Baia Mare - One Jazz Festival, ediția a doua

Grație talentului diplomatic al lui Eddy Keller, avui onoarea de a colabora (din punct de vedere jazzologic) la One Jazz Festival-ul pe care el îl organizează la Baia Mare, sub egida Asociației OneSound. Echipa O.J. se compune din Eddy & Delia Keller / manager, respectiv, organizatoare; Alina Conțiș / design grafic; Dan Jilavu / logistică; Alexis Selăgianu / Web master; Mihai Jiromir / promovare online.

Întâia plăcută revelație a constat în apetența manifestată de publicul băimărean față de propunerea lui Keller. Sala Teatrului Municipal din localitate a fost arhiplină, la fel ca anul trecut, la prima ediție. De asemenea, constatai cu bucurie că mare parte dintre evaluările mele prealabile (expuse în avancronici apărute în publicațiile Tribuna din Cluj și Cultura din București) fură confirmate de prestațiile scenice propriu-zise. Ca atare, în mini-cronica de față mă voi opri asupra câtorva momente de vârf ale salutarului eveniment.

Péter Sárik Trio face parte, în prezent, dintre cele mai active formații de jazz ale Ungariei. Liderul este un prolific pianist, compozitor, aranjor, pedagog, de o invidiabilă versatilitate interpretativă. Aceasta se repercutează și asupra interacțiunii, întotdeauna în parametri unui cert profesionalism, cu partenerii săi de grup: Tibor Fonay / bass și Attila Gálfi / baterie. Din fericire, în ultimii ani, Sárik și-a orientat preocupările și înspre țara noastră, atât ca apreciat interpret − prin colaborări cu vocalista Luiza Zan − cât și ca membru în jurii festivaliere, sau protagonist al unor ateliere de creație. Spectatorii băimăreni au avut șansa de a savura versiunea live a recentului album al celor trei, simplu și elocvent intitulat Bartók X. E vorba despre o adevărată provocare: o transfigurare din unghiul sensibilității contemporane a profunzimilor creației bartókiene. Cu atât mai mult, cu cât genialul compozitor născut la Sânnicolau Mare (în extremitatea vestică a Banatului) a influențat în mod decisiv evoluția esteticii jazzistice spre statutul de egal între egali printre avatarurile muzicii contemporane. Din vastul material tematic al capodoperelor lui Béla Bartók, pe amintitul album discografic figurează câteva piese celebrisime: Allegro barbaro, trei dintre Dansurile românești (culese de compozitor în uimitoarele sale campanii de documentare prin Transilvania începutului de secol XX), secvențe din Mikrokosmos, Adagio din Concertul pentru pian nr. 2 etc. Deși Sárik nu ezitase să abordeze, tot din perspectivă jazzistică, universul beethovenian, aș zice că aplecarea sa asupra operei lui Bartók reprezintă o culminație a carierei sale muzicale de până acum. După cum au avut ocazia să se convingă și spectatorii băimăreni.

Deși durează doar două zile, One Jazz Fest nu a neglijat nici aspectul educativ. Astfel, în intervalul diurn dintre cele două gale, a fost organizat un interesant atelier de măiestrie dedicat ghitarei-bas, susținut de jovial-expansivul muzician italian Federico Malaman. Acesta − absolvent al Conservatorului din Verona − activează ca basist, contrabasist și aranjor. E totodată preocupat de manifestarea aptitudinilor sale comunicaționale prin intermediul internetului. Virtuozitatea sa interpretativă, dublată de simțul humorului și de o mentalitate deschisă sunt caracteristici ce i-au facilitat colaborarea cu numeroși muzicieni de valoare: Mario Biondi, Paolo Belli, George Benson, Solomon Burke, Wilson Pickett, Al Jarreau, Kid Creole, Antonella Ruggiero, Billy F. Gibbons (de la ZZTop), Claudio Bagnioli, Enrico Ruggeri, Gianna Nannini, Fabio Concato și mulți alții. Judecând după atmosfera degajată, de quasi-entuziastă comunicare cu participanții la atelier (mojoritar tineri), aș zice că demersul și-a atins scopul.

O agreabilă surpriză a reprezentat-o tânăra trupă Sidewalk Troubadours. În cadrul ei predomină muzicienii formați la Academia Națională de Muzică G. Dima din Cluj, inepuizabilă cultivatoare de talente, ce împlinește anul acesta un secol de existență. Grupul s-a format în jurul fraților Elöd și Szabi Domokos. Primul dintre ei e trompetist, iar în anul 2017 a câștigat Concursul de compoziție Liviu Comes. Al doilea a absolvit Facultatea de Teatru și Televiziune din cadrul principalei Universități clujene, UBB, dar se manifestă și muzicalmente, ca ghitarist și vocalist. La Baia Mare ne-a oferit o nouă fațetă a talentului său: aceea de contrabasist și (simultan) vocalist. Principalul lor aliat este Cristian Zaharia / ghitară, muzicuță, voce, reprezentant al noii generații formate la ANMGD, însă totodată și al potențialului muzical al Băii Mari, de unde e originar. Partea percusivă este asigurată de Erik Forró. Regret că absența lui Gergely Reman (student al apreciatului percuționist Mircea Ardeleanu) ne-a privat de un mult-așteptat punct de atracție: includerea țambalului în arsenalul instrumental al formației. Altminteri, atingerea scopului de bază al trupei − acela de a suscita interesul unor categorii ample de spectatori, prin abordarea unor piese debordând de bună dispoziție − s-a confirmat prin călduroasele aplauze ale publicului.

Nicolas Simion, unul dintre cei mai activi jazzmeni români pe plan mondial, fu însoțit la Baia Mare de membrii cvartetului Crazy World: rafinatul ghitarist Sorin Romanescu, basistul Lehel Vitalyos (originar din Sfântu Gheorghe) și subtilul baterist Iulian Nicolau (care, în pofida extremei sale tinereți, are mari șanse de a deveni o figură de prim-plan a jazzului român și internațional). Ascensiunea lui Nicolas Simion pe firmamentul jazzului european a început încă din patrie, în perioada de „rezistență prin jazz” din ultimul deceniu al regimului totalitar. Tânărul saxofonist/clarinetist a evadat spre „lumea liberă” scurt timp înainte de căderea dictaturii, stabilindu-se la Viena. Ulterior și-a mutat „cartierul general” la Köln, însă și-a menținut funcționale contactele cu viața jazzistică din România. Din fericire, nu a renunțat la cetățenia română, ceea ce mi-a permis ca – la începutul secolului 21, când fusesem cooptat în juriul Premiului Muzicianul European al Anului acordat sub egida Guvernului Austriei ‒ să îl pot nominaliza din partea României pentru acea distincție. În 2014 i-a fost decernat prestigiosul WDR Jazzpreis pe anul 2015, la categoria Improvizație. Este vorba despre un premiu – în valoare de 10.000 de euro ‒ atribuit începând din 2004 (din inițiativa postului de radio WDR-Hörfunk) celor mai valoroși jazzmeni activi în landul Nordrhein-Westfalen. Printre muzicienii cu care a colaborat muzicianul nostru (originar din zona Brașov) s-au numărat nume notorii, precum Archie Shepp, Mal Waldron, Gunther Schuller, Sabin Pautza, Dusko Goykovich, Jancy Korossy, Tomasz Stanko, Jane Lee, Charlie Mariano, Lee Konitz, Lonnie Plexico, Victor Jones, Jim Pepper, Christian Muthspiel ș.a.m.d. De-a lungul anilor, Nicolas și-a amplificat continuu statutul de creator. Astfel, el se manifestă actualmente la fel de convingător ca interpret-improvizator (la saxofon tenor/sopran, clarinet, clarinet-bas, taragot, pian etc.), dar și în calitate de compozitor, aranjor, șef de orchestră, dirijor și, nu în ultimul rând, producător de albume discografice la propria casă 7 Dreams... Despre aceste ipostaze ale sale am scris și vorbit în varii contexte, iar în câteva ocazii i-am fost maestru de ceremonii fie pe diverse scene, fie la posturi de radio și televiziune, din România, Portugalia, Suedia, Austria, Germania, Rusia, Elveția ș.a.m.d. M-a bucurat că experiența s-a repetat și în stimulativul context băimărean. Așa cum anticipasem, la fel ca de fiecare dată, muzica lui Simion și a companionilor săi i-a încântat pe cei prezenți, diseminând forța de seducție a jazzului și printre novici.

Prin meritoriile eforturi ale echipei conduse de Eddy Keller, după injuste decenii de quasi-izolare, se poate afirma că viața jazzistică din splendida urbe-poartă-de-intrare spre fascinantul Maramureș cunoaște o binemeritată resuscitare.

Virgil Mihaiu
25 noiembrie 2019

Transilvania Blues Fest a prins rădăcini adânci

Nopţile de blues de la Braşov nu pot fi uitate nicicând de militanţii baricadelor bunului-gust, nu numai muzical. Deopotrivă, muzicieni, fani, jurnalişti şi organizatori, cu toţii s-au bucurat de aromele compozite ale bluesului. Încă de la prima ediţie, Transilvania Blues Festival a coincis cu gusturile celor mai inveteraţi fani şi a adunat simpatizanţii altor zone muzicale, însă avizi consumatori de experienţe trăite pe viu. Un lucru mai mult decât lăudabil în această lume muzicală autohtonă aridă, văduvită de evenimente cu adevărat emblematice. Radioul şi televiziunea de stat au repulsie pentru alte genuri muzicale decât cele controlate strict de simbriaşii săi. Astfel, bluesul, jazzul şi muzica progresivă nu au loc în planningul lor, aşa-zis cultural. Cum ar putea intra în vizorul lor un mare nume ca Bernard Allison sau Curtis Salgado? Despre primul bluesman şi al său recital este vorba în principal, în recenzia de faţă. Curtis Salgado va fi următorul eveniment de blues ce va avea loc în oraşul de la poalele Tâmpei, pe 14 noiembrie 2019.

Bernard Allison Group a fost în premieră în România la Braşov, pe 19 octombrie 2019 în clubul Rockstadt ca parte integrantă a seriei Transilvania Blues Nights. Biletele au fost accesibile, iar concertul a durat aproximativ 2 ore. Ne-am răsfăţat cu o modernitate funk a expresivităţii bluesului, şi am gustat cu nesaţ, fiecare pe înţelesul său, din bogata moştenire culturală a bluesului electric. Născut la Chicago fireşte, unde, în 1965 pe 26 noiembrie, se năştea şi eroul nostru, Bernard Allison, de ceva vreme stabilit în capitala Franţei (cu toate că la început, limba franceză şi alimentaţia i-au creat aversiuni instinctive şi olfactive...). Pentru puriştii bluesului, numele Bernard şi Luther Allison sunt garanţia unui spectacol muzical desăvârşit. Pentru cine nu-i cunoaşte şi vrea să descopere comoara lor muzicală, le recomand mai multe înregistrări oficiale live transpuse şi pe DVD, cum ar fi: Luther Allison - Live in Paradise*****, 1998, Ruf Records şi Song From the Road****, 1997/2009, Ruf Rec.; Bernard Allison - Energized – Live in Europe*****, 2006, Ruf Rec., Kentucky Fried Blues***, 1999/2003, Ruf Rec. şi Mike Zito, Vanja Sky, Bernard Allison – Blues Caravan****, 2018, Ruf Rec. Pe tube nu vă sfătuiesc să baleiaţi, calitatea este slabă şi reprezentativitea alegerii momentelor postate (prea) subiectivă.

Coperta ultimului album exprimă durerea pricinuită de pierderea surorii sale în vara anului 2017. La numai două luni, Bernard suferea din nou, de năprasnica dispariţie a fratelui său. Let It Go este un omagiu adus memoriei lor. Piesele Let It Go şi Kiddio le sunt dedicate în mod cu totul special. Sora sa a fost incinerată, iar cenuşa împrăştiată deasupra lacului Michigan. Ediţia pe vinyl a albumului este mult mai aproape de sufletul său şi se aude cu mult mai bine decât varianta de pe CD. Mi-a spus asta după concert, iar acasă m-am bucurat că am prins unul din exemplarele comercializate cu acest prilej. Let It Go este un album foarte bun, gândit ca o extensie a bluesului cu alte stiluri înrudite şi complementare pregătirii colegilor din trupa sa. Patru muzicieni deschişi către experimente stilistice complicate şi capabili de fuziuni artistice pentru deliciul fanilor însetaţi de muzică bună. Bernard a pus în practică toată experienţa acumulată în concerte alături de tatăl său şi, o foarte bună perioadă alături de regina bluesului, Koko Taylor. În concertul de la clubul Rockstadt, Bernard a cântat trei piese de pe Let It Go şi negreşit, Bad Love, o răscolitoare compoziţie a tatălui său. Este şi singura permanenţă din toate concertele sale, o veţi "degusta" pe cele două DVD-uri solo, apărute până în acest moment. Bernard mi-a spus că lucrează la un al treilea dvd solo, cu altă înregistrare din concert, de care este foarte mulţumit, din toate punctele de vedere. Cum am fost şi noi, de sunetul din acest club, de amabilitatea şi deservirea gazdelor. Nu ştiu de ce, doar ambianţa locaţiei a fost punctul slab al evenimentului, tot timpul am avut o senzaţie de imperfecţiune şi reticenţă pentru actul artistic consumat pe scenă. În fine, avem şi noi un Quantic la Bucureşti, la fel de glacial şi neprietenos, dar în acest caz, cu deficienţe semnificare în servire şi curăţenie toalete (ca să nu mai spun, că nu e zugrăvit de vremea răposatului!). Nu pot să trec cu vederea astfel de lucruri, în speranţa că, ele se vor îndrepta vreodată.

Braşovul este o destinaţie turistică de top. Din Bucureşti se poate ajunge lejer pe calea ferată, dar şi pe cea rutieră, însă cu răbdare, tutun şi ceva bunăvoinţă de la şoferi pentru consumatorii de cafea şi alte elixiruri. Ruta pe care v-o recomand este DN1A, adică prin Ploieşti, valea Teleajenului, Valenii de Munte, Cheia, Pasul Bratocea, Babarunca. Aveţi un peisaj unic, de care (să) vă minunaţi şi aveţi (ceva) mai puţini participanţi la trafic. Un loc de popas şi de gustări din ferma proprie este Taverna Romană. Noi am urmat acest itinerariu, în ambele sensuri, şi ne-am desfătat din plin de această tomnatică escapadă bluesistică. Pe varianta noastră faceţi circa 3 ore, fără a contoriza pauzele de ţigări.

"Bluesul era reprezentat acum câțiva ani în România doar de un festival veteran (Sighișoara), dar în ultimii ani au apărut o mulțime de inițiative noi, ceea ce înseamnă o ofertă nouă și o cerință crescândă cultural / artistică din partea publicului specializat. Focșani, Tulcea, Suceava, de ce nu și Brașov? Transilvania Blues vine în întâmpinarea publicului de specialitate cu un mix eclectic de blues, prezentat pentru prima data în festivalul din iunie 2018. Programul de blues continuă din septembrie 2018 cu Transilvania Blues Nights, concerte lunare de blues cu artiști internaționali." (Asociația Transilvania Arts & Events)

Transilvania Blues Festival este creaţia inimoşilor prieteni ai bluesului, Alin Ludu Dumbravă şi Vlad Popescu. Ei au făcut posibile două ediţii până acum, în care i-au avut invitaţi pe: în 2018 - DeadMan’s Blues Fuckers (duo milanez de heavy blues); Diego Potron (one-man blues show cu un feeling și un repertoriu inedit); GorillaPulp (trupă italiana care îmbină în mod original bluesul cu sonorități stoner și cu heavy metal din anii '70, creând un amestec de Heavy Blues și Stoner Rock); Cyfer Trio (proiectul actual al lui Călin Cyfer, unul dintre cei mai apreciați chitariști ai scenei blues rock de la noi); BB and the Blue Shacks (una din cele mai bune trupe de blues din Germania); şi în 2019 - Rareş Totu’s Midnight Sun & Dean Bowman (solo Black spirituals, RO / USA, în premieră la Brașov, formulă creată de excepţionalul chitarist clujean Rareş Totu, fost component sau colaborator al grupurilor Compact, Semnal M, Rodion GA, Progresiv TM); Big Dez (din Franţa, în premieră în România); Quo Vadis (celebra trupă timişoreană formată în 1991, acum în componenţa: Farkas László - chitară, voce, muzicuţă, Borbély Szilárd - tobe, percuție, Kiss Attila - chitară bas, voce şi Teodor Pop - claviaturi); The Cinelli Brothers (cu Tribute Night of Peter Green’s Fleetwood Mac).

Seria de concerte lunare, Transilvania Blues Nights, i-a avut oaspeţi pe: în 2018 - Joe Louis Walker, Bruce Katz, Giles Robson, The Cyborgs, Sugaray Rayford Band, The Cinelli Brothers; şi în 2019 - Malone Sibun Band, Jorg – We Call It Blues, Johnny Rawls, Dusty Ride, Roberto Morbioli, Dany Franchi, Bernard Allison Group. Anul 2019 se va încheia cu evenimentele: Curtis Salgado şi Khalif Wailin' Walter.

După cum lesne observaţi, în numai doi ani, Braşovul a fost gazda mai multor evenimente dedicate bluesului decât capitala. Dacă ar avea şi aeroport, acest oraş s-ar dezvolta exponenţial în plan cultural, putând chiar depăşi vecinul de la vest, Sibiul. Le doresc mult succes şi cât mai multe ediţii de festival şi seri dedicate, în special, bluesului.

Cu mulţumiri, prietenului nostru, redactor al revistei virtuale Arta Sunetelor, Mircea Giurgiu, iată şi setlistul concertului Bernard Allison Group de la Rockstadt Braşov din 19 octombrie 2019, cu precizarea că, este un unicat între setlisturile sale (nepublicate!), deoarece Bernard întocmeşte, absolut toate listele de cântece din show-urile sale, în funcţie de reacţia audienţei. Încă un motiv pentru care este bine să fim (cu toţii) prezenţi la aceste irepetabile experienţe live!

1. Instrumental – cu prezentarea parţială a formaţiei;
2. Night Train (de pe albumul Let It Go, 2018);
3. The Way Love Meant to Be (album Times Are Changing, 1998);
4. Rocket 88 (album Born With The Blues, 1997);
5. Bad Love (album Times Are Changing, 1998, compoziţie Luther Allison & James Solberg);
6. Cruising For a Bluesin’ (album Let It Go, 2018);
7. Storms of Life (album Storms Of Life, 2002);
8. Backdoor Man – cu continuarea prezentării formaţiei (album Let It Go, 2018);
9. Serious (album Let's Try It Again Live '89, 1998, compoziţie Luther Allison).

Encore:

10. Voodoo Child (Jimi Hendrix cover, cu inserţii din alte piese Hendrix).

Un eveniment de excepţie, de care se fac vinovaţi, alături de BERNARD ALLISON, strălucitorul Dylan Salfer la chitară ritmică (19 ani din Minnesota, Florida), incomparabilă partidă ritmică formată din George Moyé la chitară bas şi Mario Dawson la tobe şi nu în ultimul rând, încântătorul José Ned James la saxofon, percuţie şi background vocal (instrumentist de origine panameză, ce-a cântat şi înregistrat cu multe nume de referinţă din jazz, precum ar fi: McCoy Tyner, Eric Truffaz, Timo Lassy etc.). Este bine să stiţi că, fără aceşti muzicieni deosebiţi, Bernard nu-şi putea construi unicitatea solistică şi creativă, ce ne-a su(re)scitat în mod progresiv spre un bis triumfal, de evocative influenţe hendrixiene, atât inventiv, cât şi arhitectural cosmice. A urmat întâlnirea de la standul de oferte pentru colecţionari, LP-uri, CD-uri, DVD-uri etc, unde am putut face fotografii, am primit autografe şi am oferit gratitudini artiştilor care ne-au răsfăţat din plin cu muzica lor şi de la care avem amintiri frumoase, pe care vi le dăruim, cu drag, tuturor!

"What I miss most about the blues of the past is the people, like Muddy Waters, Howlin Wolf, Elmore, T-Bone, and people like that. And just how raw and truthful the music they played was... I wanna go în one of two places, either Woodstock 69' to see Hendrix, or Alpine Valley '90 to see Stevie Ray Vaughan's Last concert. Because those two guys are two of my biggest influences in music and in life." (Dylan Salfer) Probabil şi a multora dintre noi, jurnalişti, scriitori, fotografi, muzicieni, profesori, organizatori de evenimente, fani şi colecţionari ai muzicii care nu moare.

