Grid Modorcea

ANGELOPHANIA, prezentare

Istoria gândirii are ca obiect central Creația. Cum s-a născut lumea? Cum a apărut Dumnezeu? Cine a creat Omul? Cine a fost mai întâi? De unde venim? Unde ne ducem? Sute de astfel de întrebări mai importante decât răspunsurile.

Grid Modorcea a constatat că tot ceea ce au în comun utopiile lumii este Inocența. Și a creat o nouă utopie, Civitas Innocentiae/Cetatea Inocenței.

Și în ultimele sale cărți a început să o descrie. De data aceasta, în a 127-a sa carte, vine cu o noutate absolută: ANGELOPHANIA, soră cu teophania, hierophania, gridophania.

Este pentru prima oară în istoria culturii când se dedică o carte revelației primordiale. Îngerii fac parte din prima geneză a lumii, despre care Moise nu știa nimic. Ei au fost creați înainte de a fi oamenii, ca model de inocență pentru ei, ca mesageri ai spiritului sau, cum spun creștinii, ai dialogului dintre Dumnezeu și oameni, deși îngerii au fost creați înainte de a fi Dumnezeu.

Cine i-a creat? Din ce au fost creați? Citiți această carte și veți afla.

Civitas Angelorum/Cetatea ÎNGERILOR se află în Civitas Innocentiae și are rolul de a fi calea ideală pentru purificarea omului, pentru împlinirea unui viitor fără de păcat.

Deși autorul se ocupă de toate marile mituri angelice, nu este o carte mistică. Spiritul ludic o marchează. În esență, face o pledoarie pentru o Nouă Geneză. Metaforele din suita de poeme epice, a versurilor aforistice, nu fac decât să contureze o Cetatea a Viitorului plină de rațiune, spirit creator și bunătate, care este adevărata Cetate a Omului.

Tema angelică a obsedat pe mulți artiști. Aproape că nu există mare artist al lumii care să nu fi pictat sau sculptat îngeri. Aici, autorul oferă o mostră,  reproducând imagini potrivite cu poemele sale după Leonardo, Rafael, Bosch, Bruegel, Titian, Goya, Delacroix, Bouguereau, Frida Kahlo, Hugo Simberg, Brâncuși, Indiggo-Picasso, Îngeri cu altiță etc. Într-o ediție viitoare, care va fi în limba engleză, va ilustra fiecare poem. Așa cum merită această carte a cărților.

(redacția Editura Scriitorilor)

Assemblage - Brasov Music Boulevard de Talaba Nimrod (Ed. Studis Iaşi, 2023)

Acest nou volum este o culegere de mici portrete muzicale cu un gratifiant numitor comun, toţi subiecţii cărţii sunt braşoveni. Aşadar, muzicieni cu renume în toată ţara, dar şi „alţii, mai timizi, [care] au stat în linia a doua, [dar] asta însă nu le-au luat nimic din strălucire.” Pe lângă aceştia sunt prezentate organizaţii, firme şi asociaţii care se ocupă de prezentarea trupelor locale, festivaluri, concerte, sau au contribuţii deosebite în activitatea artistică şi culturală din oraşul de la poalele TÂMPEI, locaţii cu muzică live, magazine de instrumente muzicale.

Să începem prima enumerare cu muzicienii Braşovului: Adrian Călin Ţurcanu Cyfer, Alexandru Andrieş, Albiter Alexandru, Adrian Coco Tinca, Andrei Calmuc, Aurel Dinca, Bardócz Péter, Barabás Tamás, Ban Eduard, Florian Stoica, Dalma Kovács, Dan Alexandru, Daniel Bouroşu, George Irimescu, Haydn Deane, Horaţiu Bodocan, Horia Brenciu, Isac Gabi, Isac Vlad, Leonard Leo Ion, Luca Florin, Márk Attila, Mark Alexandru Ţînţ, Marius Dragomir, Mihai Avram, Mircea Crişan, Mircea Soare, Monel Puia, Oprea Cristian, Ramiro Junger, Septimiu Hârşan, Simion Breaz, Stelian Savu, Vetró B. Sebestyén András, Victor Lenghel, Victor Socaciu, Victor Solo Solomon, Wattzy – Watzatka Robert. Marea majoritate a celor nominalizaţi sunt portretizaţi prin activitatea lor solistică sau cu trupa/trupele din care aceştia au făcut parte.

Un capitol aparte este rezervat personalităţilor cu mare impact în lumea muzicii braşovene: Dan Zaharia, Gîlea Marian, Ariseanu Genu, Pilbáth Attila, Alin Ludu Dumbravă, Vlad Popescu, Oprea Cristian, Vetró B. Sebestyén András aka Talaba Nimrod, Wattzy, Yoko – Ionuţ Cristian, Körösi Attila, Răzvan Exarhu.

Din cele 150 de pagini ale cărţii, autorul acordă un spaţiu generos trupelor braşovene de ieri şi de azi, dintre acestea (lista completă conţine 173 de nume!) enumerăm câteva: Albiter Blues Band, Arzenal, Black Water, Ceaţa Blue, Celest, Code Red, Conexiuni, Detector, Experimental, False Reality, Fernet Blues Company, FusionCore, Hteththemeth, Ktera, Luiza Zan Quintet, Mauna Sol, Maya Ciosa & Band, Midnight Buzz, Mysery, Nod ‘N Papură, Nuvijan, Pansament, PrefixTM, Proiect, Ringtone, Szász Ágnes, Sex Pula Pistols, Soul Serenade, Soundbox, SPP, The Teachers, Trupa 6, UDDU, Ultimul etaj, Underwaves, Volton, W3 4R3 NUMB83R5.

Demersul lui András ar trebui urmat şi de alţi muzicieni, jurnalişti, scriitori sau pur şi simplu, oameni de bine din toată ţara, spre a conserva pentru posteritate (re)numele artiştilor români, trupele lor de pretutindeni şi amintirile pământene ale acestora.

Radu Lupaşcu

17 noiembrie 2023

Povestitorul - Istorisiri din viaţă şi muzică de Dave Grohl (Victoria Books) 2021*****

Cine sunt eu fără muzică?

O carte de vacanţă, ca o poveste cu final fericit scrisă de vocalistul, regizorul și compozitorul american Dave Grohl. Binecunoscut ca baterist al celebrei trupe Nirvana, a înfiinţat după moartea lui Kurt Cobain grupul Foo Fighters, în care a fost vocalist, chitarist și compozitor principal. Fascinat de muzică încă din copilărie şi neavând vreo pregătire formală, Dave învăţase din memorie să ţină ritmul tobelor cu dinţii, „mişcând maxilarul înainte şi înapoi şi ronţăind în sus şi-n jos pentru a simula sunetul unui set de tobe, seriile de percuţie şi apogiaturile”, ca şi cum şi-ar fi folosit mâinile. Această incredibilă memorie ne oferă cartea de faţă, un conglomerat de povestiri din tumultul unei vieţi neobişnuite, împărţită în cinci etape cronologice şi admirabil scrisă de un individ talentat, care a renunţat la liceu pentru a deveni baterist de punk rock...

Povestitorul Dave Grohl este un adult cu personalitate, înțelepciune și memorie aproape intactă. Amintirile despre băiatul ce studia asiduu ore întregi și asculta viniluri punk rock, sunt încă vii, nealterate de trecerea timpului. Prima lecţie de bătut la tobe, ADN-ul fiicei sale - Harper, povestea primei iubiri - Sandi, primii paşi în lumea muzicală, audiţiile de jazz din clubul One Step Down (din centrul DC), prima şi singura lecție de percuţie primită de la Lenny Robinson, toate acestea şi multe altele adunate de pe tot cuprinsul vieţii sale, nu foarte liniştite, fac obiectul unei cărţi memorialistice, nicidecum monotone, ci plină de viaţă şi mult umor.

Fire de rebel, greu adaptabil, închis în sine, a fost totuşi îngenuncheat de prima dragoste, Sandi, moment admirabil descris în al doilea capitol al cărții sale.

"Devenise muza mea, raza mea de lumină și fiecare clipă era dedicată visării cu ochi deschiși la uniunea noastră perfectă și inevitabilă."

Iată o altă mostră cu autentic har de povestitor:

„Am ştiut dintodeauna că voi fi tată într-o bună zi, dar credeam că se va întâmpla după ce voi fi încheiat cu viaţa de turnee şi călătorii. Mi-am imaginat că muzica se va opri pur şi simplu şi atunci eu voi trece la o viaţă de anonimant domestic. I-am văzut pe alţii care au încercat să întemeieze o familie din mers (slavă, Steve Perry!), dar educaţia mea tradiţională mă făcea să cred că e o idee prea riscantă, prea instabilă. Imaginea unui pătuţ de copil mic lângă o masă plină de beri şi Jägermeister mi-a dat întotdeauna fiori.”

Dave Grohl ne oferă sufletul pe tavă! Muzica sa reflectă aceste poveşti, iar existenţa pământeană este o aventură cinetică flamboaiantă.

„Încă găsesc bucurie şi recunoştinţă în lucrurile cele mai simple şi obişnuite. Şi-mi port încă cu un fel de mândrie colecţia tot mai mare de brazde şi cicatrici, urma mea de firimituri de pâine care-mi arată drumul care mă va ajuta într-o zi să mă întorsc de unde am plecat.”

Radu Lupaşcu

31 octombrie 2023

Tren CFR Bucureşti – Alba Iulia cu schimbare la Coşlariu

Ioana Doreanu -  Dan Chebac. Revelația unor generații: Mărturii scrise și sonore cu și despre voci de colecție pierdute și regăsite (București, Integral, 2023)

Revenirea folkistului Dan Chebac pe scena muzicală românească a fost un lucru neobișnuit, dar mai surprinzător a fost elanul creativ și calitatea produsului muzical cu care artistul se reprofila în contextul cultural actual. Cele două CD-uri relativ recente,  Cîntece despre...caii liberi (2019) și Nu mă cunoști (2022) au dovedit cu prisosință prospețimea și valoarea unui muzician care s-a reinventat, rămânând el însuși.

Cartea Ioanei Doreanu, apărută anul acesta la editura Integral, în colecția CoMedia, e în primul rând un document al receptării personalității artistului, pornind de la interviuri cu cei care l-au cunoscut, în trecut sau doar în prezent. Colegi din vechea generație (Zoia Alecu, Victor Socaciu, Mircea Florian, Doru Stănculescu), oameni din mass-media (Răzvan Ursuleanu, Olivia Cristina Sima, Florin Bălănescu, Radu Lupașcu, Mihai Manea – cROCo, Ștefan Naftanailă), colaboratori (Gianluca d’Alessio, Manuela Cerasela Jerlăianu, Maria Marinescu), membri ai familiei (Marco Chebac, Riccardo Chebac) – sunt câteva din numele celor care îl însoțesc pe Dan Chebac în carte, într-o încercare de portret.

Revine adesea în cuprinsul cărții cuvântul ”fascinație” (Ioana Doreanu, Florin Bălănescu). Există un sunet Dan Chebac care s-a manifestat plenar în perioada dinaintea plecării din țară. Fascinația merge însă mână în mână cu revelația, iar acest lucru îl explică cel mai bine Raul Cârstea: ”să nu cânți atâția ani și să revii este o mare Lecție de...tot ce vreți, sau ce a dorit domnia sa! [...] n-a venit să epateze, ci a venit cu o eleganță care-l caracterizează, să ne arate, să le arate, de fapt, tinerilor, că se poate cânta așa și cred că este suficient.”

Relația cu publicul e determinantă și aici găsim unul din fundamentele ”moralei” actului artistic: ”în momentul în care intră pe scenă, deja publicul simte că are în fața sa un om care are ceva important de spus” (Victor Socaciu). Autenticitatea, onestitatea – ”Nu minte!”, accentuează Claudia Șerdan -, cât și afabilitatea și generozitatea (”e un om deschis”, spune Mircea Bodolan) ar putea defini carisma celui care a cântat Caii liberi. Și există în carte o mulțime de nuanțe ale personalității artistului, care se pot completa și prin citirea QR-urilor presărate prin volum.

Un folkist din generația de aur revine în forță, dovedind că ”există și un viitor al acelui trecut” (Mircea Diaconu).

Dacă îl întrebi pe Dan Chebac ce este muzica, el răspunde simplu: ”Muzica este emoție, este o stare de spirit care te face să te simți bine și să îmbătrânești mai târziu!” Asta explică, într-un fel, și energia creației sale, peste timp și în timp.

Pentru cei care ”iubesc arta” și sunt fascinați de creația lui Dan Chebac - și mă număr printre aceștia! – cartea Ioanei Doreanu aruncă lumini în spatele muzicii sale, conturând – prin memorialistică, confesiune sau opinie – un portret al artistului viu și liber, pregătit să împărtășească cu cei din jur ”emoția diafană” (Mircea Florian).

GABRIEL PETRIC

2 octombrie 2023

Creatorul de emoţie – Florin Bălănescu

Adrian Enescu îmi spunea ” Îmi aduc aminte cum mă suiam pe podul Basarab, eram cel mai fericit copil de pe lume când auzeam zgomotul trenurilor, al maşinilor, al aburului scos de locomotive, eram propriul meu dirijor, compozitor și interpret, era fascinant. Întotdeauna mi-a plăcut polifonia. Polifonia este modalitatea de creație muzicală pe mai multe voci (muzicale), fiecare reprezentând o linie melodică proprie, care realizează împreună o muzică expresivă, bine conturată. Asta înseamnă Libertate și Personalitate. Trenurile care șerpuiau pe sub pod, aburii locomotivelor, maşinile de pe străzi, oamenii care treceau pe pod, vântul, erau vocile-interpret ale orchestrei mele. Iar eu eram cel mai fericit copil...”

Ioana Doreanu tratează această carte din perspectiva unui jucător onest, consumator de arta sunetelor şi bucuros de noi audiții surprinzătoare. Captivată încă din tinereţe de magia sunetelor radiofonice, "acea cutie mare, care ...vorbea şi cânta!", aparatul de radio de atunci, astăzi de dimensiuni liliputane, autoarea descrie cu o nostalgie fermecătoare, bucuria ce i-o dăruiau emisiunile, muzicile, precum şi piesele de teatru ale universului radiofonic. Însă, cea mai atrăgătoare dintre sunete era vocea, vocea umană şi despre ea este vorba în două volume distincte, admirabil realizate de Editura Integral. Așadar, voci umane, aş adăuga, de răsunet din istoria radioului românesc, iar descrierea de faţă se refera la Vocaţia dialogului radiofonic, o carte despre Florin Bălănescu, un jurnalist discret și modest, puţin cunoscut marelui public, dar o personalitate fecundă din viaţa radioului ieşean. Două voci de colecție, cum i-a spranumit Ioana pe cei doi protagonisti ai volumelor sale, a doua fiind a celebrului Dan Chebac, cantautor din prima generație folk, este vorba de anii ’73 – ’75. Două voci de referinţă din istoria noastră care au fost regăsite de Ioana și reliefate în cât de multe detalii s-a putut pentru posteritate.

Nu ştiu dacă prezenta trimiterilor QR Cod din cărţile Ioanei sunt o premieră pentru publicistica românească, însă mi se par de bun augur şi oricine poate descoperi rolul educativ pentru tânăra generație, astfel că, veţi avea ore bune de audiţii. Ideea portretului lui Florin Bălănescu din povestirile foștilor colegi de la Antena Bucureștilor (actuala București FM), de la Radio Iași sau ale artiștilor de pe ambele maluri ale Prutului invitați în emisiunile sale, ascultători sau organizatori de festivaluri este minunată, iar puzzle recompune portretul unui adevărat om de radio, cu mult bun-gust muzical și care bănuiesc, sper!, să îi facă plăcere. Îi stiu meticulozitatea și îi apreciez cum se cuvine fermitatea opiniei jurnalistice. Bălănescu a realizat la Radio Iași 1111 emisiuni cu subiecte diverse și invitați din tot spectrul muzical, atât din România, cât și din Basarabia. Vocea lui Florin are prestanţă, degajă încredere și are durabilitate peste veacuri. În tot ce spune, prezintă intervievatul în lumina cea mai favorabilă cuceririi auditoriului, atât prin sinceritatea debordantă pe care o obţine, cât și prin aspectul cultural, educativ, dar naţional. Un patriotism fără emfază pe care ar trebui să-l manifeste absolut toţi jurnaliştii pupitrului radiofonic. O carte despre o recognoscibilă voce radiofonică este o restituţie şi o laudă pentru cei care şi au făcut meseria cu responsabilitate şi dăruire. Vocaţia dialogului radiofonic este şi o carte despre un om curajos, care nu s-a sfiit să invite în emisiuni, prostituate şi oameni ai străzii...

„În Dialoguri nocturne – un fel de Midnight caller -, reuşea să-i pună la punct pe ascultătorii care nu respectau regulamentul (Decalogul) emisiunii.” (Emil Răducanu)

Acest Decalog este publicat în carte şi, de asemeni, putem descoperi lista cu invitaţii şi temele excepţionalei sale emisiuni. Florin este convins că radioul intră în profunzimea sufletului şi oferă o şansă fanteziei, imaginea căpătând entitate în mintea fiecăria, fie ascutând un text liric, ori unul recitat sau o piesă de teatru. Televiziunea te prinde în vraja sticlei şi-ţi transmite un mesaj minimal, de multe ori prea banal şi vulgar, în ton cu impostura de astăzi.

Florin Bălănescu a fost "o voce nevăzută, dar știută" și respectată. Îl cunosc de ceva vreme și am legat o  prietenie solidă, chiar dacă încă nu ne-am întâlnit personal. Şi eu şi Ioana îl admirăm profund pentru inteligenta alegere a intervievaţilor emisiunii sale,  Dialoguri nocturne şi, în mod special, pentru Dan Chebac. Despre acesta Florin spunea că este “o efigie a libertății exprimate prin cântec!” Astfel de definiţii, dacă îmi permiteţi, sunt extrem de utile tinerei generaţii, total debusolate de posturile de radio, comerciale, statale sau regionale. Iată un comentariu de pe FB, apreciat laudativ şi de Florin: ”Recomand cu toată dragostea, sinceritatea şi aprecierea acest album. Dacă folkul românesc ar fi ales acest drum, cu siguranţă eram mult mai departe. Colaborarea lui Dan Chebac cu artiștii italieni care au ajutat la realizarea acestui album este genială și arată faptul că muzica poate dărâma orice barieră dintre artişti, oricare ar naționalitatea lor. Pentru mine acest album sparge ‘parantezele’ în care stă folkul românesc de zeci de ani. Felicitări, Dan Chebac!” (George Sărluceanu)

Dealtfel, Florin scrise un frumos eseu despre Dan, publicat în artasunetelor.ro, pe 18 iulie 2022: Dan Chebac, un reper fundamental al muzicii folk

„Când spui „Dan Chebac” sau îl asculți, respiri istorie. Cu el și alți câțiva ca el, a prins viață Cenaclul Flacăra, creuzetul atâtor talente și supapa atâtor defulări în vremuri de cumpănă; cu alți foarte puțini ca el, dar mai ales cu el, a prins aripi protestul prin cântec. Dan nu e un simplu folkist; e o instituție a rezistenței prin muzică, de care nici măcar el, în modestia lui aproape maladivă, nu a fost și nu e nici acum conștient.

