Bluesul gastro-pandemic

Băile TUŞNAD 2020, 3 - 5 septembrie. Este vorba despre prima ediţie a unui festival de blues din România, organizat ireproşabil, în condiţii vitrege şi cu fonduri insuficiente. Omul care a împlinit acest vis se numeşte Attila G. PILBÁTH! El este un membru cunoscut şi apreciat al însufleţitei comunităţi a bluesmanilor de la noi. Ne ştim bine mulţi dintre aceştia, ne (re)vedem, ne salutăm şi schimbăm impresii, la astfel de evenimente dedicate bluesului, peste tot în ţară, la Braşov, la Brezoi, la Buzău, la Cluj, la Focşani, la Ghelari, la Jimbolia, la Sighişoara, la Suceava, la Timişoara sau la Tulcea, chiar dacă nu am legat prietenie umană, ci doar spirituală. Apariţia acestui curent muzical la noi, poate fi rodul celor care l-au promovat după ‘89, menţionez celebrele cluburi bucureştene, Lăptăria lui Enache, Big Mamou şi vestita noastră comunitate, a colecţionarilor de la Blues cafe. Însă, Tusnad Gastro Blues Fest s-a dovedit a fi o premieră în aria dodecagonului festivalier dedicat bluesului, mai ales datorită dorinţei de-a promova odată cu muzica și zona ca destinație de ecoturism și gastronomie locală. Evenimentul este un concept unic datorită faptului că, pe durata festivalului, mai mulți bucătari profesioniști au gătit timp de 3 zile, în 10 restaurante din stațiune. Tema aleasă, „redescoperirea gusturilor”, ar trebui să dea un exemplu la nivel naţional pentru promovarea bucătăriei româneşti, ca mod de-a susţine turismul. Am participat la un „desmăţ” culinar, bineînţeles combinat cu o degustare de vinuri din zona Vrancea. Acest festin s-a petrecut la restaurantul Stânca Şoimilor foarte aproape de locul de desfăşurare al festivalului, terenul de fotbal din Băile Tușnad din strada Ciucaş nr. 66. Ambele locaţii sunt aşezate la poalele Pietrei Şoimilor, o formaţiune stâncoasă situată la o altitudine de aproximativ 848 m, pe versantul estic al Masivului Pilişca din Munţii Harghitei. Stânca Şoimilor este un impozant punct de belvedere pentru a admira fabuloasa privelişte a defileulului Oltului, staţiunea Băile Tuşnad, Lacul Ciucaş, Vârfurile Ciomătu, Surduc şi Cetăţii.

Degustarea de vinuri oferită de brandul Vincon, unul din cei mai mari producători de vinuri din ţara noastră, înfiinţat în anul 1949, a fost susţinută de şugubăţul somelier Robert-Claudiu Bentea care ne-a descris cele patru feluri de vin şi unul de spirtoase (Mirabilis Machina - Vin Roşu Cabernet Sauvignon & Fetească Neagră; Vin Rosé Verité; Mirabilis Machina - Blanc de Noir Pinot Noir; Beciul Domnesc Grand Reserve Tămâioasă Românească şi Vinars Special Reserve - Mioriţa 18 ani), alături de un delicios prânz, compus din: supă cremă de dovlecei, pulpă de raţă în sos cu piure de cartofi şi găluşte cu prune. O reteţă de succes gastronomic şi o lecţie de gentileţe. Doar la Tulcea am mai trăit un astfel de moment. Să ne fie de bine tuturor!

Călătoria cu Expresul Bluesului la Tinovul Mohoş şi Lacul Sfânta Ana s-a dovedit a fi o altă experienţă unică cu impact imediat asupra participanţilor. Am ascultat numai blues pe toată perioada călătoriei de 22 km cu trenuleţul şi ne-am bucurat de pitorescul şoselei ce şerpuieşte coastele masivului vulcanic Ciomătu-Puturoso în traseul nostru spre Tinovul Mohoş şi Lacul Sfânta Ana. Supranumită şi Turbăria Mohoş, ea este o rezervaţie naturală născută în unul din craterele gemene ale masivul muntos Ciomătu. Ea are o suprafaţă de 80 de hectare, este situată la altitudinea de 1050 m şi este separată de Lacul Sfânta Ana printr-o şa largă. În Turbăria Mohoş trăiesc plante relicve ce îşi au originea în epoca de gheaţă: muşchiul de turbă, pinul silvestru, vuietoare, merişorul, afinele, ligularia, bumbăcăriţa, precum şi celebra plantă carnivoră a insectelor, roua cerului. Lacul Sf. Ana este de origine vulcanică, unic în ţara noastră, situat în celălat crater al masivului muntos Ciomatu, cu 100 de metri mai jos decât Tinovul Mohoş. Acest lac se poate asemăna cu paleta unui pictor, are lungimea de 620 m şi lăţimea de 464 m. Suprafaţa lacului este de 19,5 ha, adâncimea maximă de 6 m, iar alimentarea cu apă se face exclusiv din precipitaţii atmosferice.