Radu Lupaşcu
22 octombrie 2019

Foto: Michael Tewe, Radu Lupaşcu

Moonshine delight

"My dad led me to the Blues."(Kenny Neal)

Nici nu s-a risipit bine zarva reuşitei bluesistice de la Brezoi că au apărut deja online excepţionalele fotografii ale lui Adrian de la dichis 'n' blues 2019! O ediţie de pomină aşa cum bănuiam că va fi. Kenny Neal a fost cel mai adevărat bluesman pe care l-am văzut vreodată în România! Degaja acea stăpânire de sine pe care i-au conferit-o demnitatea genealogică şi grandoarea celebrităţii deltei Marelui Fluviu. A învăţat să cânte la 7 instrumente încă din copilărie, devenind un excepţional chitarist şi muzicuţist. La 3 ani primea o muzicuţă de la Slim Harpo, la şase ani îşi uimea tatăl acompaniindu-l la pian, la 13 ani excela la chitară bas în combo-ul tatălui său, iar de la 17 a fost angajat ca basist de Buddy Guy în trupa sa. Tatăl său, Raful Neal, care era unul din marii bluesmani de la sfârşitul anilor '50, l-a introdus în lumea bluesului şi l-a prezentat prietenilor săi, Buddy Guy, Slim Harpo, Junior Wells, Little Walter, James Johnson, Rudolph Richard. Cu Buddy Guy el întemeiase trupa The Clouds, pe care a trebuit să o părăsească în 1957, dedicându-se creşterii celor zece copii ai săi. Raful Neal nu are multe albume solo lansate în cariera sa de peste 55 de ani, astfel că, îmi este destul de uşor să vi le recomand: Lousiana Legend, 1991; I Been Mistreated 1991; Old Friends, 1998. Deasemeni, el s-a făcut remarcat în excepţionalul proiect cu muzicuţişti celebri: Carey Bell, Lazy Lester, Raful Neal, Snooky Pryor – Superharps II, album scos de casa de discuri Telarc în 2001. Trei ani mai târziu, în 2004, Raful Neal este răpus de cancer la 68 de ani. Numele său va fi legat indubitabil de (ră)sunetul Swamp bluesului, cum este el (re)cunoscut în toată lumea muzicală. Primul din cei zece copii ai săi, Kenny Neal, va face şi mai faimos acest original stil de blues, bluesul de mlaştină, născut în Louisiana, Baton Rouge. El înglobează şi elemente împrumutate din bogata cultură a bluesului, printre care zydeco şi Cajun, de care ne-am putut desfăta în bisul concertului său. Un artist cu o spiritualitate neobişnuită şi cu o delicateţe jovială. Muzica sa, în cea mai mare parte compusă de el sau de tatăl său, vindecă orice suflet afectat de amărăciunile zilei. Îl prinde în hora bunei dispoziţii, chiar dacă este o melodie mai lentă şi uşor moralizatoare. Poate fi, pentru cine are puterea de-a trece acest prag al cunoaşterii şi al evoluţiei, un pas spre însănătoşirea spiritului. Este tot ce ne putem dori mai mult pentru începerea unui nou an de străduinţe personale. Kenny Neal ne-a dovedit că originea strămoşească a bluesului are puteri tămăduitoare şi a sădit în mâlul deltei dunărene seminţe roditoare.

Avem exemple de chitarişti tulceni ce şi-au dovedit soliditatea pregătirii lor muzicale: Călin Grigoriu, Emil Laghia, Alexandru Cişmaru şi Cristian Mocanu. Cu siguranţă, vor apărea mulţi alţi tineri iubitori de muzică bună în toată ţara şi mai sper că, această evoluţie festivalieră a bluesului în România să nască un circuit turistic naţional, pentru noi toţi, dar mai ales pentru invitaţi din afară. Ar fi simplu de inclus în turul ciclistic al României cât mai multe din oraşele organizatoare de festivaluri de blues şi jazz: Baia Mare, Cluj, Timişoara, Arad, Sighişoara, Brezoi, Suceava, Braşov, Bucureşti, Tulcea. O coordonare reciproc avantajoasă. Nu cred că ROMÂNIA este mai puţin frumoasă decât Spania, Franţa sau Italia. Merită să fie cunoscută şi promovată pe Eurosport. Este (doar) prost administrată.

Revenind la a cincea ediţie a festivalului de blues de la Tulcea să notăm şi excelenta organizare şi alegere a invitaţilor. Iată ce program a avut dichis ’n’ Blues festival internațional, Tulcea, Casa Avramide:

Miercuri, 28 August 2019 – Luncavița, Agropensiunea Valea Fagilor, 10 - 18 – Tabăra de pictură "Pictăm sunete, ascultăm culori";

Vineri, 30 august 2019 - Raul KUŞAK – Laboratorul de muzică și ritm – Atelier pentru copii, ora 10:00 - 12:00 – grupa 8 - 13 ani; ora 13:00 - 15:30 – grupa 14 - 24 ani;

Vineri, 30 august 2019 - 19.00 – 23.00 – concerte live: THE BLUES OVERDRIVE (DK); EQUILATERAL GUITAR UNION (RO) de la 23.59 – Jam session – Restaurant La Liman;

Sâmbătă, 31 august 2019 - Raul KUŞAK – Laboratorul de muzică și ritm – Atelier pentru copii (III) 15:30-17:00 – grupa 8-13 ani; 14:00-17:00 – grupa 14 - 24 ani; 11.00 – Workshop Marcian PETRESCU – Importanța filmului Blues Brothers (1978); 11.00 – Plaja Ciuperca – recital Corina SÎRGHI & Marian ȘERBAN - Concert în beneficiul comunității vietnameze din Tulcea;

Sâmbătă, 31 august 2019 - 19.00 – 23.00 – concerte live: O SISTER! (SP); KENNY NEAL (SUA) De la 23.59 – Jam session – Restaurant La Liman;

Duminică, 1 septembrie 2019 - 10.00 -18.00 – BluesCruise – croazieră de blues în Delta Dunării.

Prima zi de concerte live a debutat cu o trupa daneză activă din anul 2012: The Blues Overdrive. Un recital robust, bine susţinut ritmic şi cu suficiente motive de atracţie pentru fanii bluesului de la noi. Am cumpărat (şi vă recomand) albumul lor, Overdrive Live, înregistrat în priză directă cum se spune, acum doi ani în regie proprie, la cel mai frumos festival din Danemarca, Smukfest. Un quartet energic cu accent pe voce şi chitara principală, coveruri clasice, însă şi compoziţii proprii cu esenţă modernă de electric-blues. Un început foarte bun de festival, cu public numeros şi frumos, dar şi cu nelipsitele diptere, acum, imune şi la Autan. Ele atestă pentru cei de acasă prezenţa noastră la Tulcea.

Setlist THE BLUES OVERDRIVE (dichis ’n’ Blues, 30 august 2019)

Rollin’ thunder

Three times lover

Ball and chain

Early in the morning

Highwater (for Charley Patton)

Everybody was rockin’

Get out of my life woman

You’ve got the power

Death on the highway

Need your lovin’

Living here without you

Woman in love

Cherry

I was wrong

Ain’t gonna worry

Keep your hands off

Bringing it back

"A world class blues band from Denmark." (Blues Magazine, NL)

Prima zi de dichis 'n' Blues s-a finalizat cu un elogiu adus chitarei electrice! Trei valoroşi chitarişti români, Nicu Patoi, Florin Giuglea și Cezar Popescu, alături de trupele lor, au călăuzit spectatorii prin blues, rock, fusion şi metal modern. Un Grand Finale cu unsprezece muzicieni pe scenă numit EQUILATERAL. Equilateral Guitar Union, G3-ul românesc, a încheiat admirabil prima seară de dichis şi blues pe tăpşanul casei Avramide. Acest inedit proiect cu mult blues, jazz şi rock s-a dezvoltat cu minuţiozitate şi este demn de toată lauda! Despre el am stat de vorbă cu autorul acestuia, excepţionalul chitarist, Nicu Patoi.

Radu Lupaşcu: Prima dată când am văzut acest proiect EQUILATERAL era la Cinema Pro în Bucureşti, dacă nu mă înşel şi eraţi în aceeaşi componenţă, nu?

Nicu Patoi: Prima ediţie EQUILATERAL a fost anul trecut, în 2018, la Cinema PRO şi formula a fost aceeaşi. Îniţiativa a fost a lui Florin Giuglea şi a mea, iar proiectul a prins contur (tot) în jurul formulei Platonic. Ne-am (tot) gândit să mai luăm pe cineva să avem o plajă stilistică foarte largă, să atragem cât mai mult public. Trupa Platonic este activă în zona fusion, jazz rock, progresiv rock, iar Florin este blues, un blues modern, al zilelor noastre. Ne-am zis: Hai să vedem care este al treilea chitarist care să ne completeze şi să ne triplăm forţele!? Au fost mai mulţi chitarişti în discuţie şi până la urmă l-am ales pe Cezar Popescu de la Viţa de Vie şi Days of Confusion, care este un chitarist de forţă, perfect ancorat în metalul modern.

Radu Lupaşcu: Da. Ai gândit un crescendo al proiectului, iar la sfârşit aţi revărsat peste noi multă energie şi trebuie să recunosc că sunaţi la fel ca o trupă din Occident! Aveţi personalitate!

Nicu Patoi: Categoric. Suntem deja nişte muzicieni cu experienţă, iar piesele pe care le cântăm la final, în aşa-zisul jam-session, le trecem prin filtrul nostru, iar ele capătă autenticitate şi personalitate, chiar dacă cântăm The Beatles - While My Guitar Gently Weeps sau Cream - Sunshine of Your Love sau piese standard, Going Down a lui Freddie King. Anul acesta la Cinema Pro am cântat şi Black Magic Woman, varianta Santana, de fapt, mai spre Peter Green am făcut-o... Am cântat Hendrix, fără de care nu se poate, Little Wing. Aseară am cântat Stevie Ray Vaughan, Scuttle Buttin'.

Radu Lupaşcu: Care a ieşit foarte bine!

Nicu Patoi: E un proiect care îmi place foarte mult, tu ştii foarte bine că trupa mea Platonic are deja 24 de ani. Cu ei fac o muzică instrumentală, sunt strict compoziţiile mele, e o supapă a mea, e aşa... ca un mod de-a mă menţine în formă şi o trăire pur artistică, nu ţin cont de niciun sfat sau curent muzical, e un punct de vedere egoist, recunosc, dar eu cânt ceea ce simt! În timp am primit tot felul de sfaturi. Şi Florin Giuglea de când s-a reapucat de blues, mi-a propus să facem ceva. Nu e niciun secret că am împrumutat formula de mare succes a lui Joe Satriani, G3, am preluat ideea şi i-am spus Equilateral. Din dragostea mea pentru matematică l-am numit aşa. Iniţiat am pornit cu ideea de-a invita tot timpul un alt chitarist, cu noi 2 la bază, eu şi Giuglea. Îmi place mult aşa cu Cezar, insist pe ideea asta, fiind o reuşită paletă, mai largă stilistic, aproape completă a rockului.

Radu Lupaşcu: Te rog să-mi prezinţi muzicienii cu care cânţi în acest proiect şi dacă ai vreo intenţie să şi înregistrezi Equilateral, audio sau video?!

Nicu Patoi: Da! Categoric. Încep cu ultima întrebare. Deja lucrăm, avem material şi cred că o să facem chiar un DVD! Acum nu se prea mai cumpără muzică, ştii foarte bine, dar la concertele noastre avem fani, e bine să-l aibă lumea...

Radu Lupaşcu: ...să-l ducă şi acasă, pentru că sunt unii oameni care nu pot ajunge, din diverse motive...

Nicu Patoi: O să-l facem la un nivel foarte performant! Acesta din 2019 arată foarte bine şi este la un nivel superior. Am o satisfacţie a lucrului bine făcut, producţie, scenă, lumini, trei tobe pe scenă, totul la calitate maximă. Mai rar se face aşa ceva. Nu e ceva comercial. O facem strict pentru plăcerea şi bucuria de-a cânta!

Despre muzicieni acum. Platonic Band, din 2007 în formulă neschimbată, Adrian Ciuplea la chitară bas, Răzvan 'Lapi' Lupu la tobe, Berti Barbera voce şi percuţie, iar eu la chitară. Din păcate, aseară a fost situaţie specială, Berti nu a putut să vină fiindcă a prezentat festivalul de la Focşani, care în mod nefiresc s-a suprapus cu cel de aici, iar Lapi e în concediu cu familia. În economia spectacolului ne-am străduit să facem formule comune cumva, fiindcă e un show greu, cu logistică mare, mai ales când îl muţi să-l (pro)duci în festival. Cu toate astea, nu prea reuşim, muzica lui Cezar e foarte complicată, iar el a venit cu o trupă total diferită, disjunctă de cea de la Platonic: Alex Hălmăgean la tobe, cu Alecu la bas şi Mihai Ardelan la clape. Cu muzicienii lui Florin Giuglea salvăm situaţia, fiindcă Adrian Ciuplea cântă şi cu Florin, Mihai Ardeleanu la fel, şi de regulă este Hanes Radu la tobe. Încercăm să reducem cât mai mult personalul. Următoarea dată când vom cânta împreună cu Equilateralul va fi la Festivalul de Jazz şi Blues de la Braşov, ediţia a VII-a, pe 1 noiembrie 2019, la Teatrul Sică Alexandrescu. Tot atunci vom lansa şi albumul de blues acustic pe care l-am facut cu Berti. Va fi o surpriză, sper plăcută, pentru toată lumea, e un disc de blues foarte bine făcut, cu muzicieni mari din străinătate...

Radu Lupaşcu: ce surprize...?

Nicu Patoi: ...îţi dau câteva nume, Bruce Katz, Decebal Bădilă, Cristian Soleanu, Ionuţ Bogdan Ştefănescu - unul dintre cei mai mari flautişti ai lumii şi Sebastian Burneci. Un album cu 12 piese de blues, foarte diferite stilistic, dar unitar în totalitatea sa. Luni încep în studio mixajul la albumul BLUE DROPS - Berti Barbera Nicu Patoi, pe care o să-l lansăm la Festivalul de Blues şi Jazz de la Braşov în deschiderea Equilateralului.

Sâmbăta, 31 august 2019, ar fi trebuit să vedem recitalul Corinei Sîrghi, dar cum, Cristina Marin, prietena noastră şi a bluesului, a venit cu o propunere de nerefuzat, am luat calea cetăţii Enisala, locuinţa medievală de pe Dealul Gras. Frumoase locuri. Puţin cunoscute. Istorice şi cu poveşti, din păcate, uitate. Am fost şi la Jurilovka la Festivalul Borşului. Borş de peşte adevărat. Nu ştiam că e gratis. Foarte bun! Puteam să mai mănânc o porţie, însă ne-a fost destul câte una. Un localnic, rumenit de soare, ne-a spus că Orgamè este cea mai veche aşezare de pe teritoriul României. Nimeni nu ne spune asta la radio sau TV. Păcat că nu se cunoaşte şi promovează istoria acestor frumoase locuri. Încă locuite. Cu permisiunea domnului profesor Petru Şolcă postez şi o fotografie din această deosebită zonă.

Interesanta noastră excursie la Enisala şi Jurilovca s-a încheiat cu a doua seară de dichis şi blues. Trebuie să menţionez că în pachetul de dichis au fost introduse şi licori reconfortante, alcoolice sau mai puţin alcoolice, tradiţionale bere vie, de tip ALE, SIKARU. "Proaspătă, nepasteurizată şi nefiltrată, maturată şi carbonatată natural în sticle... cu malţul nemodificat genetic, fără zahăr sau alţi aditivi. Sikaru este o bere artizanală aceasta însemnând că este produsă tradiţional, în cantitaţi mici utilizând propriile reţete de bere dezvoltate în timp prin încercări şi degustări." Producătorii mici de bere sau alte licoruri nu (prea) au loc pe piaţa românească, dominată clar de multinaţionale. Ele dictează consumul şi preţul. Bineînţeles că asigură şi profitul comercianţilor. La fel ca în industria muzicală. Procentul de muzica românească care se difuzează la radio şi TV este foarte mic, astfel că foarte puţini bani sprijină tinerele talente. Nu e prima oară când scriu despre acest lucru rău-intenţionat şi foarte distructiv pentru muzica românească. Revin. Am degustat şi vinul propus pentru dichiseală şi am constatat că sunt suficiente (doar) două baterii şi că au avut efecte pozitive. Bravos Sarica Niculiţel Aligote! Cu alte cuvinte, unora le-a căzut bine noaptea de jam-session de La Liman, iar altora somnul de la Select.

Prima trupă din program, O Sister! din Spania. Până la prezentarea ei, nu uit să îi mulţumesc lui Raul Kuşak pentru efortul de-a realiza împreună cu copiii de la Atelierul de ritm o piesă pe scena festivalului. Este o punte către noile generaţii care vin după noi şi pentru care este important să promovam adevărata artă a sunetelor. Raul ştie bine să facă asta şi cred că la Tulcea a găsit copii foarte talentaţi cu bun-simţ muzical.

O Sister! a fost senzaţia festivalului şi spun asta gândindu-mă numai la surprinzătoarea reacţie a audienţei festivalului care, la fel ca subsemnatul nu ştia prea multe despre acest stil, (de)numit de ei: Swing, 20's -30's close harmony jazz from Sevilla. Cele mai multe din piesele lor sunt semnate de Paula Padillo şi Matias Comino/Paula Padillo, restul fiind coveruri din 1933 - 1937 adaptate de trupă. Componenţa trupei la dichis 'n' blues festival a fost: Helena Armado - soprana, teapot; Paula Padillo - alto, ukulele; Marcos Padilla - tenor; Matias Comino - chitară, banjo; Camillo Bosso - contrabas; Pablo Cabra - tobe, washboard. O minune spaniolă, nici flamenco, nici fado, pe care trebuie să o vezi musai LIVE! Degeaba pun link aici. E ca şi cum aţi asculta mp3 la un walkman şi v-aţi uita la un televizor Rubin. Puteţi doar să bănuiţi în ce zonă muzicală vă aflaţi. Întregul spectacol O Sister!, minunata armonie vocală, vraja fâţâitului charleston, farmecul concordanţei acustice, precum şi divertismentul balansului ritmic, toate converg spre un show chic, ce nu te poate impresiona decât pe viu, cântând şi dănţuind.

Setlist O SISTER! (dichis  ’n' Blues, 31 august 2019)

Shuffle off to Buffalo

Shine on, harvest moon

Heebie Jeebies

St.Louis blues

Please don’t talk to me before my morning coffee

Nobody cares

Everybody loves my baby

Puttin’ on the Ritz

I hate myself for being so mean to me

(We’ve got to) put the sun back in the sky

The dances I owe you

I’m gonna sit right down (and write myself a letter)

Nowzah! (I don’t accept your rules)

Bei mir bist Du schőn

Crazy people

I fell in love with New Orleans

Mood indigo

Ol’man Mose

Cateva melodii cantate pe vapor:

I don’t mean a thing (it ain’t got that swing!)

I hate to see the sun goes down

I don’t care what the weatherman says – Jeepers creepers

Fancy people

Dream a little dream of me

All of me

Pe 14 octombrie 2019 Kenny va împlini 62 de ani şi a devenit regele dinastiei muzicale create de Raful Neal. Pentru el familia a fost totul. Părinţii săi au fost adoptaţi, astfel că toţi împreună reprezintă începutul acestui arbore genealogic. În afară de chitară electrică şi muzicuţă, mai ştie să cânte la pian, bas, trompetă şi bineînţeles că are o voce pătrunzătoare, cu o invocare a demnităţii umane. El a avut grijă de toţi fraţii şi surorile sale, iniţiindu-i în trupa sa şi îndrumându-le cariera muzicală. Pe una din piesele recitalului său l-a avut invitat pe excelentul nostru solist la muzicuţă, Marcian Petrescu. Durata ei a fost de 9 minute şi 30 de secunde şi vom afla chiar de la el cum se numeşte şi cum a luat naştere această foarte plăcută surpriză.

Marcian Petrescu: Piesa se numeşte, The Son I Never Knew, şi o găsiţi pe albumul meu, Drifting Blues (n.r. Softplus, 2018). Rick Booth, agentul lui Kenny Neal, ştia de acest album şi când am vorbit cu el, pe e-mail, l-am întrebat dacă putea să introducă în setlistul pentru România acest cântec şi alte (anumite) piese. Vroiam să-i sugerez un fel de best of... pentru România, piese pe care şi eu vroiam să le aud. O parte le-a cântat, o parte nu, iar când ne-am întâlnit la probele de sunet, Kenny ştia de mine şi m-a întrebat dacă vreau să cântăm împreună şi ce piesă mi-ar plăcea. Eu i-am spus că The Son I Never Knew şi a acceptat.