În scurta lui trecere prin lumea muzicală a primei jumătăți a anilor ’70, a lăsat amprente adânci; atât de profunde, încât și astăzi întâlnesc adolescenți de atunci care îmi spun fără ezitare: ‘Dan Chebac a fost pentru mine cel mai credibil și mai penetrant dintre toți folkiștii tinereții mele.’ El însuși mi-a mărturisit că textele ‚ușoare’, clasice, chiar dacă excepționale, nu l-au atras; el trebuia să spună ‚nu’ atunci când toți ziceau ‚da’ sau, în cel mai bun caz, tăceau ori vorbeau/cântau despre teme, fie și frumoase, dar comune.

N-am avut niciodată șansa de a-l urmări pe viu în anii aceia deprimanți și tulburători, dar cele patru cântece care au apucat să fie editate atunci m-au marcat, la fel ca pe marea majoritate a partenerilor mei de generație, definitiv. Dan nu doar cânta; incita. Nu numai transmitea; stimula. Originalitatea și forța lui de expresie au spart barierele convențiilor și au descătușat energii și speranțe mocnite. A făcut pasul înapoi în plină glorie, în clipa în care sensul inițial al cenaclului a început să fie deturnat, și de dragul profesiei ce l-a propulsat în viață spre ținte pe care le-a mai atins numai prin cântec.

Dar Dan Chebac nu e doar o amintire fascinantă și un reper esențial al nașterii și evoluției muzicii folk de la noi; după revenirea în forță cu o serie de recitaluri începând din anul 2017 și cu albumul de referință Cântece despre... caii liberi în anul 2019, iată-l propunându-ne în aceste zile o nouă realizare discografică de excepție: Nu mă cunoști... Surprinderea cu care asculți și acest disc (eu însumi nu am făcut excepție) justifică din plin titlul ales. Nu l-aș fi bănuit capabil de o asemenea diversitate de stiluri și de atâta varietate interpretativă. Vocea lui, mai convingătoare chiar și decât cea din tinerețe, sună ferm și duios, matur și nostalgic; iar superbele orchestrații ale reputatului chitarist italian Gianluca D’Alessio o învăluie într-o mantie sonoră plină de căldură și rafinament.

Dan Chebac trăiește la Roma, dar renaște în fiecare an aici. Și după o jumătate veac, el rămâne un simbol al autenticității nedezmințite și al verticalității prin cântec.” (Florin Bălănescu)

Mă conversez adesea pe Whats App, despre blues şi rock, dar de fiecare dată când găseam ceva atractiv despre Dan îi trimiteam şi dezbăteam intens. Iată una dintre ele:

Radu Lupaşcu: Am găsit o postare pe FB despre concertul lui Dan Chebac din 30 iulie. Sâmbătă, 30 iulie 2022, de la ora 18:00, festivalul ”Folk la altar” se va încheia cu Dan Chebac și Ovidiu Mihăilescu, la Biserica Evanghelică din Râșnov.

DAN CHEBAC

Coleg de clasă cu regretatul Doru Stănculescu, Dan Chebac a pornit într-o carieră explozivă, compărând cu succes inclusiv în arenele Cenaclului „Flacăra”. La un moment dat a părăsit scenel, în anii 80 a ales să emigreze în Germania, pentru a se stabili până la urmă în Italia. În iunie 2017, s-a intors în România pentru un prim concert, care l-a încurajat să revină pe scenele noastre, să înregistreze melodiile vechi, dar şi compoziţii noi. Este ajutat (uneori şi în concertele din ţară) de un chitarist şi producător din peninsulă, Gianluca d Alessio, cu care a lansat un prim CD. Reacţiile pozitive…

Florin Bălănescu IS: Și eu te salut! Nu știam postarea și îți mulțumesc!”

În acea perioadă a anului, eu fiind cu familia în Scoţia, ne mai scriam unul altuia şi ne amuzam despre alte lucruri care ne intrigau, cum ar fi acest articol, Romgleza și onlaiu’ de Aurelian Gheondea, din care citez un mic pasaj: „Romgleza. Nu mai plătim cu numerar ci cu cash, nu mai avem sfârșit de săptămână ci avem weekend, nu mai avem transmisiuni în direct ci live, nu mai avem centre de vaccinare din mașină ci drive-through sau, mai americănește, drive-thru, nu mai avem știri de ultima oră ci avem breaking news, nu mai avem un loc de muncă ci un job, nu mai există tendință ci trend, nu mai sunt liber profesionist ci freelancer, nu mai avem utilizator ci user, nu mai sunt perdant ci looser, nu mai avem o afacere ci un business, nu mai avem vânzare cu amănuntul ci retail, nu mai avem țintă ci target, nu mai există o marcă ci un brand, nu mai avem tichet valoric ci voucher. Ar fi necesare foarte multe pagini ca să inventariez romgleza, adică mulțimea cuvintelor englezești care sunt utilizate în anumite medii în detrimentul celor românești deși au exact același înțeles.”

Iar Florin Bălănescu îmi replica competent: „Excelent articol. Din păcate, aceste tardive și palide semnale de alarmă sunt total ineficiente în absența unei legislații ferme care să protejeze limba română, aflată pe tobogan. Am dedicat cîteva emisiuni vorbirii englezite, în care toți ascultătorii - fără excepție - au condamnat-o la unison; chiar de la edițiile următoare însă, iar am început să-i aud cu "o.k.", "super", "job" și "weekend", care, chiar dacă au intrat în uz și sunt consemnate ca atare în dicționare, ar putea fi evitate de iubitorii limbii materne. Prăbușirea limbii române și, mai ales, ritmul de distrugere, e una dintre cele mai mari dureri pe care, ca vechi împătimit al ei, le resimt. Pentru că, la urma urmei, cam atît ne-a mai rămas. Îți mulțumesc pentru articol; l-am citit pe nerăsuflate.”

Despre noul film documentar, Har Jar realizat de Cornel Mihalache pentru TVR, eu mi-am exprimat suficient de tranşant opinia. Filmul m-a impresionat profund! Sunt şi acum convins că nu s-a spus încă totul..., dar este primul documentar în care se vorbeşte deschis. Nu ştiu dacă îi putea CINEVA reuni într-un studio! Dar aşa, măcar a ieşit bine conturată şi destul de clar, povestea lor. Ar fi multe de spus... şi comentat! Despre Har Jar am două păreri, prima: Mircea și Ioji au fost sinceri şi fiind firi sentimentale au lăcrimat aducând-şi aminte de zilele frumoase ale tinereții, şi a doua: Nicu a îmbătrânit urât, el nu are sentimente decât faţă de lucruri, obiecte materiale, vedeţi momentul cu recuperarea chitarei de la Erika... În rest, trebuie neapărat să găsesc cartea cu transcrierea interviurilor de la Editura Integral fiindcă acolo probabil sunt şi alte răspunsuri... În concluzie este bun şi lămuritor doar la o anumită perioadă... FUGA.

„În clipa asta, am terminat de văzut filmul. Sunt la pămînt. Cînd mi-ai trimis mesajul, pe care l-am citit abia acum, filmul era în punctul său culminant, de la momentul 1h16', cînd Kappl a lăcrimat, recunoscînd că prietenia lor nu s-a stins. De fapt, pelicula a avut trei culmi: acesta, momentul în care și Baniciu și-a șters lacrimile și finalul cu ‘Cocoșii negri’, favorita mea din toată creația Phoenix. Dincolo și de lacrimile mele (da, și mie mi s-au umezit ochii, pentru că formația asta și simbolul pe care-l reprezintă înseamnă enorm pentru mine), filmul mi-a întărit mai vechea convingere că prăpastia dintre ei e ceea ce trebuia să se întîmple. Altfel, ca la orice happy-end, nu ar fi curs nicio lacrimă. Adică Phoenix trebuia să moară pentru a trăi în veci.” (Florin Bălănescu)

Şi tot despre Phoenix. În primul interviu din 1991, în dimineața de după primul concert de la Iaşi, la micul dejun din hotelul în care a stat Nicu, Florin Bălănescu are o întrebare inteligentă care (ne con)duce la o idee finală pentru posteritate:

„- Florin Bălănescu: Se poate spune că Phoenix nu mai există de atunci?

- Nicu Covaci – Phoenix va exista atât timp cât voi exista eu; eu am înființat formația și, de-a lungul deceniilor, am schimbat o serie de oameni sau au plecat singuri. Cine vine și rezistă alături de mine se numește Phoenix atât timp cât e de partea mea; în momentul în care-și găsește un alt drum, este înlocuit.”

Florin Bălănescu a realizat în perioada de la Radio Iaşi multe interviuri cu folkişti din prima linie a generaţiilor folk. Astfel, pe artasunetelor.ro puteţi citi interviuri deosebit de interesante cu: Dan Chebac – „un reper fundamental al muzicii folk”, cu Mircea Florian - ”primul mare folkist (compoziții, texte, voce și mai multe instrumente) din România”, cu Marcela Saftiuc - „prima mare folkistă (compoziții, texte, voce și chitară) din România, care s-a impus încă de la început prin originalitate, autenticitate, sensibilitate și forță de expresie, stilul său rămânând neschimbat până astăzi”, cu Adriana Ausch – „una dintre cele mai importante folkiste (compoziții, texte, voce, chitară și pian) din România, care a cunoscut consacrarea pentru sensibilitatea, sinceritatea și expresivitatea interpretării sale”, cu Doru Stănculescu – „un cunoscut și apreciat interpret, instrumentist (chitară, muzicuță, vioară), aranjor, compozitor și textier de muzică folk, cu Mircea Baniciu – „în Pasărea Colibri e democrație, iar în Phoenix e dictatură”, cu Ion Moraru – „un apreciat interpret vocal și instrumentist (chitară), compozitor și textier de muzică folk” etc.

Sunt unii jurnalişti şi chiar unii muzicieni (bineînţeles din zona folk) care nu privesc cu ochi buni această "revenire" a lui Dan Chebac. Le simt ura şi frica. Ura pentru că a revenit cu un album modern, foarte bine orchestrat (numai Dan Andrei Aldea a putut face aşa ceva) şi a compus un nou album. Frica pentru că le poate lua pâinea de la gură celorlalţi, mai ales celor încremeniţi în proiect. Este ştiut faptul că marile case de discuri de la noi restricţionează accesul pe radiourile comerciale cu priza la public altor genuri muzicale sau interpreţi, muzicieni şi trupe de valoare de la noi. Ei controlează prin contracte "artiştii" de tip Smiley sau Ina, iar publicul ia ce primeşte gratis, fiindcă nu are altă opţiune la îndemână. Noi avem o piaţă muzicală foarte mică şi auditoriul nu are resurse pentru a cumpăra mult şi mai ales nu are nici discernământ pentru a se informa de unul singur... ia de bun ce găseşte în special pe „sfântul” YouTube...

„Am simțit din plin tot ceea ce spui, mai ales în privința lui Dan; dar, dacă l-ai întrebat asta, el e prea modest și bine educat ca să ți-o spună.” (Florin Bălănescu)

Rigurozitate şi fermitate = Florin Bălănescu, iar această carte se citeşte, se ascultă şi se oferă în dar prietenilor rămaşi... Un om dedicat, cu dragoste pentru oameni şi pentru muzica românească autentică. Bravos, Ioana! Ai realizat 204 pagini captivante despre un om de radio cu prestanţă şi coloană vertebrală, cum puţini mai există astăzi.

Radu Lupaşcu

25 august 2023

Intercity Bucureşti - Deva

Fuziuni corelate

Noua carte semnată de Talaba Nimrod aka Vetró Bodoni Sebestyén András este deosebit de atractivă prin inteligenta joncţiune dintre arta sunetelor şi arta plastică, o fericită îngemănare între muzică şi culoare, o mângiere pentru suflet şi o inspiraţie pentru iubitorii de frumos cu bun simţ muzical.

Această incursiune subtilă în lumea plasticienilor-muzicieni este o localizare precisă a talentului profund creativ al subiecţilor cărţii pe care autorul îi prezintă succint, la obiect, într-o elegantă ediţie bilingvă, color şi cu exemplificări de artă contemporană.

Subtitlul cărţii, Influenţe: arta plastică şi muzica, este completat în generosul spaţiu al cărţii (378 pagini, din care 234 în limba română), de interferenţe între (alte) ramuri de artă şi stiluri muzicale, cum ar fi: arhitecţi, animatori, scenografi, decoratori, designeri, fotografi, actori români. Aceştia se pot include într-un elocvent citat din George Enescu: “Ceea ce e important în artă, e să vibrezi tu însuţi şi să-i faci şi pe alţii să vibreze.”

În cartea sa, András are multe asemenea trimiteri, citate şi informaţii interesante, care împlinesc cercetarea sa şi o fac deosebit de utilă şi captivantă. Sunt oferite şi lămurite exemple dintre fuziunile artei vizuale cu muzica: video arte şi muzică; concerte vizuale; pictură şi muzică; artă digital şi muzică.

Lista celebrităţilor care au realizat succese de excepţie în ambele domenii este bine argumentată. Yoko Ono, David Bowie, Patti Smith, Joni Mitchell, John Lennon, Brian Eno, Grace Hartigan, Frank Zappa.

Într-un subcapitol consistent este dezvoltat conceptul de “self-learning”şi sunt exemplificaţi experţi autodidacţi pe care îi cunoaşteţi sau nu, însă merită cu desăvârşire cercetaţi. Duke Ellington, Jimi Hendrix, Jimmy Page, Jack White, John Mayer, B.B. King, Tom Morello, Noel Gallagher, Dave Grohl, Pat Metheny, Prince, David Evans, Paul Stanley şi Ace Frehley. Lista nu se opreşte aici, ea continuă cu: Vangelis, Van Halen, Zappa, Kurt Cobain, Kirk Hammett, Bruce Springsteen, Marius Pop, Stevie Ray Vaughan, Jeff Beck, Alex Lifeson, Adrian Despot.

Descoperim originale referiri la maeştri plasticieni în denumirile unor piese celebre: Jay Z – Picasso Baby; The Creation – Omul pictor; Lady Gaga – Aplauze; Paul McCartney –Ultimele cuvinte ale lui Picasso (Bea pentru mine); Nat King Cole – Mona Lisa; Coldplay – Viva La Vida. Sunt multe alte picture şi ilustraţii celebre care au inspirit muzica: La Primavera - Sandro Botticelli; Mareleval de la Kanagawa (Kanagawa-okinamiura) - Katsushika Hokusai; Noapte înstelată (The Starry Night) – Vincent Van Gogh etc.

Un alt capitol, Nume de artist şi nume de scenă, deconspiră pseudonimele unor nume celebre, inclusiv din arealul mioritic, dintre cele mai atractive, selectez câteva: Florin Stoian aka Florin Salam; Andrei Tiberiu Maria şi Eduard Mihail Andreianu fiind Smiley şi CRBL;Carlas Dream aka Andrei Ţăruş; Grasu XXL este Dragoş Nichifor; Sean Combs – Puff Daddy sau Diddy; Gary Moore aka Thomas Garrison Morfit; Prince – Rogers Nelson; Marilyn Manson – Brian Warner; Andy Ghost aka Pakay Csaba; Bodo - Bogdan Marin; George Michael este Georgios Kyriacos Panayiotou şi mulţi alţii.

Artişti plastici şi instrumentişti din întrega lume sunt remarcaţi în fragmentul Scenă şi pânză, un set-up de 42 de nume sonore, dintre care amintim pe: Andy Warhol, Fiona Apple, Jerry Garcia, Johnny Depp, Joni Mitchell, Miles Davis, Roger Waters, Steven Adler, Steve Vai. Nu sunt uitaţi artiştii plastici din România. În număr de 24, printre ei îi regăsim pe: Bogdan Dănilă, Cătălin Rulea, Costin Petrescu, Cristian Oprea, Hanno Hoefer, Lucian Brăgar, Mircea Bunea, Nicolae Covaci, Valeriu Sepi, Varga András, Vetró Sebestyén András,Vlad Ţelea etc.

Ideea cărţii de faţă este minunată și sunt ferm convins că ajută la buna promovare a muzicienilor prezentați. Ar fi fost de dorit o mai bună structurare a cuprinsului pentru a revela fuziunea şi împlinirea procesului creativ al fiecărui nominalizat.András se numără printre puţinii români care au reuşit să creeze şi să comercializeze un produs original: Sabverott Guitar Pick.Din 2021 şi până astăzi, el a reuşit să facă 16 tipuri de pene plus 8 modele signature. Vetró Bodoni Sebestyén András este chitaristul trupei Fernet Blues Band.

„Aşa cum muzica este poezia sunetului, la fel şi pictura este poezia vederii.”(Joni Mitchell)

Radu Lupaşcu

18 mai 2023

Vizuina de Aur

Primul romanul al lui Cătălin Partenie, Vizuina de Aur (Polirom, 2020), a apărut în spaniolă (Impedimenta, 2022), portugheză (DBA, 2022). Ediția în limba germană a fost lansată la München pe 3 mai 2023, la librăria Buch in der Au. Muzica fiind personajul principal al poveștii, lansarea a început cu un blues interpretat la chitară de Valentin Farcaș. Vizuina de Aur a primit Premiul Traian Olteanu pentru debut în proză acordat de Filiala Iași a Uniunii Scriitorilor din România și Premiul Saloanelor Liviu Rebreanu la Concursul Național de Proză.

Lennardt Loss, Frankfurter Allgemeine Zeitung:  “Un puternic debut literar.”

Katja Eßbach, NDR Kultur: “O poveste minunată.”

Gabriel Rath, Die Presse: “O mică bijuterie de căldură omenească, umor negru şi afirmare a vieţii.”

Cătălin Partenie predă filozofie la Facultatea de Științe Politice a Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative din București. A studiat filozofia la universitățile din București, Oxford, Heidelberg și Glasgow. A editat mai multe volume, printre care: Plato. Selected Myths (Oxford’s World Classics), Plato’s Myths (Cambridge University Press) și In Fiction We Trust (Polirom).

17 mai 2023

Trei şi cu Mirela patru

Mă cunosc cu Denis de mult timp. Cam de pe vremea când ne-a vizitat prima oară cometa Leonard, iar noi am decis să facem o revistă frumoasă, numită Art & Roll. Denis avea rubrica: Gogoşi şi manele. Cometa a plecat, manelele nu. Leonard s-a întors de Crăciun şi Denis tocmai lansează o nouă carte, Eu, Bu şi viezurele Marin. Denis Dinulescu este un Jules Verne al călătoriilor noastre printre amintiri, fie ele muzicale, cinematice, fosforescente sau cinematografice. Atât cât am înţeles eu, măi Relu!, viezurele este un mamifer omnivor cu trupul greoi, acoperit cu peri lungi și aspri de culoare cenușie, cu două dungi negre, cu picioarele scurte, cu capul lunguieț, având un fel de rât asemănător cu al porcului şi care fură ouă din cuiburile păsărilor care cuibăresc la sol. Un bursuc hoţ, ce mai! Astfel, Denis a hotărât că el se mulează perfect în pielea personajului Marin şi împreună cu doi oameni în carne şi oase, pe care i-a poreclit, Eu şi Bu, plănuiesc un jaf ca să facă rost de bani pentru o operaţie a lui Si. Povestea este foarte complexă, implică autorităţi din Alaska, o Agentă Roşie, o trupă de pensionari BOŞOROCK, o reţea de Vase Comunicante Sparte, doi tâlhari, un flamingo roz de pe Valea Prahovei şi mai mulţi greieri vorbitori. Trebuie să o citiţi neapărat!!! Dar până atunci, completaţi acest formular de tip grilă şi câştigătorul primeşte o invitaţie la concertul The River Blues Band din 19 ianuarie 2023.