Tuşnad Gastro Blues Fest şi-a atins ţinta! În ceea ce mă priveşte, alegerea trupelor din programul festivalului a fost ireproşabilă, Attila G. PILBÁTH, dovedind o fină cunoaştere a potenţialului bluesistic intern. Sunt uimit cum această pandemie „a contribuit” indirect la inedita selecţie românească, ce-a condus la reuşita primei ediţii. După cum ştiţi, debutul acestui festival fusese programat pentru luna martie a.c., însă din motive obiective, a fost mutat în primul weekend al lunii septembrie, acel sfârşit de săptămână devenit celebru, datorită dichis ‘n’ blues-ului tulcean. Cum însă, nici acesta nu s-a putut desfăşura, Attila a ”preluat”, de comun acord cu Cristi Antonescu, această perioadă, pentru mica, dar inimoasa noastră comunitate de fani ai bluesului. A reuşit şi subliniez acest fapt, deoarece Attila G. PILBÁTH a dorit cu orice preţ să aleagă pentru luna martie a.c., cinci nume serioase ale bluesului românesc, ce s-au regăsit, cu două excepţii obiective (Borbély Szilárd, Liviu Pop), în varianta pandemică de septembrie. Astfel, Quo Vadis şi Bluescore s-au „metamorfozat” favorabil în excepţionale trio-uri: “Leslie Wolf” (Laci Farkas) & The Groovemakers, respectiv, Vali Răcilă/Raul Kusak/Hanno Höfer. Primul trio, marea surpriză a zilei de vineri, a contribuit esenţial la succesul întegrului festival. Al doilea trio, Răcilă-Kusak-Höfer este deja o fraternitate care garantează reuşita oricărui viitor organizator de evenimente dedicat bluesului. Fără prea multe ocolişuri, chiar şi izbânda financiară i-o pot anticipa.

Până la prezentarea întregului program al festivalului, nu uit să consemnez atrăgătoarea expoziţie foto a artistului-muzician Cristian Oprea care ne-a surprins plăcut cu scene din povestea bluesului, cu personalismul portretistic uman şi cu viziuni proprii ale încântătorului peisaj transilvan.

Carismasticul actor, ELIAS FERKIN, s-a dovedit o alegere inspirată în postura de prezentator, ţinuta sa rafinată şi inflexiunea vocală nepărtinitoare, au oferit spectatorilor un cadru festiv, de bun simţ şi moralitate, pe care mi-l doresc şi în alte împrejurări.

Prima zi a festivalului, joi 3 septembrie 2020, a debutat fix la ora 17 şi i-a avut invitaţi din România pe: Cristi Copaciu, Berti Barbera, Nicu Patoi şi Rareş Totu. Seara a fost închisă de singura prezenţă străină din festival, americanca DEDE PRIEST, acompaniată de un destoinic quartet olandez, Johnny Clark’s Outlaw, binecunoscut iubitorilor bluesului de la Braşov.

Admirabila vocalistă Dede Priest este originară din Dallas, Texas, şi de ceva vreme cântă alături de trioul Johnny Clark’s Outlaw, cu care a câştigat notorietate şi respectul fanilor, în special după reuşita albumului Flowers Under The Bridge (Creeping Fig Records, 2017), unde o descoperim cântând cu abilitate la chitară şi vioară. Încă de la primele ei albume, Candy Moon din 2007 şi Kinky at The Root din 2011, lansate tot la Creeping Rec. în Olanda, DEDE ne-a învăluit cu calităţile interpretative deosebite şi uşurinţa de-a cânta. Reuşita showului lor se datorează energicelor fuziuni ale bluesului cu elementele din muzica rock, soul, gospel, folk sau country. Johnny Clark aka Hans Klerken mi-a provocat nostalgii, vocea sa fiind aievea lui Iuliu Merca în interpretarea celebrei Hey Joe, compoziţie William Moses Roberts Jr., însă devenită mare hit datorită lui Jimi Hendrix (apropó, pe 18 septembrie se împlinesc 50 de ani de la moartea sa) De pe ultimul EP, Crocuses from the Ashes, vă invit să ascultaţi Texas Hurricane şi Vermillon Allure şi vă veţi convinge de prospeţimea reuşitelor combinaţii ale bluesului, cu muzica soul şi jazz. În seara a doua a festivalului, Dede Priest şi Johnny Clark’s Outlaw au participat la jam-session-ul anunţat în program, demonstrând buna armonizare cu excepţionalii muzicieni români, hârşiiţi în mai toate subteranele casei bluesului de la noi.

Tânărul chitarist bistriţean, Cristi Copaciu, a venit însoţit de rigurosul Marcel Moldovan la baterie, ritmicul Cristian Dragomir la chitară bas, admirabilul vocalist originar din Carei, Eduard Santha (l-am apreciat şi la Vocea României!) şi, plăcuta surpriză (pentru mine cel puţin), Răzvan Trifan la saxofon. Şansa de-a deschide un festival de blues, aflat la prima ediţie, ar putea produce firesc, emoţii sau stângăcii în evoluţia scenică. Din contră am putea spune, Cristi Copaciu şi trupa sa au demonstrat contrariul, temeinicia şi siguranţa interpretărilor celor cinci tineri le vor sedimenta apariţiile şi-i vor propulsa în elita de mâine a jazzului. Deocamdată, „hârjoana” cu bluesul atrage plăcut atenţia, însă nu coagulează o entitate trainică. Totuşi, nu cred că va mai dura mult până când acest promiţător cvintet să concretizeze o amprentă recognoscibilă, fuzionând invariabil bluesul şi jazzul. Cristi Copaciu Band l-a avut invitat, pentru două piese (Crossroads şi Pride and Joy), pe Paul Negoiţă, impresionanta voce a energicului cvintet Hot Leeks (cu Iulian „Mugurel” Vrabete la chitară bas, George Baicea la chitară electrică, Vali Vătuiu la baterie şi Adrian Mondescu la claviaturi).