Radu Lupaşcu: Eu l-am simţit şi l-am văzut pe scenă când îţi făcea semn să continui solo-ul, semn că era mulţumit, iar interpretarea ta perfect integrată în piesa lui. Aţi făcut vreo repetiţie?

Marcian Petrescu: Nu, niciuna. Mi-a zis doar tonalitatea.

KENNY NEAL fost un show de excepţie pe scena festivalului de la Tulcea. Pot spune că am văzut pentru prima oară bluesul din Delta Mississippi acasă la noi în Delta Dunării. Showul de sâmbătă seara a continuat La Liman şi apoi a doua zi în croaziera dunăreană, din acest an deschisă pentru marele public. Pe vapor ne-am bucurat de (încă) un jam-session fără egal în istoria acestor întâlniri. Întreaga trupă O Sister! şi Kenny Neal Band, cu Noel Neal la chitară bas, Frederick Neal la claviaturi, Leroy Toussaint la clape şi Cedric Burnside la tobe, au fost invitaţii trioului-bază, Blues Core (Hanno, Liviu şi Raul). Împreună cu Mircea Giurgiu, Relu Călin, Radu Birişteică, Puiu Tudor Pop, familia Sorina şi Ioan Big - din gaşca colecţionarilor de sunete alese, precum şi alături de Cristina Marin, Corneliu Stănciulescu, Valentin Vasilescu, Vasile Asănică, Stelian Bărbat şi Cătălin Horodincă - prieteni ai bluesului şi fani devotaţi ai festivalului, au dovedit împreună că bluesul şi povestea sa se împletesc cu dichisul tulcean made by Cristian Antonescu şi echipa organizatoare, aşa cum apele Dunării se completează cu petecele de pământ formând o deltă unică în Europa (Delta Dunării crește anual cu aprox. 40 mp!). Sponsorii şi media au participat la acest succes al acestei ediţii fără cusur. Am o singură nelămurire pe care o voi desluşi (probabil) ulterior. Ea se referă la dedicaţia ziarului festivalului orientată către Keith Richards!? Într-adevăr ultimul album al Stoneşilor este un album de coveruri de blues pentru care au primit al treilea Grammy din cariera lor discografică. Blue & Lonesome 2018 este (şi) pentru mine o deferenţă faţă de neîndoielnica zestre culturală a bluesului. Astfel de asocieri de sunete sunt binevenite. Poate despre asta e vorba. Sau despre un album mult mai vechi al lui Richards - Crosseyed Heart (2015). Antonescu ştie.

"Hey something told me, keep the blues alive / I heard something told me, don’t let the blues die / Had Robert Johnson standing at the Crossroad (Crossroad) / We had the devil trying to buy his soul / A big price to pay to play the blues today / I said I ain’t gon’ let the blues die." (Ain’t Gon’ Let the Blues Die, Kenny Neal, 2016)

Pe vaporul croazierei, Cristina 10, am avut plăcerea şi bucuria de-a sta de vorbă împreună cu prietenul meu Mircea Giurgiu (căruia îi mulţumesc pentru setlist-uri!), cu KENNY NEAL, drept care, notăm aici câteva întrebări şi răspunsuri.

Radu Lupaşcu: Care a fost prima lecţie pe care ai primit-o de la tatăl tău?

Kenny Neal: Prima mea lecţie a fost despre respect! Respect people! El mi-a spus că oricine poate deveni cineva! Asta mi-a spus-o mie şi fraţilor mei. Totul după aceea a curs firesc. Dragostea pentru muzică a venit pe cale genetică. O avem în sânge. Muzica ne-a putut oferi o viaţă mai bună pentru toţi din familia noastră. Tatăl meu a cumpărat o muzicuţă, a început să cânte şi-a format prima sa trupă. În 1957 avea un chitarist în trupă care se numea... Buddy Guy. Apoi Buddy Guy a profitat de o ofertă primită de la Muddy Waters şi a plecat în Chicago, iar tatăl meu a refuzat, rămânând să-şi crească familia. A ales să se ocupe de mine şi de fraţii mei mai tineri. Eu sunt cel mai mare dintre ei. Basistul şi claparul din această trupă sunt fraţii mei.

Radu Lupaşcu: Toţi cântă blues în familia ta?

Kenny Neal: Da! Toţi cântă blues, dacă nu ar mai cânta, nu ar mai face parte din familia asta... kicked out from the family! (râde!!!)

Radu Lupaşcu: Cum sună bluesul vostru la noi în Deltă?

Kenny Neal: Într-un cuvânt, bluesul e cam la fel... pe unde-l porţi cu tine, el transmite vibraţia şi emoţia ta, astfel că el ne strânge laolaltă, ne împrieteneşte şi cred că totul ar fi la fel ca la noi în Mississippi, doar că acolo e un pic mai răcoare... (râde!!!)

Radu Lupaşcu: Ai cântat cu foarte multe nume mari: Buddy Guy, Johnny Winter, Albert Collins, Muddy Waters, Albert King...

Kenny Neal: Da şi cu Stevie Ray Vaughan, John Lee Hooker, B.B. King, Big Mama Thornton, Koko Taylor, Junior Wells, Johnny Copeland, Lazy Lester, James Cotton, Carey Bell, Luther Allison (n.r. pe al cărui fiu Bernard Allison, sper că, îl voi vedea la Transilvania Blues Nights), Steve Miller etc. etc. Ehei! Şi amintirile acestor întâlniri muzicale încă îmi răsună în minte, ceea ce este un lucru extrem de plăcut pentru mine.

Radu Lupaşcu: Ai o chitară foarte veche...un TELECASTER din '65!

Kenny Neal: Da! Folosesc un Fender Telecaster de... 40 de ani, Old Betsy. Şi mai am încă una, a tatălui meu, pe care cântăm numai în studio, unde mai am şi o orgă Hammond, tot aşa de veche ca a lui Raul pe care cântă Leroy. Telecasterul îl am din Canada de la un cumnat, căruia i-am făcut o ofertă de refuzat: un Gibson Melody Maker din 1959!

Mircea Giurgiu: Am înţeles că ştii să cânţi la muzicuţă fiindcă ai învăţat de la tatăl tău, dar am văzut aseară că ştii foarte bine să cânţi şi chitară bas?

Kenny Neal: Când tatăl meu nu avea instrumentişti în trupa sa apela la mine. Ştiu să cânt la chitară bas, la keyboards şi bat şi la tobe dacă este nevoie...

Mircea Giurgiu: Ce voci din blues îţi plac?

Kenny Neal: Vocea mea favorită este Bobby Blue (n.r. Robert Calvin Bland aka Robert Calvin Brooks, n. 27 ianuarie 1930 – d. 23 iunie 2013) şi de asemeni, îmi place mult Johnny Adams (aka The Tan Canary, n. ianuarie 1932, Louisiana – d. 15 septembrie 14 1998, Louisiana).

Radu Lupaşcu: În încheierea acestui jam-session, ce zici de un gospel pentru final?

Kenny Neal: Ar fi bine! Biserica este un lucru important. A avut un rol decisiv în educaţia noastră. Viaţa este imprevizibilă. Curge de la sine, nu trebuie să te opui. În tinereţe cântam să impresionez audienţa. Acum cânt şi mă bucur de momentul trăit alături de voi. Este, dacă vrei, o a doua viaţă! Bucuraţi-vă de momentele frumoase pe care le aveţi. Această croazieră este un lucru minunat, care se întâmplă chiar acum!

Setlist KENNY NEAL (dichis 'n' blues, 31 august 2019 / 1 septembrie 2019, incomplete)

Funny how time slips away

Honest I do

Let life flow

Plain old common sense

Thank you B.B. King

Everyday I have the blues

Bloodline

Got my mojo workin’

The son I never knew

It hurts me too

The things I used to do

Since I met you baby

New Orleans medley: Don’t mess with my toot toot (tu tu) - Jambalaya - When the saints go marchin’ in.

Unele melodii pe care le-a cântat pe vapor: Old friends; Hoochie coochie man; You got to hurt before you heal; Born on the bad sign; The thrill is gone.

Şi am cântat (mulţi dintre noi!) pe când nava Cristina 10 acosta la ţărm, împreună cu trupa lui Kenny Neal, When the Saints Go Marching In... Unii au continuat voioşia pe terasa hotelului Select, împreună cu câţiva membri O Sister!, Raul Kuşak, Noel şi Frederick Neal, Leroy Toussaint şi Cedric Burnside. Nu uit remarca lui Leroy: "- I don't want to go to America anymore!". Cam aşa este cu dichisu' tulcean, două zile de festival şi una de BluesCruise! Moonshine delight!

Mulţumiri Alinei şi lui Cristian Antonescu pentru onoranta invitaţie de-a participa ca reprezentant media la toate evenimentele festivalului! Fără generoasa lor ofertă nu aş fi putut ajunge să vă povestesc întâmplările minunate de la dichis 'n' blues 2019, fie ele din Tulcea sau în Delta cea adevărată (nu artificială, zâg!). Închei cu o concluzie-citat al unui artist nepereche, care cuantifică lucrul bine făcut, pentru fani şi artişti deopotrivă.

"Un festival făcut cu sufletul, nu cu portofelul!"

Radu Lupaşcu
3 septembrie 2019

Foto: Adrian Mociulschi, Cristina Marin, Petru Şolcă

CUM A FOST LA TULCEA?

Întrebare firească când te intorci de unde ai plecat.
Le spun tuturor că nu există cuvinte care să descrie cele câteva zile pline de blues.
Pe mine mă cuprinde un sevraj de entuziasm și euforie, greu de explicat. La fel și acum aproape două săptămâni.
O stare de festival, blues sau non-blues începe cu 2 zile înainte și se termină mult după.
Dar asta nu este o regulă sau sfat. Fiecare cu durerea lui.

Am fost la Brezoi și mi-a plăcut mult.
Am fost la Tulcea și mi-a plăcut mult.
Voi merge și la anul.

Când pleci din Bacău, așa cum fac eu, drumul spre Brezoi e lung și spectaculos indiferent pe unde alegi să mergi.
Drumul spre Tulcea e diferit.
Singura întrebare este dacă alegi să treci Marele Fluviu pe la Galați sau Brăila, ambele variante fiind o loterie de timp, confortul sau organizarea fiind la fel de proaste în ambele locuri.
După trecere, e frumos rău, cu drumuri sinoase, urcând sau coborând dealuri în cromatici pastel, cu munții Măcinului, dealuri pline de posibile licori bahice, eoliene, întinderi de apă fără valuri și mirosul Deltei ce îţi cuprinde nările când nu ai AC și trebuie să mergi cu geamurile deschise.
Eu nu mă grăbesc niciodată la drum. Stau și casc ochii la ce este în față, în stânga sau dreapta.
Mă bucur de fiecare secundă scursă până ajung la destinație.

Și destinația mea când merg spre Tulcea, e dichis 'n' Blues.
Fac asta de 3 ani și aș face-o până la capăt.
Locul în care se ține festivalul este mic, în curtea interioară a Casei Avramide, plin de alei și terase pe diferite niveluri, cu un castan mare în mijloc, cu scena amplasată pe strada din fața bisericii. Nu încap mai mult de 543 de oameni mari dichisiți și 27 copii de diferite vârste, dichisiți și ei.
Mulți poartă tricouri cu grafica festivalului și toți au aceași bucurie pe față și așteaptă cu nerăbdare o nouă ediție, cu trei zile pline de concerte, jam-session și vestita croazieră în Deltă, cu artiștii invitați la ‘butoane muzicale’.

Artiști din Danemarca, România, Spania și Statele Unite au urcat pe scenă anul acesta și bine au făcut.
Marcian și Raul ‘corup’ în fiecare an pe cei mici și îi ‚intoxică’ cu microbul muzicii blues. Publicul cu ștaif a emanat o energie atât de mare și constructivă, a dansat, a cântat și a transmis toată bucuria artiștilor, de nu iți dădeai seama cine e vedeta fiecărei seri.
În fiecare an e frumos, dar diferit în același timp, stările sunt un amestec de euforie și mirare, de plăcere și mulțumire că ești contemporan cu prezentul, că ai norocul să fii acolo, cu prieteni vechi și noi, cu artiști de o calitate și de un bun-simț duse la alt nivel.
O execursie sămbătă la prânz spre cetatea Enisala, cu o oprire pe malul lacului Razelm și o masa cu pește și vin la Safari Village a făcut ca toată povestea cu Dichis ‘n Blues să fie mult mai frumoasă.

Cert este că te poți îndrăgosti ușor și iremediabil de tot ce este acolo.
Blues, oameni și locuri.
Sau te poți îmbolnăvi de bluzism. Și de fiecare data cănd te doare, mai iei ca medicament să-ți treacă… un festival.
Sau, vorba lui Cristian, devii enoriaș de blues și te rogi să treacă anul mai repede până la următorul.
Hai că ‘ncepe să mă doară și nu am unde să merg să mă oblojesc…

Cătălin E. Horodincă
9 septembrie 2019

Foto: Radu Birişteică

Un trifoi cu patru foi (2)

În parcul central din Brezoi, pe strada Lotrului nr. 2! Prima mea recenzie, despre cel mai reuşit festival de blues desfăşurat vreodată în România, s-a referit în special la prima zi, protagoniştii zilei de joi, 18 iulie 2019, fiind: Amalia Gaiţă, Paardekooper, Trans-Expres, Erja Lyytinen şi Beth Hart.

“Who draws the crowd?/ Who plays so loud? / Baby it's the guitar man / Who's gonna steal the show / You know baby it's the guitar man / He can make you love he can make you cry / He will bring you down he will get you high… Something keeps him drifting miles and miles away / Searching for the songs to play / Who's on the radio?...” (Bread, The Guitar Man - 1972)

Dacă aţi răspuns deja la întrebarea adresată de celebrii muzicieni ai quartetului BREAD, sunteţi pe cale cea bună. Au fost mulţi chitarişti cu personalitate la Brezoi Blues Fest 2019. Chitarista Diana Rein din California, SUA, care s-a născut în România şi a emigrat cu familia în 1981 - unde la vârsta de 3 ani ajungea în Chicago, iar la 12 juca în Home Alone (r. Chris Columbus, 1990)-, a demonstrat că are foarte mult talent şi o charismă moştenită de la mătușa ei, Zoe Câmpeanu (o apreciată cântăreață de muzică uşoară din anii ’70).

Deși era de aşteptat ca trupa lui Beth Hart, condusă admirabil de chitaristul Jon Nichols, să-i ofere acel ”reazem” congruent cu neastâmpărul ei fascinant, cu siguranţă nu aţi bănuit că o chitaristă, dintr-o ţară celebră pentru organizarea unui campionat mondial de cărat nevasta sau pentru născocirea unui festival de mimat cântatul la chitară, să ne ofere un recital atât de bine închegat, susţinut admirabil chitaristic şi cu piese originale, compoziţii proprii în cea mai mare parte. Erja Lyytinen nu s-a lansat în lumea bluesului din Finlanda (ţara celor o mie de lacuri fiind mai degrabă, moşia heavy-metal-ului, Nightwish, Lordi, Apocalyptica, Stratovarius, Children of Bodom, Amorphis etc.), prima ei redută cucerită fiind alături de doi străluciţi chitarişti britanici, Aynsley Lister şi Ian James Parker, în cadrul reuşitului proiect, Blues Caravan, susţinut de laborioasa casa germană, Ruf Records. Un amănunt important de luat la cunoştinţă pentru ceilalţi organizatori mioritici din aria bluesului de la noi. Iar pentru casele de discuri, un îndemn: aveţi în vedere să transmiteţi cultură muzicală, nu doar să obţineţi profit! Bineînţeles, cu o parte din profit puteţi sprijini tinerele noastre talente şi proiectele lor muzicale, mult mai atractive şi mult mai durabile în timp. Doar aveţi mass-media de partea voastră!

Pentru a doua zi a Open Air Blues Festival Brezoi organizatorii au invitat un mare nume din bluesul european feminin. Cu două prezenţe de excepţie în ţara noastră, la Sighişoara şi Bucureşti, chitarista de origine sârbă, stabilită din 2016 în Los Angeles, Ana Popović, a demonstrat că ne poate oferi şi o veritabilă lecţie de blues-soul-american-funk, aşa cum se cântă în trupe celebre americane, precum Earth, Wind and Fire sau Maceo Parker & Parliament-Funkadelic.

Încă din 2014, invitată a celebrului tribute – Experience Hendrix Celebrate The Music & Legacy of Jimi Hendrix, organizat anual sau bianual în Statele Unite -, Ana a avut destul de mult de luptat într-un univers blues-rock dominat de bărbaţi, după cum singură ne-a declarat: ”The majority of women need to work harder than men to prove themselves or need to cope with a feeling of constant pressure to never make a mistake and be perfect. I believe that women no longer only have the right to earn a living and to take care of themselves and their families. The time has come to step it up. Becoming the outstanding leaders of tomorrow. Corner-office ladies in business, politics, and the electric guitar!”

Recitalul Anei a început destul de timid, faţă de cum fusesem (sur)prins la precedentele două, Ana fiind uşor descumpănită în reglarea tonului chitarei dar, cu acel backline de excepţie, redresarea avea să vină fără să ne dăm seama, prinşi în capcana mlădioaselor sale solouri şi a prezenţei scenice irezistibile oricărui neclintit receptor. Probabil că, oricât de mult am căuta explicaţii în izbânda ei profesională, fără această senzualitate naturală, Ana Popović nu ar fi ajuns în Panteonul chitariştilor hendrixişti, care nu este nici pe departe o competiţie de coveruri. Anul acesta este a cincea prezenţă pentru Ana Popović! Celelalte invitate la Experience Hendrix Tour, Orianthi sau Susan Tedeschi, nu sunt atât de tehnice şi creative pe cât a dovedit a fi Ana până în prezent. La Bucureşti venise să promoveze triplul album Trilogy (producător Warren Riker, câştigător de Grammy cu Santana), un periplu jazzistic cu mult funk, soul şi blues. Ce putea fi mai mult de atât? Putea fi acel sound tipic American, cu o viguroasă secţie ritmică şi cu un pachet de suflători care marca decisiv această fuziune de stiluri pusă în valoare de pregătirea jazzistică dobândită la Academia din Amsterdam. Da! Cam asta a fost şi, pentru mulţi, recitalul ei de peste 100 de minute a însemnat şi cel mai tehnic spectacol de pe scena mare a festivalului de la Brezoi. Cvintetul din spate a constat din: Buthel Burns la chitară bas şi ce groove avea!; Cedric Goodman la baterie; Michele Papadia la claviaturi - aproape la fel de devotat Hammond-ului ca Raul Kuşak - şi alţi doi muzicieni italieni, perfecţioniştii Claudio Giovagnoli la saxofon şi Davide Ghidoni la trompetă.

Probabil că şi reuşita comercială a noului Like It On Top, a împins-o spre această formulă de sextet în concert, albumul 2018 fiind pe locul al doilea la descărcări pe iTunes şi pe locul 2 în topul Billboard. Secretul constă în permanenta ei autodepăşire şi ambiţia de-a-şi produce singură albumele, la un standard convingător pentru cumpărătorii (destul de puţini) de CD-uri din ziua de azi. Mesajul feminist din textele melodiilor ei surprinde lumea cu bune şi rele, emanciparea femeii fiind evidentă şi necesară, în cât mai multe domenii şi activităţi prevalent masculine. Ar trebui să fim de acord cu asta şi să lăsăm bărbăţia pentru consolidarea statutului personal. Bluesul electric al Anei Popovic este o expresie muzicală permanent în schimbare. Excepţionalul chitarist şi compozitor, Keb Mo, care a sprijinit-o în acest nou proiect muzical, exprimă cât se poate de convingător această perpetuă evoluţie a bluesului actual.

"A lot of people think of music in terms of genres. I get that. I like to think of it as just music that I like. If that often happens to be blues, well, that's just how it is. It's that vibe. I just follow it, see where it flows, where it takes me. I like a musical cocktail. Maybe a little blues, a bit of jazz, a bit of rock..." (Keb Mo)

În ziua a doua a Open Air Blues Festival Brezoi i-am (fi) putut urmări pe: The Cockblockers, The Southern Cockroaches, Paul & The Blue Workers, Tomaselli All Stars, Khalif Wailin’ Walter, Diana Rein şi Ana Popović. Greu de ajuns din paradisul Mălaian chiar de la începutul programului, astfel că, NU vă pot împărtăşi impresii despre primele trupe, venirea noastră producându-se la începutul recitalului lui Alex Tomaselli, pe care îl voi aprecia, încă o dată, alături de valorosul său colectiv de muzicieni extraordinari, dintre care vreau să îl evidenţiez, ca de fiecare dată când urcă pe (orice) scenă, pe neobositul claviaturist şi spirit incitator, Raul Kuşak. Cum m-aţi auzit deja că îl laud pe la jam-sessionuri: Ah! A venit Raul, garanţia unui show de poveste!

