Arta Sunetelor

 

Acid pentru copii: Memorii de FLEA, basistul trupei Red Hot Chili Peppers (Victoria Books) 2021*****

Evadarea din decor

Flea Memorii 2021.jpgO surpriză editorială, din zona de interes a generaţiei fetelor mele. Nu cochetez 100 % cu muzica lor, însă le recunosc valoarea peste timp. Red Hot Chili Peppers înseamnă mai mult decât veneratele lor cântece: Californication, Scar Tissue, Around The World, Otherside (de pe cel mai bun album al lor, Californication, din 1999, pe care îl deţin şi eu în colecţie!) sau Under The Bridge, Give It Away, Suck My Kiss, Sir Psycho Sexy, I Could Have Lied (compoziţii ce se regăsesc pe celebrul Blood Sugar Sex Magik scos în anul 1991), iar de pe cel din 2002, By The Way, remarcăm piesa titlu, Can’t Stop şi Venice Queen (toate cele pomenite sunt realizări ale casei de discuri Warner Music!). Originalitatea lor stă în seva compoziţiilor punk-funk-rock, un soi de rock alternativ năbădăios, cu o atitudine (total) ieşită din tipar, şi desigur, în acea neobişnuită reprezentaţie scenică, unică, explozivă, emoţională şi cuceritoare pentru toţii fanii muzicii rock. Nu-i poţi copia, nu-i poţi blama, însă îi poţi urma spiritul şi le poţi (cumva) gusta libertatea. De exprimare, de dans, de amorezare, de unică suflare, de poezie. FLEA* este, dacă vreţi, un „model” rebel al celor mai învolburate copilării, din lumea vibrantă sau din cea stelară. A avut norocul unei bunicuţe Rock, Muriel Florence Cheesewright, cu păr roşcat şi cârlionţat, cu trup robust, „cu ochi albaştri strălucitori, cu rochii excentrice şi determinare aprigă”, pe care a evocat-o cu mare drag în memoriile sale. Povestea lui este diferită de a altor muzicieni din acelaşi registru ştrengăresc fiindcă, Michael Peter Balzary, eroul nostru şi basistul trupei RHCP, descrie copilăria, adolescenţa, iubirile, trăirile, dragostea pentru câini, pentru Bambi, comunitatea de muzicieni, influenţa slovacă - Hillel Slovak, viziunile mişto pe cale le dădea LSD-ul, vechiul său Manual oficial de instrucţiuni pentru a-ţi injecta cocaină, educaţia muzicală – Weather Report, Rush, Led Zeppelin, John Coltrane, Ornette Coleman, Lester Young, Stan Getz, Art Blakey, Dizzie Gilespie etc, absolvirea liceului, prima muie, primul rol într-un film, naşterea trupei Tony Flow and the Miraculosly Majestic Masters of Mayhem, pre-RHCP, imensitatea Australiei, drumurile de ţară, mirosul pădurilor de eucalipt, cangurii leneşi dormind, cu cea mai fermecătoare voce a unui mieluşel inocent, a unui drăgălaş cu probleme morale, în fine, toate cele petrecute şi încondeiate de înţelepciunea maturităţii reflexive şi cu înfricoşenia Vocii lui Dumnezeu. Acid pentru copii, un volum fascinant pentru tineri şi o lecţie din viaţa unui rocker influenţat de jazz, care şi-a descoperit în arta sunetelor, menirea, dragostea şi apostila prozatorului cu har şi imaginaţie extatică.

Eram obsedat de sex, hipnotizat de fetele de la şcoală şi încremenit de frică din cauza lor. Eram fermecat de sânii lor mici de vis, abia înmuguriţi, de părul californian căzându-le pe umerii bronzaţi sau de coafura lor afro deasupra unor ochi căprui seducători.” (Flea)

Radu Lupaşcu
12 iulie 2021

*FLEA este un muzician (chitară bas, trompetă, keyboards, pian, vocal) și, ocazional, actor american. Este născut în Melbourne, Australia, pe 16 octombrie 1962. Este cunoscut mai ales ca basistul și membrul fondator al trupei Red Hot Chili Peppers, și cofondator al The Silverlake Conservatory of Music (o organizație non-profit, creată cu scopul de-a facilita accesul tinerilor defavorizaţi, în obţinerea de burse, pentru o educație muzicală temeinică, şi de a îndruma muzicienii începători şi avansaţi la toate nivelurile de calificare). Pentru profesioniştii basului de la noi recomand DVD-ul instrucţional FLEA – Adventures In Spontaneous Jamming and Techniques (Hal Leonard Corporation 1999).


„Rockerul descurcăreț”

Rebel si liber_3D.jpgSă nu fiu suspectat că fac reclamă unei cărți pentru care am scris trei fraze de prezentare pe coperta ultimă, voi spune din start că nu-l cunosc pe autor, nu am niciun disc de-al său (despre dedicație, nici pomeneală!) și n-am de gând să închiriez (la un preț amicalmente redus) faimoasa lui instalație de sunet și lumină la vreo chermeză personală sau orășenească. Alexandru Albiter, alintat de prieteni Sandu, și de dușmani... Dar cum să aibă dușmani un om atât de prietenos, amabil, săritor la nevoie, consecvent cu proiectele și ambițios până la limita decenței? Mi se pare exclus! Și totuși, cine nu-și găsește câțiva dușmani într-o viață de aproape șapte decenii? Cartea „Rebel și liber” (Ed. Akakia, 2021, Colecția „Vibrații singulare”) nu divulgă prea multe detalii (potențial) conflictuale. Însă opinia lui Albiter despre fostul marinar-președinte este antologică și merită subliniat năduful ei: „Am fost un susținător fervent al lui Băsescu cât a fost președintele României. El a fost cel care a reușit să spargă buboiul corupției și a avut curajul să-i aducă pe corupții de la orice nivel politic în fața justiției, dar m-a dezamăgit cumplit când au ieșit la iveală compromisurile pe care le-a făcut pentru Udrea, după ce nu a mai fost președintele țării. /.../ Am spus că Băsescu a fost cel mai tare om politic postdecembrist, dar ca bărbat a fost jalnic cu Udrea lui... /.../ pe care nu a mai lăsat-o și la alții, sacrificând tot pentru ea, cariera lui politică și chiar interesele țării” (p. 216).