Duo-ul Barbera - Patoi a prezentat publicului cele mai rafinate piese ale noului lor album, unul din cele mai bune de blues acustic, poate cel mai valoros din toată zestrea bluesului nostru de după ’89 (vezi recenzia lui aici). Blue Drops este un album de pus în ramă, iar piesele alese sunt la fel de bine cântate şi live, dovedind experienţă şi simţ artistic desăvârşit. Nicu Patoi ne-a răsfăţat întotdeauna cu iscusinţa sa interpretativă, fie că a fost vorba de muzică rock sau blues.

Experimentatul chitarist Rareş Totu, fondatorul trupelor Trans Expres 1987 şi Midnight Sun, a venit însoţit la Băile Tuşnad de muzicienii: Dean Bowman - un excepţional vocalist de origine americană, care a făcut parte timp de zece ani din grupul funk Screaming Headless Torsos, discretul claviaturist Cosmin Farcaş, echilibratul basist Vladi Săteanu şi bine-temperatul toboşar, Hanes Radu. Pentru cine nu-i cunoaşte, ar trebui să nu piardă viitorul lor concert, formula de-acum, Totu Rareş Midnight Sun feat. Dean Bowman, fiind de departe una din cele mai reuşite pe care le-a născut sfâşietorul chitarist clujean. În curând, Totu Rareş va împlini 55 de ani, ocazie cu care îi urăm un sincer, La mulţi ani! El a reuşit să-şi desăvârşească un stil propriu de interpretare, dinamic, expresiv şi cuceritor cu care orice cârcotaş marginal, poate fi redus la tăcere. Una din compoziţiile emoţionante ale lui Dean Bowman, The Sour, a produs rumoare şi a stors lacrimi fanilor bluesului de la masa noastră şi nu numai... Le doresc cât mai rapid posibil un album de autor. Live sau în studio, nu contează, cred că ar fi extrem de necesar pentru excelenta carte de vizită a acestui merituos grup.

Ziua de vineri, 4 septembrie 2020, a fost deschisă de binecunoscutul muzicuţist Marcian Petrescu împreună cu garnitura sa acompaniatoare, Trenul de Noapte, apoi am savurat excepţionalul recital al trioului Vali Răcilă/Raul Kusak/Hanno Höfer, după care, “Leslie Wolf” (Farkas László) & The Groovemakers au incins spiritele bluesului cu vigoarea rockului clasic.

Marcian Petrescu a venit însoţit de garnitura regală a Trenului de Noapte compusă din Vali Vătuiu la baterie şi Matei Puşcaru la chitară bas şi Mihai Alexandru Tacoi la chitară electrică. Excelent sudaţi ritmic, cu remarcabilă abilitate tehnică, cu bune compoziţii şi la fel de bine alese coveruri, Marcian Petrescu şi Trenul de Noapte au cucerit definitiv (şi) audienţa de la poalele Stâncii Şoimilor. Le urăm succes în al douăzecelea an de experienţe concertistice! A fost o inspirată deschidere a celei de-a doua zi de festival, în care publicul a putut sta fără grija ploii umede în aer liber şi a reuşit să se deplaseze oriunde în voie, la standul de suveniruri, la cortul cu delicatese, spre a descoperi deliciile zonei, - de aici noi ne-am delectat, două zile la rând, cu suculentul ciolan presat la grătar -, şi mai apoi, la aprovizionarea cu băuturi specifice zonei, dintre care putem recomanda, seducătoarea palincă de prune.

Vali Răcilă, Raul Kusak şi Hanno Höfer au format trio-ul tranhumanţei bluesului, din delta fluviului Mississippi pe marginile Oltului. Aşa cum ne-a obişnuit, în mai toate apariţiile scenice, Sir Blues Vali Răcilă, aduce cu sine cumsecădenia bunului simţ muzical devenind portavocea originii amărăciunii bluesului. Cei trei aşi ai pastoralei bluesului de la noi, ne transmit prin viziunea lor, invocarea străbunilor ce mărturisesc cu rafinament mesajul lor.

Leslie Wolf este traducerea în engleză a numelui Farkas László - binecunoscutul chitarist al trio-ului QUO VADIS, pe care îl vom vedea cu siguranţă la anul, probabil în ultimul weekend de mai -, iar toboşarul Gabriel Bot și basistul Horațiu Silași au fost... într-adevăr, The Groovemakers. Acest grup înființat de Laci (voce, chitară, muzicuţă) ca un trio de (power) blues–rock, presărat cu elemente de funk, a convins din primele acorduri de mireasma indubitală a rockului timişorean, parcă de pe alt tărâm, din altă vreme, de la o cu totul altă şcoală. Bineînţeles că nu a mai stat nimeni locului, secundele recitalului lor trecând mai repede decât pâlpâirea clipei. Îi aşteptăm negreşit şi la Bucureşti!