Drept care, sar direct la ziua a treia, 20 iulie 2019, ce i-a avut protagonişti pe: JazzyBit, Loup-Garou, The Gamblers, Louis King & Band, Mike Godoroja & Blue Spirit, Leon Beal, Sax Gordon & Luca Giordano Band şi Jonathon Boogie Long. JazzyBit este mai vechea noastră cunoştinţă de la festivaluri de jazz care a reuşit să atragă atenţia asupra imensului potenţial atât componistic, cât şi interpretativ al tinerilor noştri muzicieni. Nu ştiu ce program au pregătit pentru acest festival, deoarece şi de această dată am ajuns târziu, dar la timp să-l putem aplauda pe dragul nostru Louis King, ce pare că şi-a găsit o nouă patrie şi 3 membri constanţi ai cvartetului său, cu care a susţinut deja un turneu (se pare, de mare succes!) în toată România.

"I loved this tour in Romania. the people have got into my heart and the country is beautiful." (Louis King)

Fanii săi bucureşteni îi apreciază de multă vreme stilul mobilizator şi atmosfera de bună dispoziţie şi dans, creată în jurul clasicului rockabilly şi al improvizaţiilor colegilor săi. Să-i şi numim pe membrii trupei sale: toboşarul Claudiu “Naşu” Purcărin, chitaristul Eric Hofmans şi infatigabilul Hanno Höfer la chitară bas, la care s-a adăugat "Jolly-Jocker-ul" Raul Kuşak la clape, invitatul trupei la cele mai importante evenimente, așa cum a fost și cel de la Brezoi. Scoţian prin naştere, australian prin ţară de adopţie (din 1972), Tommy McEwan aka “The King of the Rockabilly Blues” şi-a început cariera bătând la tobe în trupe de soul, ska, jump blues şi rockabilly, cum ar fi: No Nonsense, The Swingin’ Sidewalks şi The Straight 8s. Toate albumele sale jubilează bucuria de-a cânta şi dansa, viaţa însăşi. În festival, Louis King a avut acelaşi succes ca pe orice scenă de club sau sală de concert, mai mică sau mare, însă foarte animată de o audienţă mulţumită de alegerea făcută. Chiar dacă a fost foarte ocupat cu concertele, printre picături, a avut timp să-mi răspundă la câteva întrebări:

Radu Lupaşcu: Ai cântat la tobe înainte să cânţi vocal şi cu chitara! Când ai realizat că acest stil, rockabilly, ţi se potrivește ca o mănușă?

Louis King: Nu cred că am un stil anume care mi se potriveşte atşa de bine. Pur şi simplu, melodiile îmi vin în cap şi le cânt. Ele, melodiile îmi "şoptesc" cum vor să sune. Astfel, ele prind viaţă.

R.L.: Trupa ta a fost de multe ori backline de susţinere pentru mari artişti ca: B.B King, Buddy Guy, Jimmie Vaughan şi Screamin' Jay Hawkins. A fost greu să faci asta? Ce-ai învățat de la aceştia?

L.K.: A fost foarte înfricoşător să sprijin aceşti mari artiști, dar în toate cazurile, au fost oameni uimitor de drăguți. Observarea lor, seară de seară, m-a învăţat cât de mult trebuie să muncesc, pentru a ajunge la îndemânarea şi confidenţa lor, spre a putea transmite emoţia bluesului.

R.L.: Ai cântat şi anul trecut la Brezoi. Cum ţi s-a părut această ediţie?

L.K.: În acest an, festivalul de la Brezoi a fost uimitor. A fost foarte bine organizat şi mă bucur din nou, că am participat. Mulţimea era pregătită de distracţie încă din prima zi. Well Done to all!

R.L.: Multe din piesele tale au fost interpretate de mari artiști precum Rockin 'Doopsie Junior & The Flattrackers și chiar Doug Mulray. Te bucuri de asta, care este mesajul tău pentru generaţiile următoare?

L.K.: Îmi place când alții îmi cântă piesele. Este un compliment real, ador și schimbările pe care le fac pentru ca re-interpretarea să le ofere personalitate.

"My message to anybody else is: 'Live your life like you are John Lee Hooker, and you wil enjoy it every Day'." (Louis King)

Despre următorul invitat, saxofonistul american Sax Gordon, puteţi afla mai multe în interviul pe care l-am realizat pre-eveniment şi l-am publicat în cea de-a patra carte de interviuri, încă disponibilă pe artasunetelor.ro. Interviuri rock vol. 4 a fost lansată chiar în timpul festivalului întrucât include cinci interviuri cu protagoniştii ediţiei a 2-a şi a 3-a a Open Air Brezoi Blues Festival.

"He is an EXCELLENT player, nice fellow with a great sense of humor... unless he’s changed since I last saw him." (Charlie Musselwhite)

Sax Gordon a cântat năprasnic de bine. Dacă sunteţi obişnuiţi să ascultaţi fuziuni de soul cu rhythm & blues și funk atunci cu siguranţă că-l veţi urmări pe Beadlejuice în viitor (vezi foto 23). Această eficace combinaţie s-a dovedit a fi o reţetă de mare succes la public, mai ales că venea după o plămădeală incorigibilă, cu foarte puţine momente atractive. Vocea profundă şi jocul scenic al lui Leon Beal a definitivat un show admirabil, fericiţii spectatori ai festivalului bucurându-se de multe fragmente dansabile, cum vă avertizam încă din introducerea interviului. Leon Beal a fost pe placul multora dintre prietenii mei. Pentru mulţi dintre ei, vocea sa, admirabilă fără discuţie, reuşeşte să mascheze trecerea de la gospel la blues, de la evanghelia predicată în biserică la hârjoană proprie rhythm & bluesului (vezi foto 21).

“Încerc să găsesc sunete şi idei care cred că vor ajunge la audienţe diverse, lucruri care vor atrage favorabil atenţia oamenilor şi îi vor face să se simtă bineveniţi, să danseze, să se bucure de-o seară minunată.” (Gordon Beadle)

Jonathon Long Trio a fost inedita senzaţie a festivalului de la Brezoi! Nu numai că a arătat tuturor cum se cântă bluesul în Lousiana, dar energia trioului său a părut inepuizabilă. Un recital incendiar, îndelung aplaudat şi gustat de absolut toată audienţa. Luminile de scenă au fost incredibil de bine sincronizate cu muzica, la fel ca în prima zi, în timpul concertului BETH HART!

Dovadă stau admirabilele fotografii alăturate! Îţi mulţumesc şi pe această cale, Adrian Mociulschi!

”This rugged Louisiana guitar slinger is an all-around star, and I’m grateful for the opportunity to witness and take part in his rise.” (Samantha Fish)

Revenind la Jonathan Long, trebuie să nu uit să vă amintesc că, pentru a continua să vă surprindă, organizatorii s-au gândit pentru ediţia de anul viitor să-l invite pe hendrixistul Eric Gales, de acum celebru şi la noi în ţară, el fiind apreciat la superlativ de toţi fanii bluesului de la Suceava, fiind capul de afiş al celei de-a doua zi de festival. Cum spuneam şi în preambulul interviului cu Jonathan, el a intrat în povestea bluesului cântând boogie-woogie. Un ritm repetitiv făcut celebru de pianişti, însă îmbrăţişat şi de breasla chitariştilor, adaptat perfect într-un riff melodic progresiv, acesta fiind o bază suficient de solidă pentru impetuoase solouri. A fost mai mult decât atât. Basistul lui, Shedrick Nellon, chiar mi-a spus că la o aşa audienţă, recitalul lor va fi unul de excepţie. Uluitor aş putea spune, având în vedere părerile tuturor celor care şi-au exprimat admiraţia şi surprinderea lor pe canalul de comunicare deschis de organizatori pe F.B. (vezi foto 9: Jonathan Long, Radu Lupaşcu, Radu Birişteică). Bun lucru şi cu reţelele astea de socializare, însă extrem de restrictive şi indecise cu privire la postările internauţilor. Cum se zice pe la noi, pentru unii mumă, pentru alţii ciumă.

“Radu Lupaşcu: Albumul (n.r. Jonathan Long, Wild Heart Rec. 2018) abundă în riffuri şi solistici năucitoare care te cuceresc de la început până la sfârşit. Modalităţile de exprimare sunt diverse şi dezvăluie o personalitate artistică multiplă, sentimentală şi energică. De unde ai această deschidere spre armonie, înţelegere şi onestitate?

Jonathan Long: Am ascultat și am apreciat atât de multă muzică minunată în viața mea, iar tot ceea ce auziți este cea mai bună parte a sufletului meu. Eu am crescut ascultând muzica surorilor The Clark, pe Jill Scott, muzica gospel etc. şi asta m-a ajutat să înţeleg mult mai bine aranjamentul, armonia şi cum să-mi exprim cu sensibilitate ceea ce cânt. În ceea ce privește onestitatea, onestitatea este cea mai bună politică de urmat. Trebuie să fii sincer în ceea ce faci pentru ca oricine altcineva din public, să se conecteze cu dvs.. Majoritatea oamenilor pot simţi un fals de la o milă distanță, iar eu când urc pe scenă, fac tot ce-mi stă în putință pentru a-mi deschide sufletul şi a transmite mesajul, cât mai cinstit posibil, lăsând toate cunoştinţele mele pe scenă, pentru ca simpatizanţii mei să se bucure din plin.”

21 iulie 2019, a patra zi de festival a avut următoarea distribuţie: Othello Trio, Soul Serenade, Dan Helciug HeART, AG Weinberger, Eb Davis & The Superband și “The White Blues King” Oscar Benton. Am venit de la început, prima trupă fiind una din revelaţiile scenei de blues din România, trioul Soul Serenade, acum în formulă de quartet, al patrulea membru fiind un special guest, un licean, însă unul extrem de talentat, chitaristul Vlad Prisăcariu. Componenţa trioului de bază o cunoaşteţi desigur, însă pentru memoria istoriei noastre muzicale trebuie notată şi aici: Adelina Chivu – voce pricipală, U-bass & Kazoo; Andrei Rotariu - chitară, muzicuţă, Backing vocals şi tamburină; Codruţ Andrei – mandolină. S-au făcut remarcaţi la un mare festival-concurs de blues din Franţa, unde au ocupat locul doi! Eu i-am cunoscut în clubul Big Mamou şi am stat mult de vorbă despre ineditul lor proiect Golden Oldies, pentru care au ales piese de acum 60 de ani şi mai bine, standarde de blues cântate la acea vreme de Peggy Lee, Koko Taylor sau Ruth Brown, Sam Cooke, R.L. Burnside sau Howlin Wolf. Până acum, această idee a fost promovată doar live, prin concerte mici şi mari, însă primul lor album este în pregătire şi se lucrează cumpătat. În acelaşi fel cum s-a sedimentat această superbă moştenire şi s-a conservat prin generaţii, neprăfuindu-se şi nealterându-se în niciun chip. Mesajul pieselor alese intensifică parfumul compoziţiilor acelor ani căpătând valenţe fără egal în mioritica noastră comunitate de blues. Standarde ca Why Don't You Do Right? (Get Me Some Money Too!) (Joseph “Kansas Joe” McCoy, 1936), Long Haired Doney (Rl Burnside, 1969), I’ll See You In My Dreams (Isham Jones / Gus Kahn, 1924) sau Too Long (Charles "Papa Charlie" McCoy, 1929; invitat Marcian Petrescu la muzicuţă) au făcut deliciul publicului care s-a învrednicit să ajungă devreme la recitalul Soul Serenade. El a durat circa 45 de minute, insuficient pentru cât puteau ei oferi cu pregătirea, talentul şi şarmul vocii Adelinei. Andrei şi Codruţ au conturat excelent atmosfera acelor ani, la chitară, respectiv mandolină. Măiestria chitaristică a lui Vlad Prisăcariu s-a dovedit o alegere inteligentă întrucât a adaugăt multă prospeţime, capital sonor şi, de ce să nu recunoaştem, multă subtilitate armonică întregului repertoriu. Este momentul să aflăm mai multe despre Vlad Prisăcariu şi admirabila sa pasiune.

Radu Lupaşcu: Cum ai deprins gustul pentru chitara (electro)acustică şi de unde ai învăţat să cânţi atât de convingător?

Vlad Prisăcariu: Tatăl meu este cel care m-a determinat inițial să îmi doresc să studiez acest instrument. El cântând din tinerețe, iar noi mereu având prin casă o chitară, îmi amintesc cât de fascinat eram la vârsta respectivă (11 ani) de acordurile şi melodiile simple pe care obişnuia să le "fredoneze" când își găsea timp.

După insistențele mele, tata m-a învățat mai mult sau mai puțin din tot ceea ce știa el deja să cânte, iar în scurt timp am decis că trebuie să iau lecții de chitară pentru a-mi însuși un fundament serios în ceea ce privește chitara şi muzica.

R.L.: Care au fost paşii tăi în muzică?

V.P.: Asta am şi făcut. Timp de aproximativ 5 ani, am luat lecții de la un instructor local din Onești, care el însuși fondase o formație de heavy metal şi rock în care cântă și în prezent, formația Potențial.

Am acumulat experiență și informații utile de-a lungul acestor ani, însă am conștientizat ulterior că nu mă regăseam în acel gen de muzică. În timp ce lecţiile se bazau pe stilul şi tehnicile specifice unora precum Judas Priest sau Dream Theater, eu acasă îi ascultam cu un interes mult mai mare pe giganții din lumea bluesului, fie el american sau britanic, de la B.B. King, Muddy Waters, John Lee Hooker, Stevie Ray Vaughan, la Peter Green, Eric Clapton, Mark Knopfler, pe ultimii doi având șansa să îi văd live în concert. Am învățat, pe cont propriu, ascultând și urmărind astfel de personalități, care este viziunea lor despre blues, nu neapărat ce fraze folosesc, ci mai degrabă ce îi face pe aceștia unici în istoria muzicii. Astfel am descoperit cât de complexă este această artă, și am persistat studiul, iar noii mei profesori au devenit înșiși artiștii pe care îi admiram cu adevărat. Numărul acestor tutori a tot crescut, descoperind din ce în ce mai mulți muzicieni, fiecare venind cu specificitatea sa care avea să contribuie într-un fel sau altul la propria mea abordare a acestui "blues".

Anul 2016 a fost un an al încercărilor. Am muncit din greu pentru a realiza un proiect muzical, o mică formație cu care am lucrat un playlist solid şi cu ajutorul căreia am organizat câteva concerte, la nivel local, care într-un final ne-au adus o oarecare satisfacție. Însă am întâmpinat multe obstacole, de multe ori fiind dificil chiar și să ne întâlnim pentru o repetiție, lăsând la o parte muzica propriu zisă, pe care doream să o împărtășim unui eventual public. Dar a fost totuși o experiență din care am învățat, din nou, multe lucruri, spre exemplu ce înseamnă să muncești împreună cu alți oameni pentru a realiza un țel comun, lucru străin mie într-un context muzical până atunci.

Studiul chitarei electrice nu a încetat, ba dimpotrivă, a devenit o rutină plăcută, simțeam cum mă dezvolt ca un așa-zis chitarist. La finele anului 2016 am participat la Iași Guitar Festival, un concurs de chitară la care am fost îndemnat să particip de către organizatorul şi fondatorul acestuia, domnul Petran Paveliuc. Spre surprinderea mea, deoarece nu pot spune că am avut mare încredere în prestația mea de la acel concurs (e și vina lipsei de experiență scenică), am reușit să obțin locul I, reușind să obțin aprecierea juriului, adică a unor oameni precum Nicu Patoi, Andrei Roșulescu, Dan Spînu, pe care îi respect foarte mult și care sunt fără doar și poate cu ani lumină înaintea mea în ceea ce privește muzica.

Imediat după festival, același Petran Paveliuc m-a încurajat să încep să iau lecții de chitară cu dumnealui, deoarece a văzut un mare potențial în felul în care eu abordez acest instrument. Am fost la câteva lecții, dar doar am "gustat" din ce înseamnă teoria muzicală și tehnici complexe de mânuire a chitarei, însă din cauza dificultăților legate de distanță și timp, am încetat colaborarea după aproximativ un an.

Între timp descoperisem un mare artist care avea să îmi schimbe complet traseul muzical de până atunci: Tommy Emmanuel. Au fost suficiente câteva videoclipuri cu el ca să îmi dau seama de faptul că el este un muzician absolut fantastic, iar datorită lui am intrat (timid ce-i drept) în lumea unui stil aparte de chitară, lumea fingerpicking-ului - un stil prin care cântărețul își creează o proprie orchestră care parcă ia dintr-odată viață din chitara sa când începe să cânte. În mod natural, atunci am descoperit "pilonii" acestui stil: Chet Atkins (de care auzisem şi înainte), Merle Travis, Jerry Reed, Doc Watson şi mulţi alții. Și astfel în toamna anului 2017 a început această nouă aventură, cea a fingerstyle-ului și a fingerpicking-ului, care cumva includea tot ceea ce învățasem până atunci despre blues, dar în plus aducea o nouă lume de piese, tehnici, idei şi concepte de care m-am îndrăgostit iremediabil și pe care încă le studiez și în prezent. Tot atunci am făcut tranziția către lumea chitarei acustice.

Odată ce m-am simțit încrezător în noile abilități pe care le-am deprins din învățarea acestui stil, am participat la diverse cântări, precum concerte locale sau chiar expoziții de pictură. Am observat cât de bine primit este acest gen de muzică, și totuși cât de rar întâlnit este, în special la noi in țară.

R.L.: Am sesizat în intervenţiile tale nuanţe din interpretările iluştrilor Django Reinhardt şi Joe Pass. Crezi că aceasta este nişa muzicală cu care te vei identifica în viitor sau este doar un început de drum?

V.P.: În 2018 am avut ocazia să îi întâlnesc pe cei din minunata trupă de blues şi jazz numită Soul Serenade. M-au primit cu multă căldură să colaborăm, astfel am avut cântări deosebite în Onești, dar și în București, iar în iulie 2019, la festivalul de blues Open Air din Brezoi. Ei au o contribuție importantă la ceea ce sunt astăzi ca muzician: m-au introdus în lumea jazzului, un gen muzical de care îmi era de-a dreptul frică înainte, dar de care nu mă pot despărți acum, și mi-au fost și încă îmi sunt cei mai buni mentori pe care i-aș putea avea. Țin să le mulțumesc cu ocazia asta Adelinei, lui Andrei şi lui Codruț pentru toate aceste lucruri pe care le-au făcut pentru mine. Pasiunea puternică pentru muzică se simte în aer când sunt în jurul lor, iar asta nu poate decât să dovedească faptul că Soul Serenade este o formație de muzicieni autentici și mă bucur nespus că ținem legătura în continuare.

Muzica jazz pe care ei mi-au arătat-o a fost doar o scânteie, flacăra au reprezentat-o toți artiștii noi, "dascălii" pe care i-am descoperit ulterior, precum Charlie Parker, John Coltrane, Wes Montgomery, Charlie Christian, iar din nișa jazzului franțuzesc (gypsy swing), m-am îndrăgostit de binecunoscuții Django Reinhardt și tovarășul lui Stephane Grappelli, The Rosenbergs, Biréli Lagrene, Joscho Stephan și mulți alții. Și astfel m-am găsit din nou la începutul altui drum, care ducea către o lume atât de complexă de acorduri şi armonii, un vocabular specific și diverse "feelinguri" aparte cu care eu nu eram familiar, dar pe care îmi doream nespus să mi le însușesc. (vezi foto 14: Andy Lösche, Codruţ Andrei, Radu Lupaşcu, Vlad Prisăcariu, Adelina Chivu, Mihai Răzvan Mugescu, Andrei Rotariu, Alin Ludu Dumbravă, Cătălin Horodincă, Richard Constantinidi)

În prezent, activitatea mea chitaristică se împarte în aceste două mari arii: cea a fingerstyleului și cea a jazzului, gypsy jazz si swing, de multe ori acestea intersectându-se armonios. Încerc pe cât posibil să studiez zilnic acest instrument şi această paletă de genuri muzicale. Nu știu ce îmi rezervă viitorul în ceea ce priveşte muzica, dar știu că fac tot posibilul să fiu cât mai bun de fiecare dată când cânt la acest instrument.