Radu Lupaşcu

14 ianuarie 2023

Alte cărţi scrise de Denis Dinulescu: Castelul surorilor Grimm, Grenada, Japonezul albastru, Cele zece neveste ale lui Oedip, Pista de Popice, Călimara cu cerneală.

Formular tip grilă

1. Cine este Mirela?

a. Gruiţă; b. prietena lui Bu; c. amanta lui.

2. Când a fost înfiinţată formaţia Boşorock?

       a.1969; b. 2022; c. nu există această trupă.

3. Câte cărţi a lansat Denis Dinulescu?

                                                                                          a. 3; b. 7; c. 8.

4. Ce piesă de teatru a scris Denis Dinulescu?

                    a. Crash; b. O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu;

 c. Dacă dă Dumnezeu şi plouă.

5. Cum îl cheamă pe viezure?

                                                                      a. Bu; b. Marin; c. Relu.

6. Din ce ţară provine trupa The River of Blues?

                                                            a. România; b. USA; c. Bulgaria.

7. Ce rubrică scrie la artasunetelor.ro Denis Dinulescu?

Instrucţiuni de completare: Se încercuieşte răspunsul corect!

Răspunsuri test grilă: 1. a; 2. c; 3. b; 4. a b c; 5. b; 6. c; 7. c.

Universul DD

Neobositul scriitor/dramaturg/scenarist Denis Dinulescu extinde universul de poveste creat în "Călimara cu Cerneală" și continuat în "Pista de popice" cu volumul "Eu, Bu și Viezurele Marin", scena desfășurării poveștii fantastice a autorului fiind acum întreg mapamondul.

Cu imaginația sa nestăpânită și cu aceeași bucurie de a închipui povești mirobolante, Denis merge mai departe și își desfășoară scenariul plecând din Colentina-București, trecând prin Paris, New York șamd, cu punct terminus Fargo, North Dakota, US, toate adunate în jurul celor trei eroi ai volumului, Eu (Denis), Bu și (Viezurele) Marin.

Denis Dinulescu este un nou Stan Lee, imaginând o nouă lume extraordinară. După Marvel și DC, el crează propriul univers, DD! Cei trei eroi sunt aici mai degrabă super-eroi, cum altfel ar putea să ducă la bun sfârșit sarcini extrem de dificile (chiar dacă inițiate de ei inșiși), în arii atât de diferite ale activității umane?

Să luăm pe rând, fără prea multe detalii, firele poveștii! Plecând de la conviețuirea armonioasă a lui Eu și Bu în apartamentul cu 4 etaje din Colentina, super-eroii lui Denis au ca scop final implicarea directă în desfășurarea unei creații TV (Fargo)! Pentru a ajunge aici, imaginația fără vârstă a autorului crează alte două povești extraordinare: una este cea a unei super-trupe de rock, intitulată cu simpatică autoironie, "Boșorock", alta a unei creații științifice demne de Premiul Nobel, respectiv Principiul Vaselor Comunicante Sparte! Există o intimă legatură între cele două, respectiv Ligheanul (dar nu vă spun mai multe pentru a nu face spoilere, și așa am dat cam multe detalii).

Toate acestea se adună organic în povestea destinului eroilor noștri, care – așa cum se și întâmplă în realitatea zilelor noastre – sunt capabili să distrugă în numele științei (?!?) valori ale umanității (sub aplauzele reprezentanților ei de frunte), dar în același timp fac planuri mărețe de salvare a acesteia. Și asta în timp ce povestea decurge exploziv ca într-un film de acțiune, cu cei trei super-eroi în centrul ei.

Povestea este înțesată de referiri culturale, autorul nu a fost deloc zgârcit a numi (uneori re-boteza) trupe muzicale, vedete, personaje de film, actori și realizatori de film șamd. Mă gândeam că pentru cititorii mai puțin avizați ar fi bun un glosar de termeni. Deși curiozitatea acestora i-ar putea conduce să descopere singuri semnificația numelor menționate și asta ar fi un mare câștig! Poate că un CD-culegere de piese muzicale ale trupelor menționate nu ar fi o idee rea, în fond un album "Boșorock" ar fi ceva inedit.

Ilustrissimul alter-ego al autorului, generalul Manole Ben Manole, este de părere că jurnalul scris de Denis este, citez, “un gen literar greu de trecut la literatură, e o formă mai ușurică de comunicat între veri, nepoți și cam atât“. Nu știu dacă are sau nu dreptate, ceea ce mă bucură dacă ar fi așa este faptul că eu și toți cititorii volumului "Eu, Bu și Viezurele Marin" suntem veri, nepoți sau așa ceva cu autorul și … între noi, devenind o mare familie din universul DD.

Îmi dau seama că încheierea recenziei de acum 5 ani se potrivește și astăzi, deci, cu voia dv., voi relua cele spuse atunci: ca întotdeauna, Denis scrie despre vremurile noastre și despre noi, oriunde ar plasa acțiunea poveștilor sale și oricare ar fi personajele sale.

Radu Birișteică

14 ianuarie 2023

Literatură, muzică și vizuini

București, 1988: doi tineri își petrec tot timpul în depozitul unui teatru, unde cântă împreună, unul la baterie, celălalt la chitară. Așa începe Vizuina de Aur, primul roman al lui Cătălin Partenie (apărut la Polirom). Romanul a primit Premiul Traian Olteanu pentru debut în proză acordat de Filiala Iași a Uniunii Scriitorilor din România, Premiul Saloanelor Liviu Rebreanu la Concursul Național de Proză și a fost nominalizat la Festival du premier roman de Chambéry. A apărut în spaniolă (Impedimenta, Madrid), în portugheză (DBA, Sao Paolo) și în februarie 2023 va apărea în germană (Hoffmann & Campe, Hamburg). În Spania revista Elle a inclus Vizuina de Aur în cele mai bune șaisprezece romane ale verii anului 2022.

Cătălin Partenie predă filosofie la Școala Națională de Studii Administrative din București; în anii optzeci a cântat la chitară în formația Krypton. Pe 6 decembrie 2022, la The Pub Universității, Cătălin Partenie ne-a invitat să intrăm în Vizuina de Aur. Actorul Marius Gîlea a citit un fragment din roman lăsând mici pauze în care, doi tineri muzicieni—bateristul Leon Craioveanu și chitaristul Radu Marinescu—ne-au făcut parcă să asistăm la o repetiție a celor doi tineri din roman. Un eveniment cu totul insolit.

11 decembrie 2022

BLUES MADE IN ROMANIA

vol. 1 și 2, Radu Lupașcu, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, editura Akakia 2022

A scrie despre blues în România? Pare a fi zădărnicie. Dar a scrie despre bluesul românesc! Asta deja sună a microchirugie. Îmi aduc aminte de o discuție purtată acum vreo 40 de ani cu un colecționar de viniluri care-mi spunea că bluesul revine în atenția publicului cam la fiecare 10 ani ca o transfuzie ce impulsionează și reînnoiește capilarele muzicii rock și jazz. Așa a fost în anii ’60, cînd tinerii britanici au descoperit bluesul electrificat la Chicago și i-au imprimat o formă și mai dinamică prin care și-au exprimat dorința de a trăi eliberați de tabuuri. Așa a fost în anii ’70, cînd Eric Clapton l-a „electrificat” pe Robert Johnson, iar apoi l-a dăruit lumii pe J. J. Cale, așa a fost în anii ’80, cînd John Spencer l-a „reanimat” pe blueserul rural R. L. Burnside, așa s-a întîmplat și după ’90, cînd Jack White i-a dedicat primul album al grupului White Stripes legendarului Son House. Exemplele pot continua. Așa a fost în lumea mare. Dar în România cum a fost? Un prim răspuns ar fi: nicicum. Ascuns sub capacul rockului sau cel al jazzului autohton, în perioada totalitaristă abia dacă se făcea auzit sporadic în concertele unor formații mai cunoscute precum Semnal M, Metropol, Phoenix (cu o interpretare maestrală a piesei Blue Jeans Blues în concertele din cadrul spectacolelor cenaclului Flacăra, fără Nicolae Covaci, deja plecat din țară, în care strălucea Erlend Krauser), Univers (cu un cover senzațional după clasicul Crossroads al lui Robert Johnson trecut prin filtrul Cream și redat cu virtuozitate de chitaristul timișorean Arpad Kajtar) sau al unor muzicieni ca Alexandru Andrieș, Harry Tavitian / Creativ, AG Weinberger (lansat în 1986 în componența formației Metropol, afirmat ca solist orientat spre blues după 1990) și alții mai puțin cunoscuți (timișoreanul Mircea „Blues” Chinezon care, împreună cu Hanno Hoefer, a înființat Bega Blues Band, denumire preluată apoi de Bela Kamocsa). După 1990 au apărut o serie de formații și muzicanți care au imersat în blues, iar în ultimii ani au fost organizate cîteva festivaluri profilate pe acest gen de nișă. Distincție face cea mai mare adunare populară în aer liber dedicată bluesului Open Air Blues Festival Brezoi. Inițiat în 2017 acesta a crescut de la an la an (chiar și în ciuda pandemiei) și a dobîndit notorietate internațională. Puțini sunt cei care au prevăzut un asemenea success, dar iată că bluesul i-a însuflețit în aceeași măsură pe cei de pe scenă și cei din public care au simțit expresia simplă și rafinată a unui gen classic rafinat prin filtrul a zeci de generații impresionate de trăirile intense distilate în cele cîteva note redate pe o structură ritmică simplă. Dar încărcată cu emoții atît de intense. Toate acestea au apropiat bluesul de sensibilitatea românilor iubitori de muzică bună. Astfel, s-a simțit nevoia unei puneri în pagină a semnificației și importanței acestei muzici în cultura românească. S-a încumetat s-o facă un meloman pasionat, promotor al muzicii rock, progressive, jazz și blues, Radu Lupașcu. Nu știu dacă inițial așa a conceput această lucrare dar, prins de valul informațiilor care se tot adunau în fișiere, demersul lui a dobîndit un caracter enciclopedic. De remarcat cît de multe elemente noi (capitole) s-au adăugat de la prima ediție la cea de a doua, pe parcursul a doar un an. Cele două volume însumează peste 800 de pagini! Dacă ați simțit vreodată fiorul indus de vibrația sufletească a acestui gen muzical va fi o desfătare să parcurgeți toate aceste pagini, să le citiți și să le însoțiți cu o coloană sonoră inspirată din conținutul cărții.

Mimo Obradov

22 octombrie 2022

Cartea zilelor noastre

Patru nume cu renume

Yes, Queen, Toto, Sting. Două supertrupe de prin Albion, un solist asemeni și-un grup de calibru nord-american. A postat despre toți consecvent, competent colegu` Sorin Călin. A scotocit, povestit, explicat și comparat îndelung și avizat despre ce-au creat și lăsat pân-acu niște ani. Înnebunit chibzuit după pop, rock, jazz și simfonic de soi cum nu-s mulți pe la noi. Cunoscător avansat clar documentat, în teoria, tehnologia de gen. Căutător îndârjit de nume și date despre discografii, concerte și interpreți, tehnicieni, studiouri, producători. Încercând, izbutind a etala nimerit virtuțile de neclintit ale unor creații de vârf în domeniu. Ce au adunat, la-nregistrare și prezentare, instrumentiști, vocaliști care mai de care. Unii, răposați între timp, alții, activi încă în varii formule pe diverse scene. Sorin reușind astfel să dea informații utile celor curioși, loiali, serioși. Iubitorilor de rock, în mod special. E o midienciclopedie în muzica asta și-i socot efortu` de apreciat, neîndoielnic de lăudat. Meritoriu cert pentru pentru urbea sa, Râmnicu Sărat. Ce se mândrește, de pildă, cu Vali Sterian și Flori Cristoforeanu, etern îndreptățit...

Păcat însă, greu păcat, că n-a mai lucrat și n-a corectat, când a adunat textele în op*. Aș fi putut afirma, aproba, garanta că sunt chiar o carte de învățatură. Nu doar o strânsură într-un volum gros, pe ici și pe colo ușor arțăgos. Sau malițios. De-ar fi regândit și revizuit materialu` tot, cred c-ar fi ieșit produs reușit. Pe de-a-ntregul împlinit și deplin binevenit. Oricum, l-am citit covârșit de interes și voi stărui să se-ntâmple asta. Că nu e tardiv...

Adrian SIMEANU

21 septembrie 2022

 * Sorin Călin, Ora de muzică, Editgraph, 2018

Un poet-filosof neînregimentat

Un caz cu totul aparte este poetul-filosof Sorin Cerin. Aparte, fiindcă el refuză cu argumente grele să fie înregimentat în Uniunea Scriitorilor din România, pe care o consideră, asemenea lui Eugen Simion, „un mastodont de sorginte stalinistă, unde ești considerat împlinit ca scriitor nu datorită talentului tău, ci laudelor deșarte care ți se aduc de către gașca pe care la rândul tău trebuie să o lauzi”. Iar Nicolae Breban se ține aproape de acest punct de vedere. Motivele lui Cerin sunt existențialiste: „Simt greață și repulsie. Indivizi fără valoare, care trăiesc pentru funcții și se laudă cu ele fiindcă nu au o operă. Dacă ești scriitor și te lauzi cu funcția pe care o deții la o anumită uniune de creație și nu cu opera ta, atunci înseamnă că nu ești și nici nu vei fi vreodată scriitor. De ce nu răzbesc pe plan mondial dacă se cred atât de valoroși?”

N-am să mă apuc eu acum să apăr Uniunea, să o facă cei care nu-l recunosc pe Sorin Cerin ca poet, ca scriitor român.

Eu îl recunosc.

L-a recunoscut și Franța, respectiv Société des Poètes Français, al cărei membru este. Mai mult: „Anul trecut am primit Premiul Fundației Société des Poètes Français înmânat  de către Președinția franceză. Franța este o mare putere culturală mondială, care a avut posibilitatea să mă promoveze și în alte țări și văd că o face și în prezent. Posibilitate pe care România nu ar fi avut-o, dar trebuie să recunosc, că am ajuns aici, prin propriul meu talent și nicidecum ca fiind vreodată un client al Institutului Culural Român sau al Uniunii Scriitorilor din România, instituții pe care le privesc cu greață și dezgust și de ale căror practici simt rușine și lehamite”.

Sigur, această nevoie a scriitorilor de a se aduna într-o uniune este cauzată inițial de lupta pentru drepturi, pentru ca societatea să accepte statutul de breaslă al scriitorilor. Numai că acest punct inițial a fost trădat și uniunea a devenit o gașcă politizată, cum a fost în Epoca de Aur, când statutul de scriitor era determinat de condiția de a fi membru de partid.

Cunosc situația scriitorilor din Statele Unite, unde am trăit ani de zile. Acolo scriitorii nu simt nevoie de nici o uniune, nu simt nevoia de a se aduna în congrese, de a fi organizați în ierarhii. Ierarhia absolută este valoarea. Dacă doi scritori vor să se cunoască, se întâlnesc ei fără să existe o organizație care să-i apropie.

NU calitatea de membru al unei uniunii îți dă talent. Nici o uniune nu te face scriitor. Ba la noi sunt mulți membri ai Uniunii care nu sunt scriitori, chiar dacă au funcții mari în Uniune, nu au dovedit cu nimic că au o operă demnă de a intra în istoria literaturii, nici măcar de a fi pomenită.

Conflictul pe care l-a avut, prin procese, actuala conducere a Uniunii noastre cu noua generație, care o contestă, se datorează tocmai lipsei de transparență, condiției de gașcă a conducerii ei, deși opozanții au pierdut procesele. De ce? Fiindcă sunt montați nu de adevăr, de dorința de a schimba macazul, ci de dorința de putere (o gașcă se schimbă cu alta, poate mai sofisticată, dar esența e aceeași). Sunt zeci de membri ai Uniunii, care sunt membri cu numele, la număr, ei contează ca număr, ca și cotizanți, dacă asta poate însemna ceva, fiindcă nu au nici un drept, nu au nici un cuvânt de spus în organizație. Nici nu știu dacă mai au și drept de vot, fiindcă Uniunea imită politica țării, șefii se rotesc și se aleg ei între ei.

La ultimele alegeri parlamentare au participat 31 la sută din populația cu drept de vot. Actuala conducere a țării nu reprezintă România, ci o mică, foarte mică, parte a ei, de regulă, simpatizanții, gășcarii partidelor. Cam așa participă scriitorimea și la noi. Nu știu exact, nu m-a interesat și nu mă interesează această bucătărie. Ceea ce observ, când mai citesc rapoartele publicate pe site-ul Uniunii, este birocratizarea ei excesivă.            

Din punctul meu de vedere, valoarea adevărată este/trebuie să fie neînregimentată, valoarea adevărată aparține unei Uniunii universale, poate cerești, oricum, peste spațiu și timp. Uniunile de creație sunt efemere, pe când valoarea ține de eternitate, așa cum țin operele lui Homer, Platon, Sofocle, Eschil, Shakespeare, Dante, Eminescu sau Eliade, care n-au fost membrii nici unei Uniuni de breaslă, ei însiși sunt o uniune stelară a spiritului uman. Numai prin Valoarea lui, un scriitor este o instituție. Ori valoarea nu ți-o dă condiția de membru al unei organizații. Nu ți-o dau nici premiile, care sunt deșertăciune. Oricum, din experiența de-o viață o spun, culisele premiale m-au scârbit. Gașca este dușmanul valorii. Dacă iau premii non-stop numai cei din gașcă, adică non-valorile, și adevărata valoare e ignorată, ba ostracizată și forțată să moară în sucul propriu, se face un mare rău culturii. De regulă, nevoia de organizații o au mediocritățile și submediocritățile, fiindcă altfel ele nu au nici o valoare.

