cu prietenii din Bucureşti (Jan, Radu B., Relu, Til, Mircea, Alex, Adi, Vali, Biţă, Bogdan şi fiica, Puiu şi Anis, Laur şi prietena, Marta şi Cristian Neacşu, dar şi Rita, Mihai, Mădălina, Bogdan, Căpşuna, Mădălin, Cătălina Teleasa), Galaţi (Cornel Stranschi), Chicago USA (Lucian Sîrbu), Râmnicu Vâlcea (Lucu, Vali), Tulcea (Cristian Antonescu), Focşani (Cătălin E. Horodincă şi prietena), Buzău (Tolea Postovei şi soţia), Tuşnad (Nelu Stratone şi soţia), Timişoara (Lili şi Levi Molnar), Cluj (Sorin Roman), Grințieș (Marina şi George Sărluceanu), Piatra Neamţ (Cristian Zlavoc), Drăgăşani (Cătălin Burlan), Olanda (blues traveler-ul Evrin Delano) şi Câmpulung Moldovenesc (Georgiana Titi şi Daniel Popel). Să ne revedem sănătoşi la ediţia următoare! Până atunci, am o întrebare şi un răspuns. Întrebarea: Ce fel de oameni sunt aceia care-şi decorează grădina casei lor cu (păsări decorative) flamingo de plastic!?

„Muzica bună nu se învaţă ca mersul pe bicicletă.” (Raul Kusak)

Radu Lupaşcu
25 iunie 2021

Foto: Adrian Mociulschi, Radu Lupaşcu (2, 15, 27)

O lansare de ispravă

George Sărluceanu a lansat cu succes primul său album de autor la The Pub Universităţii, miercuri, 23 iunie 2021. Eu şi... Cerul albastru conţine 10 melodii dintre care una, cea care dă titlul albumului, este dedicată marelui campion român, Ivan Patzaichin. Green Ties au cântat nouă piese live (plus un intro de pe album, Lonely On The River), pe scena unui club cu personalitate, ce are şanse mari să devină tribuna principală a muzicii rock, blues şi jazz din capitală. Albumul, Eu şi... Cerul albastru, şi-a croit drum spre inima dumneavoastră. Cu inocenţă, dar şi cu perseverenţă, cu exuberanţă, dar şi cu adoraţie, în fine, cu îndemn şi fără ascunzişuri. În el, George a adunat toată chibzuinţa şi amărăciunea acestei izolări nefaste, toată experienţa unei vieţi libere, nonconformiste, toată seriozitatea unui muzician de ispravă. Un concert percutant, cu substanţă rock şi bărbăţie vocală falnică, cu trimiteri clare spre Oamenii Zero, vremelnici în conducerea statului, cu mesaje subliminale pentru societatea în putrefacţie, cu gingăşie, sensibilitate şi umor pentru tinere cupluri. Cai şi Lupi este un astfel de hit pentru Radio România, pe care vă invit să-l ascultaţi cu băgare de seamă. În caz că se încumetă cineva să-l dea pe post...

Eu şi... Cerul albastru este un album realizat prin forţe proprii şi mărturisit cu bucurie sau întristare, cu voioşie sau cu voce tare, plin de optimism molipsitor, cu zece mesaje confesionale, scrise cu dăruire şi transparenţă. Trupa de aseară a fost compusă din muzicienii: George Sărluceanu - chitară, voce (ex. Spin), Felix Mircea Moldovan – baterie (ex. Spin), Dani Vlad – chitară bas (ex. Blueservice, Pasager) şi Dan Lică (Smanes) - claviaturi.

George Sărluceanu („pagaie”, bas, chitară, clape, voce, dar şi procesare, tobe, mixaj) are următorii invitaţi pe album: Dan Lică – clape (2 -10), procesare, tobe, mixaj; Marcian Petrescu - muzicuţă (2); Remus Carteleanu - solo chitară (5); Vladimir Serghelev - tobe (5); Teo Sărluceanu - chitară (4); Roxana Andronescu, Andreea Nedelcu, Liliana Khemi, Alex Mihalut – voci adiţionale (2). Albumul Eu şi... Cerul albastru a fost înregistrat, mixat şi masterizat în studioul Green Ties din Bucureşti şi localitatea Grinţieş, judeţul Neamţ, în perioada 2014 -2020. Albumul poate fi solicitat la următoarea adresă: george.sarluceanu@gmail.com.

George Sărluceanu este un nume cunoscut în industria muzicală românească, el a activat ca basist în trupe de succes ca Spin sau Circa 7, şi a dat naştere unui proiect deosebit de interesant, Green Ties. George Sărluceanu este fondatorul Water Music Festival Ceahlău, un spaţiu mirific din preajma lacului Izvorul Muntelui (Bicaz ), un loc special, cu muzică, teatru, film și sporturi de apă. Anul acesta va fi o nouă ediţie.