Până la prezentarea ultimilor doi protagonişti ai scenei de la Brezoi, nu vreau să uit să felicit un artist de care, până la acest festival, am auzit numai de bine de la prieteni - de al căror bun-simţ muzical m-am convins încă o dată -, este vorba de Emil Chican, despre care pot spune, fără temerea de-a greşi că, a cântat la fel de bine ca excepţionalul Steve Morse! Din păcate, nu a avut un vocalist pe măsura lui… Nu uit să precizez acest lucru. Cum pot dealtfel, să adaug că, fiecare pasăre pe limba ei piere! La mai multe ediţii a Festivalului de JAZZ de la Montreux a fost invitată celebra trupă Deep Purple, tot apropos de Steve Morse... Două genuri muzicale care şi-au “dat mâna” pe scena unui festival de mare renume. Poate că şi aici, la OABFB, peste timp ne vom putea aminti şi de alte trupe din zona rockului sau jazzului ce-au susţinut recitaluri de excepţie nefiind absolutamente din familia bluesului. Iată că pe Emil Chican şi-a sa reuşită Lazy interpretare le vom ţine cu toţii minte.

Reprezentaţia lui AG Weinberger nu m-a convins la Brezoi. Vocea nu l-a ajutat ca altă dată, iar atitudinea emfatică nu dă roade. Puţină modestie nu i-ar strica. Lumea îl va aprecia mult mai mult! Păcat de buna sa prestaţie chitaristică şi de valoroşii membri ai trupei sale, bine aleşi, cu care sunt convins, ar fi putut realizat un show de poveste. Rămâne însă, naşul expresiei ”Brezoiul lumii”, pentru care poate primi o cutie de trabucuri fine de la organizatori.

Ebylee “Eb” Davis a adus bluesul din Arkansas şi l-a împărtăşit cu bucurie publicului din Parcul Central din Brezoi. Este un veritabil ambasador al bluesului, născut în delta oraşului Elaine, locul său de baştină (tot în acest oraşel s-a născut cunoscutul toboşar al grupului The Band, regretatul Levon Helm). La 14 ani Eb a plecat în Memphis, Tennessee, care la acea vreme era oraşul bluesului. Aici a crescut odată cu muzica lui Bobby Bland, B.B. King, Junior Parker şi Albert King, de la care a învăţat că, pentru a reuşi în muzică, trebuie să muncească din greu, să arate bine pe scenă, să fie plăcut publicului şi cel mai important, să sune cât mai bine. În Memphis a fost observat de producătorul de discuri Eugene Goldston care l-a angajat să cânte în clubul său din Brooklyn (521 Club). Aici va întemeia trupa casei numită The Soul Groovers. Vor susţine turnee şi vor fi trupă de acompaniment pentru mari vedete ca: Rufus Thomas, Wilson Pickett, Isaac Hayes, Ray Charles şi B.B. King. După dezmembrarea grupului Eb va cânta o perioadă cu The Drifters cu care va concerta pentru prima dată şi în Europa. Dar era muzicii disco a spulberat orice speranţă şi tânărul Eb se întoarce în armată. În timpul războiului Rece, muzicianul și ofițerul de comunicații militare din Arkansas, Ebylee Davis, a fost trimis într-o expediție cu totul specială în spatele zidului. Scopul misiunii sale era de-a aduce berlinezilor din estul oraşului… bluesul! Muzicianul Wolfgang Ruegner, care cunoştea bine muzica din New Orleans, îşi dorea un frontman de culoare în trupa sa. Astfel, în 1981, Eb devine vocalistul nonetului The Bayou Blues Band cu care va cânta până în 1984. După căderea Zidului, Eb se va stabili în Germania, în Zehlendorf, unde îşi va forma propria trupă Eb Davis and the Superband. La cei 76 de ani Eb are o carieră impresionantă, peste 20 înregistrări pe numele său şi foarte multe altele ca invitat, peste 7.000 de concerte în mai mult de 60 de țări diferite. Eb a fost invitat să susțină seminarii despre istoria bluesului, fiind singurul bluesman care a apărut la Operele de Stat din Poznań (Polonia) și Bratislava (Slovacia). A apărut în cinci filme la care a contribuit cu melodii pentru coloana sonoră, inclusiv The Innocent cu Anthony Hopkins. Compoziţiile sale au fost interpretate de mari artiști, cum ar fi: Guitar Crusher, Mick Taylor de la The Rolling Stones etc. În anul 2008, EB Davis a fost introdus în Blues Hall of Fame ca ambasador oficial al bluesului din statul Arkansas, USA şi tot în acel an a fost declarat cel mai bun cântăreţ R din Europa, de către clubul de muzică germană The Deutsche Rock.

Respiraţia sa este plină de adevăr şi sensibilitate şi nu am mai întâlnit-o decât (doar) la mari artişti. Sinceritatea şi modestia sa m-au împins spre a-i pune câteva întrebări spre a cunoaşte mai multe despre el.

Radu Lupaşcu: În primul rând îţi mulţumesc pentru recital şi vreau să te întreb cu ce impresii ai rămas din România?

Eb Davis: Iubesc festivalul de la Brezoi şi locul din mai multe motive. Este unul dintre cele mai bine organizate festivaluri la care am participat de-a lungul timpului, cu o foarte bună reputaţie în grija pentru artişti. Locaţia este absolut minunată. Organizarea şi cateringul au fost de cea mai bună calitate. Cel mai important dintre toate au fost oamenii, care au reprezentat o audienţă fantastică.

R.L.: Erai în armată în Germania când Wolfgang Ruegner ţi-a propus să fii vocalistul lor. Cum era privit bluesul în Berlin? Era ceva exotic sau o formă de artă?

E.D: Bluesul nu a fost niciodată o mare scenă în Berlin. Prima dată când am venit în Berlin, în mare parte era ceva exotic, deşi o mulţime de oameni au văzut-o ca o formă de artă. Într-adevăr, asta şi este. Majoritatea cluburilor și locațiilor din Berlin și din jurul lui nu au inclus Bluesul în programele lor, până am demonstrat că există într-adevăr o audiență pentru aceasta. Acum, majoritatea locațiilor și cluburilor oferă Blues ca parte regulată a programurilor lor. Există un film Calypso Media, în vânzare pe Amazon, intitulat „How Berlin Got The Blues” (viața secretă a lui EB Davis), care explică rolul meu în aducerea bluesului la Berlin.

R.L.: Chitaristul Mick Taylor de la The Rolling Stones a interpretat muzica ta pentru o coloana sonoră? Îţi mai aminteşti filmele la care ai contribuit cu muzica?

E.D.: Mick Taylor a făcut un cover după unul dintre cântecele mele intitulat Heart Fixing Man. Am avut un rol în filmul Desert Lunch cu Viggo Mortensen (n.r. Gospel According to Harry, Lech Majewski, 1994) în care am furnizat şi am cântat melodia principală a filmului.

R.L.: Ai ţinut prelegeri despre blues. Ce ar trebui să ştim despre istoria bluesului şi cum ar fi cel mai bine să apropiem tinerii de această muzică?

E.D.: Bluesul este istoria unui popor. Luptele, durerile, speranțele și bucuriile lor. Festivalul de Blues Brezoi face o treabă foarte bună în a prezenta această formă de artă tinerilor. Este unul dintre foarte puținele festivaluri de blues în care am văzut atât de mulți tineri. Asta îmi dă mari speranțe pentru viitorul Bluesului.

Septetul americano-german cu care Eb Davis a venit la Brezoi a fost format din: Eb Davis (Arkansas, SUA) - vocal, muzicuţă; pianista Nina T. Davis (Berlin, Germania); năstruşnicul basist Tom Blacksmith (Berlin, Germania); Willie Pollock (Florida, SUA) - alto sax, voce; Ben “King” Perkoff (California, SUA) - tenor & baritone sax; Jay Bailey (Texas, SUA) – chitară, voce şi Lenjes “The Duke” Robinson (California, SUA) – tobe, percuţie, voce. Prestaţia Superband-ului a fost demnă de toată lauda, însă dintre toţi muzicienii, am o remarcă specială pentru excepţionala claviaturistă, Nina T. Davis. Prestanţă, tehnică şi sensibilitate.

“My first exposure to music was gospel also, because that was the only thing allowed in the home. When I was six or seven years old, I was walking home from school and there was an old guy, Jim Hunt, sitting on his front porch and he was playing a big acoustic guitar. I had never seen a guitar so big and I was amazed at the sound of his guitar, so I just went across the road there to have a look. I had never heard this kind of music before , and the way he was playing and the way he was singing. I was just totally fascinated. I asked my mother what kind of music was he playing and she told me I shouldn’t go back over there anymore. so I started to sneak over there without my family knowing it. I just fell in love with that music.” (Eb Davis)

Oscar Benton a fost neaşteptat de viu! Cum ne spunea odată Nicu Alifantis într-un interviu, carcasa nu prea mai contează la vârsta noastră. Important este cât suflet pun artiştii în ceea ce fac şi cum întreţin această relaţie cu publicul. Comunicarea este totul. Istoria muzicală a lui Ferdinand van EIS aka Oscar Benton a început în 1967. Mulţi din cei prezenţi ştiau mult mai mult decât Bui Bui Bui şi filmul făcut de Delon, astfel că, excepţionalul său recital, secondat de impresionanta prestaţie a trupei sale s-a ridicat cu brio la rangul de cap de afiş de mare festival de blues. Citiţi toată istoria olandezului în interviul meu şi vă veţi convinge de seriozitatea mesajului lor artistic peste timp. Asta pentru cei care nu au ajuns, din diferite motive, dar au cârcotit prin ogradă. Aceia care au fost s-au convins de vitalitea unui personaj ajuns la o vârstă mai degrabă de plimbat nepoţii prin parc, decât de-a fi vedetă indubitabilă pe scena unui festival. O alegere bună a lui MIHAI RĂZVAN MUGESCU pentru care îl îmbrăţişez cu drag!

“La festival am să cânt cu trupa The Oscar Benton Blues Band din care fac parte: Han van Dam - pian & keyboards; Lut Luttik - chitară bas; Art Bausch - baterie; Guus Laporte - chitară electrică și a doua voce; Johnny Laporte - chitară electrică principală.” (Oscar Benton)

Consideraţii finale

Sau altfel spus, câteva sugestii şi bezele adunate de la prieteni & colegi de breaslă şi un TOP care va întregi comentariul meu despre OABFB 2019. Mai întâi de toate, ar fi de propus o (mai) bună separare a zonei pentru scaunele pliante & paleţi, de cea destinată celor care stau în picioare în faţa scenei. Dispersia aleatoare a obturat imaginea scenei, parţial sau pe de-a întregul ei. Poate şi înălţarea scenei ar fi o soluţie. Oricum, încuviinţarea accesului cu scaune pliante a fost o măsură extrem de apreciată de foarte mulţi spectatori, ca dealtfel şi parcarea anunţată de la intrare, continuând cu vânzările în interior şi terminând cu implicarea poliţiei în dirijarea circulaţiei la sfârşitul concertelor.

Ar mai trebui indicat precis locul special destinat pentru comercializarea discurilor, a DVD-urilor, a tricourilor şi a altor articole de promovare trupe (official band merchandise stand) şi de asemeni, foarte important, semnalarea spaţiului destinat pentru obţinerea de autografe şi/sau fotografierea cu artiştii. Un singur loc pentru toţi artiştii, bine iluminat.

Restricţionarea accesului în backstage şi în special, în zona strict rezervată artiştilor invitaţi în festival. Au existat mici momente de îmbulzeală şi confuzie, din punctul meu de vedere, regretabile.

În fine, ultima sugestie pe care o adresez cu empatie organizatorilor, ar fi legată de numărul zilnic de concerte. Patru trupe bine alese pe zi ar fi suficiente (din care una, musai din România), după umila mea părere. Ştiu că vreţi să daţi o şansă tinerilor şi vreţi să ajutaţi această nişă muzicală să se dezvolte, însă, chiar dacă l-aţi aduce cap de afiş, de exemplu, pe Walter Trout, având în deschidere pe Ryan McGarvey, Eric Gales, Kenny Wayne Shepherd şi Samantha Fish (sau de ex. în altă zi: Greta von Fleet, Philip Sayce, Danny Bryant, Rival Sons şi Joe Bonamassa şi tot aşa…), tot nu am putea parcurge fizic şi mental toate recitalurile lor, indiferent de lungimea lor. Ar fi knock out pentru toţi cei prezenţi. E suficient că există jam-session cu artişti români şi apoi, after party cu Zoltan Varga. Patru zile la Brezoi pot însemna: cultură muzicală, bună dispoziţie, odihnă şi drumeţie, relaxare şi prietenie. O ”croazieră” în Ţara Loviştei în care să intre nu numai bluesul din Parcul Central ci şi turism local. Este important să ştim să discernem grâul de neghină, oricât de multe oferte (muzicale) şi oportunităţi (de afaceri) ni se oferă.

La ideea lui Radu Birişteică (vezi foto 9), de-a crea un clasament al impresiilor publicului spectator la festival, am gândit cinci întrebări de top ce va genera o concluzie finală despre evoluţia artiştilor şi a trupelor lor, ce s-au perindat timp de patru zile pe scena din Brezoi. Astfel, îi vom oferi lui Mihai Răzvan Mugescu, o imagine concludentă a concluziilor noastre. O parte din Noi fiind şi veritabili consumatori de blues, în special, în forma lui vie, Live – On Stage!

Cele cinci întrebări au fost: Care a fost cel mai reuşit show din festival? Care a fost cel mai bun instrumentist din festival? Care a fost cea mai bună voce feminină? Dar cea mai bună voce masculină? Care a fost cea mai promitătoare trupă de blues din România? Aşadar, la finalul recenziei mele, publicăm acest top final rezultativ al propunerilor primite la redacţie, cu menţiunea că, toate aceste opţiuni sunt subiective, distincte şi trebuiesc asimilate ca atare, persoanele de mai jos făcând parte integrantă a audienţei Open Air Blues Festival Brezoi. Cei 15 care au răspuns cu promptitudine rugăminţii noastre au fost:

Adrian Mociulschi: 1. Jonathon Boogie Long; 2. Ana Popović; 3. Beth Hart; 4. Leon Beal; 5. Soul Serenade.

Ioan Big: 1. Erja Lyytinen; 2. Ana Popović; 3. Beth Heart; 4. Leon Beal; 5. Nu a existat aşa ceva (în festival).

Radu Lupaşcu: 1. Jonathan Boogie Long; 2. Ana Popović; 3. Beth Hart; 4. Eb Davis; 5. Soul Serenade.

Genu Ariseanu: 1. Beth Hart; 2. Sax Gordon (Jonathan Boogie Long, Ana Popović, Khalif Wailin’Walter, AG Weinberger); 3. Beth Hart; 4. Louis King; 5. Soul Serenade.

Alex Ceauşescu: 1. Leon Beal, Sax Gordon & Luca Giordano Band; 2. Ana Popović; 3. Beth Hart; 4. Jonathan Boogie Long; 5. Dan Helciug şi trupa HeART.

Vio Mor: 1. Ana Popović; 2. Erja Lyytinen; 3. Beth Hart; 4. Jonathan Boogie Long; 5. Tomaselli All Stars.

Radu Birişteică: 1. Erja Lyytinen / Paardekooper, ex aequo; 2. Raul Kuşak / Ana Popović; 3. Beth Hart; 4. Jonathon Boogie Long / EB Davis; 5. Amalia Gaiţă.

Zoltan Varga: 1. Ana Popović; 2. Claudiu “Naşu” Purcărin; 3. Beth Hart; 4. Oscar Benton; 5. Othello Trio.

Cornel Stănciulescu: 1. Oscar Benton; 2. Ana Popović; 3. Beth Hart; 4. Jonathan Boogie Long; 5. Alex Tomaselli All Stars.

Alin Ludu Dumbravă: 1. Jonathan Boogie Long; 2. Jonathan Boogie Long; 3. Beth Hart; 4. Oscar Benton; 5. Alex Tomaselli All Stars.

Relu Călin: 1. Mike Godoroja & Blue Spirit; 2. Diana Suciu; 3. Beth Hart; 4. Eb Davis; 5. Alex Tomaselli All Stars.

Beatrice Vasilescu: 1. Ana Popović; 2. Ana Popović; 3. Beth Hart; 4. Leon Beal; 5. Diana Rein.

Mircea Giurgiu: 1. Beth Hart; 2. Jonathan Boogie Long; 3. Beth Hart; 4. Leon Beal; 5. Paul & The Blue Workers.

Lucian Sîrbu: 1. Alex Tomaselli All Stars; 2. Diana Suciu; 3. Beth Hart; 4. Oscar Benton; 5. Soul Serenade.

Dorin Popovic: 1. Beth Hart; 2. Jonathan Boogie Long; 3. Beth Hart; 4. Leon Beal; 5. Paul & The Blue Workers.

Rezultat final:

Top 1 - Cel mai reuşit show din festival = Beth Hart / Jonathan Boogie Long (câte 3 voturi fiecare).

Top 2 - Cel mai bun instrumentist din festival = Ana Popović (7 voturi).

Top 3 - Cea mai bună voce feminină = Beth Hart (15 voturi).

Top 4 - Cea mai bună voce masculină = Leon Beal (5 voturi).

Top 5 - Cea mai promiţătoare trupă de blues din România = Alex Tomaselli All Stars / Soul Serenade (4 voturi).

Până la următoarea ediţie a trifoiului cu patru foi, care va avea loc între 23 şi 26 iulie 2020, vă dăm întâlnire în familia bluesului cu dichis de la Tulcea, unde printre invitaţi vom descoperi alt autentic chitarist de blues din Louisiana, KENNY NEAL!

“So that music keeps us together and keeps us under control and keeps the love in the family as well. Because we’re always together doing something that we love.” (Kenny Neal)

Radu Lupaşcu
23 iulie 2019

Kirkby-in-Ashfield,UK

Foto: Adrian Mociulschi

Un trifoi cu patru foi (1)

Festivalul de la Brezoi, desfăşurat între 18 şi 21 iulie 2019, a capacitat energia a mii de oameni, pe care i-a cucerit şi mulţumit pe deplin. Nu am auzit pe cineva să fi plecat supărat. Au fost şi imperfecţiuni trebuie să acceptăm, însă ca notă generală, recunoaştem cu toţii că, a fost un festival de blues foarte bine organizat şi cu câteva recitaluri de excepţie, chiar şi pentru puriştii genului. Mă refer, în special, la cei care au văzut multe acte de cultură din zona bluesului, peste hotarele ţării noastre. Impresiile mele, atât din culise, backstage cum se spune, cât şi din public, nu vă vor surprinde deloc, însă, cu siguranţă, vor nemulţumi o parte mică din protagoniştii prezenţi în festival. Asta se datorează faptului că, nu au făcut nimic pentru a-şi depăşi limitele, pentru a se apleca cu pioşenie asupra actului artistic în sine şi pentru a se dărui bluesistic unei audienţe diverse, cu mult bun simţ, adunate din toate colţurile ţării. Fie şi după intensitatea aplauzelor şi a chiotelor, ne-am putut da seama de izbânda vreunui recital. Sau de eşecul altora. Acest lucru ar trebui să dea de gândit celor în cauză, nemenţionaţi nominal, pentru a putea visa vreodată la triumful unui spectacol de tipul trio-ului american, JONATHON BOOGIE LONG (Atunci când vorbim despre blues şi toate formele lui, americanii vor fi întotdeauna pe primul loc!). Bineînţeles că, ar trebui să conteze mult, alegerea acestor... închipuiţi, de către alţi organizatori de festivaluri. Cum se spune pe româneşte, să nu "se frigă" cu iaurt. Pentru asta suntem aleşi spre consiliere jurnalistică şi din acelaşi motiv, publicul chicoteşte. Care mai vocal, care mai cu ocară. Nouă, redactorilor revistei virtuale artasunetelor.ro NU ne stă în fire astfel de manifestări. E suficient că atragem atenţia şi să nu-i pomenim în niciun fel, muzica lor este degeaba. Acum ştiţi de cine să vă feriţi data viitoare. Dublul standard este prezent şi lumea muzicală.

Pentru oricine din România, cifra de aproape 8.000 mii de oameni, plătitori de bilete, la un festival de blues, ar surprinde până la disperare. Spun asta, nu din partizanat cu organizatorul, - Mihai Răzvan Mugescu întrecându-se pe sine la această a treia ediţie -, ci dintr-o constatare verificabilă de la faţa locului. Până şi pompierii mi-au spus că este posibil să se fi ajuns la circa 10.000 de spectatori în prima zi. BETH HART, care nu a umplut Sala Congreselor din capitală, în ambele concerte susţinute şi foarte bine organizate, aici a strâns iubitori de blues din toată ţara şi din afara ei, inclusiv din coclitul Bucureşti, de unde am venit şi noi, circa 50 de prieteni, cunoscuţi, fani sau amici. Unii au locuit în Paradis la Mălaia, alţii în Brezoi sau în staţiunile de pe frumoasa vale a Oltului. Am să adun, la sfârşitul recenziilor mele, emoţiile şi impresiile lor pentru a putea duce Mihai mai departe festivalul şi renumele locului. Totul este perfectibil. De aceea, cred că, toţi cei implicaţi în organizare vor pleda cauza bluesului cu mai multă convingere în faţa sponsorilor şi a mass-mediei. Nu am văzut mari televiziuni din Bucureşti, de stat sau private, am reperat ceva în grabă de la ProTV, acelaşi post care îl numeşte pe Marcus Miller, invitat la festivalul clujean Jazz in the Parc - Mărcuş Miller. Dacă e glumă sau nu, oricum e de plâns sau de cascadorii râsului această redactare, cu diacritice. Nu e singura, am amintit doar ca să vă amuz şi să vă binedispun după primul paragraf, cel cu mustrările adresate rătăciţilor în fumul scenei. Sau al lor.