De la ora 21:45, Pandemic Jam Session a ţinut publicul în priză mult peste miezul nopţii, în ciuda vremii umede, total neprielnice unui show de anvergură. Au participat mulţi invitaţi români şi străini, printre care amintim pe: Dede Priest, Johnny Clark, Ray Oostenrijk, Leon Toonen, Laci Farkas, Costin Oprea, Marcian Petrescu, Gabi şi Vlad Isac, Yokko, Watzatka “Watzzy” Robert şi sufletul petrecerii, Raul Kuşak.

În ultima zi de festival ne-am delectat cu un stilat Fernet Blues Companny, ce-au fost succedaţi de al doilea trio incendiar din festival, Stones Free adică Ochescu / Tomaselli / “Clopo”. Ultimele două trupe ce-au evoluat sâmbătă, 5 septembrie 2020, au fost: quartetul lui AG Weinberger şi cvintetul lui Hanno Höfer, Nightlosers.

Recitalul trupei Fernet Blues Company, pe care i-am văzut şi în oraşul de origine, cu altă ocazie, a fost impresionant. Nici ştiu pe cine să laud mai mult! Toţi au dovedit un profesionism desăvârşit şi o vitalitate de invidiat. Cristian Oprea mi-a amintit de recitalul excepţionalului Charlie Musselwhite de la Bucureşti, când ne-a lăsat pe toţi cu gura căscată, de temperamentul şi intensitatea cu care ne-a cântat, vocal sau cu muzicuţa, compoziţii proprii sau coveruri clasice. Gabi Isac este un basist cu groove atomic, iar fiul lui, Vlad Isac, îi moşteneşte cadenţa, însă studiul individual i-a desăvârşit un tipar ritmic fecund. Astfel, pe acest fundal bine chibzuit au putut susţine harnice ofensive chitaristice Vetró Bodoni Sebestyén András şi energicul vocalist Ionuţ „Yokko” Constantin. În concluzie, Fernet Blues Company are vibraţie, aromă şi substanţă!

Cel mai înalt moment artistic al festivalului a fost recitalul trio-ului STONES FREE, cârmuit inteligent de excepţionalul chitarist Florin Ochescu. El a avut alături o secţie ritmică de excepţie: Lucian Sorin „Clopo” Cioargă unul dintre cei mai buni baterişti români şi Alex Tomaselli eminent basist şi unul dintre cei mai sensibili vocalişti de blues de la noi. Recitatul power-trio-ului Stones Free, deşi a fost nejustificat de scurt, numai patruzeci de minute plus bis, a fost îmbelşugat şi exploziv, plin de virtuozitate şi improvizaţii vibrante, ce-au cucerit din start spectatorii şi i-au ridicat în picioare. Un setlist bine pus la punct, care a avut de toate, blues de la mama lui, blues alb, rock şi jazz, toate bine amestecate în creuzetul experienţelor personale. Iată setlistul Stones Free: Before You Accuse Me (Eric Clapton), I Can't Be Satisfied (Willie Dixon, Muddy Waters/Buddy Guy), Sitting On Top Of The World (Cream), Honky Tonk Women (The Rolling Stones), Spoonful (Howlin’ Wolf), Chevrolet (Robben Ford), Stop Breaking Down (Robert Johnson/The Rolling Stones), I Just Want to Make Love to You / My Generation (Etta James/The Who), Rock Me Baby (Lil' Son" Jackson; Joe Josea; B. B. King manieră ZZ Top), iar la bis au cântat (I Can't Get No) Satisfaction (The Rolling Stones). A fost un show copleşitor!

AG Weinberger a venit cu o formula nouă faţă de Brezoi, ireproşabilul claviaturist Szabó Zolt (a nu se confunda cu excepţionalul chitarist timişorean de la Survolaj!) cu a sa orgă veche Hammond B3 a făcut deliciul publicului, iar destoinicul Ciprian Leu la baterie şi compozitorul, pedagogul şi instrumentistul Virgil Popescu la chitară bas (o altă surpriză plăcută pentru mine!), au marcat ritmic toate momentele recitalului mult întârziat. AG a ales bine repertoriul, a demonstrat că talentul, experienţa şi statura fac casă bună bluesului, dar a surprins neplăcut prin câteva afirmaţii de genul ”Poate că ştiţi, poate nu, eu am început să-mi clădesc un alt imperiu în altă ţară. Asta rămâne, da! Nu e uşor nicăieri, trebuie să mă extind, pentru că România, deja ca şi pantof… mă strânge.”. Aceste controversate alocuţiuni verbale îi trădează până la urmă, neputinţa de-a demonstra gentileţea unui jupân al bluesului. Este păcat ca aceste vorbe spuse în pripă atrag după sine comentarii şi zâzănii. Umbresc indirect o frumoasă activitate de 35 de ani în serviciul muzei Euterpe.