„Nu ştiu dacă locul acesta a devenit curat datorită faptului că Water Fest împreună cu Ivan Patzaichin şi Rowmania au poposit aici pentru câteva nopţi, dar mulţumim din toată inima celor care au făcut posibil ca acest colţ de rai să-şi recapete frumuseţea şi liniştea. Dragostea pentru natură a câştigat în faţa nepăsării şi delasării unora dintre noi. Implicarea oamenilor din zonă împreună cu Primăria Bicaz a arătat că se poate să depăşim bariere impuse de legi injuste sau greşit interpretate în ce priveste mediul. Vă doresc o ţară frumoasă!!!” (George Sărluceanu)

Radu Lupaşcu
24 iunie 2021

Foto: Radu Lupaşcu

Hot Leeks La Mama

S-a întâmplat în seara de vineri, 4 iunie 2021, în Clubul Ţăranului, (re)numit în lumea cluburilor bucureştene şi MŢR, actual (şi) cu titulatura La Mama, cu muzicieni din artileria grea a blues-rockului de la noi şi un playlist plin de hituri. Un adevărat supergrup compus din: George Baicea, Mugurel Vrabete, Paul Negoiţă, Vlady Cnejevici şi Ovidiu Condrea. Numele lor garantează reuşita unui show pe orice scenă de club, de oriunde din ţară. Încep cu chitaristul trupei Hot Leeks, George BAICEA, al cărui fan declarat sunt (chiar cu diplomă!). George este unul dintre cei mai talentaţi chitarişti români din ultimii 20 ani, însă, din păcate, temeinic marginalizat de mass-media de la noi, avidă după cancan şi vedetism bulevardier. Ne cunoaştem încă înainte de prima sa lansare publică de la clubul Swing House, un alt loc de poveşti frumoase din zona underground a jazzului şi bluesului din capitală (caseta audio Prins în trafic, 24 februarie 2000). În primul meu proiect, Romanian TRIBUTE to Jimi HENDRIX, George este prezent cu două piese: Red House şi The Wind Cries Mary. Personalitatea şi înaltul său profesionalism au ridicat o ştachetă care va fi greu de depăşit de alţi urmăritori. Din păcate, aprecierile laudative, din partea multor gazetari sau colegi de breaslă, nu au impresionat „producătorii” angajaţi ai „marilor” case de discuri din România, în revirimentul cultural declarat în mass-media. Ei s-au mulţumit cu beneficii rapide de pe urma unor contracte bine ticluite, ce Niciodată nu au avantajat muzicienii. Album după album, George Baicea a impresionat atât interpretativ cât şi componistic, Cinderella fiind unul din creaţiile sale de mare rafinament şi de inspirată contopire a power-blues-rockului cu funkul şi jazzul. BAICEA a mai lansat şi singurul DVD de blues din România, produs de Ioan Big. „Stealth” Made in Romania a fost înregistrat de Marius G. Mihalache în clubul Big Mamou în anul 2010. Trioul său, pe care o să-l vedeţi la Tuşnad Blues Festival 2021, este acelaşi de foarte mulţi ani, George Baicea, Cătălin Răsvan (chitară bas) şi Nicu Georoiu (baterie). Vă recomand cu sinceritate să-l urmăriţi cu Hot Leeks sau cu dinamicul său trio, George Baicea Blues Band.

„Aud adesea: De ce eşti aşa de modest? Nu-s deloc modest. Doar că am fost crescut cu frica de Dumnezeu şi cu ideea că aroganţa nu înseamnă nimic bun. Sunt douăzeci de ani de când am început să cânt la chitară, dar am stat departe de scenă atâta timp cât mi s-a părut că nu aş avea ceva interesant de spus.” (George Baicea, 2005)

Chitarist, compozitor şi textier al multora dintre hit-urile Holograf, Iulian „Mugurel” VRABETE este unul dintre cei mai rafinaţi basişti pe care-i avem. Grupul său celebru, BASORELIEF, a impresionat de la înfiinţare, printr-un funk-rock-progresiv foarte bine pus la punct, iar noua formulă jazz–funk, construită în jurul chitarei bas, s-a dovedit a fi foarte inspirată, modernă şi cu mare priză la public. Sper că o vom revedea cât de curând! Într-un mini-interviu pe care i l-am luat în timpul festivalului de chitară bas, Dracula Bass, VRABETE declara:

„Sigur că se pot face piese fără chitara bas. Niciun instrument nu este obligatoriu într-o orchestraţie. Dar importanţa acestui instrument aparent comun rezidă în poziţia sa aparte în spectrul sonor şi dinamic. În principal chitara bas face legătura între ritm şi armonie, subliniază instrumentele de percuţie şi completează fundamental construcţia armonică. În unison sau în contrapunct cu tobele poate crea măduva spinării unui ritm (groove, dacă vreţi), iar mersul său melodic poate face schimbări fantastice în armonie, prin poziţiile pe care le ocupă fundamental în construcţia unui acord. Dacă Nietzche ar fi cântat la bas, ar fi spus că face legătură între apolinic şi dionisiac. Ceilalţi instrumentişti spun însă că poziţia chitaristului bas într-o trupă este ca a unui prezervativ - e mai sigur cu el, dar e mai mishto fără...”