Alt mare câştig al festivalului este alegerea locului. Brezoi nu sună maiestos cum sună Nottoden Blues Festival sau Upton Blues Festival, însă cu siguranţă în câţiva ani, poate deveni cel mai important festival de blues din estul Europei. Totul este să se continue linia de conduită profesională, să se întărească şi să se aleagă cu responsabilitate artiştii. Acum este anunţat deja un nume care va fi pe placul iubitorilor de blues din toată România: Samantha Fish. Felicitări! O opţiune bună! Dacă bugetul permite, pot fi aleşi şi cinci nume din blues pe seară, iar dacă nu, eu cred că, un minim de trei zilnic ar fi suficient, dintre care, măcar unul din România ar fi ideal şi neutral pentru sponsori. A existat şi va trebui să existe în continuare, un cort pentru jam-session, unde s-au perindat (mai ales) muzicieni români, în acest spaţiu bine amenajat, fiind invitaţi şi muzicieni străini, pe care mulţi spectatori s-au înghesuit să-i (re)asculte în fiecare seară. Mai există şi un program de noapte, mulţumită excepţionalului DJ Zoltan Varga, binecunoscut jurnalist timişorean. Sunt convins că, multe festivaluri de blues din Europa nu se pot bucura de acest minunat orizont ambiental ca al nostru. Sunt atât de multe locuri de poveste pentru vizitat, însă trebuie să avem grijă şi de minima odihnă personală de după efortul anual de muncă. Festivalul te încarcă pozitiv, iar bluesul, fiind adevărat, te alintă în relaţia cu prietenii şi familia. Mai există, numai în unii oameni, din păcate, sentimentul de prietenie. Greu de înţeles, dar încă rezistă. Cum de nu ştim că dăinuieşte de veacuri, Cascada lui Ciucă, cea mai mare cascadă din România. Chiar!? Cascada Cailor sau Cascada Roșeț, din zona Băile Herculane, nu se compară cu această Cascadă de la Scoruş. Are trei trepte totalizând peste 100 metri înăţime, căderea cea mai mare fiind de 70 de metri şi oferă cea mai frumoasă perspectivă de la noi (numele provine de la scoruş, un arbust cu fructele asemănătoare merişoarelor). Puteţi să ne credeţi, noi am locuit chiar la pensiunea lui Pavel Ciucă, promotorul acestui loc mirific. Datorită acestui festival, probabil că vom mai descoperi şi alte locuri unice în Valea Lotrilor (Valea Hoţilor!). Poate aflăm mai multe despre Vârful Ţurţudan şi Stâncăriile Doabrei. La capitolul regrete trec şi faptul că, în acest festival puteau fi prezenţi şi alţi muzicieni de blues cu trupele lor: George Baicea, Roxana Stroe, Vali Răcilă, Cătălin Tzetze Rădulescu, Radu Cârlan, Zsugya Robert Cristian. Şi trupele Axis, Fernet Blues Band şi nu în ultimul rând, Bega Blues Band. Nu insist asupra acestui fapt, doar îi amintesc pentru alte ediţii ale festivalului de blues de la Brezoi!

Programul primei seri de festival i-a cuprins pe Amalia Gaiţă, Paardekooper, Trans-Expres, Erja Lyytinen, precum și pe inegalabila Beth Hart, artista a cărei viaţă bate filmul şi a cărei voce “opreşte timpul în loc”. Am văzut, în culise, un artist care se luptă cu boala ei, maniaco-depresivă, alături de un staff grijuliu şi preocupat de orice “obstacol” ce-i poate agrava această stare. Scriu aceasta, mai mult din dorinţa de-a linişti acei fani zeloşi, neîncrezători în explicaţiile şi rugăminţile organizatorilor. Bineînţeles că, Beth a fost de departe cea mai atractivă, seducătoare şi formidabilă prezenţă din festival şi pentru unii spectatori, principalul motiv al prezenţei lor la festival. Păcat, festivalul a însemnat mult mai mult decât recitalul de circa 90 de minute al lui Beth şi, aşa cum se întâmplă întotdeauna, mulţi şi-au dat seama ulterior ce-au pierdut, cumpărându-şi bilete numai pentru prima zi. O zi plină de reuşite muzicale, începând cu inspirata provocare, de această dată cu mult blues, Amalia Gaiţă şi terminată, nu cu Beth Hart şi eselintissimul ei backline (Jon Nichols - chitară, Bill Ransom - baterie, Bob Marinelli – chitară bas; vezi foto 6 cu trupa în Backstage), ci cu Rareş Totu şi al său Trans-Expres Sensational Band, ce i-au facilitat prin onorabilul schimb de locuri, transferul mai rapid către următorul loc din turneul european (următoarea etapă a turneului ei fiind, la numai o zi distanţă, Festivalul Peer Blues din Belgia). Pentru fanii devotaţi, să notăm că în ultima zi din acest turneu, Beth va concerta pe 10 decembrie 2019 la Sofia în Arena Armeec (o arenă şi de concerte, cu o foarte bună acustică, cu o capacitade maximă de 17.000 spectatori), iar biletele sunt acceptabile, preţul variind între 50 şi 120 de leva. Pentru mine, ineditul primei zile de festival brezoian a con(s)tat în recitalurile Paardekooper şi Erja Lyytinen. Dacă la Erja, despre care am mai scris şi lăudat voluptuoasa ofensivă chitaristică, în cazul trupei virtuozului chitarist, Bas Paardekooper, originalitatea apare o dată cu prezenţa scenică şi abordarea simplă, bluesistică, fără giumbuşlucuri nepotrivite sau artificii vizuale. Un power-trio bine cumpănit, care a convins individual şi componistic, atât pe scenă cât şi pe albumul cumpărat cu autografe, cei trei muzicieni - Bas, Roel van Leeuwen la baterie şi André de Bruijn la chitară bas -, fiind mult mai abordabili la poveşti după show, decât mulţi artişti de pe la noi.

O primă zi încântătoare, cu un public agreabil şi relaxat, venit să se binedispună cu familia şi/sau prietenii, într-un loc de poveste, de care s-a auzit doar mai demult, în vechiul regim. Când aveai şi de lucru în oraşul ce se mai numea şi Mica Italie. Cum asta? Tot în cortul de jam-session am aflat multe amănunte interesante, descoperind expoziţia de pictură a doamnei Angela Tomaselli, cetăţean de onoare al oraşului Brezoi, mama muzicianului Alexandru Tomaselli, prezent în festival cu o formulă nouă de trupă, total inedită şi extrem de bine închegată - TOMASELLI ALL STARS (Alex Tomaselli – chitară şi voce; Raluca Stoica – voce; Raul Kusak – clape; Sebastian Burneci – trompetă; Diana Suciu – saxofon; Florian Radu – trombon; Adrian Flautistul – bas; Claudiu "Naşu" Purcărin - tobe). Pictura expresionistă a doamnei Angela Tomaselli se constituie într-o reflecţie a realităţii, “ca un spectacol cu o mie de voci, între fiinţă şi aparenţă” (Mihail Şora).

Radu Lupaşcu: Cum şi când au migrat italienii în România?

Angela Tomaselli: Unii dintre italieni au venit încă din secolele trecute, însă venirea masivă a italienilor s-a petrecut în perioada 1850 – 1900. Străbunicul meu, Gian-Battista Croce a ajuns aici în 1850 venind din Budapesta, unde lucra la construcţia unui pod. Ei veneau din imperiul austro-ungar de vest în imperiul austro-ungar de est. Unii dintre italieni au rămas în Transilvania, alţii s-au întors şi au spus că se găseşte de lucru aici, că e o ţară frumoasă şi bogată, lucruri care au stimulat venirea altora, mai ales din Trento. Străbunicul meu s-a stabilit aici căsătorindu-se cu o italiancă din zona Predazzo, nordul Italiei. Acolo era o perioadă de criză, sărăcie, epidemie de ciumă şi secetă masivă. Italienii plecau peste tot în lume, în Venezuela, în Germania, în zone unde găseau de lucru, deoarece erau foarte buni meşteşugari, iar acest străbunic al meu, se pare că, era un şef de echipă care avea în subordine mai mulţi muncitori pietrari, pentru că, numele lui este scris pe podurile din Budapesta, fapt confirmat de o verişoară. Iar bunicul meu, Francesco Tomaselli era căsătorit cu fiica lui Gian-Battista Croce care se numea Elisabeta Croce şi era născută în România. Împreună au avut patru copii şi, fiind regalişti, pentru că erau recunoscători regelui Carol şi mai târziu regelui Ferdinand, în semn de preţuire pentru calitatea ridicată a vieţii din Regat, atractivă pentru specialiştii italieni, toţi copii vor purta nume de regi, tatăl meu Ferdinand, două surori Maria şi un frate mai mic Mihai. Bunicul meu a fost antreprenor şi a lucrat la tunelurile de pe Valea Oltului. Era perioada când regele Carol a adus italieni pentru că erau mult mai serioşi şi mai buni meseriaşi decât toţi ceilalţi. Zona Brezoiului era foarte cosmopolită. Aici convieţuiau tot felul de naţionalităţi şi etnii – cehi, germani, evrei, unguri şi foarte mulţi italieni care veniseră la construcţia căii ferate, a drumurilor şi a tunelurilor, dar şi mai târziu la societatea Carpatina, o fabrică de cherestea, cu acţionari majoritari italieni. 150 de ani mai târziu, când am vizitat Predazzo, i-am găsit extrem de bogaţi, au hoteluri, palate, pârtii de schi, unde vin turişti din toată lumea.

Au emigrat şi artişti italieni, muzicieni sau pictori?

Au fost arhitecţi buni, pictori şi muzicieni, dar nu neapărat din familia noastră. În familia noastră erau mai mult constructori. Şi eu trebuia să devin arhitect, dar am urmat Artele Plastice fiindcă am iubit mult pictura şi am avut un profesor excepţional aici în Brezoi, se numea Gheorghe Surdu, care m-a încurajat să devin pictoriţă. Tatăl meu era constructor de case, multe dintre clădirile din această zonă sunt făcute de el, inclusiv Palatul Culturii sau Casa de Cultură, cum i se spune acum, e construită de el de la temelie până la acoperiş, cu echipe de muncitori italieni, pe care el îi coordona. El vroia să mă fac arhitect, dar pictura m-a convins că este destinul meu, care pentru mine este o mare plăcere şi bucurie. Eu dacă nu pictez într-o zi nu mă simt bine.

Pictaţi zilnic?

Măcar o linie sau o schiţă sau măcar să văd o lucrare de artă adevărată care să-mi stimuleze bucuria de-a trăi, aceasta înseamnă ce fac eu.

Cum era privită pictura aici la început?

Am avut şansa acestui dascăl extraordinar care era un pictor postimpresionist, picta peisaje de pe Valea Lotrului şi era foarte apreciat de oamenii din sat. Gheorghe Surdu era foarte admirat în copilăria mea, dar cum tatăl meu vroia să fac o facultate serioasă, medicină sau litere - fiindcă mie îmi plăcea pe vremea aceea să compun -, i-am spus că vreau să mă fac profesoară de desen cum este domnul Surdu, care era o autoritate aici şi cum era preţuit de toţi, inclusiv de tatăl meu, ideea a prins şi până la urmă a fost acceptată de tatăl meu.

Vă place ce se pictează astăzi? De exemplu, ce spuneţi de Adrian Ghenie, care nu e admirat în ţară cât de mult e preţuit în străinătate…?

Da. Îmi place Adrian Ghenie. Este un foarte bun desenator, face o pictură combinată între realism şi abstract şi nu are cum să nu-mi placă.

E greu să reuşeşti în acest domeniu?

E vorba de şansă în primul rând, el a avut un bun manager şi a reuşit. Însă, vreau să spun că în ţară avem pictori cel puţin la fel de buni ca el, o mulţime sunt, dar şansele de-a fi remarcaţi de nişte manageri, de nişte galerii, de-ai pune în valoare şi promova sunt foarte mici. În lumea noastră publicitatea îşi spune cuvântul şi uite aşa oameni cu mai puţin talent decât Adrian sunt în faţă, vizualizaţi şi favorizaţi.

Festivalul de la Brezoi, după doar două ediţii, să le spunem de test, a explodat în lumea muzicală românească, în prima zi cred că a avut circa 9.500 de spectatori la un eveniment dedicat bluesului cu bilete PLĂTITE!

Da, sunt oameni veniţi din toată Europa, am prieteni care au sosit din Germania, mi-au dat telefon să le găsesc gazdă în Brezoi fiindcă vin special pentru acest festival. Vroiau să asculte pe Beth Hart, dar şi trupele minunate venite din America, dar şi pe cele româneşti de blues, pe care în Germania nu le pot vedea sau auzi. Au descoperit nişte trupe româneşti excepţionale, auziseră de ele şi au fost mult lăudate după aceea.

Dar frumuseţile locului, Mălaia, staţiunea Voineasa, Vidra, avem nişte locuri fermecătoare...!?

Locul acesta minunat este binecuvântat. Acesta este motivul pentru care, eu când am ajuns în Brezoi (n.r. 2011), am zis că nu mai plec de aici, mai degrabă aduc lumea la mine. Am avut norocul unui primar gospodar şi receptiv la nou, Robert Schell, şi i-am propus o tabără de creaţie de pictură şi acum am susţinut a patra ediţie cu cei mai importanţi artişti din ţară. În primele trei ediţii am avut artişti mai în vârstă cărora le-au plăcut enorm locurile pitoreşti de pe această vale şi astfel s-a dus vestea.

În legătură cu festivalul şi cine a ales acest gen muzical?

Bineînţeles că are legătură cu Alex. Nu ştiţi povestea?

Am prins esenţa de la Alex, nu o ştiu de la început, mi-ar plăcea să ne-o povestiţi dumneavoastră!

Alex voia demult să facem un festival la Brezoi, dar nu ştia nici el şi nici eu ce şi cum. Într-o tabără de creaţie m-am întâlnit cu o doamnă, soţia graficianului Valeriu Sepi, (graficianul trupei Phoenix, care a participat în tabără la mine, chiar anul acesta) care au fost printre cei care au început festivalul de jazz de la Gărâna. Am întrebat-o detalii despre acel festival, în ce condiţii s-a făcut etc. Mi-a spus că îl va pune pe Alex în legătură cu cel care organizează efectiv festivalul. Alex s-a gândit că, ar fi mai bine de făcut un festival chiar aici în oraş, să nu mai batem drumul până la Gărâna. Eram şi cu un coleg de-al meu, Gheorghe Dican din Râmnicu Vâlcea, şi vreau să vă spun că tot drumul de la Braşov la Brezoi, am discutat cât de minunat ar fi un festival de blues la Brezoi. A doua zi, Alex a rămas în Brezoi pentru a merge la să-i propunem primarului Robert Schell această idee, care ne-a răspuns pozitiv. “- Bateţi la uşi deschise, pentru că eu de mult invidiez festivalul de jazz de la Gărâna, dar cine să vină din Brezoi la un festival de blues?” Şi Alex a spus „ - Nu cei din Brezoi, cei plecaţi din Brezoi în lumea largă vor veni la acest festival. Cei din împrejurimi, Sibiu, Cluj, Craiova, Vâlcea şi Bucureşti vor veni pentru că locul este minunat şi pentru că e situat în centrul ţării şi relativ uşor de ajuns.” Robert a fost foarte receptiv, este un tip descuiat, a prins imediat ideea şi a zis că îl facem. În acea zi a venit la el în birou un ziarist din Vâlcea şi i-a spus că se va face un festival de blues la Brezoi. Această mărturisire a apărut în ziar şi astfel a fost văzută de Mihai Răzvan Mugescu care la rândul lui visa să facă un festival de blues, dar nu ştia exact unde în Vâlcea. Atunci s-au întâlnit doi excelenţi organizatori, Robert Schell şi Mihai Răzvan Mugescu, şi din colaborarea acestoi doi perfecţionişti s-a născut această minune. Şi din propunerea iniţială a lui Alex care fireşte cânta blues, la început blues arhaic, apoi electric cu trupa Black Cat, pe care o cunoaşteţi deja.

Da. Cam de atunci mă ştiu cu Alex Tomaselli (voce, kazoo) şi ceilaţi din excepţionala trupă Black Cat: Eugen Caminschi (chitară, voce), Gelu Ionescu (clape, voce), Mugurel “Deacă” Deaconescu (chitară bas, voce) Aristides Orlando ”Ati” Alegria (percuţie) şi Răzvan ”Lapi” Lupu (tobe, voce).

(va urma)

Radu Lupaşcu
23 iulie 2019

Kirkby-in-Ashfield,UK

Foto: Adrian Mociulschi

10+

Părerea mea este una mai mult decât pozitivă, în ceea ce priveşte festivalul, dar mai ales de atmosfera de la cazare. Totul la superlativ.

Acum, referitor strict la festival:

Am fost plăcut surprins să văd câţi oameni s-au putut strânge într-un oraş precum Brezoi. Să fie pentru muzică? Să fie pentru ideea de festival? Să fie pentru un concediu de câteva zile la munte? Nu aş putea răspunde, însă oricare ar fi fost motivaţia, energia s-a simţit în aer. Organizare bună, oameni de calitate şi, nu în ultimul rând, muzica au făcut din cele 4 zile un festival la care nu credeam că pot să asist în România - şi am măsura cuvântului atunci când spun asta, având peste 30 de festivaluri muzicale la activ în ultimii 10 ani. Singura problema ar fi faptul că anul viitor, organizatorii vor avea ceva de muncă ca să se ridice la (dacă nu, chiar să depăşească) nivelul stabilit anul acesta.

Alex :)
24 iulie 2019

Blues Town Brezoi

Ediţia a 3-a a Open Air Blues Festival Brezoi (2019) a însemnat saltul de la un festival de importanţă locală și regională (este singurul festival de blues din Oltenia) la un festival de importanţă naţională, cu siguranţă cel mai mare festival de blues din România de până acum, din toate punctele de vedere: număr de concerte, numărul și valoarea muzicienilor, numărul spectactorilor ş.a.m.d. Sigur, o privire doar cantitativă dă o imagine incompletă a festivalului desfășurat în perioada 18-22 iulie, dar ... mărimea contează! Mihai Răzvan Mugescu îmi spunea în iarna trecută că dorește să organizeze un Woodstock al bluesului la Brezoi, asta după ce eu îi recomandasem, mai modest, să facă un program cu cel mult 3 sau 4 trupe pe seară. Ce ziceți, nu e așa că a reușit?

S-au scris foarte multe lucruri, în marea lor majoritate foarte bune sau chiar excelente, despre festival, nu doresc să reiau cele deja spuse de participanți, fie ei simpli spectatori sau jurnaliști. Pentru mine cel mai important lucru rămas după acest festival este faptul ca s-a creat o masă importantă de spectatori de blues (+ jazz, funk, boogie, rockabilly etc.) care se comportă ca un întreg. Vedeți ce înseamnă acum grupul de Facebook "Oameni care merg la Open Air Blues Festival Brezoi": grupul are acum peste 1500 de membri care comunică aici impresii, imagini, filme ș.a.m.d., constituind un creuzet în care iubirea pentru muzica bună coexistă cu bunul-simț artistic, comportamentul civilizat, pe scurt, un grup de oameni așa cum mi-aș dori să fie toți românii, fie că le place bluesul, fie nu.

Sigur, nu este primul public care începe să posede o conștiință de grup, care să se recunoască parte a acestuia, cu emoție și devotament. Dar este pentru prima dată, cred eu, când oameni frumoși se strâng în acest mare număr, timp de patru zile, uniți de pasiunea pentru muzică, natură si prietenie. Până la Open Air Blues Festival Brezoi (2019) au existat grupuri de fani ai altor festivaluri de gen, cum ar fi cel de la Sighișoara sau Tulcea, ca să dau doar două exemple. Dar în aceste cazuri, numărul sensibil mai mic de spectatori (doar câteva sute) nu a condus la declanșarea reacției în lanț care a produs "explozia" trăită de cei veniţi la BREZOI. Până acum, participând la aceste festivaluri, aveam senzația că asistăm la evenimente quasi-private pentru că ne cam cunoșteam în mare parte, unii cu alții, de parcă am fi făcut parte dintr-o sectă filtrabilă a fanilor de blues. Ori acum, acumularea cantitativă și calitativă, generată de festivalul din Ţara Loviștei, a creat cel mai frumos public pe care l-am văzut în România. Este o părere personală, desigur! Cred că doar la ARTmania Sibiu sau Gărâna Jazz - festivaluri de altă factură, totuși -, am văzut ceva asemănător. Este remarcabil că muzica de nișă, puțin difuzată și popularizată în România - și este atât cazul bluesului de la Brezoi, dar și al jazzului de la Gărâna sau al rockului contemporan de la Sibiu - are un relativ numeros public cunoscător și fidel genului/genurilor preferate.