Cunosc mulți scriitori care sunt de acord cu punctul meu de vedere. Nu mă îndoiesc că și printre cei înregimentați există revoltați, dar își ascund opiniile și trăiesc un complex al valorii. Adevărul este însă că nu se poate schimba nimic. Lumea e bonavă. Istoria crește strâmb. Ce rezolvă o mână de protestatari în Piața Constituției? Nimic. Tăvălugul mediocrităților este enorm, iar cu prostia („proști, da’ mulți”) nu se poate lupta. Nu sunt fatalist, sunt realist. Ascensiunea găștilor nu poate fi oprită ca Arthuro Ui, fiindcă ele sunt cauzate de profit. Profitorii au nevoie de astfel de instituții, cu reguli impuse de ei, în folosul lor. Non-valorile sunt mai puternice pe pământ decât valorile, care au locul lor în eter. Veșnica dualitate: fizic-metafizic. Cea mai dureroasă situație este aceea când valorile se amestecă volens-nolens cu non-valorile sau sunt nevoite/obligate să conviețuiască împreună cu ele. Problema tuturor filosofilor a fost și este, cum evadăm din această existență tragică, cum o numea D.D.Roșca. Iar Soluția mea este una utopică. Ea poate fi găsită în Civitas Innocentiae și Homo Novus, cărți vizionare, de cotitură istorică.

Dreptul de a fi recunoscut este o problemă complexă. Dar nu despre acest lucru vreau să discut aici, ci despre poezia lui Sorin Cerin. I-am citit următoarele cărți apărute în acest an, 2022, la Editura Estfalia: Ființă și neființă, Transcendental, Oglinzile paralele ale genezei, Existențialism, Mai singur, Vise, Teatrul absurd, Greață și absurd, Iluzia Mântuirii,  Statuile vivante ale absurdului, Omul este o șoaptă mincinoasă a creației.

Fiecare volum conține 77 de poezii. Cerin le numește poezii, dar eu le-aș numi ideopoeme sau conceptopoeme, fiindcă sunt poezii axate pe concepte filosofice. Altfel spus, Sorin Cerin face din filozofie poezie. Sigur, concepția sa filosfică se trage din tradiția filosofiei occidentale, pe linia transcendentalismului kantian, cu urme groase din Schopenhauer, Nietzsche și Wittgenstein, autorul celebrului Tractatus Logico-Philosophicus, care considera filosofia inferioară poeziei. Apoi are legătură și cu semiotica, și cu structuralismul, și cu matematica, în sistemul numit Coaxialism, determinat de Iluzia Vieții, care este veșnicul baraj în calea Adevărului Absolut. Cine spune că îl cunoaște, minte, cum afirma Nietzsche. Sorin Cerin este existențialist nu atât prin ideea de om revoltat și mâhnit, ci prin setea de absolut, dar face mai degrabă un coaxialism cu filosofia cunoașterii a lui Lucian Blaga, iar fatalismul are același izvor ca și la Conta, în cunoașterea legilor naturale. Și toate gândurile, Cerin și le împletește cu literatura sapiențială. Vestită este culegerea sa de înțelepciune, în 14 volume, cea mai valoroasă culegere de aforisme din lume. Iată o cugetare sapiențială de valoare poetică:

„Să fim optimişti, iubirea mea cea mare, fiindcă avem de partea noastră clipa şi nu Destinul, fiindcă avem eternitatea acestei clipe şi nu timpul, fiindcă ne avem pe noi, acum şi aici, şi nicăieri în urma clipei, fiindcă va ninge cu timp, şi această urmă va fi îngropată de stele căzătoare, devenind o amintire a unei lumi trecute”.

De la Socrate la Bergson, Sorin Cerin pune întrebări și caută răspunsuri. El se află în căutarea Limbajului Pur al Universului. Aceasta e calea poeziei. Este bântuit de nonsensul existenței, se cufundă în mistica Morții și a Eternității.

Iar în poezii aceste concepte sau idei mari sunt transcrise cu Majusculă și în jurul lor se derulează materia poetică. Iată un exemplu din volumul Mai singur:

Mai singur,/ decât Lumina Divină,/ pe care-am pierdut-o,/ pe strada Ochilor tăi,/ nici Întunericul,/ Pașilor mei,/ nu mai poate fi,/ mai singur,/ atunci când calcă,/ peste podeaua roasă,/ de Patimile Orizontului,/ furat de fiecare dată,/ de eternitatea Clipei,/ la care se răstește,/ un Calendar ros de Dorul,/ care ne mai caută și acum, Destinul prăfuit,/ mai singur,/ decât întreaga Lume,/ promisă de Creatorul,/ ce doarme beat,/ inconștient,/ prin șanțurile frunții,/ unei Zile,/ care nu ne-a mai fost dată,/ să o trăim,/ niciodată.

Sau altul din Greață și Absurd:

Zori de vată mânjită cu Gânduri, / crispați și înghețați / se îndoiesc până și de Amintirile de plumb, /

ce cad surd, / alături de Marile lor Tăceri, / pe pleoapele Iluziilor Fericirii, / Inimilor de Pustiu, / care ni s-au închis, / peste Prăpăstiile Privirilor rătăcite, / prin Podurile Palmelor bătătorite, / ale Zilelor Goale, / de noi înșine, / care ne țin Greața și Absurdul, / în brațele Hazardului, / atâtor Vise deșarte, / ce au hrănit în cele din urmă, / doar Non-Sensurile Existenței, / Ființei, / care s-a dovedit a fi, / a Nimănui, / sfidând Neființa.

Sau acest important ideopoem din Oglinzile paralele ale genezei:

Nicio Inimă de asfalt,/ nu va putea iubi mai mult,/ decât roțile Sufletelor,/ unor Motoare,/ care se rostogolesc peste ea,/ care nici măcar nu știu,/ cât de mult Combustibil de Iubire mai au,/ strigând în Noapte,/ cu farurile aprinse ale Viselor,/ crezând că au ales,/ indicatoarele de circulație sanguină corecte,/ printre venele Destinelor mereu în Ambuteiaje,/ printre Clipele,/ care mor pe ecranele acceleratoarelor de Idei,/ iluminate îndeajuns,/ dar nicidecum,/ de Lumina Divină,/ a Întâlnirii,/ pe care o așteptăm,/ alături de Viitorul,/ pe care l-am invitat la nunta,/ Țevilor de eșapamente ale Cuvintelor,/ care au început să poluze amarnic,/ mirosind a Iluzii de Fericiri,/ care au crezut în Eternitatea,/ din Cimitirul pieselor de schimb,/ al Adevărului Absolut.

Aici sunt conceptele cheie ale Coaxialismului. Dar o analiză amplă a poeziei și operei lui Sorin Cerin o fac în Istoria literaturii neînregimentate, unde el ocupă un loc aparte, aici am vrut doar să semnalez existența acestui scriitor român, care are dreptul de a fi recunoscut ca un alergător de cursă lungă pe pistele culturii universale.

Grid Modorcea

8 septembrie 2022

Don Quijote de la Tulcea

În ultimii 25-30 de ani am citit nenumărate cărţi româneşti al căror subiect se coagula din realitatea „deceniului satanic”. Multe mi-au lăsat un gust amar de neputinţă şi eşec, puţine de impostură şi emfază. Niciuna nu mi-a dat senzaţia de zădărnicie precum aceasta: Paul Prisada, Chitaristul (Editura PIM, 2020). Nu pentru că ar fi prost scrisă ori neatent tipărită, cu inevitabile greşeli şi paginare nefericită. Nici fiindcă gândurile aşternute de chitarist pe hârtie, ca meditaţii filosofico-existenţiale, n-au impactul scriselor lui Noica, admiratul său maestru. Se ştie bine că muzicienii posedă harul de „a vorbi” prin ceea ce cântă, iar Paul Prisada este, indubitabil, favorit al zeului muzicii, oricare ar fi numele acestuia la diverse naţii. Prisada are ceea ce – în lumea culturii, de care el aparţine prin structură intelectuală – se numeşte operă. Piesele compuse şi cântate cu formaţia Accent, imprimate pe discuri (LP, CD, videocasete, DVD) sunt viguroase muzical, cu idei bine şi atractiv reliefate sonor, cu pasaje imperturbabile de autentic rock progresiv, original, înnobilat cu nestemate lirice consacrate, ale poeţilor Ion Barbu, Miron Radu Paraschivescu, Nichita Stănescu, Leonid Dimov, Mircea Dinescu etc. Valoarea indiscutabilă a muzicii trupei Accent ar fi trebuit să o impună în prim-planul scenei rock româneşti, dacă... Inevitabilul dacă s-a insinuat şi-n destinul muzicienilor tulceni, ca în al multor oameni de cultură talentaţi, dar pierduţi în praful provinciei. Poate acest dacă nu i se aplică lui Paul Prisada, fiindcă el „s-a realizat”.

S-a realizat, dar cum? Cartea e revelatoare. Dincolo de fragmentarismul care denotă inconsistenţă metodologică, nu vreun stil epic elaborat, volumul aduce o perspectivă inedită asupra anilor întunecaţi. Trebuie subliniat că nu „talentul de povestitor” al lui Prisada (pe care prefaţatorul Stelian Tănase i-l descoperă sau numai îl concede chitaristului) este „vinovat” de surprinzătoarea proză, ci informatorii care l-au încondeiat pe protagonist la Securitate. Asta nu-i de mirare, deoarece majoritatea „condeierilor” din umbra rockerului băhnea de artişti rataţi, de scriitori nepublicaţi, de profesori ambiţioşi, refuzaţi de vreun talent artistic, de alţi frustraţi multidisciplinar, însă disciplinaţi colaboratori ai „organului” care părea că le acordă importanţă. Dar nu le-o acorda, pentru că până şi-n Securitate lucrau nişte indivizi suficient de inteligenţi ca să priceapă cu cine au de-a face, nu doar dobitoci din tagma lui Postelnicu şi a unuia de la unitatea din Tulcea, care l-a urmărit pe Prisada într-atât de prosteşte, că îi provoca urmăritului milă şi silă, nu frică! Tocmai în acele delaţiuni, prin care ipochimenii şi-au deversat sinele odios, lectorul detaşat şi imparţial poate depista un filon de proză pe care niciun romancier băştinaş n-ar fi capabil să-l imagineze. Nu dau citate; un exemplu spre lămurirea curioşilor se află la paginile 190-191.

Privind atent viaţa (sur)prinsă în dosarele inevitabil rezumate, iese în evidenţă neşansa locuirii într-un oraş anost, deşi port fluvial. Talent neconvenţional, recunoscut imediat ca egalul lor de alţii asemenea lui de prin ţară, afirmaţi sau nu, Paul Prisada pare să-şi fi închipuit că a trăi în Tulcea este totuna cu a trăi în Bucureşti, dacă eşti muzician rock sau poet. Nu este. Oricâte prietenii legase în lumea artistică din capitală, oricâte vizite îi vor fi făcut amicii săi, el n-a înţeles că şansele de impunere se diminuau în raport cu distanţa până la centru, indiferent cât peşte şi câte preparate specifice va fi cărat la „forurile decidente”. Natura evidenţei zgârie creierul, deşi trebuia să râcâie conştiinţa mai degrabă: Tulcea era/ este un oraş fără universitate. Posibilitatea ca tinerii, aflaţi totdeauna în avangarda curentelor artistice de orice fel, să răspândească muzica şi reuşitele Accent a fost minimă. Prin Iaşi, Timişoara, Cluj, chiar Craiova, au zbur(d)at destule trupe rock, în principal datorită studenţimii. Poate că Prisada & comp. vor fi avut alte conexiuni, nu ştiu. Orice ar fi avut, ei au trăit (într-)o iluzie. Muzica lor n-a fost nici revoluţionară, nici anticomunistă, nici satanistă. Nici măcar punk n-a fost. Putea foarte bine să fie imprimată la Electrecord, pe un disc solo întreg, nu jumătate, încă de-acum 40 de ani. Discul a ieşit abia în 2019, sub auspiciile Aşezământului Cultural Câinele Enot, cu sponsorizări ce-i conferă mai degrabă statut simbolic decât meritată referinţă.

Mă recunosc puţin în destinul lui Paul Prisada, deşi n-am nici talentul, nici ambiţia lui. Dar nici iluziile, între care cea mai... iluzorie este de a mă crede tras înapoi de niscai delatori pe la Organul atotputernic. Nu port nici melon, ca Prisada (& amicii, într-o poză – trimitere la eroii din Portocala mecanică?). Aprecierile pentru muzicianul Paul Prisada nu-mi jugulează întrebarea dacă a fost conştient că zbaterile sale sunt donquijoteşti. Răspunsul însă...

Dumitru Ungureanu
31 decembrie 2021

(articol preluat cu acordul autorului din revista Ramuri nr. 11. 2021)

STAREA NAȚIUNII

A apărut volumul STAREA NAȚIUNII, cu subtitlul soluții de vindecare, o nouă carte justițiară a scriitorului și cineastului Grid Modorcea. Are un format A5 și 472 pagini, cu patru mari secțiuni: Atitudini, Culturale, Pamflete, Religioase.

Grid Modorcea (n. 1944) este cel mai prolific scriitor român în viaţă, cu 114 cărţi publicate, de toate genurile, printre care multe sunt de critică, pamflete și de atitudine politică și culturală, mărturii ale românismului său curat.

De asemenea, este unul dintre cei mai prolifici ziariști din presa română, cu o activitate de peste 50 de ani, scoțând ziare proprii, ca „Acuz” sau „Cetățeanul turmentat”, și colaborând la peste 30 de ziare și reviste, din țară și străinătate. A publicat peste 5 000 de articole.

De la publicistica lui Eminescu, nu s-a mai scris în limba română o asemenea carte ca STAREA NAȚIUNII.

România avea nevoie de o astfel de radiografie, de o carte care să-i pună în față oglinda crudă, nemistificată, a evenimentelor post-decembriste, ca un documentar sui-generis. Este o analiză fără menajamente a stării națiunii sub toate aspectele, politice, economice, morale, sociale, culturale și religioase, în care se arată cauza crizei de identitate fără precedent, confuzia guvernării, speranțele mereu năruite, golgota supraviețuirii poporului român, un popor bolnav, la propriu, mai ales în această perioadă virotică, căruia însă i se dau aici soluții de vindecare. Soluții pentru recuperarea valorilor vii, autentice, neaservite.

Este o confesiune tulburătoare datorită identificării eului cu durerile patriei, este un document al trăirii jertfelnice, care ne indică cu mult crezământ și vocație calea normală spre România profundă.

(redacția Editura Scriitorilor)

CINE DĂ MAI MULT?

CINE DĂ MAI MULT? este a 113-a carte a lui Grid Modorcea. Are ca subtitlu „Licitații de artă în România și America”. Face parte din ciclul inspirat din experiența sa americană.

Artiștii plastici, colecționarii și iubitorii de artă din România, au acum acest dar de preț, o serie de cărți (în română și engleză) despre arta americană și arta lumii, precum „Fine Art in America”, „Brancusi in America”, „Inocentopia”, „Artiști români la New York”, „Spiritul Critic”, „Experimente în arta lumii”, „Cine dă mai mult?”, cărți scrise în America, dar cu fața spre arta plastică românească.

CINE DĂ MAI MULT? este un rezultat al experiențelor de circa 20 ani trăite de autor la cele mai mari case de licitații de artă din America și din lume, Christie’s și Sotheby’s, pe care le pune în contrast cu realitatea licitațiilor din România, în special cu experiența avută la Casa de licitații Artmark.

Casele de licitații sunt oglinda unei țări, ne spune autorul, sunt ca un seismograf al realității, ele au ajuns să conteze enorm în stabilirea ierarhiei valorilor. Ele influențează puternic mișcarea artistică, sunt un ferment pentru creație și pentru viața galeriilor și a târgurilor de artă. Întrebarea „Who give more?” a devenit piramida artei, scara fără capăt pe care o urcă licitatorii. Privită din perspectiva licitațiilor, istoria artei ne apare într-o lumină nouă, neașteptată, cu rezultate incredibile în planul receptării estetice.

Este o carte unică în peisajul criticii românești de artă.

(redacția Editurii Scriitorilor)
28 septembrie 2021

MOZART ȘI ENESCU

Pornind de la aserțiunea celebrului violoncelist spaniol Pablo Caslas – „Enescu a fost cel mai măreț fenomen muzical de la Mozart încoace”, Grid Modorcea a scris cartea MOZART ȘI ENESCU, în care dovedește că Enescu este „al doilea Mozart”, o obsesie a lumii muzicale.

Cartea este un dar pentru Ediția jubiliară a Festivalului „George Enescu” – 140 de ani de la nașterea compozitorului român.

Se face o incursiune amplă în viața și creația celor doi mari compozitori, urmărind în paralel asemănările și deosebirile care le definesc pesonalitatea.

Cu totul originală este prezentarea Festivalului „Mozart” de la New York și a Festivalului „George Enescu” (ediția 2019) de la București.

Volumul mai cuprinde și prezentarea Concursului Internațional „George Enescu”, ediția pandemică, cât și o serie de multe alte evenimente muzicale ale lumii, inclusiv un proiect cinematografic legat de Marea Iubire a lui George Enescu. Nu este uitat nici Templul Muzicii, căruia i se dedică noi argumente de existență și o posibilă soluție practică de realizare.

Stilul autorului este viu, polemic, plin de surprize, așa cum ne-a obișnuit autorul și cu celelalte cărți dedicate lui George Enescu și Festivalului ce-i poartă numele.

(redacția Editura Scriitorilor)

CARTEZIANA

Sigur, cititorul care cumpără cartea NU SUNT EU de Maia Morgenstern, este contrariat de acest titlu socratic. Cum adică „nu sunt eu”? Eu nu sunt eu? Maia nu e ea? Titlul este ca o ghicitoare. Nu sunt eu, dar cine ești? Nu ești tu, cea care ne aduci fericirea cu fiecare spectacol, și pe vreme rea, și pe vreme nebună? Nu ești tu cea plină de înțelepciune, ca o fiică a lui Solomon, o nouă Șulamita a iubirii?

Și tot așa, această confesiune a Maiei este magică, este o carte a trăirilor primordiale, care mie mi-a oferit o revelație neașteptată, dar care confirmă zecile de pagini pe care i le-am dedicat actriței Maia Morgenstern. Aici ne întâlnim cu o poetă. Cartea este un lung poem în proză, de 192 de pagini, cu o coliță de ilustrații finală, în care apar personajele principale, în primul rând Dusea, tatăl ei, apoi Sara, mama, bunicii, rudele, prietenii, cei trei copii ai Maiei (Aaron, Cabiria și Isadora), iar prima fotografie, Maia la 5 ani, în brațele unui urs de carnaval, este făcută la Zamora, Bușteni, exact în locul unde i-am citit eu cartea.

S-a întâmplat așa. Am mijlocit întâlnirea dintre Maia și fetele mele, Mihaela și Gabriela, care fac un serial după cartea WICKED CLONE, baza spectacolului lor de pe Broadway. Și ele au dorit mult ca Maia să joace rolul Violeta, Mama gemenelor lui Vlad Țepeș. O parte din acțiune se petrece în România și am pregătit aici producția episodului-pilot. Fetele mele au venit în țară și au filmat cu Maia la Grădina Vlahiia, prilej cu care Maia le-a dăruit cartea NU SUNT EU. Apoi Mihaela și Gabriela au continuat filmările la Castelul Bran, la Crucea Caraiman, Peștera Ialomicioarei și alte locuri. Și cât timp ele se aflau la Cota 2000, să filmeze, eu, la vila în care ne-am cazat, vila prietenului Jimmy (Ion Pecie) de pe Aleea Trandafirilor, colț cu Zamora, pe terasa vilei, unde Caraimanul pare că se prăvale peste tine, am citit pe nerăsuflate cartea NU SUNT EU. Ba am avut timp să recitesc și multe pasaje, fiindcă nu o poți lăsa din mâna, e o carte care nu se citește ca toate cărțile, se degustă, ca vinurile licitate la Sotheby’s, te seduce, are structura unui jurnal (începe pe 12 aprilie 2014 și se încheie pe 2 septembrie 2020), având însă o cronologie potrivită pentru arta literară bazată pe fluxul memoriei.