NIGHTLOSERS a fost cel mai bun recital al festivalului, cel mai autentic, mai pur românesc şi, bineînţeles, cel mai gustat de public, “…built for comfort, I ain't built for speed”. Hanno Höfer (voce, chitară, muzicuță, ukulele, washboard), Jimi “El" Lako (vioară, chitară, mandolină, banjo), Grunzo Geza (keyboard), Lucian Pop (chitară bas) şi Claudiu "Naşu" Purcărin (tobe, porci) au reuşit să anime audienţa, să-i adune în faţa scenei, să-i bine dispună, mulţi dintre ei sau dintre ele, păstrând distanţa!, au început să zburde din loc în loc, pe lângă mese sau băncuţe, redobândindu-şi libertatea lunilor de izolare pandemică. A fost o plăcere să revedem bucuria descătuşată de pe feţele oamenilor, a fost o satisfacţie a tuturor celor prezenţi pentru bluesul ardelenesc şi pentru o binemeritată încheiere en fanfare a festivalului.

Închei istorisirea mea aici, remarcând la superlativ şi echipa responsabilă cu sunetul incredibil de bun pentru condiţiile neprielnice: Zolya Zsolt şi Gabriel Isac zis Baștanu'. Transmisiunile în direct pe pagina festivalului şi pe FB au fost urmărite de mii de fani ai bluesului din România şi nu numai. Ele încă stau mărturie tuturor celor care nu au crezut în posibilitatea organizării unui festival în condiţii pandemice şi de vreme rea. Aici mă refer în special la prima zi din festival, o ploaie mocănească care părea că nu se mai termină şi care putea împiedica desfăşurarea în bune condiţii tehnice a festivalului. Nu a fost aşa, totul a fost bine protejat de intemperii, înclusiv noi, spectatorii, până aproape de sfârşitul recitalului Dede Priest când frigul ne-a gonit. Ne-au fost de mare ajutor, excepţionale arome ale băuturii tradiţionale ardeleneşti, ce-au fost rând pe rând apreciate şi comentate, alături de oficialii zonei, rămaşi pe baricade alături de noi, susţinătorii Bluesului de pretutindeni, Nelu, Diana, Tolea, Cornel, Relu, Flori şi subsemnatul.

Mulţumesc prietenilor, Adrian Mociulschi şi Genu Ariseanu, pentru excepţionalele mărturii fotografice de la prima ediţie a festivalului de blues de la Băile Tuşnad.

Sugerez la sfârşitul expozeului meu câteva din trupele şi interpreţii de blues ce pot aduce satisfacţie iubitorilor de frumos, bun gust şi tehnică interpretativă: Baicea Blues Band, Bega Blues Band, Ride on Band, OXIGEN, Cyfer Blues Band, Foxy Lady Band, Ceaţa Blue, Florin Giuglea Group, Soul Serenade, Southerman Robbie şi Cătălin "Tzetze" Rădulescu. Attila G. PILBÁTH şi organizatorii Tuşnad Gastro Blues Fest au de unde alege viitorii protagonişti români pentru ediţiile viitoare. Le doresc mult succes!

Radu Lupaşcu
15 septembrie 2020

Foto:
Adrian Mociulschi (1-4, 7, 9, 11-13, 15-25),
Genu Ariseanu (6, 8, 10, 14),
Radu Lupaşcu (5)

Noi şi El

De-ar fi să îndrăznesc a crede că Dumnezeu împrumută chipul vreunui pământean din zilele noastre, aș spune că acela este al lui Roger Waters.

L-am văzut de curând într-un interviu acordat publicației Rolling Stones (via Skype, cum se practică în pandemie). Opiniile lui critice, brute și chiar brutale, despre administrația americană actuală, despre clasa politică proțăpită la conducerea mai tuturor statelor, despre problemele omenirii, în general, pot fi discutabile și combătute, dar nu ignorate. Orice om învățat să gândească singur va aprecia sinceritatea și bunele intenții ale artistului cu, probabil, cea mai acută privire asupra ultimilor 50 de ani, trăiți de el pe culmile disperării, vorba lui Cioran. Waters este rocker bătrân, dar lucid și neobosit, gata să pornească într-un alt turneu mondial, cu speranța că muzica și spectacolele sale vor destupa mintea cât mai multor tineri și vârstnici, captivi ai naivității. Asta și-a dorit, și asta a încercat să facă în precedentele eforturi.

Dar strădania lui, dacă stau strâmb și judec ponciș, aduce în oarecare măsură cu a lui Dumnezeu, cel din Vechiul Testament, temutul YHWH al evreilor. Dezamăgirea atotprezentului – nu și atotputernic! – Demiurg față de rezultatul creației transpare în diferite pasaje din Biblie. Acuzatoarele cuvinte rostite, de pildă, prin gura prorocului Ieremia, traduceau inclemența lui Yahve față de neastâmpăratul său popor, dedat în acele timpuri la impardonabile păcate. Roger Waters constată azi că: „Homo sapiens se află în impas – putem fie să dăm drumul la iubire, să ne dezvoltăm capacitatea de a empatiza unii cu alții și să facem lucruri pentru binele planetei, sau putem să rămânem Comfortably Numb și să continuăm, ca niște orbi, cu marșul spre moarte“ (citat în maximumrock.ro, 18.07.2019).