Cu doar o lună înainte am trăit, pentru a doua oară, experiența unui mare festival de blues din Europa și nu speram să retrăiesc aceleași impresii în România, atât de repede și aproape de casă. Dacă si festivalurile se pot înfrăți așa cum se întâmplă cu localitățile, atunci Open Air Blues Festival Brezoi ("Brezoiul lumii", cum l-a numit A.G. Weinberger) ar trebui să se înfrățească cu Holland International Blues Festival Grolloo (hollandinternationalbluesfestival.com; facebook.com/HollandBlues). Un grup mic de fani de blues am participat, unii la două, alții la toate cele patru ediții ale festivalului olandez. Până la abia încheiatul festival de la Brezoi, festivalul din Olanda mi se părea un standard de neatins! Iată că acum nu mai este așa. Sunt izbitoare asemănări între cele doua festivaluri: au loc în localități mici (Brezoi - cca. 6000 locuitori, Grolloo - cca. 800 locuitori), având centre regionale medii (Rm. Vâlcea - cca. 98000 loc., Assen - cca. 68000 loc.), au o audienţă cam de aceeași dimensiune (Brezoi - cca. 8000 pe seară, după aprecierea mea -, Grolloo - cca. 14000 pe seară) și, peste toate, în ambele cazuri spectatorii formează un PUBLIC frumos, iubitor de muzică și civilizat. Măcar din acest punct de vedere cu siguranță România, prin Brezoi, Vâlcea, aparține, fără nici o urmă de indoială, Europei civilizate. Iar organizatorii și promotorii festivalului, în primul rând Mihai Răzvan Mugescu, "prim-solist" al echipei de organizare, și respectiv, primarul orașului Brezoi, Robert Schell, sunt cei care au pus Open Air Blues Festival Brezoi pe harta festivalurilor importante din Europa și din întreaga lume. Jos pălăria!

Au fost și vor mai veni pe scena festivalului din Blues Town Brezoi muzicieni talentați, vedete incontestabile, dar și trupe care, fără notorietatea primilor, sunt capabile să susțină concerte excepționale. Totul într-un cadru natural minunat (Grolloo nu are asa ceva!) care combină un amfiteatru natural pentru locul de desfășurare a festivalului cu un peisaj montan minunat străbătut de râul Lotru.

Organizatorii ştiu deja că, odată ce ai ajuns în vârf, nu este deloc ușor să te menții acolo. Demersurile pentru ediţia 2020 a Open Air Blues Festival Brezoi au început deja, așteptăm cu toții, cu emoție si nerăbdare, să ne revedem în luna iulie a anului viitor! Până atunci, vom rămâne conectați la ambianţa bluesului, participând la concerte și alte festivaluri de gen. Următorul pe hartă: dichis'n'Blues, Tulcea, 30 august - 1 septembrie 2019!

Radu Birişteică
31 iulie 2019

Foto: Adrian Mociulschi

Everestul simfonismului american

Am urcat din nou în vârful muntelului muzicii mondiale: Carnegie Hall, sala Isaac Stern Auditorium, un Templu al Muzicii, a cărui istorie este fascinantă, derulată în vitrinele sale din holul central, unde se intersectează toate drumurile. Acest templu este dotat cu o sală uriaşă pentru orchestrele mari şi două studiouri, pentru recitaluri. Aici au loc câte două şi trei concerte pe zi, într-un regal mondial permanent. Şi se cântă muzică de toate felurile, inclusiv jazz combinat cu muzică simfonică, precum concertul lui Isaac Stern cu Benny Goodman şi al lui sextet, înregistrare care se transmite non-stop în holul central.

Aici este etalonul muzicii, unde îmi place să ajung, fiindcă mă simt de parcă am ajuns pe Himalaya. Mereu caut acest reper, ca pe un izvor absolut al sunetului. De data aceasta însă, am participat la un concert cu totul ieşit din comun. Mă credeam un bun cunoscător al muzicii mondiale, dar acum am audiat piese nu numai în premieră newyorkeză, dar şi sonoră, ca noutate interpretativă. Îmi veneau în minte vorbele pe care le auzi curent pe cărările Festivalului Enescu: “Muzica Americană nu există. Ce muzică au americanii? Să vină să ia lecţii de la noi!”

Ei bine, e timpul ca Europa să ia lecţii de la compozitorii americani! Am scris de atâtea ori despre muzica Americană, ascultată aici, la New York, dar şi în România, la Festivalul Enescu, atât cât se cântă ea, puţină. Iar un dirijor ca John Axelrod a dovedit că ne dă lecţii la Bucureşti, ne arată de fiecare dată că este cel mai bun interpret al muzicii enesciene. Acum însă am ascultat ceva de neînchipuit, cum am spus, muzică americană în primă audiţie, dar instrumental-corală. Corul este sufletul ei.

A concertat una dintre cele mai valoroase orchestre americane, New England Symphonic Ensemble, avându-l director artistic pe Preston Hawes, care este şi vioara întâi, fiind un “electrifying and virtuosic” talent, ansamblu care a prezentat lucrări americane uluitoare, toate corale. Concertul a avut trei părţi, cu două pauze, pentru a se schimba coriştii.

În prima parte am ascultat Requiem for the Living / Recviem pentru cei vii de Dan Forrest, o lucrare pentru care ar aplauda şi Beethoven, dar şi Bach, fiindcă respectă tradiţia genului, textul liturgic. Are cinci părţi (Kyrie, Vanitas Vanitatum, Agnus Dei, Sanctus, Lux Aeterna), toate cântate şi de cor în limba latină. De fapt, corul este personajul principal. El cântă continuu, iar textul este o frumuseţe liturgică, având parte şi de doi solişti: Mikki Sodergren (mezzosoprană) şi Joseph Sacchi (tenor).

Dar trebuie spus că ansamblul coral era alcătuit din 130 de cântăreţi, cumulaţi din trei universităţi americane, din Virginia, New York şi New Jersey, având-o ca dirijor pe Lisa Billingham, care a fost şi dirijoarea Requiem-ului. Dan Forrest este un tânăr compozitor (n. 1978, Elmira, New York), care a lucrat la acest Requiem, o comandă a Hickory Choral Society, timp de 16 luni. Forrest mărturiseşte că pentru partea a patra, Sanctus, s-a inspirat din imaginile spaţiale transmise de Hubble Space Telescope, respectiv imaginile pământului aşa cum ele sunt văzute de pe Staţia Spaţială Internaţională. Deşi genul se referă la durere şi moarte, Dan Forrest a creat o partitură în care face un portret al luminii şi păcii. Este ceva copleşitor, nici un compozitor al lumii nu a mai creat aşa ceva, fiindcă nici unul nu a avut şansa unui asemenea cor uriaş, care arată caracterul monumental al muzicii americane.

Fiindcă tot ce am ascultat a fost titanic, înălţător, precum Requiem-ul, dar şi ultima piesa din partea a treia a programului, numită The Testament of Freedom, o lucrare celebră, scrisă de Randall Thompson în 1943, cand s-a aniversat două sute de ani de la naşterea lui Thomas Jefferson, onorat pentru declaraţiile sale istorice, precum celebrul text mereu citat: “The God who gave us life gave us liberty at the same time; the hand of force may destroy but cannot disjoin them / Dumnezeul care ne-a dat viaţă, ne-a dat şi libertate în același timp; mâna forţei poate distruge, dar nu le poate despărţi”.

Acest text a fost cântat ca un imn, la fel şi alte texte din declaraţiile istorice ale lui Jefferson. Texte politice, deloc literare, au prins aripi fantastice sub pana acestui distins compozitor şi educator american, un model clasic, Randall Thompson (1899 – 1984). Această lucrare a fost cântată de alte patru coruri, unul din Utah, de unde a venit şi David Dahlquist, dirijorul părţii a treia, care a mai continut şi piesa Let Us Now Praise Famous Men / Lasă-ne acum să-i lăudăm pe celebri bărbaţi, aparţinând englezului Ralph Vaughan Williams (1872 – 1958), care este compusă pe un text biblic, din Ecclesiastul.

Partea a doua ne-a oferit în premieră piese ale unor tineri compozitori americani, Dominick DiOrio (n. 1984, New York), cu A World Aglow / O lume în flăcări, şi Jake Runestad (n. 1986, Rockford, Illinois), cu Into the Light / În lumină. Piesa lui DiOrio este pe un text adaptat din Biblioteca Congresului lui Amy Lowell, o cunoscută poetă, deţinătoare a premiului Pulitzer, acordat în 1926, iar lucrarea lui Runestad, care este alcătuită din cinci părţi, are la bază texte din Gandhi, Helen Keller, Martin Luther King jr., Ioan Evanghelistul, Apostolul Petru, Rabindranath Tagore, Martin Luther, Swami Vivekananda. Texte religioase şi politice, precum în A World Aglow, unde se spune:

We, the people,
Of all races,
Of all tongues,
Of all traditions,
We are America.
(Noi, oamenii, din toate rasele, toate limbile, toate tradiţiile, suntem America)

Surpriza a fost că între piesele lui DiOrio şi Runestad a fost inclusă faimoasa lucrare Nänie, op. 82, a lui Johannes Brahms, inspirată de poezia omonimă a lui Friedrich Schiller, de sorginte mitologică, cu personaje şi legende din antichitatea greacă. E un cântec funeral foarte profund, specific muzicii lui Brahms, o muzică a adâncurilor, motiv pentru care Enescu a făcut din Brahms un idol, alături de Bach şi Beethoven (“cei trei B”). Nänie a fost cântată într-o notă gravă, de o mare densitate melodică, copleşitoare ca unitate compoziţională.

Această parte mediană a fost susţinută de corurile din Rock Hill, South Carolina, şi Emmaus, Pennsylvania, avându-l dirijor pe Jeremy Mims.

Concertul a fost susţinut, aşadar, de trei dirijori, un ansamblu de elită al Americii, New England Symphonic Ensemble, şi de zece coruri aduse din diferite colţuri ale ţării. Acest lucru s-a putut datorită producătorului acestui eveniment, MidAmerica Productions.

Trebuie să spun în încheiere că am avut şansa nu doar să ascult acest concert, ci să-l şi văd, fiindcă am stat în loja de deasupra scenei, de unde orchestra şi corul se văd ca din avion. Sala Auditorium are cinci nivele de loje, iar eu am stat la nivelul întâi, singurul care are primele două loje deasupra scenei. Este ceva incredibil. Aşa ceva nu am mai trăit.

Evident, sala şi scena fac una, de aceea sunetul este pur. Între sală şi scenă nu există nici un baraj, nici un fel de cortină, nici un microfon, nimic. Nu este admisă nicio cameră de televiziune, la fel, nici un pozar, filmări sau fotografii se fac înaintea concertului, afară, în faţa vitrinelor, unde ziariştii îi aşteaptă pe protagoniştii concertului. În interior, nu trebuie să se audă nici musca, nimic să nu deranjeze muzica. Totul este pus în slujba sunetului, să se audă perfect, aşa cum a dorit Andrew Carnegie, marele magnat american, originar din Scoţia, care a înălţat acest Templu al muzicii.

Pe acest vârf al muntelului muzicii mondiale, un fel de Everest sau Athos al muzicii, unde se aude tăcerea cântând, au urcat toţi marii muzicieni ai lumii. În formidabilul muzeu al acestui templu, există o poză absolut antologică de la aniversarea a 85 de ani a lui Carnegie Hall: sunt înfăţişaţi uniţi, parcă îmbrăţişaţi, Yehudi Menuhin, Dietrich Fischer-Dieskau, Leonard Bernstein, Mstislav Rostropovich, Vladimir Horowitz şi Isaac Stern, cântând Aleluia de Haendel. Şi concertul oferit de ansamblul New England Symphonic Ensemble ne-a făcut să atingem ishihasmul trăirii, care ne-a amintit de Enescu, şi el un ales al acestui pisc al muzicii.

Abia văzând o asemenea minune, îţi dai seama de ce este imperativ nevoie să se ridice şi la Bucureşti un Templu al Muzicii, după acest model american. Fapt care ar fi posibil, dacă s-ar organiza strângeri de fonduri după pilda BOR, care a ştiut să strângă bani pentru Catedrala Naţională (cum îi spune acum, când a trecut pe acolo în vizită Papa Francisc). Este o practică obişnuită. În programul concertului de la Carnegie Hall sunt trecuţi toţi donatorii din perioada când a fost Isaac Stern preşedinte şi până azi, începând cu donatori sau fundaţii care au donat peste 10 milioane de dolari şi terminând cu cei care au dat 100 de mii de dolari. Şi la bisericile unde merg, nimic nu se face, nici o reparaţie, fără această practică şi publicarea listei de donatori. Decât să moară cu banii în bancă, mulţi preferă să doneze pentru Templul Muzicii, căci este ceva înălţător.

La noi, miniştrii culturii şi primarii Capitalei s-au înecat în promisiuni deşarte, care au avut grijă de maţele lor, nu de sănătatea spirituală a poporului, dar Templul Muzicii de la Bucureşti trebuie să se ridice. Şi sunt sigur că Zubin Mehta sau Antonio Pappano, care au venit cu această idee, vor fi în fruntea generoşilor donatori. Sau sunt în România instituţii inutile, care consumă bani uriaşi, ca ICR, CNC, TVR şi zeci altele. Desfiinţarea lor ar aduce fondurile necesare ridicării unui asemenea Everest al muzicii.

Altfel, ne aflăm la periferie, în zona falsului sau a improvizaţiei, a experimentului fără capăt. Chiar că atunci, cu o asemenea proprietate magică, Festivalul Enescu nu ar avea nici o concurenţă, iar ţara ar avea un focar spiritual, care ar atrage ca un magnet toate forţele muzicale ale lumii, în stagiuni permanente. Muzica este dar de la Dumnezeu, ea ne ajută să fim mai buni, mai înţelepţi.

Grid Modorcea, Dr. în arte
10 iunie 2019

Corespondenţă de la New York

Jam-session cu Chris Botti şi prietenii la Bucureşti

Una din calităţile esenţiale, ce-a condus (vreodată) spre reuşita unui spectacol a fost sinceritatea. Scriu la timpul trecut, deoarece aceasta s-a întâmplat (şi) în seara zilei de luni, 3 iunie 2019, într-un spectacol cu Chris Botti şi invitaţii săi. A fost pentru prima oară în România când am putut vedea marele Artist american într-o memorabilă performanţă. Probabil, singura sa prezenţă mioritică pentru mult timp de acum încolo... Am fost martori şi suntem rezervaţi în această privinţă. Organizatorii ne-au oferit un spectacol impresionant şi extrem de accesibil pentru publicul din România (a fost chiar mai ieftin decât în ţările vecine sau prietene!). Nu sunt singurii organizatori entuziaşti care ţin să facă cultură şi sunt obstrucţionaţi de lipsa unei săli adecvate de concert. Nu (prea) au unde pune la cale, în Bucureşti, astfel de aventuri muzicale. Voi reveni cu impresii despre acest insalubru spaţiu (încă) numit pompos, Sala Mare a Palatului.

Evenimentul de luni seară, în magia lui CHRIS BOTTI, a fost rafinat şi stimulativ, chiar dacă, aparent, a dat impresia unui jam-session de club, însă unul elevat, etalon de calitate şi bun-gust. Muzica sa poate fi tandră, cadenţată sau aspră, în funcţie de fiecare compoziţie sau circumstanţă sufletească în parte. Însă sinceritatea şi naturaleţea interpretării sale nu poate fi mimată. Capacitatea de gestiune a culturii muzicale, precum şi imensul său talent a creat un liant tainic, ce-a făcut din expresia finală a showului său un spectacol efervescent şi atrăgător pentru orice nivel de cursant al artei sunetelor. Am văzut spectatori tineri sau maturi, entuziaşti şi relaxaţi de această fericită întâmplare, unică (irepetabilă?) în România. Setlistul de mai jos (cu mulţumiri tovărăşeşti lui Mihai CroCo Manea) reflectă atenta selecţie anterioară, însă şi pe cea ulterioară, după cum lesne vă daţi seama parcurgându-l. Fermecătorul trompetist a ales pentru show-ul din România opt muzicieni cu personalitate: în primul rând pe excepţionalul toboşar Lee Pearson la percuţie; apoi pe neastâmpăratul mucalit Reggie Hamilton la contrabas şi chitară bas; pe neobositul saxofonist Andy Snitzer, component al celebrului The Manhattan Jazz Quintet, care a mai cântat în turnee cu Paul Simon, The Rolling Stones, Sting şi Billy Joel printre alţii; pe "una din cele mai mari 'voci' ale pianului acustic din jazzul de azi şi a generaţiei sale, cu siguranţă!" - Eldar Djangirov; apoi pe fantasticul chitarist uruguaian Leonardo Amuedo lachitară electrică, acustică şi voce; pe brilianta violonistă poloneză - Ania Filochowska; şi nu în ultimul rând, pe simpatica şi răsunătoare voce Sy Smith şi pe conaţionalul nostru, admirabilul naist, Damian Drăghici.

În urmă cu câteva săptămâni, Chris Botti a transmis şi un mesaj video publicului român: “Bună! Sunt trompetistul de jazz Chris Botti şi sunt extrem de încântat să vin în minunatul oraş Bucureşti, pe 3 iunie, la Sala Palatului. Voi cânta alături de muzicieni incredibili şi invitaţi speciali şi suntem bucuroşi să ne aflăm acolo. Sper să ne vedem toţi la show. Aveţi grijă de voi!”

Fiind plecaţi pentru două concerte la Sofia (Steve Hackett şi Sting), nu am monitorizat cum se cuvine media românească, ca să citim (ce recomandă alţii), să ascultăm (la oricare radio) piese din considerabila sa discografie audio-video, personală (31) sau adiţională (peste 200 participări), însă nu ne-ar surprinde dacă am afla că, - la fel ca în cazul protagonistului anterior de la Sala Palatului, John McLaughlin -, nu a fost pe placul Playlistului diriguitor. Animalul acesta feroce, numit (mai) pe româneşte, listă "aleatorie" de cântece, corupe bunul simţ muzical din start. El se hrăneşte cu indolenţa profitorilor şi negustoreala pricopsiţilor. Dacă nici strălucitorul Chris Botti, care este unul dintre cei mai corect-bine vânduţi artişti americani ai momentului şi printre cei mai aclamaţi trompetişti ai ultimului deceniu, nu "topeşte" apatica inimă de piatră a generatorilor listei cu pricina, atunci ce putem spera pentru istoria "muzicală" a viitorului tinerilor de la noi? Pentru că, în sală am observat mai mulţi tineri ca altădată, veniţi pentru jazz, fie ei fani sau muzicieni, pe care i-am salutat înaintea concertului şi pentru care avem, multe şi frumoase cuvinte de laudă. Talentul lui Botti a impresionat încă din 2012 The Recording Academy, cea care acordă celebrul Gramophone Award, pe limba noastră, cel mai important premiu al industriei muzicale de pretutindeni. Şi noi puteam avea reprezentanţi, măcar ca nominalizare, dar cu ce fel vârfuri ale "industriei muzicale" ne putem prezenta, vă întreb? Cu Brenciu sau Bănică? Cu Inna sau Corina? Mama Media i-a făcut vedete din nimic..., iar de jazz sau blues nu se vorbeşte în media. Nu sunt trendy, cool şi stylish.

Setlist Chris Botti - 3 iunie 2019: Gabriel's Oboe (invitat Ania Filochowska); Cinema Paradiso (invitat Ania Filochowska); When I Fall In Love; Emmanuel (invitat Ania Filochowska); You Don't Know What Love Is; Blue & Green / So What (invitaţi Andy Snitzer şi Damian Drăghici); You Are Not Alone; Hallelujah; Somewhere Over the Rainbow; In The Wee Small Hours (invitaţi Andy Snitzer şi Sy Smith); The Look Of Love (invitaţi Andy Snitzer şi Sy Smith); Embreaceable You (invitaţi Andy Snitzer şi Sy Smith); Piano Solo; Violin Solo / Kashmir (invitat Ania Filochowska); Let's Stay Together (invitaţi Andy Snitzer şi Sy Smith). Encore: What A Wonderful World (invitaţi Andy Snitzer şi Lee Pearson - vocal!).