S-au debitat multe în spațiul public despre politichia dâmbovițăloasă. Nu știu ca vreun rocker să fi articulat o concluzie atât de categorică. În general, interpreții oricărui fel de muzică se feresc de implicarea în viața cetățenească, știind bine – și din cele mai vechi timpuri – că stăpânii, oricât de vremelnici ar fi, au la dispoziție pâinea & cuțitul, și nu e bine să le dai peste mână, fiindcă s-ar putea să te uite la împărțirea „cașcavalului”. Nu vorbesc exclusiv de „ai noștri”; fenomenul se vede chiar și-n Anglia, unde nu puțini rebeli (dar fără cauză!) au fost înnobilați de-o Regină mai suspectă de nonconformism decât ei. Atitudinea lui Albiter față de politicieni (a căror decență s-a pierdut în ultima jumătate de veac) este mai mult decât justificată. Nenumărate episoade din viața lui atestă un fel de tradiție, parcă înrădăcinată ca iarba rea în pământul țărișoarei: orice utilizator al oricărui scaun oficial se crede ales ori întronat pe viață și se comportă discreționar, fără teamă de repercusiunile legii („legi sunt pentru voi!”, cum spunea Poetul), convins că va trăi veșnic și va stăpâni fără clintire. Curajul lui Albiter nu mă miră. Este al unui om normal, care muncește pentru banii săi din greu și nu fără probleme. În câteva locuri, el notează experiențele avute cu diverși „binevoitori”, care îl sfătuiau și-l ispiteau să facă afaceri necurate, ca să-și crească veniturile. Refuzul său, exprimat cu maximă diplomație, arată un caracter mai degrabă „descurcăreț” decât tranșant. Abilitatea asta echivocă îl face agreat și iubit de femei, pentru că un tip scorțos este mai puțin simpatic decât unul alunecos, chiar dacă ambii sunt la fel de inflexibili în hotărâri. Iar cariera lui Albiter, ca rocker și ca manager de firmă profesională „stage-sound”, nu lasă loc dubiilor: omul știe ce vrea și obține ce dorește.

Cartea se citește cam fără a fi lăsată din mână. O iconografie bogată, color și alb-negru, aduce un plus de interes și de cunoștințe, până și unuia ca mine, cât de cât avizat în domeniu. N-o pot lăuda, nu sunt plătit să-i fac reclamă!

Dumitru Ungureanu
23 mai 2021

(articol preluat cu acordul autorului din suplimentuldecultura.ro / rubrica Rockin’ by myself)


Cartea zilelor noastre

Autobiografie de suflător

Înfățișând un om și-a sa pasiune. Viața și cariera. Munca perseverentă pentru performanță. Pornind de la satu` natal din nordu` Sucevei. De la familie, copilărie și traiu` rural pe ăle meleaguri, în veacu` trecut. Continuând cu anii de școală firești, dedicați cu osârdie notelor din portative. Îndeosebi instrumentului ajuns unealtă de lucru. Colegii, profesorii, nu lipsesc nici ei. Orchestre, concerte, turnee. evenimente și întâmplări. Nici chiar extrasele de presă, destule la număr. Toate având de-a face cu muzicianul astăzi ieșean Petrea Gîscă. Cornist cunoscut și apreciat pentru pricepere și străduință. Cadru universitar, da` și autor de cărți. Printre ele, și asta* de-acum. În care povestește atâtea. Fără pretenții literare, da` cu sinceritate și seninătate. Prefața, cu mult mai inspirată decât aste rânduri de întâmpinare. Din păcate, corectura deficitară. Neoprindu-mă însă a ceti curios cele scrise de el. Vajnic suflător, activ slujitor pe tărâm sonor. Care cântă încă prin tot locu-n țară...

Îi recomand să mai scoată o ediție adăugită și-mbunătățită, că sigur mai are de spus. Dacă s-o-nvoi, i-o corectez cu mare plăcere. Merită efortu`, că poartă-ntre coperte o mărturisire, cândva părticică din istoria neamului. Util amintind despre cultura acestuia și rostu` pe lume al unuia dintre fiii lui înzestrați. Iar mie, mărturisirile deloc nu-mi displac...

cornul si cantecele 2021.jpg

Adrian SIMEANU
19 mai 2021

*Petrea Gîscă, Cornul și cântecele dorului, Ed. StudIS, 2017


Cartea zilelor noastre

Autobiografia unui celebru

Bocelli muzica tacerii 2012.jpgNimeni altu` decât Andrea Bocelli, în speță. Care-și povestește viața blând într-o carte*. Cu sinceritate și seninătate. Și, de ce nu?, cu îndreptățire. Ca să nu mai vorbesc de succes. Căci întâmplările prin care trece un star întotdeauna atrag. Iar artistu` toscan, azi sexagenar, nu-i un fitecine. Ci, de niște ani, interpretu` cel mai iubit de pe mapamond. ”Unul dintre marile mituri pozitive” ale acestui mileniu, precum se susține în prezentare, probabil întemeiat...

Neîndoielnic, vocea lui place intens și-l ascultăm cu drag orișicând. Iară talentu` vădit la condei ni-l apropie sporit. Familia, copilăria, ținutu` natal, năzbâtiile și năzuințele, oamenii apropiați, eșecurile și reușitele sunt relatate nepătimaș. Combinându-se inevitabil cu gânduri și constatări. Cu descrieri, portrete, reflecții. Ba chiar și c-un pic de poezie. Într-un amestec cumpănit de realism și lirism. Simplu, nepretențios, dar lucid și luminos. Armonia muzicii topindu-se parcă-n cea literară. Omu` Bocelli ieșind în prim-plan nici că se poate mai nimerit. Stilu`, cald, atrăgător, eroul, convingător. Eu unul îl cetii cu nesaț, pe nerăsuflate. Și ca mine, alții milioane bune. Fincă destinele cert cuceresc când ai lor purtători se destăinuiesc. Andrea-i printre ei și efortu` său are maxim câștig. Stându-i destinu` sub al cântului semn. Și-al nevoii de iubire, după cum o spune cu dulce fior. Încercați dară, la ceas de noapte de mai, să aflați o sensibilă poveste. Despre un semen lipsit neferice de văz, da` plin de talent de la Dumnezeu cât cuprinde...

Adrian SIMEANU

*Andrea Bocelli, Muzica tăcerii, Ed. Curtea veche, 2012.


ARTA SPORTULUI – noua utopie a lui Grid Modorcea

ARTA SPORTULUI Grid Modorcea 2021.jpgA apărut ARTA SPORTULUI, cea de-a 110-a carte a scriitorului și cineastului Grid Modorcea. Este o carte de povestiri pe teme sportive. A apărut la Editura Scriitorilor, în condiții grafice deosebite. Subtitlul ei este „plăcere și agresivitate”. Autorul pledează pentru sport ca artă a plăcerii. Plăcerea estetică este generată de jocul unor mari campioni. Un joc al performanței fizice, dar și al gândirii. Cum ar fi baletul aerian al jocului de baschet din NBA. În jurul conceptului de mișcare, se fac aplicații asupra îngemănării dintre artă și sport. Aplicațiile se fac pe două sporturi de bază, fotbal și tenis.

Autorul a ales însă turneele de Grand Slam la care a participat ca spectator, în special la US Open și Roland Garros, iar la fotbal, aplicația se face pe World Cup 2014 și 2018, dar și pe competiția Champions League 2020, pentru a se arăta cum frumusețea sportului încearcă să ne facă să uităm de pandemie.