Și am căutat să înțeleg de ce Maia nu e Maia, deși confesiunea ei se referă la multe întâmplări teatrale cunoscute. Așa cum există un Brâncuși Consacrat și un Brâncuși Necunoscut, căruia i-am dedicat o carte ca să-l explic, așa există și o Maia cunoscută și una necunoscută. Ea chiar a fost speriată când s-a decis să-și facă publice secretele (intime). Dar ea nu e preot. Preotul pleacă în mormânt cu spovedaniile, pe când artistul le lasă lumii. Unul ascunde, tăinuiește, celălalt dezvăluie, își mărturisește public secretele.

Și care sunt secretele Maiei? Secretele copilăriei, care au fost foarte bine conservate în memorie. Cartea ei este o călătorie în sinea sa, cum spunea Modigliani despre Brâncuși, când l-a desenat ca o spirală geometrică.

Amintirile copilăriei se revarsă ca zeci, sute de pârâiașe în albia râului, a marelui râu care este memoria sau maturitatea. Maia își privește viața cu ochii copilului, așa cum își judecă și copilăria cu ochii maturității. Maia Morgenstern are aproape 60 de ani și o experiență de invidiat. Așa că a considerat că a venit timpul să se întrebe: „Cine sunt eu?”. Și răspunde: „Nimeni”. Iar în alt loc spune, „nu sunt nici mistică, nici metafizică, sunt carteziană”. Ea chiar și comentează la un moment dat faimoasa aserțiune a lui Descartes Dubito ergo cogito, cogito ergo sum. Ea nu face risipă de informație culturală, numele mai citate sunt Shakespeare, Oscar Wilde, Cehov, Bertolt Brecht și autorii evrei în piesele cărora a jucat, precum Astă seară: Lola Blau de Georg Kreisler, spectacol care a depășit 25 de ani de viață. Mai este pomenit Andrei Șerban, cu O trilogie antică, și Sergiu Nicolaescu, cu Orient Express, cu impresii scurte, fulger. Rolul din filmul lui Nicolaescu este antologic și am sperat că de aici mai departe, de la scena din biserică a baroanei Amalia Frunzetti, trebuia să meargă el, nu să cadă în filme de compromis comercial, ca Poker.

Aici este cheia. Nu sunt eu, parcă ne zice Maia, cea pe care o cunoașteți, cea pe care ați văzut-o în spectacole și filme, cea pe care o aplaudați sau o invidiați, cea puternică, populară și popularizată de mass-media, eu sunt cea care se îndoiește de sine, cea care se judecă pe sine cu luciri de bisturiu. Călătoria în sinea sa este însă o călătorie carteziană, o călătorie rațională, bazată pe logica matematică. Are o extraordinară capacitate de a-și obiectiviza subiectivitatea, în stilul lui Baruch Spinoza, filosof evreu de origine sefardă. Până la un punct, seamănă și cu Virginia Woolf, cea din Orele. Ori calea cunoașterii de sine este rațiunea. Aici am avut revelația acelei Maia necunoscută, un alter-ego singular, unic printre actori.

Și explicația acestei trăsături unice, distincte, stă în faptul că „Eram o familie de intelectuali. Matematicieni evrei”. Mama Maiei, Sara, a fost informaticiană, mare matematician, la fel tatăl ei, Dusea, filosof raționalist, iar ea i-a moștenit. În liceu era regina matematicii. Era obsedată de frumusețea analizei matematice, pe baza căreia Solomon Marcus a scris Poetica matematică, iar eu Teoria Universalului Limitrof, expusă în cartea GRIDOPHANIA, pe care am să i-o dăruiesc Maiei, așa cum i-am dăruit-o și lui Solomon Marcus, profesorul meu de la facultatea de matematică, care mi-a spus că e potrivită pentru cercetătorii de la NASA.

Maia nu a făcut o teorie matematică, dar a fost fascinată de regula de trei simplă, de mezi și extreme („mezii și perșii”), de integrale („ca niște șerpișori”), de formula „sin la pătrat plus cos la pătrat fac unu”, sau de magia limitelor: „Ah, limitele ce tind spre infinit!” Ce miracol, nu? Ea a găsit în matematică poezia, așa cum am găsit-o și eu în volumul În căutarea absolutului. Aici a fost revelația Maia, în gândirea carteziană, cu care ne spune, da, nu sunt eu cea pe care o știți, sunt eu cea pe care nu o știți, și poate că nici eu n-o știu, dar o caut. Îmi caut eul în alter-eu, fiindcă nu există eu fără non eu. Non-eul meu e mai interesant decât eul, fiindcă păstrează misterul întreg.

Acesta este Marele Secret care o face pe Maia să aibă metodă, rigoare, și să fie așa de bună actriță. Forța carteziană acționează și o face să-și stăpânească angoasele, să-și domine neliniștile, să fie stăpână pe ceea ce este sentimental sau trecător. Raționalitatea actriței este cheia reușitei, a succesului. Pentru mine, aceasta este revelația Maia. Am avut aceeași revelație ca atunci când l-am citit pe Kant și am descoperit că marele filosof german punea logica matematică la baza esteticii. Am evidențiat și eu acest lucru într-o carte, când am arătat că orice operă de artă este o „demonstrație întru ceva”, așa cum se spune în algebră. Artistul, prin fiecare lucrare, vrea să demonstreze ceva, să ne transmit un mesaj, să ajungă la un scop, chiar dacă, așa cum spunea tot Kant, scopul artei este „finalitatea fără scop”.

Sigur, și arta este un lux, iar această gratuitate este suprema armă a ei. Și cum ne arată acest lucru Maia? Prin joc. În primul rând prin jocul de cuvinte. Ea face elogiul lui Arghezi, din care citează acest har al copiilor pe care nu trebuie să-l pierdem. Și măreția Maiei constă în faptul că ea nu l-a pierdut, așa cum a spus Brâncuși, nu trebuie să ne pierdem copilăria în viață, gând preluat sublim de Fellini (vezi citatele despre copilărie în volumul CHARTA MORALIA).

NU SUNT EU este cartea carteziană a copilăriei. Este ceva fascinant, fiindcă Maia nu-și povestește copilăria în formule matematice, în raționamente rigide, ci printr-un grai estetic. Ea dovedește că are o formidabilă natură ludică. Iar plăcerea de a se juca stă în finețea cu care stăpânește cuvintele. Are, cum se spune, proprietatea termenilor. Cartea eului său este un curs de istoria limbii, o limbă română „feerică, pe ape”, cum spunea Eminescu, având dulci accente moldovenești (părinții și moșii ei bucovineni „vorbeau corect românește”), îmbinată cu expresii idiș (fantastic elogiu făcut limbii materne!), dar și cu neologisme franțuzești, italiene sau englezești. Iar efectul general al acestei naturi ludice este umorul. Zeci de mici întâmplări au parfum comic, Râsul fiind pentru Maia esența vieții. La tot pasul, pândește umorul, cu râsul lui eliberator, vindecător. Iar ea face un mare spectacol din legume și fructe, din dulcețuri, cartea este plină de „delicatese”, are o concretețe incredibilă, pentru harul ei gastronomic ar invidia-o și Salvador Dali, oricum, e la concurență cu gastro-estetica lui.

Cartea este un autoportret original, o autopsie în ființa sa, în balansul dinte Eu și Noneu. Acest proces este o cale către purificare, o forță dată de maturitatea creatoare, care elimină zgura, balastul, lasă zborul să fie cât mai liber. Găsim esența de cristal a gândului, a trăirii. Așa cum este disecată formidabil starea de lamento, care înseamnă plânsul. Maia a avut această calitate din născare, ea este o plângăreață nativă, dar nu în sens peiorativ, ci creator. Starea lamento înseamnă eliberare, plânsul ca vindecare sufletească. Plânsul și Râsul, iată cele după arme ale supraviețuirii!

M-a uimit și elogiul pe care Maia îl face vieții. Ea este o ființă plină de pozitivitate. Sunt în cartea ei zeci de îndemnuri pentru iubire, viață, speranță. Nimic negativ, nimic urât, nimic mizer. O educație cu metodă carteziană. Și o mare obsesie divină: cum se poate obține fericirea. Maia Morgestern este limanul, simbolul fericirii.

*

Un alt aspect fundamental al cărții, asupra căruia vreau să mă opresc, este legat de „problema evreiască”. I-am dedicat acestei teme mai multe cărți, printre care MESALINA, COMPENDIU DE CULTURĂ EVREIASCĂ, BUHARIA. Maia nu teoretizează această problemă, dar o atinge, prin legăturile fascinante pe care le face cu familia sa, cu o forță de artistă, ce le transformă în personaje vii, memorabile, în special pe Dusea, tatăl ei. Dar și bunicii și rudele din Botoșani și Dorohoi, locul natal al mamei ei, Sara, sunt creionate magistral, prin câteva accente, mai ales legate de arta culinară. Avem aici ceva asemănător cu gastro-estetica lui Salvador Dali, prin care el a vrut să o cucerească pe Gala. Ceea ce face cartea o adevărată operă literară este aplecarea spre concret, iar toate întâmplările copilăriei sunt de o concretețe colosală, ceea ce înseamnă că memoria funcționează la modul cartezian, așa cum a acționat și în cazul lui Augustin, care în Confessiones a spus că Dumnezeu există, fiindcă și-a amintit de El, se află în memoria sa.

Maia Morgenstern dovedește că este pe cât de evreică, pe atât de româncă. Se vede în copleșitoarea iubire până la lacrimi față de Dusea, față de Sara, cât și față de colegii români care au ajutat-o, cu care a colaborat. Este o mare identificare, plină de recunoștință. O dragoste absolută, fără cuvinte, căci asocierile sugerează această stare a necuvintelor.

Maia Morgenstern este o sinteză a istoriei evreiești, asumându-și profund, cutremurător, marea durere a neamului ei, Holocaustul. A avut în familia sa oameni deportați și uciși, precum bunicul Aaron, ridicat din Sinagogă pe când se ruga și dus în Siberia, dispărut pentru totdeauna. Semnificativă este pagina despre A șaptea cameră, filmul Mártei Mészáros, în care a jucat și Maia, unde apare ideea că „Auschwitz nu este un platou de filmare”, nu se poate lua durerea ca un pretext. Și toate mărturisirile legate de această teroare au ca leitmotiv iubirea de oameni, iertarea, nu uitarea. Maia ridică o statuie acestei iubiri, iar din cuvântul „mulțumesc” face o emblemă de viață și conduită.

Însă suprema dimensiune evreiască stă în elogiul pe care îl face Maia sărbătorilor evreiești. Ea are un cult enorm pentru ele și le definește cu fiecare prilej, precum Hanuka – Sărbătoarea Luminilor, Roș Hașan – Anul Nou evreiesc, sau Iam Kipur – Ziua Ispășirii și a Împăcării. Cultul pentru sărbătorile evreiești este total. Nici o carte religioasă nu face o atât de frumoasă pledoarie pentru iudaism cum face Maia în cartea ei, care este ca o mângâiere, o atracție naturală, ca zefirul. Aici ea este cu adevărat întruchiparea lui „nu sunt eu”. Trebuie să eliminăm ego-ul mic din ființa noastră, din raporturile cu lumea. Da, are dreptate Maia, noi suntem nimic în comparație cu Adonai, cu Dumnezeirea.

Adesea intervin obsesiile legate de condiția de evreu. Semnificativă este concepția lui Dusea despre religie. El, care era ateu, nu se ruga decât atunci când se îmbăia, spune că trebuie să respectăm toate religiile și credințele, așa cum spunea Enescu, deși marele muzician nu a abdicat niciodată de la ceea ce era, creștin ortodox. Maia pomenește en passant Neguțătorul din Veneția, dar nu aflăm care este părerea ei despre încreștinarea lui Shylock, faimoasa lecție pe care o dă Shakespeare evreului avar și răzbunător.

De altfel, istoria cunoaște multe cazuri de evrei convertiți. Și ea oferă un caz, Edith Stein, eroina din A șaptea cameră, o filosoafă evreică, născută într-o familie tradițională, discipol al lui Edmund Husserl (cartezian), autorul Fenomenologiei, care s-a convertit la catolicism. Mai mult, a devenit adepta ordinului monahal „Carmelitele desculțe”, un ordin aspru, dar hitlerișii n-au ținut seama de toate acestea și Edith Stein a fost deportată și ucisă la Auschwitz.

Sigur, problema evreiască o tulbură și pe Maia, deși n-o spune direct. Da, nu sunt eu, este alter-egoul meu. Spiritualmente, ea vine din mistica iudaică, având izvorul în înțelepciunea împăratului Solomon, pe care îl citează în multe locuri, inclusiv cu celebra sa judecată a copilului disputat de două mame.

Descoperim la tot pasul un spirit rafinat, cu gusturi rafinate, o avalanșă de gânduri intime, de cugetări în jurul unor cugetări celebre, după cum ne copleșesc și rețetele culinare din panoplia surrealistă.

Există și o revoltă politică, deloc mascată, împotriva actelor sau a jignirilor rasiale, precum pasajul „Puți a usturoi, ca un jidan”, răspunzându-i monstrului cu detașare, cu un spirit superior. Maia Morgenstern tratează problema evreiască cu multă seriozitate, dar și cu mult umor. Ea este reprezentanta unei rase puternice, istorice, multîncercate, care a suportat toate vicisitudinile vremurilor potrivnice. Și a supraviețuit. A străbătut Golgota veacurilor cu fruntea sus.

Bunicul Maiei, Aaron, a fost ridicat din Sinagogă, cum am spus. Soția lui l-a așteptat o viață și credea că el va apare pe ușă. Jurnalul face multe acolade, dar revine mereu la această mare dramă. Însuși Teatrul este văzut ca armă de apărare a identității evreiești. Maia Morgenstern are multe neliniști, filosofează continuu, problematizează, iar când nu mai poate, taie, ca la montaj, și dă câte o poantă. Umorul e leac la toate. Are principii ferme pe bază de înțelepciune, ridicată pe morala tradițională, pe un mare respect față de tradiție. Găsim un fundamentalism iudaic, dar nu fanatism, dovadă că Dusea, deși ateu accepta și respecta toate religiile și credințele. Nu am mai întâlnit așa ceva decât la George Enescu, deși nu era ateu, ci ortodox fundamentalist. Maia este și ea fundamentalistă, dar, Artistă fiind, acceptă și respectă toate credințele. Ea este evreică prin naștere și educație, dar și româncă adevărată, ca românii aleși, prin viața trăită pe pământ românesc. Ea respectă pământul unde a văzut lumina zilei și a cunoscut strălucirea. Însă atașamentul față de iudaism este colosal, emană din toate evocările ei, fapt ce trădează o fidelitate platonică față de ieslea nativității. Ea este mai ales fidelă față de Vechiul Testament, fidelă înțelepciunii lui Solomon și face la un moment dat un elogiu special lui Moise, întemeietorul religiei mozaice, profetul care a vorbit cu Dumnezeu, cel care a întemeiat și definit identitatea evreiască, prin Tablele legii, pe care întâi le-a spart, apoi le-a alăturat, le-a salvat și aplicat.

Interesant că Maia nu trece prin Noul Testament, n-am întâlnit nici o referire la Iisus, deși scrie și despre Patimile lui Hristos, filmat la Matera, în Italia, acolo unde Pasolini filmase în urmă cu 17 ani Evanghelia după Matei. Iisus a existat ca OM. Rabinul din Tel Aviv, pe care îl evoc în MESALINA, mi-a explicat de ce evreii îl recunosc pe Iisus, dar nu cred în El. Maia nu abordează această problemă. De la nici un evreu nu am primit nici o explicație de ce evreii s-au dezis de creștinismul pe care l-au creat. Iisus a fost evreu, apostolii și profeții la fel, la fel evangheliștii și Sfinții Părinți, și totuși evreii nu au adoptat creștinismul, au rămas iudei. Și prin toate vicisitudinile prin care au trecut, ei nu și-au pierdut identitatea. Sunt un fenomen al istoriei, marea ei enigmă.

Iar contrapunctul este oferit prin umorul superior prin care sunt asimilate poncifurile evreiești și cele comuniste, ticurile politice, schizofreniile standard ale epocilor trecute, pe care Maia le persiflează cu multă ironie, dar și cu blândețe, deși, acolo unde trebuie, taie cu briciul chirurgical. Această ființă care nu vrea să-și divulge identitatea („nu sunt eu”), face mereu apel la „calm, conciliere, dialog pașnic”.

Din câte nații am cunoscut - și prin lunga mea experiență americană, cred că am cunoscut mai toate rasele pământului –, de două categorii de oameni m-am atașat, pe care îi consider aleși între pământeni, evreii și negrii, sunt cei mai înzestrați dintre oameni. Natura i-a înzestrat cu cele mai bogate daruri. Sigur, există și printre ei uscături, dar pădurea este magică. Ei sunt ca visul unei nopți de vară și speranța că omenirea va dăinui.

Și, țin să repet, ceea ce m-a fascinat în această carte, NU SUNT EU, este revelația de a descoperi nu o curtezană, ci o carteziană! Măreția Maiei vine nu din misticism, din fanatism religios etc., ci din gândirea rațională, din cartezianismul lui Descartes (Cartesius, în latină), din logica matematică, pe care Kant o punea la baza esteticii, a expresiei artistice, așa cum a făcut Solomon Marcus, care a interpretat piesele lui Caragiale cu mijloacele analizei matematice.

Despre Maia, pot să spun și eu, mutatis mutandis, ca Ursitoarele lui Eminescu: „Ea n-a fost când era, ea e când nu e”.

Grid Modorcea
25 august 2021

PAUL PRISADA – ”CHITARISTUL”, Editura PLM, Iași, 2020

Perioada 1971-78 a fost extrem de frustantă pentru tineretul din România. Ca efect al ”tezelor” privind educarea comunistă, fuseseră sistate manifestările artistice care nu se încadrau tematic sau ideologic în activitățile aprobate de CCES. Textele melodiilor erau cenzurate la sânge, hard rockul, heavy metalul și celelalte curente muzicale considerate agresive erau puse la index, iar trupele care nu respectau ”indicațiile de sus” erau suspendate pe perioade mai scurte sau mai lungi de timp.

