ROCKUL ROMÂNESC (ŞI NU DOAR ACESTA) … ÎN PETECE!

Binevenitul serial-replică al lui Mihail Stan, Muzica tânără – un deceniu de singurătate?, apărut în revista „Flacăra”, ne-a inspirat câteva gânduri legate de condiţia muzicii tinere româneşti. „E mult … e puţin oare ce s-a obţinut în muzica tânără a ultimilor zece ani?” – se întreabă Mihail Stan. Fireşte, un verdict nu poate fi dat, dar o părere (relativă, ca toate părerile) oricând se poate susţine, sub condiţia de a fi de bună-credinţă. Vom risca deci un răspuns: e mult ce s-a obţinut (în decada 1970 -1980) în sfera folkului, în sensul unei comuniuni ardente între text şi muzică (şi nu e deloc  puţin acest lucru. Ascultătorii – vrând-nevrând – ai muzicii uşoare – cea de prost-gust – îşi pot da seama mai bine de importanţa acestui fapt); e  mult ce s-a obţinut prin promovarea unei poezii de aleasă simţire şi necurmată convingere (şi, invocând poezia nu ne îndepărtăm de muzică, deoarece ritmul şi metrica poetică îşi au sorgintea tot întru o muză); e mult ce s-a obţinut prin grija şi susţinerea folclorului autentic, netributar ingerinţelor sub-culturale. Şi am putea continua, neuitând formarea unui public deosebit de receptiv. Dar cine va căuta climatul organizatoric şi emulativ care a susţinut multul de mai sus, nu-l va găsi:

- nici în vreo revistă de specialitate (iubitorii de muzică folk sau rock nu au o asemenea revistă, şi cât s-ar bucura să fie – fie şi cât „Biletele de papagal” ale lui Tudor Arghezi! Şi nu numai că nu există o revistă, dar, în revistele care există, greu se câştigă o pagină (!) dedicată acestei muzici. În sensul acesta, „Flacăra” stă în fruntea topului de spaţiu acordat muzicii tinere. La „Săptămâna” avem iar un petic de muzică (pe vremuri era şi aici o pagină întreagă!) În celelalte publicaţii, la fel: petece şi iar petece, ozişoare de muzică pe care cei dornici să cunoască şi să urmărească pulsul muzicii folk, rock sau jazz, le citesc pe nerăsuflate (nici nu e greu!). Iar inimoşilor cronicari de specialitate le rămâne să viseze mult şi bine (cu ochii deschişi), cum s-a întâmplat de Anul Nou cu cel de la „Orizont”, că vor fi chemaţi în biroul redactorului-şef, iar acesta le va acorda pagina dorită (şi … neverosimilă);

- nici în programele de radio şi televiziune. Odată, parcă erau ceva emisiuni mai substanţiale, exista şi o emisiune ce începea la ora 20, dar ale cărei melodii vibrau şi după ora închiderii (21), exista un Club T cu un program excelent … Era odată … Dar nici atunci şi nici acum, în noianul de muzică transmisă pe calea undelor, nu te alegeai cu mare lucru, ca informare muzicală şi sub raportul oglindirii cât mai diversificate a genurilor (vom reveni la aceasta, mai jos). Doar un exemplu: poemul muzical Atom Heart Mother (Pink Floyd) nu-l puteai (parcă acum e altfel?!) auzi într-o emisiune specializată, ci trebuia să-ţi chinui urechile să-l auzi, ca fundal sonor, la un documentar făcut la uzinele … Dacia! Pink Floyd şi uruială de maşini! E drept, cei care au ochi de şoim pot depista în Programul Radio-TV (27.IX – 3.X.1981) o emisiune dedicată în întregime formaţiei de mai sus. Lăsăm cititorului neavizat plăcerea de a o găsi singur!

Un lucru însă pare clar: principiul de difuzare a muzicii bune se vădeşte a fi: ici-colo!!!