Este o carte de portrete, cum ar fi portretele unor mari jucătoare de tenis, Serena Williams, Maria Sharapova, Victoria Azarenka, Caroline Wozniacki, Garbine Muguruza și până la Coco Gauff, Sofia Kenin și Iga Swiatek. Jucătoarele de tenis din România sunt prezentate amplu, în special Simona Halep și Sorana Cîrstea.

Sportul ca plăcere sau sportul ca agresivitate?, aceasta este întrebarea la care răspunde autorul. Și oferă și soluții noi pentru îndreptarea sportului spre artă, ba există și o viziune spirituală privind sportul viitorului (capitolul final). Un loc aparte ocupă ideea de tăcere, limba tăcerii fiind consubstanțială sportului.

Volumul ARTA SPORTULUI este o premieră editorială, fiind o aplicație artistică și literară, cu accente filosofice, asupra sportului. Un scriitor cu o mare experiență, o notorietate națională, cu remarcabile infiltrații în arta americană, își spune părerea despre sport. Este un caz aproape unicat, fiindcă, cu excepția lui Jack London și Hemingway, puțini scriitori s-au aplecat asupra sportului, deși și arta scrisului este un sport sui-generis, așa cum misticii consideră că există o gimnastică a sentimentelor. Ne face plăcere să amintim că James Joyce și Vladimir Nabokov au fost în tinerețea lor portari de fotbal. Iar Camil Petrescu a avut o revistă numită chiar „Football”. Și stadionul este o bibliotecă sui-generis.

Sportul și arta sunt activități fundamentale ale ființei umane, ele se întregesc. În cazul sportului, arta începe acolo unde se termină agresiunea, adică unde sportivitatea și pregătirea au atins cote maxime. Cea mai atentă analiză se face în raport cu dependența sportului de bani. Istoria sportului a degenerat spre latura mercantilă, care este cel mai mare dușman al artei sportului. Dar ea poate fi învinsă, dacă este prezentă plăcerea sportivă, contra interesului pecuniar. Este o problemă esențială întoarcerea sportului la valorile lui sacre, așa cum au fost consacrate în antichitate, când modelul oamenilor era Apollo, zeul artei și al sportului, al poeziei și al arcașilor, al muzicii și al mișcării atletice.

Coperta cărții elogiază tocmai acest aspect, ilustrând dansul lui Apollo cu cele nouă muze, dar și capodopera antichității grecești, atletul pur, simbol al artei sportului, „Discobolul” lui Myron (c. 460 î.H.), operă aflată la Luvru. Viitorul este al artei sportului, când omenirea se va elibera de angoasele existențiale. Viziunea utopică este necesară, mai ales că ea are antecedente în antichitate. Așa ceva a exista în istorie, oamenii au creat o artă a mișcării, este timpul să fie reamintită și să se înainteze în acest spirit.

Cartea se află în difuzare la librăriile CLB (Compania de Librării București) și, direct, pe site-ul acestei companii.

(redacția Editurii Scriitorilor)


Cine l-a ucis pe John Lennon de Lesley-Ann Jones (Victoria Books) 2020*****

Viețile, iubirile și morțile celui mai mare star rock

Johnn Lennon Victoria Books.jpgÎn 2015, comentam o traducere a cărţii Lennon de David Foenkinos, lansată de altă editură şi căreia îi ofeream, drept concluzie, un citat din reflecţiile lui despre condiţia umană.

"Nu ai nevoie de altcineva să îţi spună cine eşti sau cine ai să fii. Eşti liber să fii cine eşti." (John Lennon)

În cartea de faţă este vorba despre opusul existenţei pământeşti, viaţa de după moarte, semnificaţia şi rostul moştenirii sale. Dacă a fost înţeles în timpul vieţii şi cât este de iubit astăzi, dacă a fost cel mai complex şi cel mai contradictoriu membru al grupului şi de ce este considerat cel mai contemplativ artist al timpului lor, în fine, dacă a fost fericit în viaţa personală şi dacă într-adevăr este cunoscut adevărul despre omul John Lennon, despre angoasele sale, despre frustrările tinereţii şi despre preţul plătit celebrităţii sale.

Jurnalista Lesley-Ann Jones, care a scris mai multe cărți despre staruri pop-rock, Marc Bolan, Kylie Minogue, David Bowie, Freddie Mercury, John Lennon, duce la bun sfârşit concluziile despre tumultoasa viaţă a lui Lennon, a legăturilor sale cu lumea, a tragicului deces și, nu în ultimul rând a valoroasei moşteniri universale, oferindu-ne răspunsuri la întrebările: “Dar cine sau ce l-a ucis cu adevărat? Şi când a murit adevăratul’ John Lennon?”

Cu siguranţă, The Beatles au locul asigurat de-a pururi în panteonul celor mai influenţi artişti ai tuturor timpurilor, iar duo-ul componistic Lennon-McCartney nu poate fi egalat nicidecum. „Cireaşa de pe tort a fost John, a cărui minte ageră, al cărui zâmbet dispreţuitor, a cărui pricepere la metafore, la întorsături de frază şi la jocuri de cuvinte, al cărui mod unic de a aborda viaţa, le-a adus piesele pe nişte culmi, nebănuite şi nemaiauzite.” Luciditatea analizei şi claritatea expozeului mă determină să vă recomand aprioric această suculentă şi consistentă biografie a unuia dintre cei mai iubiţi şi prematur dispăruţi idoli rock.

„Despre Beatles și John Lennon s-au scris nenumărate cărți. Dar niciuna nu a fost ca aceasta.”

Probabil că, dacă veţi deţine această carte despre Lennon, veţi fi mulţumiţi pe deplin. Fanii înveteraţi vor mai strânge însă şi Lennon – The Man, the Myth, the Music – The Definitive Life de Tim Tiley şi John, Paul, George, Ringo and Me de Tony Barrow şi multe altele despre The Beatles. Ar trebui să vă dau amănunte picante şi inedite, însă nu merg pe acest clişeu publicitar, tocmai pentru a savura pe de-a-ntregul această fermecătoare traducere a tandemului Ruxandra Tudor şi Andreea Călin.