Paradoxal, dar tocmai cutremurul din 1977 a permis o oarecare relaxare a situației. Implicat activ în activitatea de reconstrucție a țării, tineretul avea nevoie și de momente de relaxare, astfel că s-a permis organizarea unor activități muzicale la care erau admise și formațiile care nu se încadrau prin orientare muzicală sau texte ”liniei” respectate de marea majoritate. Deși deranjau prin simpla prezență: CURTEA VECHE 43, IRIS, METROPOL, PRO MUSICA, PROGRESIV TM, METROCK, CELELALTE CUVINTE, UNIVERS, DOMINO, FLORIAN DIN TRANSILVANIA, HARAP ALB, QUARTZ, ANA, FLUCS, BETTA, KAPPA, MASS MEDIA, FUNDAL, HARDTON, MAGNETON, FICUS, MARFAR, AUTOSTOP, ACID, TECTONIC, PRO ROCK, METROCK, VOLTAJ sau JAD, au fost lăsate să se exprime chiar dacă ”urechiștii” securității erau extrem de vigilenți. Riscau în schimb, la fiecare ”călcare pe bec”, suspendările de rigoare și includerea muzicienilor pe o ”listă neagră” a persoanelor cu activități neconforme cu politica partidului. Este o perioadă greu de înțeles atât de cei care s-au născut după 1975 cât și de cei care aleseseră deja calea exilului.

Este interesant că lucrurile variau de la o localitate la alta. Aceleași bancuri politice pe care le spuneai relaxat în București la Grădinița, Lido sau La Butoaie, ori la Flora în Timișoara, deveneau brusc subversive în alte orașe și, în lipsa altor fapte reprobabile care să-i încrimineze pe rockeri, apăreau în notele informative ale delatorilor. Petrecerile zgomotoase, excesele bahice și sexuale sau ținutele extravagante care erau permise cât de cât în București, Timișoara, Iași, Brașov sau Cluj Napoca, toate orașe universitare, erau în schimb atent menționate în ”fișele de urmărire”, deschise proaspeților absolvenți care erau repartizați în celelalte orașe.

Pe tulcenii de la ACCENT i-am văzut pentru prima oară pe scena Sălii Palatului la cea de-a IV-a ediție a Festivalului Club A. Era anul 1979, primul de relativă relaxare, iar Paul Prisada și colegii săi de trupă, promovau o muzică progresivă, necomercială, care nu părea să fie una cu probleme, astfel că exceptând două trei texte trupa părea extrem de liniștită și lipsită de excesele care deranjau autoritățile. I-am văzut apoi destul de rar, pe la Costinești și la câteva festivaluri rock, iar split-albumul Formații rock nr. 9, pe care apăreau alături de PRO MUSICA, nu părea să conțină acele mesaje încriptate pe care le percepeai, de exemplu, la FLORIAN DIN TRANSILVANIA. I-am reîntâlnit după mulți ani, la Club A, cu ocazia lansării materialului ”Coincidențe premeditate”. Am făcut schimb de numere de telefon și am păstrat o legătură de curtoazie în ideea că voi apuca să lansez și la Tulcea volumele mele, lucru care nu s-a întâmplat deocamdată..

Cred că am vorbit la telefon de câteva ori și ne-am și întâlnit dar niciodată Paul nu mi-a spus nimic despre trecutul său ”subversiv” și despre cercetările sale prin dosarele securității. În urmă cu o săptămână, mi-a oferit volumul său, o lucrare de 400 de pagini, o descriere amănunțită și spectaculoasă a dosarului său de securitate cu notele informative aferente, precum și persoanele implicate în activitatea de urmărire și cercetare, cât și divulgarea presupușilor delatori. Documentele au fost solicitate și copiate de la CNSAS. De asemenea, Paul face o prezentare a organizării și a cadrului legislativ în care activa temuta securitate a statului.

Prea târziu, este titlul unui film realizat de Lucian Pintilie, pe un subiect cât de cît asemănător, în anii 2000. Așa cum i-am transmis telefonic lui Paul Prisada, cartea reprezintă o pagină de istorie recentă care trebuie cunoscută, iar lecturarea textului este atractivă, autorul demonstrând că stăpânește tehnica de a se juca cu cuvintele. Singura hibă a cărții se referă la momentul apariției. Publicate în anii ’90, aceste documente ar fi constituit probe indubitabile în acel mult așteptat proces al comunismului. Acum, este mult prea târziu. Majoritatea personajelor identificate au dispărut deja sau se află la vârste înaintate, astfel că o eventuală condamnare a lor pare desuetă. În vremea asta, urmașii lor ne râd în nas de la înălțimea unor funcții pe care nu le-ar fi putut ocupa dacă se aplica punctul 8 din ”Proclamația de la Timișoara”.

Nelu Stratone
5 august 2021

Acid pentru copii: Memorii de FLEA, basistul trupei Red Hot Chili Peppers (Victoria Books) 2021*****

Evadarea din decor

O surpriză editorială, din zona de interes a generaţiei fetelor mele. Nu cochetez 100 % cu muzica lor, însă le recunosc valoarea peste timp. Red Hot Chili Peppers înseamnă mai mult decât veneratele lor cântece: Californication, Scar Tissue, Around The World, Otherside (de pe cel mai bun album al lor, Californication, din 1999, pe care îl deţin şi eu în colecţie!) sau Under The Bridge, Give It Away, Suck My Kiss, Sir Psycho Sexy, I Could Have Lied (compoziţii ce se regăsesc pe celebrul Blood Sugar Sex Magik scos în anul 1991), iar de pe cel din 2002, By The Way, remarcăm piesa titlu, Can’t Stop şi Venice Queen (toate cele pomenite sunt realizări ale casei de discuri Warner Music!). Originalitatea lor stă în seva compoziţiilor punk-funk-rock, un soi de rock alternativ năbădăios, cu o atitudine (total) ieşită din tipar, şi desigur, în acea neobişnuită reprezentaţie scenică, unică, explozivă, emoţională şi cuceritoare pentru toţii fanii muzicii rock. Nu-i poţi copia, nu-i poţi blama, însă îi poţi urma spiritul şi le poţi (cumva) gusta libertatea. De exprimare, de dans, de amorezare, de unică suflare, de poezie. FLEA* este, dacă vreţi, un „model” rebel al celor mai învolburate copilării, din lumea vibrantă sau din cea stelară. A avut norocul unei bunicuţe Rock, Muriel Florence Cheesewright, cu păr roşcat şi cârlionţat, cu trup robust, „cu ochi albaştri strălucitori, cu rochii excentrice şi determinare aprigă”, pe care a evocat-o cu mare drag în memoriile sale. Povestea lui este diferită de a altor muzicieni din acelaşi registru ştrengăresc fiindcă, Michael Peter Balzary, eroul nostru şi basistul trupei RHCP, descrie copilăria, adolescenţa, iubirile, trăirile, dragostea pentru câini, pentru Bambi, comunitatea de muzicieni, influenţa slovacă - Hillel Slovak, viziunile mişto pe cale le dădea LSD-ul, vechiul său Manual oficial de instrucţiuni pentru a-ţi injecta cocaină, educaţia muzicală – Weather Report, Rush, Led Zeppelin, John Coltrane, Ornette Coleman, Lester Young, Stan Getz, Art Blakey, Dizzie Gilespie etc, absolvirea liceului, prima muie, primul rol într-un film, naşterea trupei Tony Flow and the Miraculosly Majestic Masters of Mayhem, pre-RHCP, imensitatea Australiei, drumurile de ţară, mirosul pădurilor de eucalipt, cangurii leneşi dormind, cu cea mai fermecătoare voce a unui mieluşel inocent, a unui drăgălaş cu probleme morale, în fine, toate cele petrecute şi încondeiate de înţelepciunea maturităţii reflexive şi cu înfricoşenia Vocii lui Dumnezeu. Acid pentru copii, un volum fascinant pentru tineri şi o lecţie din viaţa unui rocker influenţat de jazz, care şi-a descoperit în arta sunetelor, menirea, dragostea şi apostila prozatorului cu har şi imaginaţie extatică.

„Eram obsedat de sex, hipnotizat de fetele de la şcoală şi încremenit de frică din cauza lor. Eram fermecat de sânii lor mici de vis, abia înmuguriţi, de părul californian căzându-le pe umerii bronzaţi sau de coafura lor afro deasupra unor ochi căprui seducători.” (Flea)

Radu Lupaşcu
12 iulie 2021

*FLEA este un muzician (chitară bas, trompetă, keyboards, pian, vocal) și, ocazional, actor american. Este născut în Melbourne, Australia, pe 16 octombrie 1962. Este cunoscut mai ales ca basistul și membrul fondator al trupei Red Hot Chili Peppers, și cofondator al The Silverlake Conservatory of Music (o organizație non-profit, creată cu scopul de-a facilita accesul tinerilor defavorizaţi, în obţinerea de burse, pentru o educație muzicală temeinică, şi de a îndruma muzicienii începători şi avansaţi la toate nivelurile de calificare). Pentru profesioniştii basului de la noi recomand DVD-ul instrucţional FLEA – Adventures In Spontaneous Jamming and Techniques (Hal Leonard Corporation 1999).

„Rockerul descurcăreț”

Să nu fiu suspectat că fac reclamă unei cărți pentru care am scris trei fraze de prezentare pe coperta ultimă, voi spune din start că nu-l cunosc pe autor, nu am niciun disc de-al său (despre dedicație, nici pomeneală!) și n-am de gând să închiriez (la un preț amicalmente redus) faimoasa lui instalație de sunet și lumină la vreo chermeză personală sau orășenească. Alexandru Albiter, alintat de prieteni Sandu, și de dușmani... Dar cum să aibă dușmani un om atât de prietenos, amabil, săritor la nevoie, consecvent cu proiectele și ambițios până la limita decenței? Mi se pare exclus! Și totuși, cine nu-și găsește câțiva dușmani într-o viață de aproape șapte decenii? Cartea „Rebel și liber” (Ed. Akakia, 2021, Colecția „Vibrații singulare”) nu divulgă prea multe detalii (potențial) conflictuale. Însă opinia lui Albiter despre fostul marinar-președinte este antologică și merită subliniat năduful ei: „Am fost un susținător fervent al lui Băsescu cât a fost președintele României. El a fost cel care a reușit să spargă buboiul corupției și a avut curajul să-i aducă pe corupții de la orice nivel politic în fața justiției, dar m-a dezamăgit cumplit când au ieșit la iveală compromisurile pe care le-a făcut pentru Udrea, după ce nu a mai fost președintele țării. /.../ Am spus că Băsescu a fost cel mai tare om politic postdecembrist, dar ca bărbat a fost jalnic cu Udrea lui... /.../ pe care nu a mai lăsat-o și la alții, sacrificând tot pentru ea, cariera lui politică și chiar interesele țării” (p. 216).

S-au debitat multe în spațiul public despre politichia dâmbovițăloasă. Nu știu ca vreun rocker să fi articulat o concluzie atât de categorică. În general, interpreții oricărui fel de muzică se feresc de implicarea în viața cetățenească, știind bine – și din cele mai vechi timpuri – că stăpânii, oricât de vremelnici ar fi, au la dispoziție pâinea & cuțitul, și nu e bine să le dai peste mână, fiindcă s-ar putea să te uite la împărțirea „cașcavalului”. Nu vorbesc exclusiv de „ai noștri”; fenomenul se vede chiar și-n Anglia, unde nu puțini rebeli (dar fără cauză!) au fost înnobilați de-o Regină mai suspectă de nonconformism decât ei. Atitudinea lui Albiter față de politicieni (a căror decență s-a pierdut în ultima jumătate de veac) este mai mult decât justificată. Nenumărate episoade din viața lui atestă un fel de tradiție, parcă înrădăcinată ca iarba rea în pământul țărișoarei: orice utilizator al oricărui scaun oficial se crede ales ori întronat pe viață și se comportă discreționar, fără teamă de repercusiunile legii („legi sunt pentru voi!”, cum spunea Poetul), convins că va trăi veșnic și va stăpâni fără clintire. Curajul lui Albiter nu mă miră. Este al unui om normal, care muncește pentru banii săi din greu și nu fără probleme. În câteva locuri, el notează experiențele avute cu diverși „binevoitori”, care îl sfătuiau și-l ispiteau să facă afaceri necurate, ca să-și crească veniturile. Refuzul său, exprimat cu maximă diplomație, arată un caracter mai degrabă „descurcăreț” decât tranșant. Abilitatea asta echivocă îl face agreat și iubit de femei, pentru că un tip scorțos este mai puțin simpatic decât unul alunecos, chiar dacă ambii sunt la fel de inflexibili în hotărâri. Iar cariera lui Albiter, ca rocker și ca manager de firmă profesională „stage-sound”, nu lasă loc dubiilor: omul știe ce vrea și obține ce dorește.

Cartea se citește cam fără a fi lăsată din mână. O iconografie bogată, color și alb-negru, aduce un plus de interes și de cunoștințe, până și unuia ca mine, cât de cât avizat în domeniu. N-o pot lăuda, nu sunt plătit să-i fac reclamă!

Dumitru Ungureanu
23 mai 2021

(articol preluat cu acordul autorului din suplimentuldecultura.ro / rubrica Rockin’ by myself)

Cartea zilelor noastre

Autobiografie de suflător

Înfățișând un om și-a sa pasiune. Viața și cariera. Munca perseverentă pentru performanță. Pornind de la satu` natal din nordu` Sucevei. De la familie, copilărie și traiu` rural pe ăle meleaguri, în veacu` trecut. Continuând cu anii de școală firești, dedicați cu osârdie notelor din portative. Îndeosebi instrumentului ajuns unealtă de lucru. Colegii, profesorii, nu lipsesc nici ei. Orchestre, concerte, turnee. evenimente și întâmplări. Nici chiar extrasele de presă, destule la număr. Toate având de-a face cu muzicianul astăzi ieșean Petrea Gîscă. Cornist cunoscut și apreciat pentru pricepere și străduință. Cadru universitar, da` și autor de cărți. Printre ele, și asta* de-acum. În care povestește atâtea. Fără pretenții literare, da` cu sinceritate și seninătate. Prefața, cu mult mai inspirată decât aste rânduri de întâmpinare. Din păcate, corectura deficitară. Neoprindu-mă însă a ceti curios cele scrise de el. Vajnic suflător, activ slujitor pe tărâm sonor. Care cântă încă prin tot locu-n țară...

Îi recomand să mai scoată o ediție adăugită și-mbunătățită, că sigur mai are de spus. Dacă s-o-nvoi, i-o corectez cu mare plăcere. Merită efortu`, că poartă-ntre coperte o mărturisire, cândva părticică din istoria neamului. Util amintind despre cultura acestuia și rostu` pe lume al unuia dintre fiii lui înzestrați. Iar mie, mărturisirile deloc nu-mi displac...

Adrian SIMEANU
19 mai 2021

*Petrea Gîscă, Cornul și cântecele dorului, Ed. StudIS, 2017

Cartea zilelor noastre

Autobiografia unui celebru

Nimeni altu` decât Andrea Bocelli, în speță. Care-și povestește viața blând într-o carte*. Cu sinceritate și seninătate. Și, de ce nu?, cu îndreptățire. Ca să nu mai vorbesc de succes. Căci întâmplările prin care trece un star întotdeauna atrag. Iar artistu` toscan, azi sexagenar, nu-i un fitecine. Ci, de niște ani, interpretu` cel mai iubit de pe mapamond. ”Unul dintre marile mituri pozitive” ale acestui mileniu, precum se susține în prezentare, probabil întemeiat...

Neîndoielnic, vocea lui place intens și-l ascultăm cu drag orișicând. Iară talentu` vădit la condei ni-l apropie sporit. Familia, copilăria, ținutu` natal, năzbâtiile și năzuințele, oamenii apropiați, eșecurile și reușitele sunt relatate nepătimaș. Combinându-se inevitabil cu gânduri și constatări. Cu descrieri, portrete, reflecții. Ba chiar și c-un pic de poezie. Într-un amestec cumpănit de realism și lirism. Simplu, nepretențios, dar lucid și luminos. Armonia muzicii topindu-se parcă-n cea literară. Omu` Bocelli ieșind în prim-plan nici că se poate mai nimerit. Stilu`, cald, atrăgător, eroul, convingător. Eu unul îl cetii cu nesaț, pe nerăsuflate. Și ca mine, alții milioane bune. Fincă destinele cert cuceresc când ai lor purtători se destăinuiesc. Andrea-i printre ei și efortu` său are maxim câștig. Stându-i destinu` sub al cântului semn. Și-al nevoii de iubire, după cum o spune cu dulce fior. Încercați dară, la ceas de noapte de mai, să aflați o sensibilă poveste. Despre un semen lipsit neferice de văz, da` plin de talent de la Dumnezeu cât cuprinde...

Adrian SIMEANU

*Andrea Bocelli, Muzica tăcerii, Ed. Curtea veche, 2012.

ARTA SPORTULUI – noua utopie a lui Grid Modorcea

A apărut ARTA SPORTULUI, cea de-a 110-a carte a scriitorului și cineastului Grid Modorcea. Este o carte de povestiri pe teme sportive. A apărut la Editura Scriitorilor, în condiții grafice deosebite. Subtitlul ei este „plăcere și agresivitate”. Autorul pledează pentru sport ca artă a plăcerii. Plăcerea estetică este generată de jocul unor mari campioni. Un joc al performanței fizice, dar și al gândirii. Cum ar fi baletul aerian al jocului de baschet din NBA. În jurul conceptului de mișcare, se fac aplicații asupra îngemănării dintre artă și sport. Aplicațiile se fac pe două sporturi de bază, fotbal și tenis.

Autorul a ales însă turneele de Grand Slam la care a participat ca spectator, în special la US Open și Roland Garros, iar la fotbal, aplicația se face pe World Cup 2014 și 2018, dar și pe competiția Champions League 2020, pentru a se arăta cum frumusețea sportului încearcă să ne facă să uităm de pandemie.

Este o carte de portrete, cum ar fi portretele unor mari jucătoare de tenis, Serena Williams, Maria Sharapova, Victoria Azarenka, Caroline Wozniacki, Garbine Muguruza și până la Coco Gauff, Sofia Kenin și Iga Swiatek. Jucătoarele de tenis din România sunt prezentate amplu, în special Simona Halep și Sorana Cîrstea.

Sportul ca plăcere sau sportul ca agresivitate?, aceasta este întrebarea la care răspunde autorul. Și oferă și soluții noi pentru îndreptarea sportului spre artă, ba există și o viziune spirituală privind sportul viitorului (capitolul final). Un loc aparte ocupă ideea de tăcere, limba tăcerii fiind consubstanțială sportului.

Volumul ARTA SPORTULUI este o premieră editorială, fiind o aplicație artistică și literară, cu accente filosofice, asupra sportului. Un scriitor cu o mare experiență, o notorietate națională, cu remarcabile infiltrații în arta americană, își spune părerea despre sport. Este un caz aproape unicat, fiindcă, cu excepția lui Jack London și Hemingway, puțini scriitori s-au aplecat asupra sportului, deși și arta scrisului este un sport sui-generis, așa cum misticii consideră că există o gimnastică a sentimentelor. Ne face plăcere să amintim că James Joyce și Vladimir Nabokov au fost în tinerețea lor portari de fotbal. Iar Camil Petrescu a avut o revistă numită chiar „Football”. Și stadionul este o bibliotecă sui-generis.