Yahve își manifesta nemulțumirea față de toți ai săi, chemându-i la ordine sub amenințarea unor pedepse groaznice. Waters își scuipă disprețul doar față de liderii popoarelor, acuzați in corpore de proastă guvernare. Concertele date în siajul albumului din 2017, Is This the Life We Really Want?, au o scenetă semnificativă, pe la jumătatea piesei Dogs: purtând măști de latex cu chipuri de porci, Waters & trupa de acompaniament beau șampanie din pahare subțiri, închinând către publicul din sală cu gesturi de condescendență tipic politicianiste. Aparent plin de aroganță, ca orice reprezentant al clasei „superioare“, beneficiara favorurilor nemeritate, Waters dă semne de vizibil disconfort și ridică o pancartă pe care scrie: PIGS RULE THE WORLD! Reacția publicului, normal, e de revoltă. Lăsând jos primul carton și smulgându-și masca, Waters înalță apoi altul: FUCK THE PIGS! Privitorii, în extaz, izbucnesc în urale, agitând pumnii cu degetul mijlociu îmbățoșat, gest ce nu mai necesită explicații. A spune că momentul e un simplu act cathartic, l-ar sărăci de semnificație. Și totuși…

Spectacolul pus în scenă cu prilejul acelui turneu e absolut grandios. Nu doar un ecran de proiecții lat cât scena și înalt până-n tavanul sălii susține derularea graficii fabulos de bine concepute și extraordinar de expresive (adjectivele mele suplinesc palid ce se poate vedea). Un al doilea ecran se deschide perpendicular pe primul, însoțit de efecte pirotehnice și sonore. Senzația este cu totul deosebită. N-am avut ocazia să asist la o reprezentație, nici să intru astă toamnă, într-un cinematograf băștinaș, la unica prezentare a filmului selectat oficial pentru Mostra venețiană. Am primit însă – cadou de Paște! – versiunea pregătitoare a discului blu-ray, cu apariție la o dată incertă. Dacă un televizor modest pare să explodeze de greutatea mesajelor încapsulate în culori și sunete, cum o fi într-o sală destinată anume?

Waters constată antagonismul etern dintre „Noi și Ei“, fără să propună altă soluție decât cea hristică: dragostea. E frumos. Dar e suficient?

Dumitru Ungureanu
30 aprilie 2020

(Material preluat cu acceptul autorului din Suplimentul de Cultură, rubrica Rockin by myself)

Detectând noi talente

Sub tradiționala egidă a Casei de Cultură a Studenților din Cluj-Napoca (director: Flavius Milășan), recent avu loc cea de-a 28-a ediție a Festivalului Jazz Napocensis. Anduranța acestui fenomen, fără pereche la Cluj, se datorează primordial profesorului/dirijorului Stefan Vannai, totodată și lider al Orchestriei Gaio, pe care a fondat-o în 1982. Ca în fiecare an, centrul de greutate al evenimentului l-a constituit Concursul studențesc de jazz. Mulți dintre premianții trecutelor ediții și-au confirmat ulterior valoarea, nu doar pe plan național. Mă gândesc, de exemplu, la pianistul/compozitorul Lucian Ban, întâiul jazzman român lansat într-o carieră de succes în „patria jazzului”, recte USA, anume în epicentrul ei cultural − megalopolisul New York; cântăreața Elena Mîndru s-a instalat confortabil în peisajul jazzistic finlandez; trompetistul Mihai Sorohan s-a afirmat în Lituania și Norvegia; vocalista Maria Răducanu își manifestă talentele diversificate, atât acasă cât și pe felurite meridiane; Cristina Bitiusca s-a aclimatizat în Paraguay (alături de Alcides Ovelar, apreciat interpret la harpa paraguayană) ș.a.m.d.