Viguroasa descendenţă irlandezo-galeză de care artistul a fost întotdeauna mândru, abandonul şi custodia temporară, excepţionala educaţie a mătuşii Mimi (Mary Elisabeth), reîntoarcerea – la Julia – casa de acasă, prima sa trupă - The Quarry Men, moartea mamei, Mona Best – mama Beatleşilor, escrocheriile din perioada oraşului liber – Hamburg, infernul Bambi Kino, audiţia cu George Martin la EMI, naşterea primului copil, adevărul despre relaţia cu Brian Epstein, apariţia celui de-al cincilea Beatle, audienţa de 73 de milioane pentru Beatleşi la Ed Sullivan Show – prima oară, Alma Cogan – marea lui dragoste, single-ul lui Lennon Senior cu Mitch Mitchell şi Noel Redding, blasfemia lui John, întâlnirea cu Yoko, decesul lui Brian, începutul sfărşitului, revelaţia Maharishi, capodopera Abbey Road, răpirea fiicei lui Yoko Ono - Kyoko, înfricoşătoarea fortăreaţă Dakota, naşterea lui Sean Taro Lennon, Double Fantasy, noua iubire May Pang, Gloria Hiroko Chapman - soţia criminalului, deznodământul, toate acestea şi multe altele sunt subiecte fierbinţi din etapele atent studiate şi dezvăluite (în premieră) publicului.

„Cu ajutorul unor anchete de ultimă oră și de primă mână, al unor imagini nemaivăzute până acum și al unor interviuri în exclusivitate cu unele persoane care l-au cunoscut cel mai bine pe Lennon, dorința autoarei de a găsi niște răspunsuri se transformă într-o imagine panoramică și captivantă a celei mai emblematice legende din lumea muzicală, care începe cu exact patru decade înainte de tragica sa moarte. După ce a stat de vorbă cu nenumărați oameni care au avut legătură cu Lennon de-a lungul timpului – printre care Cynthia, prima soție, Julian, primul fiu, Sir Paul McCartney, colegul de trupă, May Pang, fosta iubită, și Andy Peebles, ultimul jurnalist care l-a intervievat cu doar câteva zile înainte de a fi ucis –, Jones a ajuns la o arhivă personală uimitoare.” (Ed. Publica)

Biografia, de 591 de pagini, se încheie cu o cronologie a celor mai importante zile din vieţile personajelor cărţii, cu argumentate note explicative pentru fiecare capitol, cu citate despre Lennon ale unor celebri muzicieni şi jurnalişti, şi cu piesele preferate ale autoarei, cu explicaţii şi considerente personale.

„Nu credeţi că Beatleşii au făcut pe dracu în patru ca să fie Beatleşi? Asta ne-a costat o mare parte din tinereţea noastră – toată perioada – când toţi ceilalţi se prosteau, noi munceam 24 de ore pe zi! (John Lennon)

Radu Lupaşcu
17 februarie 2021


Tehomir, o proză fantastică de Horațiu Mălăele

Tehomir 2020.jpgCea mai recentă carte a lui Horațiu Mălăele nu este o carte de desene sau caricaturi, cum ne-a obișnuit artistul, este o carte de proză. Și nu un roman, ci o povestire foarte sincretică, oricând pasibilă de a fi transformată în roman. Dar sub forma în care este acum, foarte concentrată, pare un poem în proză. Ea se numește Tehomir (Ed. All, 2020), după numele satului bunicilor lui Mălăele, aflat cam la jumătatea drumului între Tg. Jiu și Turnu Severin, nume ce vine de la voievodul Tihomir, tatăl lui Basarab I, întemeietrul Țării Românești. Această povestire autobiografică, pe care am citit-o dintr-o răsuflare, mi-a dezvăluit secretul frumuseții filmului Nunta mută (2008), pe care eu îl consider cel mai bun film de după 1989. Cine citește povestirea Tehomir, are explicația universului magic din care e plămădită lumea țăranilor și a minunilor din satul unde se petrece acțiunea filmului!

Și cel mai semnificativ moment este acela legat de venirea circului în sat, descris foarte fellinian, descriere împletită cu iubirea eroului pentru Ana, cea mai frumoasă fată a locului, a copilăriei autorului, care pe acea vreme avea doar 12 ani, și arăta scheletic, albinos, cu ochelari cu rame rotunde și mari, un copil caraghios, mai ales lângă Ana, care era cu un cap mai înaltă decât el și cu trei ani mai în vârstă! Dar povestirea lui de Iubire este transferată lui Sile, nebunul satului, prietenul eroului, căruia i-a povestit nebuna dragoste din lanul de fânețuri și flori de câmp, ca în secvența similară din Nunta mută. Și legătura se mai face prin fuga Anei peste mări și țări, spre disperarea eroului, care se refugiază în „poiana Domnului”, unde simte că vorbește cu „Ana aerului”, își închipuie că o mângâie, că o îmbrățisează, că e „agățat ca o sperietoare de sânii ei din sticlă moale și caldă” (p. 56). E o pagină de iubire antologică, de o emoție profundă, copleșitoare.

Dar filmul nu poate descrie bogăția metaforică a cărții. Tehomir este o proză pe care o putem pune liniștiți lângă proza fantastică a lui Eminescu, din familia Cezara, dar și lângă proza fantastică a lui Mircea Eliade, dacă ne gândim la evadările lingvistice ale povestirii lui Horăele, cum îi zic eu lui Horațiu Mălăele, gândidu-mă la acea definiție a horei extatice, la acea stare de enthusiasmos din cultul lui Dionysos. Total eliadesc, de pildă, este episodul cu panica din sat generată de invazia „oamenilor invizibili”, născociți de circari.

Sigur, și povestirea lui Horăele are un delir, e ca o horă, cu întâmplări mai scurte sau mai lungi, ea se derulează în cascadă, nu are pauză, nu are capitole, nu are un suflu epopeic, merge din una într-alta, amestecând asocierile metaforice cu realitatea din spatele fanteziei, o realitate crudă, sinistră, care se identifică cu momentul colectivizării, cu apariția securității și abuzurile criminale din timpul luării cu japca a pământului! Din acest punct de vedere, povestirea Tehomir poate fi considerată un document istoric, o proză de demascare a ororilor comuniste. Tulburătoarea și nefireasca poveste de dragoste se întrepătrunde cu tragedia unui sat-minune „condamnat la moarte de niște neisprăviți ce încercau să vindece lumea, otrăvijnd-o” (p. 61). Această îngemănare narativă plasează povestirea în zona realismului magic, așa cum definim de regulă literatura sud-americană.

Sigur, istoria este privită prin ochii flămânzi de viață ai copilului. El fotografiază ca un cineast avant la lettre fantasticul locului. Și fantastiucul povestirii trăiește întâi prin momentul potopului care se abate asupra satului și, apoi, după stingerea ploii, care durează 9 zile, urmează minunea, apariția unui palat-magic, „palatul-fantomă”, în care localnicii, cu mic, cu mare, îl văd pe Dumnezeu.