Sportul și arta sunt activități fundamentale ale ființei umane, ele se întregesc. În cazul sportului, arta începe acolo unde se termină agresiunea, adică unde sportivitatea și pregătirea au atins cote maxime. Cea mai atentă analiză se face în raport cu dependența sportului de bani. Istoria sportului a degenerat spre latura mercantilă, care este cel mai mare dușman al artei sportului. Dar ea poate fi învinsă, dacă este prezentă plăcerea sportivă, contra interesului pecuniar. Este o problemă esențială întoarcerea sportului la valorile lui sacre, așa cum au fost consacrate în antichitate, când modelul oamenilor era Apollo, zeul artei și al sportului, al poeziei și al arcașilor, al muzicii și al mișcării atletice.

Coperta cărții elogiază tocmai acest aspect, ilustrând dansul lui Apollo cu cele nouă muze, dar și capodopera antichității grecești, atletul pur, simbol al artei sportului, „Discobolul” lui Myron (c. 460 î.H.), operă aflată la Luvru. Viitorul este al artei sportului, când omenirea se va elibera de angoasele existențiale. Viziunea utopică este necesară, mai ales că ea are antecedente în antichitate. Așa ceva a exista în istorie, oamenii au creat o artă a mișcării, este timpul să fie reamintită și să se înainteze în acest spirit.

Cartea se află în difuzare la librăriile CLB (Compania de Librării București) și, direct, pe site-ul acestei companii.

(redacția Editurii Scriitorilor)

Cine l-a ucis pe John Lennon de Lesley-Ann Jones (Victoria Books) 2020*****

Viețile, iubirile și morțile celui mai mare star rock

În 2015, comentam o traducere a cărţii Lennon de David Foenkinos, lansată de altă editură şi căreia îi ofeream, drept concluzie, un citat din reflecţiile lui despre condiţia umană.

"Nu ai nevoie de altcineva să îţi spună cine eşti sau cine ai să fii. Eşti liber să fii cine eşti." (John Lennon)

În cartea de faţă este vorba despre opusul existenţei pământeşti, viaţa de după moarte, semnificaţia şi rostul moştenirii sale. Dacă a fost înţeles în timpul vieţii şi cât este de iubit astăzi, dacă a fost cel mai complex şi cel mai contradictoriu membru al grupului şi de ce este considerat cel mai contemplativ artist al timpului lor, în fine, dacă a fost fericit în viaţa personală şi dacă într-adevăr este cunoscut adevărul despre omul John Lennon, despre angoasele sale, despre frustrările tinereţii şi despre preţul plătit celebrităţii sale.

Jurnalista Lesley-Ann Jones, care a scris mai multe cărți despre staruri pop-rock, Marc Bolan, Kylie Minogue, David Bowie, Freddie Mercury, John Lennon, duce la bun sfârşit concluziile despre tumultoasa viaţă a lui Lennon, a legăturilor sale cu lumea, a tragicului deces și, nu în ultimul rând a valoroasei moşteniri universale, oferindu-ne răspunsuri la întrebările: “Dar cine sau ce l-a ucis cu adevărat? Şi când a murit ‘adevăratul’ John Lennon?”

Cu siguranţă, The Beatles au locul asigurat de-a pururi în panteonul celor mai influenţi artişti ai tuturor timpurilor, iar duo-ul componistic Lennon-McCartney nu poate fi egalat nicidecum. „Cireaşa de pe tort a fost John, a cărui minte ageră, al cărui zâmbet dispreţuitor, a cărui pricepere la metafore, la întorsături de frază şi la jocuri de cuvinte, al cărui mod unic de a aborda viaţa, le-a adus piesele pe nişte culmi, nebănuite şi nemaiauzite.” Luciditatea analizei şi claritatea expozeului mă determină să vă recomand aprioric această suculentă şi consistentă biografie a unuia dintre cei mai iubiţi şi prematur dispăruţi idoli rock.

„Despre Beatles și John Lennon s-au scris nenumărate cărți. Dar niciuna nu a fost ca aceasta.”

Probabil că, dacă veţi deţine această carte despre Lennon, veţi fi mulţumiţi pe deplin. Fanii înveteraţi vor mai strânge însă şi Lennon – The Man, the Myth, the Music – The Definitive Life de Tim Tiley şi John, Paul, George, Ringo and Me de Tony Barrow şi multe altele despre The Beatles. Ar trebui să vă dau amănunte picante şi inedite, însă nu merg pe acest clişeu publicitar, tocmai pentru a savura pe de-a-ntregul această fermecătoare traducere a tandemului Ruxandra Tudor şi Andreea Călin.

Viguroasa descendenţă irlandezo-galeză de care artistul a fost întotdeauna mândru, abandonul şi custodia temporară, excepţionala educaţie a mătuşii Mimi (Mary Elisabeth), reîntoarcerea – la Julia – casa de acasă, prima sa trupă - The Quarry Men, moartea mamei, Mona Best – mama Beatleşilor, escrocheriile din perioada oraşului liber – Hamburg, infernul Bambi Kino, audiţia cu George Martin la EMI, naşterea primului copil, adevărul despre relaţia cu Brian Epstein, apariţia celui de-al cincilea Beatle, audienţa de 73 de milioane pentru Beatleşi la Ed Sullivan Show – prima oară, Alma Cogan – marea lui dragoste, single-ul lui Lennon Senior cu Mitch Mitchell şi Noel Redding, blasfemia lui John, întâlnirea cu Yoko, decesul lui Brian, începutul sfărşitului, revelaţia Maharishi, capodopera Abbey Road, răpirea fiicei lui Yoko Ono - Kyoko, înfricoşătoarea fortăreaţă Dakota, naşterea lui Sean Taro Lennon, Double Fantasy, noua iubire May Pang, Gloria Hiroko Chapman - soţia criminalului, deznodământul, toate acestea şi multe altele sunt subiecte fierbinţi din etapele atent studiate şi dezvăluite (în premieră) publicului.

„Cu ajutorul unor anchete de ultimă oră și de primă mână, al unor imagini nemaivăzute până acum și al unor interviuri în exclusivitate cu unele persoane care l-au cunoscut cel mai bine pe Lennon, dorința autoarei de a găsi niște răspunsuri se transformă într-o imagine panoramică și captivantă a celei mai emblematice legende din lumea muzicală, care începe cu exact patru decade înainte de tragica sa moarte. După ce a stat de vorbă cu nenumărați oameni care au avut legătură cu Lennon de-a lungul timpului – printre care Cynthia, prima soție, Julian, primul fiu, Sir Paul McCartney, colegul de trupă, May Pang, fosta iubită, și Andy Peebles, ultimul jurnalist care l-a intervievat cu doar câteva zile înainte de a fi ucis –, Jones a ajuns la o arhivă personală uimitoare.” (Ed. Publica)

Biografia, de 591 de pagini, se încheie cu o cronologie a celor mai importante zile din vieţile personajelor cărţii, cu argumentate note explicative pentru fiecare capitol, cu citate despre Lennon ale unor celebri muzicieni şi jurnalişti, şi cu piesele preferate ale autoarei, cu explicaţii şi considerente personale.

„Nu credeţi că Beatleşii au făcut pe dracu’ în patru ca să fie Beatleşi? Asta ne-a costat o mare parte din tinereţea noastră – toată perioada – când toţi ceilalţi se prosteau, noi munceam 24 de ore pe zi!” (John Lennon)

Radu Lupaşcu
17 februarie 2021

Tehomir, o proză fantastică de Horațiu Mălăele

Cea mai recentă carte a lui Horațiu Mălăele nu este o carte de desene sau caricaturi, cum ne-a obișnuit artistul, este o carte de proză. Și nu un roman, ci o povestire foarte sincretică, oricând pasibilă de a fi transformată în roman. Dar sub forma în care este acum, foarte concentrată, pare un poem în proză. Ea se numește Tehomir (Ed. All, 2020), după numele satului bunicilor lui Mălăele, aflat cam la jumătatea drumului între Tg. Jiu și Turnu Severin, nume ce vine de la voievodul Tihomir, tatăl lui Basarab I, întemeietrul Țării Românești. Această povestire autobiografică, pe care am citit-o dintr-o răsuflare, mi-a dezvăluit secretul frumuseții filmului Nunta mută (2008), pe care eu îl consider cel mai bun film de după 1989. Cine citește povestirea Tehomir, are explicația universului magic din care e plămădită lumea țăranilor și a minunilor din satul unde se petrece acțiunea filmului!

Și cel mai semnificativ moment este acela legat de venirea circului în sat, descris foarte fellinian, descriere împletită cu iubirea eroului pentru Ana, cea mai frumoasă fată a locului, a copilăriei autorului, care pe acea vreme avea doar 12 ani, și arăta scheletic, albinos, cu ochelari cu rame rotunde și mari, un copil caraghios, mai ales lângă Ana, care era cu un cap mai înaltă decât el și cu trei ani mai în vârstă! Dar povestirea lui de Iubire este transferată lui Sile, nebunul satului, prietenul eroului, căruia i-a povestit nebuna dragoste din lanul de fânețuri și flori de câmp, ca în secvența similară din Nunta mută. Și legătura se mai face prin fuga Anei peste mări și țări, spre disperarea eroului, care se refugiază în „poiana Domnului”, unde simte că vorbește cu „Ana aerului”, își închipuie că o mângâie, că o îmbrățisează, că e „agățat ca o sperietoare de sânii ei din sticlă moale și caldă” (p. 56). E o pagină de iubire antologică, de o emoție profundă, copleșitoare.

Dar filmul nu poate descrie bogăția metaforică a cărții. Tehomir este o proză pe care o putem pune liniștiți lângă proza fantastică a lui Eminescu, din familia Cezara, dar și lângă proza fantastică a lui Mircea Eliade, dacă ne gândim la evadările lingvistice ale povestirii lui Horăele, cum îi zic eu lui Horațiu Mălăele, gândidu-mă la acea definiție a horei extatice, la acea stare de enthusiasmos din cultul lui Dionysos. Total eliadesc, de pildă, este episodul cu panica din sat generată de invazia „oamenilor invizibili”, născociți de circari.

Sigur, și povestirea lui Horăele are un delir, e ca o horă, cu întâmplări mai scurte sau mai lungi, ea se derulează în cascadă, nu are pauză, nu are capitole, nu are un suflu epopeic, merge din una într-alta, amestecând asocierile metaforice cu realitatea din spatele fanteziei, o realitate crudă, sinistră, care se identifică cu momentul colectivizării, cu apariția securității și abuzurile criminale din timpul luării cu japca a pământului! Din acest punct de vedere, povestirea Tehomir poate fi considerată un document istoric, o proză de demascare a ororilor comuniste. Tulburătoarea și nefireasca poveste de dragoste se întrepătrunde cu tragedia unui sat-minune „condamnat la moarte de niște neisprăviți ce încercau să vindece lumea, otrăvijnd-o” (p. 61). Această îngemănare narativă plasează povestirea în zona realismului magic, așa cum definim de regulă literatura sud-americană.

Sigur, istoria este privită prin ochii flămânzi de viață ai copilului. El fotografiază ca un cineast avant la lettre fantasticul locului. Și fantastiucul povestirii trăiește întâi prin momentul potopului care se abate asupra satului și, apoi, după stingerea ploii, care durează 9 zile, urmează minunea, apariția unui palat-magic, „palatul-fantomă”, în care localnicii, cu mic, cu mare, îl văd pe Dumnezeu.

Rămâi cu imaginea că Tehomir este, așa cum spune autorul, „satul satelor, satul marilor minuni și al suferințelor fără număr” (p. 42). Sigur, nu este o povestire a la Creangă, nici ca în nuvelistica de un realism crud a lui Caragiale, fiindcă autorul nu se identifică aici cu copilăria, ci își povestește copilăria, de fapt, o parte din ea, „bulgărele meu nenorocit de aur” (p. 58), ca un intelectual, ca un autor împlinit, ca un artist total, adică elementul de distanțare este mereu prezent prin expresii culturale, de genul „animal pelagic”, „lumină taborică”, învățătorul Fotescu are „cărți ezotetice” de la bunicul lui inițiat în ale francmasoneriei la Viena, popa Gorun umblă cu „cărți sibiliene” (corect e sibiline), parcă am fi în Abația de la Melk a lui Umberto Eco, țiganii fac parte dintr-un „univers milenar, paralel și indestructibil, controlat parcă de taina unui blestem primordial” etc. Observăm că limbajul este savant, adesea artificial, doar când uită de sine, autorul se coboară în matca firii și folosește un limbaj moromețian sau, să-l numim acum, tehomirean.

În fond, arta/literatura este o convenție. Și a-i înțelege limbajul complex, trebuie să acceptăm îl el și elementele de distanțare, acel Verfremdungseffekt de care vorbea Brecht, prin care vârsta copilăriei trece prin mintea și inima omului matur și împlinit. Astfel avem satisfacția unei proze cu parfum elitist, de cea mai bună calitate. La fiecare pas întâlnim metaforizări de tipul „aburul fierbinte al unui lighean obosit”, mișcarea norilor ne asigură că „lucrul e bine făcut”, ca în sloganul compromis de Iohannis, iar furtuna e descrisă așa: „O bubuială înspăimântătoare deschise porțile infernului. Întâi căzură coaiele dracilor, cum le ziceau bătrânii, niște bile de gheață albe și tari, care cu o furie nebună sparseră toate geamurile…” (p. 14). Apele cădeau peste sat ca o cascadă. „Apoi se auzi o bubuială, ceva nemaiauzit, venită parcă de dincolo de biruința minții și aparența lucrurilor”.

Așa este descris potopul, ca „o viitură cât un munte se năpusti peste satul Tehomir”. E curat tsunami! Ploaia a ținut 9 zile. A fost „o revărsare biblică de ape”. O imagine apocaliptică. Dar lumea pe care o descrie Mălăele, în care a trăit el, nu este o lume a apei. Oamenii locului nu sunt învățați cu inundațiile, ca în proza lui Panait Istrati, Fănuș Neagu sau ca în romanele mele de început unde lumea bălții generează o mitologie a apei, cu care băltăreții sunt obișnuiți. Dimpotrivă, aici, în Tehomir, avem o lume de deal, satul e „îngropat între niște dealuri”, nu e o lume de baltă, dovadă că potopul a fost local, el nu a fost resimțit în satele vecine! Și distrugerea satului de către averse duce la descrierea unei apocalipse pestilențiale, care deversează latrinele și răspândește un miros infernal, ca în bolgiile dantești.

Metaforizarea excesivă a unor întâmplări din copilărie seamănă cu o evocare picturală care ne trimite la universul copilăriei pictat de Bruegel sau de Goya. Densitatea de imagini, de culori, de personaje, de nume, de locuri, de furnicar pământesc este combinată cu evadarea într-o descriere luxuriantă, de basm, prin viziunea „palatului-fantomă”, palatul palatelor, ca un car alegoric, în care călătorește Dumnezeu. Sper că Tehomir este Utopia lui Horațiu Mălăele și că nu a dat nume reale, așa cum am făcut eu în romanul de debut, Derută în paradis, unde am avut naivitatea să dau nume reale, pentru frumusețea autenticității, și m-am trezit chemat la tribunal de… personajele cărții. Dar probabil că sursele reale ale personajelor lui Mălăele sunt de mult trecute în… nemurire!

Autorul este ca un mag, care face vrăjitorii, care ne atenționează că ne aflăm în fața unui spectacol, căci, la un moment dat, el ni se adresează cu expresia „doamnelor și domnilor” (p. 26), precum De Niro, cu „ladies and gentlemen”, în filmul lui Scorsese New York, New York. Adică face un fel de hocus-pocus. El nu procedează ca un scriitor, ci ca un magician. Nu știu dacă magician este mai mult sau mai puțin decât scriitor. Însă e limpede că scamatoriile lui literare sunt bine studiate, fiindcă pare că le lipsește spontanietatea, despre care Joyce spune că e cheia literaturii, care trebuie să aibă un număr indecis de imperfecțiuni. Proza lui Horațiu nu are nici o imperfecțiune, este perfectă în stilul ei. Nu are greșeli de nici un fel, mi-aduce aminte de tehnica lui Brâncuși, care își șlefuia lucrările ani de zile, precum Pasărea în văzduh, despre care Peggy Guggenheim, care a cumpărat-o, spunea că nu mai spera s-o aibă, fiindcă el a șlefuit-o 17 ani!

Scamatoriile trădează însă gândul copilului, care judecă mârșăvia epocii. Așa este proiecția în care mașina securității, unde tronează un țigan umflat, după ce pleacă de la Tehomir, după ce a luat semnătura lui Dumitru, moșul care va fi căsăpit, până își pierde vederea, este prinsă de o tornadă care o răstoarnă și o face nălucă, așa se dovedește a fi puterea unor „treceri ciclonice”. Sau ce nălucă devine umbra unui câine care „se preschimbă într-un animal diform, cu coada spre cer” (p. 35).

Limbajul este bine îngrijit, cuvintele parcă sunt studiate în laborator, îți face plăcere să citești o limba livrescă, ba, aș putea spune că proza lui Mălăele poate fi luată drept model pentru studiul formativ al limbii, al trecerii limbii în limbaj și invers, de aceea întregul seamănă cu un bulgăre de zăpadă care se rostogolește de pe piscul spiritului, adaugă strat după strat, devine mare, tot mai mare, până ocupă tot orizontul.

Grid Modorcea
2 decembrie 2020

Elton John

Un prieten născut în 1943, mare iubitor de rock, îmi povestea odată pățania tatălui său, fără legătură cu pasiunea noastră.

Bătrânul fusese proprietar înstărit de pământuri pe lângă Hârșova, făcuse frontul în ambele direcții și, norocos, scăpase teafăr. După răz­boi, agoniseala i se confiscase, iar el băgat la pușcărie fiindcă se împo­trivea colectivizării. Știa bine cui i se datorează năpasta sa: Uniunii Sovietice. După amnistia din 1964, nu suporta să audă vorbindu-se de ruși, confundând poporul cu sis­temul de guvernare. S-a întâmplat însă ca, prin decembrie 1974, aflân­du-se între două trenuri, să intre de frig la cinematograful din vecină­tatea Gării de Nord din București, unde rula filmul Soarta unui om. Sovietic. Nevoit să stea la căldură, a privit fără să vrea. Și a fost așa de impresionat de drama rusului, încât până la moarte a tot povestit-o, bulversat de ignoranța sa.

Ceva asemănător am pățit zi­lele trecute și pandeminăuce, după ce am citit autobiografia numită Eu: Elton John (traducere din engleză de Cosmin Maricari, Editura Pu­blica – Victoria Books, 2020). Măr­turisesc fără jenă că nu ascul­tasem niciodată un disc al pianistului, deși m-au gâdilat pe la ureche mai multe dintre cele vreo 34 de studio, nenumărate single-uri și cine mai știe câte compilații. Corect este să scriu că „mi-au trecut pe lângă ureche“, fiindcă n-am fost atent la nici o piesă, cu toate că m-am străduit să fiu, cel puțin as­cultând variantele SACD editate în surround (slăbiciunea mea). Memoria depozitase, totuși, câteva re­frene sau pasaje bine ritmate. Astfel că, parcurgând istoria lui Reg Dwight, devenit Elton John prin proprie voință, mi-au zbârnâit în difuzorul virtual din cap fragmente de Crocodile Rock, piesă care vâjâia prin topuri acum mai bine de 45 de ani. Ciudat sau nu, n-am reținut nici o frază din Candle In The Wind, cel mai vândut single din istoria muzicii, cum se știe. Terminând de citit cartea și hotărât să nu vorbesc despre ea la modul teoretic, să zic așa, mi-am anulat alte audiții și-am purces la… player-irea discografiei elton-johne, începând cu cel mai recent: Wonderful Crazy Night (2016, Mercury Records). Și mi-a plăcut de la prima piesă! Aproape tot! Uimitor, nu?