Paul NEGOIŢĂ este vocea cvintetului HOT LEEKS. Şi ce VOCE!!! Anii s-au scurs peste trupul său, dar vocea impresionează şi confirmă succesul unur hituri celebre cum ar fi: I’ll Play the Blues For You (scrisă de Albert King în 1972), Further On up the Road (a celebrului Bobby „Blue” Bland, lansată în 1957) sau The Letter (cântată prima oară de celebrii The Box Tops în 1967!). Excelentă interpretare şi atitudine! O vie prezenţă timbrală ce îmi aduce aminte de regretatul Oscar Benton pe scena de la Brezoi!

Pianistul Vlady CNEJEVICI este un apreciat claviaturist din aria folk-rockului românesc, fiu al reputatului rapsod popular Laza Cnejevici. Vlady are un biografie impresionantă, amintesc doar câteva din trupele în care a cântat: Progresiv TM, Compact, Pasărea Colibri, Laura Stoica Band, Ioan Gyuri Pascu & The Blue Workers, Pasărea Rock. Vlady colaborează frecvent cu Mircea Baniciu, Mircea Vintilă şi Teo Boar. Entuziastele sale intervenţii solistice certifică buna alegere pentru acest cvintet şi sper că va deveni un membru constant în HOT LEEKS!

Alături de Mugurel Vrabete, responsabil cu vigoarea balansul ritmic este mai tânărul Ovidiu CONDREA, binecunoscut toboşar în strălucite proiecte de blues şi rock, dintre care menţionez: Nightlosers, Krypton, Urma, Jukebox, 4Given. Ovidiu a mai colaborat intens şi cu muzicienii: Harry Tavitian, Sorin Romanescu, Puiu Pascu, Virgil Popescu, Adrian Berinde, Paula Seling, Ştefan Bănică JR. Eu l-am cunoscut cu proiectul Boala Vacii Nebune (BVN), iar excelenta lor compoziţie, Ploaia, am înserat-o în compilaţia RageVoluţia Rock 2004, alături de alte nume tinere ale acelor ani, Florin Ştefan, Aliaj, Baraka, 4x4, Sahara, Interzis, Shekinah, 41, Dublu Sens etc.

Hot Leeks înseamnă experienţă, prietenie şi respect pentru public. Le-am adresat fiecăruia trei întrebări pentru amuzamentul şi bucuria dumneavoastră:

Radu: Care a fost prima trupă, prima iubită şi primul instrument?

Paul: Apollo (în cls. a IV-a), Angela, acordeonul;

Mugurel: Moon Stones, Carmen, chitara;

George: Alexandru Andrieş Band, Carmen, chitara (Encore);

Vlady: Uranus (1977), Dana, pianul;

Ovidiu: Horizont, Mónika, oalele din bucătărie.

Recitalul cvintetului a avut şi un invitat surpriză. Talentatul chitarist Cristi Copaciu a deschis repriza a doua LA MAMA cu celebrul hit, Crossroads, compoziţie a marelui bluesman, Robert Johnson, lansată în anul 1936. Setlistul a fost bine ales şi cumpănit, astfel că George Baicea ne-a delectat cu celebra Tin Pan Alley, în prima parte a show-lui Hot Leeks, iar în cea de-a doua, i-a dedicat surorii sale Luminiţa, Feel Like Going Home, o răscolitoare piesă, compusă de Charlie Rich în 1971. Clasicul Pride and Joy, o compoziţie originală a geniulului chitarist texan, Stevie Ray Vaughan, a încheiat o minunată seară de blues, pe care am petrecut-o alături de prietenii mei, fani de muzică bună: Til, Mircea, Puiu, Relu, Radu*, Răzvan şi Cornel. Închei aici, mulţumindu-le tuturor pentru profesionalismul, inspiraţia şi devotamentul pentru un recital de bună revenire la normalitate şi de ce nu, de renaştere a bunului gust muzical!

Radu Lupaşcu
5 iunie 2021

Foto: Radu Lupaşcu, Radu Birişteică*

Recenzii concerte 2020

Recenzii concerte 2019

Recenzii concerte 2018

Recenzii concerte 2017

Recenzii concerte 2016

Recenzii concerte 2015

Recenzii concerte 2014

Recenzii concerte 2013

Recenzii concerte 2012

Recenzii concerte 2011

Recenzii concerte 2010

Recenzii concerte 2009

Recenzii concerte 2008