Rămâi cu imaginea că Tehomir este, așa cum spune autorul, „satul satelor, satul marilor minuni și al suferințelor fără număr” (p. 42). Sigur, nu este o povestire a la Creangă, nici ca în nuvelistica de un realism crud a lui Caragiale, fiindcă autorul nu se identifică aici cu copilăria, ci își povestește copilăria, de fapt, o parte din ea, „bulgărele meu nenorocit de aur” (p. 58), ca un intelectual, ca un autor împlinit, ca un artist total, adică elementul de distanțare este mereu prezent prin expresii culturale, de genul „animal pelagic”, „lumină taborică”, învățătorul Fotescu are „cărți ezotetice” de la bunicul lui inițiat în ale francmasoneriei la Viena, popa Gorun umblă cu „cărți sibiliene” (corect e sibiline), parcă am fi în Abația de la Melk a lui Umberto Eco, țiganii fac parte dintr-un „univers milenar, paralel și indestructibil, controlat parcă de taina unui blestem primordial” etc. Observăm că limbajul este savant, adesea artificial, doar când uită de sine, autorul se coboară în matca firii și folosește un limbaj moromețian sau, să-l numim acum, tehomirean.

În fond, arta/literatura este o convenție. Și a-i înțelege limbajul complex, trebuie să acceptăm îl el și elementele de distanțare, acel Verfremdungseffekt de care vorbea Brecht, prin care vârsta copilăriei trece prin mintea și inima omului matur și împlinit. Astfel avem satisfacția unei proze cu parfum elitist, de cea mai bună calitate. La fiecare pas întâlnim metaforizări de tipul „aburul fierbinte al unui lighean obosit”, mișcarea norilor ne asigură că „lucrul e bine făcut”, ca în sloganul compromis de Iohannis, iar furtuna e descrisă așa: „O bubuială înspăimântătoare deschise porțile infernului. Întâi căzură coaiele dracilor, cum le ziceau bătrânii, niște bile de gheață albe și tari, care cu o furie nebună sparseră toate geamurile…” (p. 14). Apele cădeau peste sat ca o cascadă. „Apoi se auzi o bubuială, ceva nemaiauzit, venită parcă de dincolo de biruința minții și aparența lucrurilor”.

Așa este descris potopul, ca „o viitură cât un munte se năpusti peste satul Tehomir”. E curat tsunami! Ploaia a ținut 9 zile. A fost „o revărsare biblică de ape”. O imagine apocaliptică. Dar lumea pe care o descrie Mălăele, în care a trăit el, nu este o lume a apei. Oamenii locului nu sunt învățați cu inundațiile, ca în proza lui Panait Istrati, Fănuș Neagu sau ca în romanele mele de început unde lumea bălții generează o mitologie a apei, cu care băltăreții sunt obișnuiți. Dimpotrivă, aici, în Tehomir, avem o lume de deal, satul e „îngropat între niște dealuri”, nu e o lume de baltă, dovadă că potopul a fost local, el nu a fost resimțit în satele vecine! Și distrugerea satului de către averse duce la descrierea unei apocalipse pestilențiale, care deversează latrinele și răspândește un miros infernal, ca în bolgiile dantești.

Metaforizarea excesivă a unor întâmplări din copilărie seamănă cu o evocare picturală care ne trimite la universul copilăriei pictat de Bruegel sau de Goya. Densitatea de imagini, de culori, de personaje, de nume, de locuri, de furnicar pământesc este combinată cu evadarea într-o descriere luxuriantă, de basm, prin viziunea „palatului-fantomă”, palatul palatelor, ca un car alegoric, în care călătorește Dumnezeu. Sper că Tehomir este Utopia lui Horațiu Mălăele și că nu a dat nume reale, așa cum am făcut eu în romanul de debut, Derută în paradis, unde am avut naivitatea să dau nume reale, pentru frumusețea autenticității, și m-am trezit chemat la tribunal de… personajele cărții. Dar probabil că sursele reale ale personajelor lui Mălăele sunt de mult trecute în… nemurire!

Autorul este ca un mag, care face vrăjitorii, care ne atenționează că ne aflăm în fața unui spectacol, căci, la un moment dat, el ni se adresează cu expresia „doamnelor și domnilor” (p. 26), precum De Niro, cu „ladies and gentlemen”, în filmul lui Scorsese New York, New York. Adică face un fel de hocus-pocus. El nu procedează ca un scriitor, ci ca un magician. Nu știu dacă magician este mai mult sau mai puțin decât scriitor. Însă e limpede că scamatoriile lui literare sunt bine studiate, fiindcă pare că le lipsește spontanietatea, despre care Joyce spune că e cheia literaturii, care trebuie să aibă un număr indecis de imperfecțiuni. Proza lui Horațiu nu are nici o imperfecțiune, este perfectă în stilul ei. Nu are greșeli de nici un fel, mi-aduce aminte de tehnica lui Brâncuși, care își șlefuia lucrările ani de zile, precum Pasărea în văzduh, despre care Peggy Guggenheim, care a cumpărat-o, spunea că nu mai spera s-o aibă, fiindcă el a șlefuit-o 17 ani!

Scamatoriile trădează însă gândul copilului, care judecă mârșăvia epocii. Așa este proiecția în care mașina securității, unde tronează un țigan umflat, după ce pleacă de la Tehomir, după ce a luat semnătura lui Dumitru, moșul care va fi căsăpit, până își pierde vederea, este prinsă de o tornadă care o răstoarnă și o face nălucă, așa se dovedește a fi puterea unor „treceri ciclonice”. Sau ce nălucă devine umbra unui câine care „se preschimbă într-un animal diform, cu coada spre cer” (p. 35).

Limbajul este bine îngrijit, cuvintele parcă sunt studiate în laborator, îți face plăcere să citești o limba livrescă, ba, aș putea spune că proza lui Mălăele poate fi luată drept model pentru studiul formativ al limbii, al trecerii limbii în limbaj și invers, de aceea întregul seamănă cu un bulgăre de zăpadă care se rostogolește de pe piscul spiritului, adaugă strat după strat, devine mare, tot mai mare, până ocupă tot orizontul.

Grid Modorcea
2 decembrie 2020


Elton John

Eu Elton John 2020.jpgUn prieten născut în 1943, mare iubitor de rock, îmi povestea odată pățania tatălui său, fără legătură cu pasiunea noastră.

Bătrânul fusese proprietar înstărit de pământuri pe lângă Hârșova, făcuse frontul în ambele direcții și, norocos, scăpase teafăr. După răz­boi, agoniseala i se confiscase, iar el băgat la pușcărie fiindcă se împo­trivea colectivizării. Știa bine cui i se datorează năpasta sa: Uniunii Sovietice. După amnistia din 1964, nu suporta să audă vorbindu-se de ruși, confundând poporul cu sis­temul de guvernare. S-a întâmplat însă ca, prin decembrie 1974, aflân­du-se între două trenuri, să intre de frig la cinematograful din vecină­tatea Gării de Nord din București, unde rula filmul Soarta unui om. Sovietic. Nevoit să stea la căldură, a privit fără să vrea. Și a fost așa de impresionat de drama rusului, încât până la moarte a tot povestit-o, bulversat de ignoranța sa.