N-o să comit aici vreo analogie deșteptănacă între soarta aprigului combatant antisovietic și lâncezeala mea rockeristică. Pot muri chiar înainte să isprăvesc acest text, dar nu din cauză că am avut vreo re­velație ascultând muzica lui Elton John. Era destul de clar că succesul fulminant nu provine din super­ficialitatea publicului. Știu, desigur, că sunt și valori dincolo de pre­ferințele mele, dar n-am bănuit că un om atât de binecuvântat cu har muzical are numeroase traume. Arta, însă, fie cât de puțin valoroasă, se plătește cu sânge, figurat vor­bind. Iar celebritatea mondială – oho! Cine crede că superstarurile trăiesc numai în răsfăț și petreceri, n-are decât să frunzărească această carte!

Încerc să nu sar calul cu vreo apreciere exaltată: eu n-am citit o mărturisire mai sinceră, mai amu­zantă, mai obiectivă și mai nu-știu-cum decât a lui Elton John! Îmi vin în minte confesiunile unor Rous­seau, Thomas de Quincey, Keith Richards. Povești de adormit copii frustrați intelectual! Elton John nu scrie pentru public, ci pentru a-și salva sufletul, cum se spunea odată în literatura pretențioasă. Că are unul chinuit, păcătos, vicios, nu doar că o recunoaște: de trei decenii se străduiește să nu și-l piardă com­plet. Din copilărie până la 70 de ani a trăit coșmarul de a fi detestat de propria mamă. Pe lângă asta, a fi multimilionar furat de manager, homosexual blamat că s-a căsătorit cu partenerul, drogat vindecat du­pă ce aproape capotase, tată de copii născuți prin fertilizare de mamă-surogat etc., etc. par fleacuri nostime.

Dumitru Ungureanu
2 noiembrie 2020

(articol preluat cu acordul autorului din suplimentuldecultura.ro / rubrica Rockin’ by myself /număr 708)

CHEILE JAZZULUI

Ca oricare gen muzical contemporan, jazzul are la rându-i, în notaţia pe portativ, propriile chei şi codificări / cifraje specifice modalităţilor sale de interpretare – cu atât mai mult cu cât acest compartiment sonor se bazează pe un tip de travaliu variaţional improvizatoric...

Practicanţii jazzului de la noi vor fi surprinşi să descopere un insolit şi interesant volum raportat la acest subiect, semnat de Marcel-Octav Costea (născut la Hunedoara, la 26 ianuarie 1957). Pentru cei care-l cunosc mai puţin pe autor, apreciatul organist, dirijor şi compozitor, din anul 1992 profesor universitar doctor la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, din 1986 capelmaistru la Catedrala Sf. Iosif, a susţinut concerte în România, Franţa, Italia, Spania, Elveţia, Olanda, Germania, Austria, Belgia, a înfiinţat ansamblul Musica Sacra (1990) aparţinând amintitei Catedrale bucureştene, ansamblu cu care a înregistrat trei CD-uri, precum şi Trio-ul Ethos (1997), în care Marcel-Octav Costea şi i-a alăturat pe trompetistul Iancu Văduva şi pe oboistul Dorin Gliga, cu aceştia realizând două discuri de muzică barocă; în plus, şi-a înscris autograful interpretativ pe alte două albume discografice, dintre care unul de muzică gregoriană, pentru orgă. A scris cărţile Sacerdotes, schola et christifideles – O întruchipare a dialogului în muzică şi Muzica sacră în Codex Caioni. În 2009 a fost invitat să facă parte din juriul Concursului internaţional de interpretare organistică de la St. Maurice, Elveţia. A obţinut în două rânduri, în 2010 şi 2019, Premiul UCMR pentru lucrări de muzică corală. Cum în tinereţe a cântat şi jazz, muzicianul a rămas un fidel admirator al acestui compartiment sonor al creativităţii.

Intitulată „JAZZ CLEFS – O incursiune în lumea jazzului” lucrarea apărută în acest an sub sigla Editurii Muzicale a UCMR vine în întâmpinarea practicanţilor genului, fie ei interpreţi, aranjori, dirijori, tuturor fiindu-le utile cunoştinţe temeinice legate de notaţia muzicală. Astfel, tomul cuprinde cinci capitole, dintre care cel introductiv este teoretic – estetic, iar celelalte patru, exerciţii practice de citire în cheile corale, exerciţii pentru concretizări de cifraje, exerciţii ritmice şi aranjamente.

Bun cunoscător al limbajului, al specificului muzicii Evului Mediu, Marcel-Octav Costea procedează în cele două secţiuni ale capitolului introductiv, „Despre semiografia muzicală” şi „Cheile corale” la o doctă abordare istorico-estetică a evoluţiei grafiei muzicale de pe vremea lui Boethius şi Hucbald până la călugărul Guido d’Arezzo, cultivatori ai portativului ca suport al notelor ce fixează înălţimea sunetelor (pe verticală) şi duratele lor (pe orizontală); modalităţi de scriere datând din primele secole ale mileniului trecut, odată cu apariţia polifoniei ca tip de construcţie sonoră, ulterior şi superior omofoniei (cânt pe o singură voce). Etapă ce a fost marcată de apariţia cheilor corale (chei de do) pe portativ spre a delimita întinderea vocilor umane – sopran, mezzo-sopran, tenor, bariton, bas – şi a evita abuzul de liniuţe suplimentare dincolo de cele cinci linii propriuzise ale portativului. O dezvoltare anticipând stabilirea, în practica muzicală a ultimelor trei veacuri din mileniul trecut, a existenţei cheilor muzicale desol, de fa şi în subsidiar de do în partiturile compoziţiilor muzicii preclasice, clasice, romantice, moderne, anterior preconizate semiografic în tratatul „Musica pratico” aparţinând lui Giovani Maria Bononcini (1642-1678). Apelând la o exprimare elevată dar inteligibilă, bogată în termeni de specialitate, cu savante trimiteri la surse bibliografice rare, autorul pledează apoi pentru utilitatea însuşirii de către muzicienii de azi a citirii în cheile corale.

Urmează exerciţii de citire în astfel de chei corale (de sopran, mezzo-sopran, alto, tenor), raportate la notorii teme standard ale repertoriului internaţional de jazz, inclusiv la bossanove – am numărat nu mai puţin de treizeci de asemenea exemple vizând exersarea deprinderii citirii.

Un al treilea important capitol al cărţii se referă teoretic şi concret la studiul cifrajelor, altfel spus, codificări alfanumerice ale acordurilor (de ghitară, pian etc.) ce însoţesc liniile melodice ale pieselor de jazz (prin extensie şi de muzică pop) şi ale armoniilor virtuale care trebuie respectate de către soliştii instrumentişti ori vocali care improvizează. Cifrajul este utilizat adesea şi la bas, căruia nu i se scrie notă cu notă ce are de cântat, ci lasă basistului libertatea de a sluji (interpreta în manieră proprie) armoniile respective. Şi aici am aflat patruzecişişapte teme propuse pentru perfecţionarea abilităţii în tălmăcirea cifrajelor! Alte două interesante capitole dedicate studiilor ritmice – cu propuneri de nenumărate formule combinatorii pentru percuţie şi exemple muzicale pe specii de tipul swing, jazz waltz, bounce, slow, blues, funky – precum şi aranjamentelor, concepute pentru pian la patru mâini şi/sau voce (instrument) şi pian, completează în chip benefic acest apreciabil ghid oferit de Marcel-Octav Costea muzicianului de jazz aflat în râvnit proces de cucerire a măiestriei. Un volum ce n-ar trebui să lipsească din biblioteca omului de muzică!

Florian Lungu
15 iulie 2020

Amintirea marelui necunoscut

Cu câteva zile înaintea declanșării pandemiei planetare – despre care istoricii viitori ar putea să consemneze, printr-o parafrază la titlul unui disc din 1987 al trupei Pink Floyd, că a fost „a momentary lapsus of reason“ –, Editura Tracus Arte a pus în circulație un volum tipărit elegant: Amintiri despre Sorin Tudoran. „Vinovată“ (pentru că autoare integrală dânsa, cu modestie și respect, nu-și asumă a fi!) este doamna Dorina Rus, soția din ultimii ani de viață ai celui mai puțin cunoscut chitarist român de rock. Și, totodată, cel mai aproape de adjectivul genial, un strălucit improvizator și-un perfecționist în exprimarea tehnică.

Despre performanțele sale vorbesc oamenii care l-au cunoscut bine între anii 1965 și 1979 (când a emigrat în R.F. Germania), unii muzicieni, colegi de scenă, alții numai prieteni de profesii dife­rite, iubitori de rock, blues, jazz ori alte genuri de trecătoare modă. Eu n-am avut noroc nici să-l admir în concert, nici să-l întâl­nesc în particular. Doar o dată l-am văzut la televizor, în emisiu­nea „Antena vă aparține“, girată de poetul Adrian Păunescu, aflat la începuturile ascensiunii sale mega­litice. N-am uitat deloc, dar nici n-am înțeles mare lucru din pres­tația singularului chitarist, prezentat și de… prezentator (asta era pe atunci Păunescu) drept unul dintre cei mai buni instru­mentiști și o „dovadă“ că valorile cresc peste tot în România socia­listă. Fiind o emi­siune ce scotea la iveală diverse activități culturale din fiecare oră­șel ori cătun (un fel de „Românii au talent“), venise rândul județului Vâlcea, unde, în urbea de reședință, Râmnicu Vâl­cea, locuia Tudoran. Pare surprinzător că mi-a rămas în minte acel moment televizual? Ex­plicația e simplă: știam că Sorin Tudoran este numărul 1 (unu) la chitară. Toți din jurul meu, la cu­rent cu situația rockului în țara noastră, afirmau asta, fie că-l auzi­se­ră în direct, fie că transmiteau zvonul. Însă eu aveam și alt motiv serios să cred: însuși Nicu Covaci îmi spusese că Sorin Tudoran este cel mai bun chitarist de la noi!

S-a întâmplat într-o zi din primăvara lui 1975, când Phoenix asigura sonorizarea spectacolelor Cenaclului Flacăra la Circul de Stat din București. La primul din­tre cele două, o parte din clasa mea intrase cu speranța să vadă concertul trupei timișorene, anun­țată pe afiș. O adoram. Nu venise multă lume la ora 17, scaunele de sus erau goale. Întâmplător uitân­du-mă într-acolo, l-am văzut pe Covaci, singur. Asculta sunetul în diferite puncte ale sălii. Mi-am călcat pe impertinență și m-am dus să-l salut. Nu s-a eschivat, dim­potrivă. Ce-am vorbit, nu mai rețin complet. Trei subiecte nu le-am uitat, cu legătură între ele.

Unul a fost că el și Phoenix nu vor să emigreze, deoarece în Occi­dent la fiecare colț de stradă e un chi­tarist mai bun. Am crezut că-l flatez cu afirmația că aici, în Româ­nia, n-are rival (sau cam așa ceva). Dar Nicu Covaci mi-a tăiat maca­roana, pe jumătate măgulit și, mi s-a părut, pe jumătate neserios: „Este unul în Vâlcea mai bun ca mine, Sorin Tudoran…“. Aerul, me­lancolic spre visător, căpătat de figura lui Covaci plutește încă în amintirea mea, ca un regret după o iubire pierdută, niciodată pără­sită. Expresia lui, mai mult decât cuvintele, mi-a coagulat certitu­di­nea despre Tudoran.

Nu sunt, totuși, atât de expert să mă pronunț la modul definitiv. Singura piesă a trupei Chromatic rămasă ca document audio, Ra­cul, broasca și o știucă, dă măsura posibilităților marelui necunos­cut. De ce va fi ținut morțiș Sorin Tudoran să nu facă nici o înre­gistrare de studio, la modul profesionist, sub nume propriu? Mis­terul personalității sale este schițat, nu descifrat, de anglistul George Volceanov în câteva pa­gini memorabile din această carte. Recomand cu preaplin.

Dumitru Ungureanu
15 iunie 2020

(articol preluat cu acordul autorului din suplimentuldecultura.ro / rubrica Rockin’ by myself / număr 689)

Robin Williams de Dave Itzkoff (Victoria Books) 2019****

Împotriva curentului

Să înoţi cum se spune, împotriva curentului. E un fapt incontestabil că Robin Williams place şi displace în acelaşi timp. În primul rând, fiindcă sursa umorului său fin NU poate fi pătrunsă pe deplin. Chiar şi în reuşitul travesti din Mrs. Doubtfire (D: Chris Columbus, 1993 - cu titlul românesc, Doamna Doubtfire, tăticul nostru trăsnit) spectatorii sunt distraţi de situaţia comică a deghizării, nereuşind să descopere osânda perfectă a vieţii sale până-n acel moment. Filmul are corespondenţă cu viaţa sa, cu năruirea celor două mariaje, cu propria experienţă, de soţ şi de tată. Reuşita filmului este dublată de izbânda din plan financiar, fiind cel mai considerabil succes dintre toate rolurile principale. Geniala interpretare a bătrânei de 65 de ani, Euphegenia Doubtfire, i-a oferit o ştampilă comică nemuritoare şi totodată, a lăsat umanităţii, o frescă americană despre valorile familiale reale.

"Robin era un geniu, iar geniul nu dă naştere unor bărbaţi normali şi la casa lor, care sunt familişti şi au grijă de nevastă şi de copii. Geniul impune un mod propriu de a vedea lumea şi de a trăi în ea, nefiind întotdeauna compatibil cu un stil de viaţă convenţional. "(Lillian Ross)

În al doilea rând, comedianul Robin McLaurin Williams, născut pe 21 iulie 1951 în Chicago şi decedat pe 11 august 2014, în oraşul Tiburon din California, a fost un copil mare, într-o Americă a aventurierilor, pe care îl putem descoperi sau dezgusta după propriul gust filmic. Cel mai bun argument în acest sens îl constituie Dead Poets Society (Cercul poeților dispăruți, Peter Weir, 1989), un regal de actorie şi "o lentilă delicată", prin care privim în urmă, la educaţia şcolară şi la experienţa tinereţii. Totul este impresionant la acest film, începând de la scenariu şi regie, excepţională artă dramatică a lui Robin, realizările actoriceşti ale lui Robert Sean Leonard şi Ethan Hawke, şi nu în ultimul rând, terminând cu muzica, semnată de Maurice Jarre. Cu toate acestea, trebuie amintit că, nu toţi criticii vremii au fost de acord, unii înfierând filmul şi pe Robin, bineînţeles: "Williams este prizonierul propriei excelenţe. Când oamenii se duc să-i vadă filmele, vor să-l vadă pe Williams ca Williams. Nu vor să-l vadă cum alunecă sub pielea oricărui alt personaj".

Robin a fost un cameleon supertalentat care a făcut să râdă milioane de oameni. El a mers liniştit mai departe pe drumul hărăzit sieşi, câştigând în 1998 un Oscar cu interpretarea doctorului psihoterapeut din Good Will Hunting, acest rol fiind descris, tot de critici ca, "un rarisim rol serios, puternic, plin de substanţă şi talent". Aceasta poate fi, dacă vreţi, o a treia dimensiune a creaţiei actoriceşti marca înregistrată, ROBIN WILLIAMS. O descoperiţi citind cartea de faţă a excepţionalului autor, Dave Itzkoff, reporter cultural la New York Times, "vinovat" şi de succesul altor cărţi celebre, despre film, televiziune, teatru, muzică și cultura populară, cum ar fi: Mad as Hell, Cocaine's Son şi Lads. Cartea lui Dave Itzkoff este o biografie edificatoare a geniului Robin Williams. În cele 752 de pagini, veţi descoperi foarte multe răspunsuri legate de viaţa sa personală, de cariera sa îndelungată şi de preţul plătit celebrităţii. "If you're that depressed, reach out to someone. And remember, suicide is a permanent solution, to a temporary problem." (Robin Williams)

Fotografia aleasă pentru copertă sugerează imaginea unui om obişnuit care nu-şi poate justifica bulversantul sfârşit. O carte foarte bine scrisă şi la fel de bine tradusă (Ianina Marinescu), despre unul din maeştrii comediei şi cinematografiei americane. Şi fiindcă, nu se cuvine să încheiem recomandarea noastră pentru această lectură, fără o mică mostră de umor marca Robin Williams, îl cităm:

"Buuuuună dimineaţa, Vietnam! A fost Walk Like A Man, cântecelul lui Frankie Vallie alături de cei de la Four Season. Mulţumesc Frankie. [şi răspunde tot el cu un glas piţigăiat.] Multumesc Adrian. Oau, păşeşte ca un bărbat, cântă ca o fată. Ce chestie incredibilă. Hei, venim acum peste voi. Este şase dimineaţa. Uuu-huuu! Nu e o oră nepotrivită dacă eşti cocoş. Vremea astăzi: cald. Deseară: cald. Mâine: cald. Şi, ghici ce? Surpriză mare - mâine seară e cald...  Mai avem aici şi o coincidenţă interesantă. Ho Chin Minh. Colonelul Sanders. Probabil una şi aceeaşi persoană? Oau! Vă las pe voi să judecaţi. Liniile telefonice sunt deschise. Sunaţi."

V-aţi dat seama, desigur, că este vorba de biopicul Good Morning, Vietnam (D: Barry Levinson, 1987), un excelent punct de plecare în cariera lui Robin şi un mijloc vindecător pentru America, prin umorul de improvizaţie, de tip stand-up comedy. Autorul cărţii îi face un enorm serviciu memoriei lui Robin, îi spală ruşinea sinuciderii, explicând tuturor, cine este de fapt, omul din spatele măştii de comedian. Dave Itykoff dărâmă zidul în spatele căruia a stat pitit omul Robin Williams. Cartea de faţă este o cronologie de fapte şi întâmplări reale, provenite din studiul unor materiale, documente şi informaţii adunate din arhivele mai multor universităţi şi biblioteci americane, şi din cele peste o sută de interviuri originale realizate pentru această carte, conversaţii cu membri ai familiei, prieteni și colegi (vezi numele tuturor, în capitolul Mulţumiri).

"De la stilul său rapid de stand-up la rolul de debut din Mork & Mindy și la impresionanta interpretare din Good Will Hunting, pentru care a câștigat Premiul Oscar, Robin Williams a fost un actor unic și un comedian inovator. Uneori părea să fie posedat, perorând despre cultură, politică și revelaţii personale cu o intensitate și o agerime uluitoare și trecând cu repeziciune de la un personaj la altul." (Ed. Publica)

Radu Lupaşcu
15 ianuarie 2020