O constatare generală se impune de la bun început: în pofida subfinanțării cronice și a sâcâitoarelor carențe de ordin material, evoluțiile junilor interpreți înscriși la Concurs, originari din diverse zone ale arealului românesc, denotă persistența talentului muzical-jazzistic în rândurile acestei națiuni (grav afectate, după eliberarea din 1989, de deplorabilul fenomen al „hemoragiei creierelor”). În fapt, quasi-unanimitatea grupurilor pe care le-am urmărit la Sala Europa a CCS merită felicitări. Misiunea juriului ‒ alcătuit din Ștefan Vannai, Alexandru Melak, Dorel Rohian, Cristina Petrescu & subsemnatul ‒ fu cu atât mai dificilă. Deoarece categoriile de premiere sunt prestabilite, au existat și situații în care unii interpreți nu au putut beneficia de evidențieri individuale, ceea ce s-a compensat oarecum prin atribuirea unui premiu întregului grup din care ei făceau parte. Un asemenea caz a fost însăși trupa Jazzissimo, laureată al Trofeului Festivalului la categoria formații. Se cuvine apreciat faptul că ultimele trei ediții ale Festivalului J.-N. au avut pe treapta supremă a Concursului reprezentanți ai Secției de Jazz a Conservatorului din Iași (departament condus de cunoscutul pianist/compozitor/profesor de jazz Romeo Cozma. Componența în care formația a evoluat la Cluj e următoarea: Cristian Bantaș/baterie, Iuliana Anton și Paulina Popa/ vocaliste, Alex Trufia/pian, Georgian Plutașu/ghitară. Doar considerente de ordin formal au împiedicat decernarea acestui Trofeu, în formulă ex aequo, încă unui grup moldav. Prin urmare, excelentului TriEthno (alcătuit din studenți basarabeni aflați la studii în România) îi fu acordat Premiul I. Combinația vocal-instrumentală e în acest caz pe cât de originală, pe atât de riscantă: Natalia Țurcan/voce, Cristina Lazariuc/ghitară-bas, Cristian Bantaș/baterie. Deși lipsiți de suportul unui instrument armonic, cei trei interpreți originari din Chișinău ne-au vrăjit prin alchimice combinațiuni de ethos arhaic și jazz postmodern, oarecum pe linia post-bartokiană a formulei inițiale a grupului Trigon (acea inestimabilă expresie jazzistică a spiritualității române la trecerea dintre secolele XX-XXI, datorată în primă instanță lui Anatol Ștefăneț/violă, Sergiu Testemițanu/ghitară/bas, Oleg Baltaga/percuție). În urma evoluțiilor sale, decisive pentru succesul ambelor grupuri, bateristul Cristian Bantaș a recepționat, de asemenea, un binemeritat Premiu I la categoria instrumentiști. Merită felicitări/încurajări și alți tineri promițători, care au primit Trofeul J.-N. instrumental și, respectiv, vocal: Vlad Briciu, un pianist debordând de fantezie, în etate de doar 18 ani, format în atmosfera Festivalului de Jazz și Blues organizat de părintele său Liviu Briciu la Câmpina; la rândul ei, cântăreața Stefania Semeniuc din Satu Mare a demonstrat certe aptitudini în sfera vocalizărilor de tip scat, acompaniată fiind de Matyas Bereczky, un pianist cu alură intelectualist-componistică, ce a infuzat salutare doze de swing mini-recitalului prezentat în duet.

O plăcută surpriză ne-a oferit originalul big band Opțional Jazz Band, alcătuit din studenți în anul întâi ai Academiei Naționale de Muzică din Cluj. Constrâns de … condiționările instrumentale cărora le erau subordonați interpreții, dirijorul Stefan Vannai a reușit performanța de a omogeniza sonoritățile unei secțiuni de cordari, cu acelea ale câtorva intrumente de suflat disparate și cu o secție ritmică încă destul de palidă. Și totuși, efectul de ansamblu ‒ îndeosebi în pasajele tematice ‒ transmitea o energie juvenilă de-a dreptul cuceritoare. Aș mai menționa meritoriile evoluții ale altor participanți la Concurs: Duo-ul Costinela Toma/voce & Florin Pană/pian (Pitești), vocalistele Alexandra Cojocariu, Lorena Cernișov, Nicoleta Stoian, Sorana Ionescu (toate din Centrul Universitar Cluj), pianistul turdean Daniel Florea, Marinela Radu (C.U. București), ghitaristul Georgian Plutașu & pianistul Alex Trufia (ambii din C.U. Iași), și ‒ tot de la Cluj ‒ trupa Jump și percuționistul de 11 ani (!) Alexandru Onac. De reținut atractivele versiuni conferite celebrei compoziții a lui Johnny Răducanu Jocul țambalelor de către duo-urile vocale Iuliana Anton / Paulina Popa din Iași și Alexandra Cojocariu / Lorena Cernișov din Cluj.

În cadrul Galei propriu-zise, am urmărit un concis recital al big band-ului Gaio. Deși majoritatea componenților săi actuali sunt studenți din anii începători ai ANMGD, și deși pentru repetiții nu au avut la dispoziție decât vreo două luni, dirijorul Stefan Vannai a reușit (pentru a câta oară?) să obțină din partea lor acea sonoritate de ansamblu plenară, dinamică dar echilibrată, pe alocuri chiar strălucitoare, capabilă să însuflețească publicul și să evoce zilele de glorie ale orchestrelor de swing. Apropo: de remarcat aportul energizant al bateristului Adrian Balaban pe tot parcursul recitalului, suplinind în bună măsură absența (datorată circumstanțelor actuale) a unor soliști care să creeze improvizații semnificative. Printr-o suprapunere involuntară, frumoasa reprezentație a acestui ansamblu − care, de aproape un sfert de secol, aduce onoare și prestigiu Academiei Naționale de Muzică G. Dima din Cluj − a coincis cu Gala Aniversară ocazionată de împlinirea Centenarului prestigioasei noastre instituții patronatoare. Cum Festivalul fusese antamat cu mult timp în urmă de către CCS (ceea ce făcea imposibilă o decalare de programe) dirijorului Stefan Vannai a decis să confere acestei prestații a ansamblului Gaio un caracter omagial, în onoarea mult-iubitei Alma Mater Studiorum a muzicii transilvane.