Ceva asemănător am pățit zi­lele trecute și pandeminăuce, după ce am citit autobiografia numită Eu: Elton John (traducere din engleză de Cosmin Maricari, Editura Pu­blica – Victoria Books, 2020). Măr­turisesc fără jenă că nu ascul­tasem niciodată un disc al pianistului, deși m-au gâdilat pe la ureche mai multe dintre cele vreo 34 de studio, nenumărate single-uri și cine mai știe câte compilații. Corect este să scriu că „mi-au trecut pe lângă ureche“, fiindcă n-am fost atent la nici o piesă, cu toate că m-am străduit să fiu, cel puțin as­cultând variantele SACD editate în surround (slăbiciunea mea). Memoria depozitase, totuși, câteva re­frene sau pasaje bine ritmate. Astfel că, parcurgând istoria lui Reg Dwight, devenit Elton John prin proprie voință, mi-au zbârnâit în difuzorul virtual din cap fragmente de Crocodile Rock, piesă care vâjâia prin topuri acum mai bine de 45 de ani. Ciudat sau nu, n-am reținut nici o frază din Candle In The Wind, cel mai vândut single din istoria muzicii, cum se știe. Terminând de citit cartea și hotărât să nu vorbesc despre ea la modul teoretic, să zic așa, mi-am anulat alte audiții și-am purces la… player-irea discografiei elton-johne, începând cu cel mai recent: Wonderful Crazy Night (2016, Mercury Records). Și mi-a plăcut de la prima piesă! Aproape tot! Uimitor, nu?

N-o să comit aici vreo analogie deșteptănacă între soarta aprigului combatant antisovietic și lâncezeala mea rockeristică. Pot muri chiar înainte să isprăvesc acest text, dar nu din cauză că am avut vreo re­velație ascultând muzica lui Elton John. Era destul de clar că succesul fulminant nu provine din super­ficialitatea publicului. Știu, desigur, că sunt și valori dincolo de pre­ferințele mele, dar n-am bănuit că un om atât de binecuvântat cu har muzical are numeroase traume. Arta, însă, fie cât de puțin valoroasă, se plătește cu sânge, figurat vor­bind. Iar celebritatea mondială – oho! Cine crede că superstarurile trăiesc numai în răsfăț și petreceri, n-are decât să frunzărească această carte!

Încerc să nu sar calul cu vreo apreciere exaltată: eu n-am citit o mărturisire mai sinceră, mai amu­zantă, mai obiectivă și mai nu-știu-cum decât a lui Elton John! Îmi vin în minte confesiunile unor Rous­seau, Thomas de Quincey, Keith Richards. Povești de adormit copii frustrați intelectual! Elton John nu scrie pentru public, ci pentru a-și salva sufletul, cum se spunea odată în literatura pretențioasă. Că are unul chinuit, păcătos, vicios, nu doar că o recunoaște: de trei decenii se străduiește să nu și-l piardă com­plet. Din copilărie până la 70 de ani a trăit coșmarul de a fi detestat de propria mamă. Pe lângă asta, a fi multimilionar furat de manager, homosexual blamat că s-a căsătorit cu partenerul, drogat vindecat du­pă ce aproape capotase, tată de copii născuți prin fertilizare de mamă-surogat etc., etc. par fleacuri nostime.

Dumitru Ungureanu
2 noiembrie 2020

(articol preluat cu acordul autorului din suplimentuldecultura.ro / rubrica Rockin’ by myself /număr 708)


CHEILE JAZZULUI

Ca oricare gen muzical contemporan, jazzul are la rându-i, în notaţia pe portativ, propriile chei şi codificări / cifraje specifice modalităţilor sale de interpretare – cu atât mai mult cu cât acest compartiment sonor se bazează pe un tip de travaliu variaţional improvizatoric...

Jazz Clefs 2020.jpgPracticanţii jazzului de la noi vor fi surprinşi să descopere un insolit şi interesant volum raportat la acest subiect, semnat de Marcel-Octav Costea (născut la Hunedoara, la 26 ianuarie 1957). Pentru cei care-l cunosc mai puţin pe autor, apreciatul organist, dirijor şi compozitor, din anul 1992 profesor universitar doctor la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, din 1986 capelmaistru la Catedrala Sf. Iosif, a susţinut concerte în România, Franţa, Italia, Spania, Elveţia, Olanda, Germania, Austria, Belgia, a înfiinţat ansamblul Musica Sacra (1990) aparţinând amintitei Catedrale bucureştene, ansamblu cu care a înregistrat trei CD-uri, precum şi Trio-ul Ethos (1997), în care Marcel-Octav Costea şi i-a alăturat pe trompetistul Iancu Văduva şi pe oboistul Dorin Gliga, cu aceştia realizând două discuri de muzică barocă; în plus, şi-a înscris autograful interpretativ pe alte două albume discografice, dintre care unul de muzică gregoriană, pentru orgă. A scris cărţile Sacerdotes, schola et christifideles O întruchipare a dialogului în muzică şi Muzica sacră în Codex Caioni. În 2009 a fost invitat să facă parte din juriul Concursului internaţional de interpretare organistică de la St. Maurice, Elveţia. A obţinut în două rânduri, în 2010 şi 2019, Premiul UCMR pentru lucrări de muzică corală. Cum în tinereţe a cântat şi jazz, muzicianul a rămas un fidel admirator al acestui compartiment sonor al creativităţii.

Intitulată „JAZZ CLEFS – O incursiune în lumea jazzului” lucrarea apărută în acest an sub sigla Editurii Muzicale a UCMR vine în întâmpinarea practicanţilor genului, fie ei interpreţi, aranjori, dirijori, tuturor fiindu-le utile cunoştinţe temeinice legate de notaţia muzicală. Astfel, tomul cuprinde cinci capitole, dintre care cel introductiv este teoretic – estetic, iar celelalte patru, exerciţii practice de citire în cheile corale, exerciţii pentru concretizări de cifraje, exerciţii ritmice şi aranjamente.

Bun cunoscător al limbajului, al specificului muzicii Evului Mediu, Marcel-Octav Costea procedează în cele două secţiuni ale capitolului introductiv, „Despre semiografia muzicală” şi „Cheile corale” la o doctă abordare istorico-estetică a evoluţiei grafiei muzicale de pe vremea lui Boethius şi Hucbald până la călugărul Guido d’Arezzo, cultivatori ai portativului ca suport al notelor ce fixează înălţimea sunetelor (pe verticală) şi duratele lor (pe orizontală); modalităţi de scriere datând din primele secole ale mileniului trecut, odată cu apariţia polifoniei ca tip de construcţie sonoră, ulterior şi superior omofoniei (cânt pe o singură voce). Etapă ce a fost marcată de apariţia cheilor corale (chei de do) pe portativ spre a delimita întinderea vocilor umane – sopran, mezzo-sopran, tenor, bariton, bas – şi a evita abuzul de liniuţe suplimentare dincolo de cele cinci linii propriuzise ale portativului. O dezvoltare anticipând stabilirea, în practica muzicală a ultimelor trei veacuri din mileniul trecut, a existenţei cheilor muzicale desol, de fa şi în subsidiar de do în partiturile compoziţiilor muzicii preclasice, clasice, romantice, moderne, anterior preconizate semiografic în tratatul „Musica pratico” aparţinând lui Giovani Maria Bononcini (1642-1678). Apelând la o exprimare elevată dar inteligibilă, bogată în termeni de specialitate, cu savante trimiteri la surse bibliografice rare, autorul pledează apoi pentru utilitatea însuşirii de către muzicienii de azi a citirii în cheile corale.