- nici în producţiile Electrecord, care, prin specificul ei, urmăreşte nu afirmarea sau promovarea unor tinere talente sau a unor manifestări live (a existat totuşi o excepţie!), ci, abia după ce succesul unui artist sau grup a fost confirmat, urmează – în credinţa unei bune vânzări a discului – post-afirmarea şi pe această cale.  Popate că e normal aşa, dar numai în condiţiile unei competente şi eficiente funcţionări a celorlalte mass-media;…, … ci multul obţinut va fi găsit a izvorî în încăpăţânarea benefică a Cenaclului Flacăra; în cooperarea realizată în câteva teatre binecunoscute din capitală; în activitatea meritorie a unor Case de Cultură, precum şi a unor Cluburi studenţeşti din capitală etc. Totuşi, sub o maximă exigenţă – e puţin! Şi fiindcă, nu ştiu cum, de la mult am ajuns la puţin (la puţinul multului, ca să fim mai clari), să fim mai tranşanţi şi cu acest puţin. Mai precis:

- e puţin ce s-a obţinut (ne raportăm, nu numai la…vremurile glorioase, se înţelege, ci îndeosebi la clipa prezentă) în sfera rockului, a muzicii de grup, prin excelenţă. Rockul românesc – e opinia noastră – se află într-o situaţie critică. Dacă urmărim din nou firul celor trei (doar) nici-uri de mai sus, vom remarca, de asemenea:

- lipsa revistei de specialitate. Cu toate acestea, coloanele existente par să oglindească fidel această criză a rockului autohton. Dacă, la început, „Flacăra” se ocupa atât de folk cât şi de rock, în prezent, fenomenul rock pare stins, cedând locul celorlalte genuri. Iar din rândurile „Săptămânii” răzbate constant un villonesc „Unde ne sunt formaţiile de altădată?”, ba chiar, în ultima vreme, „Unde ne sunt cântecele rock bune?”

- la radio şi în discoteci, precumpăneşte disco-ul, gen stimabil, de altfel, dar, în proporţia în care se aude (şi, mi se pare, nu numai la noi) riscă să devină un factor de „unidimensionalizare” (ca să folosesc termenul lui Marcuse). Am spune – chiar un factor de abrutizare. Hard-rockul, muzica progresivă, rockul electronic sunt genuri sublime, dar lipsesc cu desăvârşire. Ce înseamnă câteva măsuri ciuntite la orele târzii de noapte?!

- Electrecordul, de o bună bucată de vreme, oferă surprize. Totuşi, e regrtetabil că am rămas fără un disc Clasic XX sau Experimental Q…

Formaţiile rock, valoroase, din ţară, se pot număra pe degetele de la o mână. Şi facem numărătoarea aceasta cu gândul la potenţialul creativ, căci dacă am lua în considerare criteriul virtuozităţii şi/sau al eficacităţii…sociale (mai mult decât a celei culturale), numărul lor ar creşte.

Îţi pui întrebarea, de ce să te mulţumeşti cu degetele de la o mână, când poţi lucra cu ambele mâini. Mai exact, de ce nu avem mai multe formaţii rock care să atingă exigenţele înalte ale stadiului actual la care a ajuns genul? Talente sunt, neîndoielnic, dar vitregia rockului nostru stă altundeva. Chiar dacă presupunem găsită formula ideală de grup rock (lucru nu chiar atât de uşor), existenţa unei asemenea formaţii presupune un cadru propice de fiinţare (sală de repetiţii, for aparţinător, cu multă înţelegere) a unui echipament special, foarte costisitor (la acest capitol, Reghinul şi întreprinderile noastre electronice sunt extrem de nesatisfăcătoare), a unui cadru de afirmare, a unei retribuiri pe măsura muncii, şi a multor alte cele, de-ţi vine să laşi rockul şi să te apuci de…folk! Şi dacă te mai loveşti şi de indiferenţa unor factori de decizie (uneori chiar colegi întru muzică), se aşterne o mâhnire peste pasiunea ta curată.

E mult şi e puţin în ce s-a realizat până acum (iată, aproape un truism), important rămâne cum se vor păstra valorile pe care folkul le-a atins până în prezent şi cum va reuşi rockul (singur? nu-l paşte cumva o singurătate!) să se revigoreze.

Gabriel Petric
(octombrie 1981)