O minunată inițiativă a venit din partea lui Iosif Sătmăreanu, ex-membru Gaio, actualmente apreciat interpret la trompetă și flugelhorn în medii elevate ale muzicii clasice. Dar cum contaminarea cu „morbul jazzului” pare a fi incurabilă, junele instrumentist ne-a propus un scurt recital revigorant, bazat pe rețeta brevetată de compozitorul/jazzmanul francez Claude Bolling: Toot Suite for Trumpet & Jazz Piano − lucrare concertantă ce transgresează delimitările (adeseori retoric-abuzive) dintre partitura clar definită și o interpretare favorizând frazarea de tip jazzistic. O atare mixtură între sofisticarea barocă și swingul contemporan cucerește un public larg și divers, după cum s-a văzut și din reacțiile spectatorilor prezenți în Sala Europa. Să nu uit: cvartetul condus de Sătmăreanu se cheamă Oscar și îi mai are în componență pe Flavius Ianchiș/pian, Adrian Muntean/bas și Dorin Pop/percuție.

Grație eforturilor depuse de polivalentul muzician Michael Crețu (nepot al notoriului Johnny Răducanu, omagiat pe parcursul ediției curente a Festivalului J.N.), am asistat și la câteva mostre din preocupările unor artiști apropiați de sfera jazzului, ce activează în Manchester (conurbația britanică unde rezidează Crețu de vreo trei decenii). Piesele propuse de aceștia reflectau multiculturalismul ce prevalează actualmente pe scena muzicală a Insulei din Vestul Europei: scoțiana Hannah McCabe/clarinet, bosniaca Sanja Govorcin/vocal & pian, kurdul Dana Ismaili/voce, sudanezul MNIB/rapper.

Last but not least, contrabasistul Michael Crețu ne-a oferit un reconfortant program, în compania colegilor săi de Trio, britanicii Ed Barnwell/pian și Myke Wilson/baterie. Repertoriul reunea, fără complexe, diverse orientări tematice și stilistice, de la preclasic la postmodern. Interesante mi s-au părut referințele la proprii antecesori, de care nepotul lui Johnny Răducanu nici nu vrea, nici nu poate să uite. Tentativa sa constă în a transfigura această moștenire în termenii sensibilității noastre actuale, ca un ecou la ceea ce muzicologul Dumitru Avakian aproxima după cum urmează: „Sunt frământări ale câtorva generații de pălmași care au împletit simțiri și sunete, de părinți și de copii, de lăutari din tată în fiu, din stirpea lui Petre Crețu Șolcanu, de dunăreni care au înmiresmat cu cântecele lor așezările Brăilei.” (cf., text introductiv la Johnny Răducanu − Legacy for Jazz, Ed. Muzicală, București, 2006). Crețu își exprimă deschis și alte afinități muzicale, cum ar fi cele ținând de melosul bizantin, brazilian, sau balcanic. Componenta pianistică pare adeseori tutelată de maniera lui Ramsey Lewis, în timp ce Wilson excelează printr-o flexibilitate percuționistică evident marcată de rădăcinile sale caraibiene. Un program cu incontestabilă aderență la public, primit de acesta cu ovații. Cam acestea fuseseră impresiile pe care mi le notasem anul trecut, după evoluția celor trei la Festivalul de Jazz de la Brăila, urbea natală a lui Johnny Răducanu. La finele lui 2019, la Cluj, am sesizat indeniabile progrese în articularea discusului muzical, printr-o judicioasă interacțiune între membrii Trio-ului. Pe de altă parte, Michael Crețu și-a manifestat atât talentele solistice (printr-un ambițios recital de unul singur, ca suport live pentru lansarea unui întreg album de contrabas solo, dedicat Conexiunii Bizantine), cât și cele de partener de confiență pentru avântatele fulgurații pianistice ale lui Barnwell, și pentru nesecata inventivitate improvizatorică a percuționistului Myke Wilson. E de adăugat, de asemenea, latura componistică a personalității lui Crețu, evidențiată pe recentul album The Balkan Connection, interpretat în aceeași formulă instrumentală, cu joviala implicare a companionilor săi: toate piesele de pe album sunt semnate Michael Crețu, mai puțin emoționanta versiune a compoziției lui Johnny Răducanu, intitulată October Song. Pe lângă valoarea lor muzicală, acești muzicieni demonstrează totodată că sunt oameni de caracter: dispuși să-și încânte spectatorii, chiar și atunci când un Festival de vechimea lui Jazz Napocensis continuă să reziste prin devoțiunea (neremunerată!) a protagoniștilor săi.

 Virgil Mihaiu
31 ianuarie 2020

Legenda foto:
1. TriEthno: Natalia Țurcan/voce, Cristian Bantaș/baterie, Cristina Lazariuc/ghitară-bas.
2. Instantaneu din timpul festivității de premiere.
3. Trompetistul Iosif Sătmăreanu - liderul Cvartetului Oscar.
4. Contrabasistul Michael Crețu, nepot al lui Johnny Răducanu.
5. La masa juriului (de la stânga la dreapta): Virgil Mihaiu, Cristina Petrescu, Ștefan Vannai, Alexandru Melak, George Freundlich, Dorel Rohian.