Urmează exerciţii de citire în astfel de chei corale (de sopran, mezzo-sopran, alto, tenor), raportate la notorii teme standard ale repertoriului internaţional de jazz, inclusiv la bossanove – am numărat nu mai puţin de treizeci de asemenea exemple vizând exersarea deprinderii citirii.

Un al treilea important capitol al cărţii se referă teoretic şi concret la studiul cifrajelor, altfel spus, codificări alfanumerice ale acordurilor (de ghitară, pian etc.) ce însoţesc liniile melodice ale pieselor de jazz (prin extensie şi de muzică pop) şi ale armoniilor virtuale care trebuie respectate de către soliştii instrumentişti ori vocali care improvizează. Cifrajul este utilizat adesea şi la bas, căruia nu i se scrie notă cu notă ce are de cântat, ci lasă basistului libertatea de a sluji (interpreta în manieră proprie) armoniile respective. Şi aici am aflat patruzecişişapte teme propuse pentru perfecţionarea abilităţii în tălmăcirea cifrajelor! Alte două interesante capitole dedicate studiilor ritmice – cu propuneri de nenumărate formule combinatorii pentru percuţie şi exemple muzicale pe specii de tipul swing, jazz waltz, bounce, slow, blues, funky – precum şi aranjamentelor, concepute pentru pian la patru mâini şi/sau voce (instrument) şi pian, completează în chip benefic acest apreciabil ghid oferit de Marcel-Octav Costea muzicianului de jazz aflat în râvnit proces de cucerire a măiestriei. Un volum ce n-ar trebui să lipsească din biblioteca omului de muzică!

Florian Lungu
15 iulie 2020


Amintirea marelui necunoscut

Amintiri despre Sorin Tudoran 2020.jpgCu câteva zile înaintea declanșării pandemiei planetare – despre care istoricii viitori ar putea să consemneze, printr-o parafrază la titlul unui disc din 1987 al trupei Pink Floyd, că a fost „a momentary lapsus of reason“ –, Editura Tracus Arte a pus în circulație un volum tipărit elegant: Amintiri despre Sorin Tudoran. „Vinovată“ (pentru că autoare integrală dânsa, cu modestie și respect, nu-și asumă a fi!) este doamna Dorina Rus, soția din ultimii ani de viață ai celui mai puțin cunoscut chitarist român de rock. Și, totodată, cel mai aproape de adjectivul genial, un strălucit improvizator și-un perfecționist în exprimarea tehnică.

Despre performanțele sale vorbesc oamenii care l-au cunoscut bine între anii 1965 și 1979 (când a emigrat în R.F. Germania), unii muzicieni, colegi de scenă, alții numai prieteni de profesii dife­rite, iubitori de rock, blues, jazz ori alte genuri de trecătoare modă. Eu n-am avut noroc nici să-l admir în concert, nici să-l întâl­nesc în particular. Doar o dată l-am văzut la televizor, în emisiu­nea „Antena vă aparține“, girată de poetul Adrian Păunescu, aflat la începuturile ascensiunii sale mega­litice. N-am uitat deloc, dar nici n-am înțeles mare lucru din pres­tația singularului chitarist, prezentat și de… prezentator (asta era pe atunci Păunescu) drept unul dintre cei mai buni instru­mentiști și o „dovadă“ că valorile cresc peste tot în România socia­listă. Fiind o emi­siune ce scotea la iveală diverse activități culturale din fiecare oră­șel ori cătun (un fel de „Românii au talent“), venise rândul județului Vâlcea, unde, în urbea de reședință, Râmnicu Vâl­cea, locuia Tudoran. Pare surprinzător că mi-a rămas în minte acel moment televizual? Ex­plicația e simplă: știam că Sorin Tudoran este numărul 1 (unu) la chitară. Toți din jurul meu, la cu­rent cu situația rockului în țara noastră, afirmau asta, fie că-l auzi­se­ră în direct, fie că transmiteau zvonul. Însă eu aveam și alt motiv serios să cred: însuși Nicu Covaci îmi spusese că Sorin Tudoran este cel mai bun chitarist de la noi!

S-a întâmplat într-o zi din primăvara lui 1975, când Phoenix asigura sonorizarea spectacolelor Cenaclului Flacăra la Circul de Stat din București. La primul din­tre cele două, o parte din clasa mea intrase cu speranța să vadă concertul trupei timișorene, anun­țată pe afiș. O adoram. Nu venise multă lume la ora 17, scaunele de sus erau goale. Întâmplător uitân­du-mă într-acolo, l-am văzut pe Covaci, singur. Asculta sunetul în diferite puncte ale sălii. Mi-am călcat pe impertinență și m-am dus să-l salut. Nu s-a eschivat, dim­potrivă. Ce-am vorbit, nu mai rețin complet. Trei subiecte nu le-am uitat, cu legătură între ele.

Unul a fost că el și Phoenix nu vor să emigreze, deoarece în Occi­dent la fiecare colț de stradă e un chi­tarist mai bun. Am crezut că-l flatez cu afirmația că aici, în Româ­nia, n-are rival (sau cam așa ceva). Dar Nicu Covaci mi-a tăiat maca­roana, pe jumătate măgulit și, mi s-a părut, pe jumătate neserios: „Este unul în Vâlcea mai bun ca mine, Sorin Tudoran…“. Aerul, me­lancolic spre visător, căpătat de figura lui Covaci plutește încă în amintirea mea, ca un regret după o iubire pierdută, niciodată pără­sită. Expresia lui, mai mult decât cuvintele, mi-a coagulat certitu­di­nea despre Tudoran.

Nu sunt, totuși, atât de expert să mă pronunț la modul definitiv. Singura piesă a trupei Chromatic rămasă ca document audio, Ra­cul, broasca și o știucă, dă măsura posibilităților marelui necunos­cut. De ce va fi ținut morțiș Sorin Tudoran să nu facă nici o înre­gistrare de studio, la modul profesionist, sub nume propriu? Mis­terul personalității sale este schițat, nu descifrat, de anglistul George Volceanov în câteva pa­gini memorabile din această carte. Recomand cu preaplin.

Dumitru Ungureanu
15 iunie 2020

(articol preluat cu acordul autorului din suplimentuldecultura.ro / rubrica Rockin’ by myself / număr 689)


Robin Williams de Dave Itzkoff (Victoria Books) 2019****

Împotriva curentului

Robin Williams dave itzkoff 2019.jpgSă înoţi cum se spune, împotriva curentului. E un fapt incontestabil că Robin Williams place şi displace în acelaşi timp. În primul rând, fiindcă sursa umorului său fin NU poate fi pătrunsă pe deplin. Chiar şi în reuşitul travesti din Mrs. Doubtfire (D: Chris Columbus, 1993 - cu titlul românesc, Doamna Doubtfire, tăticul nostru trăsnit) spectatorii sunt distraţi de situaţia comică a deghizării, nereuşind să descopere osânda perfectă a vieţii sale până-n acel moment. Filmul are corespondenţă cu viaţa sa, cu năruirea celor două mariaje, cu propria experienţă, de soţ şi de tată. Reuşita filmului este dublată de izbânda din plan financiar, fiind cel mai considerabil succes dintre toate rolurile principale. Geniala interpretare a bătrânei de 65 de ani, Euphegenia Doubtfire, i-a oferit o ştampilă comică nemuritoare şi totodată, a lăsat umanităţii, o frescă americană despre valorile familiale reale.

"Robin era un geniu, iar geniul nu dă naştere unor bărbaţi normali şi la casa lor, care sunt familişti şi au grijă de nevastă şi de copii. Geniul impune un mod propriu de a vedea lumea şi de a trăi în ea, nefiind întotdeauna compatibil cu un stil de viaţă convenţional. "(Lillian Ross)

În al doilea rând, comedianul Robin McLaurin Williams, născut pe 21 iulie 1951 în Chicago şi decedat pe 11 august 2014, în oraşul Tiburon din California, a fost un copil mare, într-o Americă a aventurierilor, pe care îl putem descoperi sau dezgusta după propriul gust filmic. Cel mai bun argument în acest sens îl constituie Dead Poets Society (Cercul poeților dispăruți, Peter Weir, 1989), un regal de actorie şi "o lentilă delicată", prin care privim în urmă, la educaţia şcolară şi la experienţa tinereţii. Totul este impresionant la acest film, începând de la scenariu şi regie, excepţională artă dramatică a lui Robin, realizările actoriceşti ale lui Robert Sean Leonard şi Ethan Hawke, şi nu în ultimul rând, terminând cu muzica, semnată de Maurice Jarre. Cu toate acestea, trebuie amintit că, nu toţi criticii vremii au fost de acord, unii înfierând filmul şi pe Robin, bineînţeles: "Williams este prizonierul propriei excelenţe. Când oamenii se duc să-i vadă filmele, vor să-l vadă pe Williams ca Williams. Nu vor să-l vadă cum alunecă sub pielea oricărui alt personaj".

Robin a fost un cameleon supertalentat care a făcut să râdă milioane de oameni. El a mers liniştit mai departe pe drumul hărăzit sieşi, câştigând în 1998 un Oscar cu interpretarea doctorului psihoterapeut din Good Will Hunting, acest rol fiind descris, tot de critici ca, "un rarisim rol serios, puternic, plin de substanţă şi talent". Aceasta poate fi, dacă vreţi, o a treia dimensiune a creaţiei actoriceşti marca înregistrată, ROBIN WILLIAMS. O descoperiţi citind cartea de faţă a excepţionalului autor, Dave Itzkoff, reporter cultural la New York Times, "vinovat" şi de succesul altor cărţi celebre, despre film, televiziune, teatru, muzică și cultura populară, cum ar fi: Mad as Hell, Cocaine's Son şi Lads. Cartea lui Dave Itzkoff este o biografie edificatoare a geniului Robin Williams. În cele 752 de pagini, veţi descoperi foarte multe răspunsuri legate de viaţa sa personală, de cariera sa îndelungată şi de preţul plătit celebrităţii. "If you're that depressed, reach out to someone. And remember, suicide is a permanent solution, to a temporary problem." (Robin Williams)

Fotografia aleasă pentru copertă sugerează imaginea unui om obişnuit care nu-şi poate justifica bulversantul sfârşit. O carte foarte bine scrisă şi la fel de bine tradusă (Ianina Marinescu), despre unul din maeştrii comediei şi cinematografiei americane. Şi fiindcă, nu se cuvine să încheiem recomandarea noastră pentru această lectură, fără o mică mostră de umor marca Robin Williams, îl cităm:

"Buuuuună dimineaţa, Vietnam! A fost Walk Like A Man, cântecelul lui Frankie Vallie alături de cei de la Four Season. Mulţumesc Frankie. [şi răspunde tot el cu un glas piţigăiat.] Multumesc Adrian. Oau, păşeşte ca un bărbat, cântă ca o fată. Ce chestie incredibilă. Hei, venim acum peste voi. Este şase dimineaţa. Uuu-huuu! Nu e o oră nepotrivită dacă eşti cocoş. Vremea astăzi: cald. Deseară: cald. Mâine: cald. Şi, ghici ce? Surpriză mare - mâine seară e cald...  Mai avem aici şi o coincidenţă interesantă. Ho Chin Minh. Colonelul Sanders. Probabil una şi aceeaşi persoană? Oau!  las pe voi să judecaţi. Liniile telefonice sunt deschise. Sunaţi."

V-aţi dat seama, desigur, că este vorba de biopicul Good Morning, Vietnam (D: Barry Levinson, 1987), un excelent punct de plecare în cariera lui Robin şi un mijloc vindecător pentru America, prin umorul de improvizaţie, de tip stand-up comedy. Autorul cărţii îi face un enorm serviciu memoriei lui Robin, îi spală ruşinea sinuciderii, explicând tuturor, cine este de fapt, omul din spatele măştii de comedian. Dave Itykoff dărâmă zidul în spatele căruia a stat pitit omul Robin Williams. Cartea de faţă este o cronologie de fapte şi întâmplări reale, provenite din studiul unor materiale, documente şi informaţii adunate din arhivele mai multor universităţi şi biblioteci americane, şi din cele peste o sută de interviuri originale realizate pentru această carte, conversaţii cu membri ai familiei, prieteni și colegi (vezi numele tuturor, în capitolul Mulţumiri).

"De la stilul său rapid de stand-up la rolul de debut din Mork & Mindy și la impresionanta interpretare din Good Will Hunting, pentru care a câștigat Premiul Oscar, Robin Williams a fost un actor unic și un comedian inovator. Uneori părea să fie posedat, perorând despre cultură, politică și revelaţii personale cu o intensitate și o agerime uluitoare și trecând cu repeziciune de la un personaj la altul." (Ed. Publica)

Radu Lupaşcu
15 ianuarie 2020


 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Brezoi 2021.jpg

Afis_Tusnad Rock 2021.jpg

Afis_Darmanesti Blues.jpg