Chris Botti a contabilizat vânzări de peste patru milioane de albume, inventând un stil propriu de exprimare creativă, ce are la bază sonorităţi din lumea jazzului, pe care le dezvoltă în arealul muzicii pop. Să notăm cu obiectivitate, acestea sunt mai uşor accesibile publicului din toată lumea. Primul meu contact cu muzica şi talentul său s-a produs în 2006, odată cu achiziţionarea dvd-ului Legends Of Jazz Showcase With Ramsey Lewis, unde printre excepţionalii invitaţi (Al Jarreau, Marcus Miller, George Duke, Chick Corea, Robert Cray, Keb' Mo', Clark Terry, Dave Brubeck etc) l-am remarcat pe Chris Botti în piesa My Funny Valentine, a celebrului creator de musicaluri Richard Rodgers, scrisă de tandemul Rodgers & Hart în anul 1937. Pe parcursul celor trei decenii de carieră, Botti a înregistrat şi a interpretat alături de muzicieni de renume, precum Sting, Barbra Streisand, Tony Bennett, Lady Gaga, Josh Groban, Yo-Yo Ma, Michael Bublé, Paul Simon, Joni Mitchell, John Mayer, Andrea Bocelli, Joshua Bell, Steven Tyler şi chiar Frank Sinatra. Fiind plecat în turneu şi câte 300 de zile pe an, carismaticul trompetist a concertat cu orchestre de faimă ale lumii şi în unele dintre cele mai prestigioase săli de spectacol, de la Carnegie Hall şi Hollywood Bowl, la Opera din Sydney şi Real Teatro di San Carlo în Italia. A ajuns şi în sala congreselor noastre, veche de aproape 60 de ani. Probabil din aceeaşi perioadă datează şi tapiţeria Sălii Palatului. Mirosul înţepător de zegras îmbibat cu praf îţi doboară orice tentativă de bună dispoziţie. Te mişti într-una pe "fotoliul" expirat de peste 50 de ani în speranţa că vei găsi o poziţie optimă pentru vizionare şi relaxantă pentru picioare. Persoanele de peste 1,80 m nu au nicio şansă, decât la cap de rând. Stau ca în avion cu genunchii la gură. Nu există spaţiu suficient pentru aceştia. Dacă cineva dansează prin preajmă, mocheta emană o pulbere fină ce te copleşeşte şi te furnică prin tot corpul. A devenit un focar de infecţie această fostă şi actuală sală a congreselor şi mă întreb de ce Nu se sesizează niciun ministru al mediului sau al sănătaţii. Această insalubră sală ar trebui renovată şi modernizată (cel puţin) la nivelului anului 2020! În cei treizeci de ani, niciun primar nu a vrut să construiască o sală performantă pentru organizarea acestor majore tipuri de evenimente în Bucureşti. S-a construit un stadion numai pentru fotbal, nu se pot organiza concerte foarte mari acolo, în principal pentru că pe stadion nu pot intra camioanele mari cu echipamente, nu se poate monta o macara etc, etc. Şi pe unde ar ajunge ele în Bucureşti? Pe ce infrastructură, dragi politicieni?

Le recomand (tuturor) organizatorilor să găsească alte săli pentru evenimentele organizate şi să ocolească "Marea Sală a Palatului" până la refacerea ei. Nu este nici boicot, nici şantaj, este doar bun-simţ pentru Măria sa, publicul. Că doar nu faceţi spectacole pentru altcineva. Este ca în bancul acela cu călugărul... "Călugarul cade în mare. Vine o barcă plină cu salvamari. - Vă simţiţi bine? Aveţi nevoie de ajutor?! - Nuu! Dumnezeu mă va salva pe mine. Se mai îneacă el puţin, mai înghite nişte apă.... şi mai vine o barcă. - Nene ai probleme, sărim să te ajutăm? - Nuu! Dumnezeu mă va salva. Nici nu termină de spus şi se îneacă. Ajunge în rai şi se duce plângând la Dumnezeu. -Doamne! dar ţi-am cerut ajutorul… şi Dumnezeu: dar ţi-am trimis 2 bărci tembelule!"

Publicul a fost şi este o parte integrantă dintr-un spectacol. Pentru a-l simţi şi a fi mai aproape de el, Chris Botti a coborât în sală în timpul piesei Somewhere Over the Rainbow. Totul a fost minunat, spotul luminos l-a urmărit peste tot, iar spectatorii au scos fericiţi telefoanele sau iPhoanele şi au făcut nenumărate poze. Din păcate, un incident petrecut din cauza lipsei de profesionism a echipei tehnice a sălii, mă obligă să vi-l fac cunoscut. În timpul piesei In the Wee Small Hours, spotul de urmărire a surprizei din public, nu a putut localiza locul unde se afla cântăreaţa Sy Smith în audienţă. Au trebuit să aprindă lumina din sală, iar Chris Botti şi spotul său au fost obligaţi să se deplaseze în locul cu pricina pentru iluminarea "surprizei" ("Spots On Chris & Sy Smith - Sy Enters House Right Into Audience"). Jenant episod, mai ales că tehnicienii primiseră acele Lighting Notes (mură-n gură!) pentru fiecare piesă în parte după cum vedeţi în fotografia alăturată. Nu este singurul accident tehnic de la Sala Palatului, în precedentul eveniment cultural, pomenit mai sus, înlocuirea cablului unei chitare bas a necesitat intervenţia a cel puţin 4 tehnicieni şi a durat circa 7 minute, timp în care John McLaughlin şi trupa sa au încercat să dreagă busuiocul improvizând ad-hoc. Ridicole momente petrecute într-o sală cu adevărat expirată. Să mai menţionăm că această neigienizată sală se află în administrarea Regiei Autonome Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat.

Închei cu câteva recomandări personale despre Chris Botti şi vă invit să ascultaţi în mod cu totul special (bineînţeles, alături de albumul de Grammy!), soundtrackul Playing by Heart din anul 2000. Deasemeni, pe partea video, vă recomand blu-ray-ul Chris Botti In Boston (2009) ce poate fi un analgezic melodic pentru ratarea acestui frumos eveniment. Şi Nu uitaţi, experienţa live vă face bine spiritului de clarviziune şi vă dezvoltă un bun-simţ muzical.

"There’s an underlying dichotomy in Mr. Botti’s work, which functions both on the level of flickering intimacy and thundering grandiosity. He’s adept at exuding human warmth on a sweeping scale, which explains his collaborative history with Andrea Bocelli and Josh Groban, and sheds light on his affiliation with Sting." (Nate Chinen, The New York Times)

Radu Lupaşcu
5 iunie 2019

Foto: Radu Birişteică, Mihai Croco Manea (3,4)

Luna Aprecierii Jazzului în Muntenegru / 2019

Statisticamente, Crna Gora (= Muntenegru) face parte din categoria statelor de mici dimensiuni. În schimb, incomensurabila frumusețe a naturii sale copleșește prin grandoare. Deși avui fericirea de a-l vizita de câteva ori, nu mă pot lăuda că l-aș cunoaște cum se cuvine. Încă de la primul voiaj, din 1965 − pe când aveam doar 14 ani − rămăsei convins că ajunsesem într-un Paradis Terestru. Și, cum dintre ingredientele Edenului nu putea absenta jazzul, Providența m-a ajutat s-o cunosc pe Maja Popovic. Nimeni alta decât Zâna Bună a jazzului din Muntenegru

Începând din 2006, anul independenței recâștigate a patriei sale, Maja a luat în serios (parcă mai mult decât s-a întâmplat prin alte țări) noțiunea de Lună a Aprecierii Jazzului. Reamintesc că inițiativa de a defini aprilie ca Jazz Appreciation Month emanase dinspre capitala Statelor Unite, mai exact de la Smithsonian Institution. În calitate de lider al Departamentului Jazz al acelui quasi-minister al culturii americane, John Edward Hasse fusese și unul dintre marii promotori pe plan mondial ai respectivului proiect. În 2015, Academia Națională de Muzică G. Dima din Cluj i-a decernat jazzologului american titlul de Doctor Honoris Causa, iar anul trecut − grație fructuoasei colaborări dintre Maja Popovic și subsemnatul - s-a reușit invitarea simpaticului domn JEH la Mjesec poštovanja jazza u Crnoj Gori.

JAM culminează în ultima zi a lunii, când pe plan mondial e celebrată Ziua Internațională a Jazzului. Anul acesta, data de 30 aprilie a coincis cu vacanța de Paști a țărilor majoritar ortodoxe. Prin urmare, am reușit să prind cele două serate muzicale dedicate anume evenimentului. Fu o bună ocazie de a vedea în acțiune formația cea mai reprezentativă a noului val al jazzului muntenegrean actual, alcătuită din Enes Tahirovic/pian, keyboards, Slaven Ljujic/baterie, Andrej Lovric/ghitară, Branko Vucetin/bas, împreună cu vocalista Iva Kostic (în primul dintre spectacole apărea și saxofonistul Stefan Pavicevic). De altfel, Maja Popovic pusese ediția 2019 a JAM sub genericul Noua generație a jazzului. Nu încetez să mă minunez de capacitatea minusculei scene jazzistice autohtone de a produce în continuare talente și de a-și menține tonusul vital (începând de la consecventa diseminare a genului de către Jazz Art Association, până la colaborările cu Academia Națională de Muzică din Cetinje și Colegiul de Muzică și Balet Vasa Pavic din Podgorica, sau Festivalul de Jazz de la Petrovac, organizat vara de către Vinko Mihajlovic).

În cazul amintitului grup, e vorba despre un interesant proiect intitulat Dordijana/Georgiana. Numele provine de la bunica vocalistei Iva Kostic (născută în citadela Kotor, din incomparabilul fiord al Adriaticii), însă sugerează și celebrul titlu Georgia on my Mind. Elementul de originalitate constă în interpretarea unui grupaj de cunoscute standards având textele reformulate în limba muntenegreană (varianta locală, post-independență, a ceea ce lingviștii numiseră, în acord cu propunerea lui Jacob Grimm din 1824, drept sârbo-croată). Meritul reușitelor parafraze autohtonizate revine înseși cântăreței. Menționez că o aplaudasem pentru întâia dată pe Iva în 2011, când − abia ieșită de pe băncile sus-amintitei școli de muzică − obținuse o bursă de studii la faimoasa Berklee College of Music din Boston și se afla în faza preparativelor pentru plecarea în State. În prealabil, cântase ca solistă în memorabilul opus pentru orchestră, cor, cvintet de jazz și soliști Montenegro Jazz Suite, conceput − tot la sugestia Majei Popovic − de către contrabasistul/compozitorul american Patrick O'Leary. Consistente invențiuni muzicale oferiseră în acel context excelenții instrumentiști Stjepko Gut/trompetă, Ehud Asherie/pian, Tom Melito/baterie și O'Leary însuși la contrabas, secondați de foarte tânărul cor dirijat de Zoja Durovic și de ansamblul de coarde condus de Irena Vukovic.

Repatriată, Iva Kostic se înfățișează ca o artistă matură, deschisă spre multiple orizonturi stilistice, inclusiv cu preocupări în sfera multimedia. Oarecum excedată de supraaglomerarea scenei transatlantice, juna cântăreață își propune să reveleze câte ceva din tezaurul ascuns al muzicii tradiționale muntenegrene, prin combinarea cu sound-ul american. Pe bună dreptate, ea vede în asta o modalitate de a institui un dialog între culturi și de promovare a valorilor artistice din țara sa. În cazul proiectului Georgiana, Iva a beneficiat în primul rând de extraordinara versatilitate a pianistului Enes Tahirovic, atât ca inventiv improvizator, cât și ca inspirat aranjor. Absolvent al prestigioasei Facultăți de Jazz a Conservatorului din Graz, Tahirovic și-a asumat în anii din urmă rolul de portdrapel al jazzului muntenegrean (sunt convins că fanii noștri de jazz i-ar aprecia prestațiile, dacă ar exista organizatori care să-l invite să se producă, împreună cu colegii săi, pe scene din România). Piesele din program (mai puțin o compoziție originală a Ivei, cântată în engleză) sunt hit-uri arhicunoscute, însă vocea Ivei și ingenioasele recontextualizări armonico-ritmice datorate lui Enes și companionilor săi le conferă o imprevizibilă (nouă) vitalitate. Așa se întâmplă, de exemplu, cu piese precum Caravan, My Funny Valentine (devenit „Moj sladki Valentin”), Quizas (o versiune ce presupun că ar fi surprins-o plăcut pe Eugenia Vodă, care utilizează tema pentru genericul cunoscutei sale emisiuni Profesioniștii de pe TVR). Emoționant mi se păru aranjamentul − cu ecouri parcă din melancolica muzică de film a lui Nino Rota - conferit de Enes Tahirovic temei Nature Boy. Decisivă pentru coloratura ritmică a întregului program se vădi integrarea bateristului Slaven Ljujic în formație. Născut la Niksic, este și el un alumnus școlit la Berklee (în prealabil fusese discipolul influenților muzicieni de jazz muntenegreni Milorad Jovovic și Momcilo Glomazic). Prestația solară a expansivului Ljujic furnizează un plus de coerență și de energetism pozitiv savurosului spectacol oferit de companionii săi.

În fapt, concertul din Ziua Jazzului fusese precedat de o altă remarcabilă inițiativă a Majei Popovic. Utilizând la maximum potențialul Centrului Cultural Budo Tomovic (cunoscut sub sigla KIC), unde se află biroul ei (și, implicit, cel al Asociațiunii Jazz Art, condusă tot de dânsa), ea a organizat un concert aparte în Sala Studio, asemănătoare celei de la Academia Națională de Muzică din Cluj. Finalitatea era dublă: înregistrarea live a muzicii amintitului proiect Georgiana, pentru un album discografic, urmată de un jam session iarăși special: câtorva tineri talentați (ce se înscriseseră prin rețele de socializare) li se oferea ocazia să se prezinte publicului, beneficiind de acompaniamentul unor adevărați profesioniști − în speță, muzicienii deja amintiți, dar și bateristul Martin Georgevic, un alt partener de încredere al lui Tahirovic. Printre numele pe care mi le-am notat, ca promisiuni pentru viitorul jazzului muntenegrean, se află vocalistele Ana Bulatovic și Masha Vujadinovic, precum și ghitaristul Vuk Moracanin.

Regret că timpul nu mi-a permis să asist și la alte evenimente programate de Maja Popovic pe parcursul Lunii Aprecierii Jazzului. Oricum, e de admirat capacitatea ei de a le organiza, în pofida eternelor carențe financiare, și chiar de a le itinera prin câteva orașe din provincie. Titlul de oaspeți de onoare a revenit anul acesta tinerilor ce alcătuiesc San Diego State University Jazz Ensemble. Reușitul lor turneu a inclus, pe lângă Podgorica, Teatrul Regal din capitala istorică Cetinje, Casele de Cultură din Bar și Pljevlja și Teatrul din Niksic. Big band-ul a evoluat sub conducerea dirijorului Bill Yeager, având-o ca solistă pe vocalista și contrabasista Kristina Korb (pare-se că exemplul Esperanzei Spalding naște prozelite). O asemenea orchestră îmi resuscitează frumoase amintiri din anii 1970-80, când turneele big band-urilor studențești americane rămăseseră practic ultimele șanse ale melomanilor români de a asculta pe viu jazz venit direct din patria sa. De asemenea, la Tivat și Podgorica a cântat duo-ul ghitaristic alcătuit din muntenegreanul Pippo Corvino (alias Filip Gavranovic) și iranianul Mahan Mirarab (acesta din urmă este, printre altele, autorul unui album purtând incitantul titlu Persian Side of Jazz!).

Conform tradiției, a existat și o secțiune dedicată filmelor de inspirație jazzistică (Jazz na filmu). Tot conform tradiției, selecția operată de Maja fu adecvată, cuprinzând peliculele: Miles Ahead (regia: Don Cheadle, 2015), Born To Be Blue (regia: Robert Budreau, 2015) și Chasing Trane (regia: John Scheinfeld, 2016), prezentate la Podgorica și la Tivat, în colaborare cu American Corner, ce funcționează în același edificiu al KIC din Podgorica.

Noua descindere în Paradisul Muntenegrean ar fi fost imposibilă fără implicarea plină de devoțiune a generosului promotor al jazzului și artelor conexe, dr. Thomas Mendel (israelianul repatriat la Cluj, pe la începutul noului mileniu). Împreună cu fratele său Mihai și cu amica sa, Crina-Silvia Andriucă, actriță la Teatrul de Nord Satu Mare, Thomas a asigurat logistica dificilului voiaj. Surmontând defecțiunile automobilului și instabilitatea meteo, am reușit chiar să întreprindem o incursiune și prin tărâmurile de vis din nordul Muntenegrului, profitând de infrastructura în continuă perfecționare a mirificei țări.

Am revăzut-o pe frumoasa Marija Jeknic, o jună stomatoloagă cu preocupări actoricești (de aceeași etate ca și fiica mea Lucreția Rafaela Mihaiu), traducătoarea interviului pe teme jazzistice, pe care îl acordasem Televiziunii Naționale Muntenegrene la precedenta ediție a JAM. Ne-am împrietenit cu dl. Dejan Vukovic, gentilul nostru amfitrion din unicul cartier vechi al Podgoricei (urbe quasi-integral bombardată în a doua conflagrație mondială). De asemenea, avui parte de încă o demonstrație de loială amiciție din partea tânărului literator și jazzofil Dacian Jurj, care a reușit să ajungă, însoțit de alți patru transilvăneni, la KIC în seara de 30 aprilie 2019, spre a asista la concertul sus-comentat. Nu mi se pare întâmplător că pe Dacian îl cunoscusem cu ocazia primei celebrări a Zilei Mondiale a Jazzului în România - anno 2013, la Cluj -, când el era încă student la Politehnică și se implicase activ în organizarea evenimentului.

Cum se poate constata, splendoarea naturii muntenegrene e perfect compatibilă cu magnetismul inefabil al jazzului. Pe de altă parte, nutresc, în continuare, speranța că Maja Popovic va reuși finalmente să ne onoreze cu prezența la vreuna dintre numeroasele ocazii jazzistice oferite de frumoasa noastră Românie.

Virgil Mihaiu
29 mai 2019

DIN NOU TÎRGU MUREŞ

Şaptezeci de participanţi efectivi (muzicieni în gale, competitori, juriu, prezentare) din nouă ţări - iată, pentru început, recolta cifrică a celui dintâi, pe 2019, Concurs şi Festival important de Jazz în areal mioritic. Perioada: 10 - 13 aprilie 2019. Locaţia geografică: Tîrgu Mureş. Şi desigur, genericul, nu lipsit de măreţie:

11-th INTERNATIONAL YOUTH JAZZ COMPETITION & FESTIVAL

A fost pentru a unsprezecea oară când harnicii demiurgi tîrgumureşeni „au recidivat” – în cea mai benefică accepţiune a verbului – în a pune în fastă lucrare o veritabilă sărbătoare a jazzului. Ne referim la Asociaţia Culturală „Partitura”, la Casa de Cultură a Studenţilor din Tîrgu Mureş, dar mai ales la „Jazz&Blues Club”, gazdă primitoare a manifestării. Al său neobosit responsabil/manager/coordonator, factotum şi sine qua non a fost şi în anul curent Demeter Jozsef – pe numele de alint cu care-l apelează toţi, fără excepţie, Döme – ajutat de atoateştiutoarea, charismatica Dana Matic şi de o echipă ce s-a revelat prin eficienţă maximă. Era suficient să te afli într-una dintre cele trei ample încăperi ale Clubului Jazz (Main Hall, Piano Hall, The Bunker) şi să constaţi că aceia care îl deservesc, îl reprezintă îşi împlinesc imperturbabili menirea, invariabil amabili, politicoşi, bine dispuşi, îndatoritori. Căci parametrul organizatoric s-a dovedit a fi, în toate complicatele sale articulaţii, impecabil şi de această dată. Dincolo de orice umbră de nemulţumire! Se pare că ne minunăm în privinţa unui „normal” care de fapt ar trebui să guverneze firesc, necesarmente obligatoriu în relaţiile interumane – numai că din păcate, o atare „normalitate” se manifestă la noi arareori şi doar pe alocuri... De ce n-am vorbi mai curând despre anvergura internaţională a Concursului - Festival. Despre valoarea participanţilor la confruntare. Despre calitatea şi receptivitatea publicului – ca o dovadă în plus de civilitate şi bun gust...

Dar înainte de toate dorim să evidenţiem acele trăsături proprii doar evenimentului de la Tîrgu Mureş, particularităţi ce s-ar cuveni preluate şi de alte competiţii similare. În această ordine de idei considerăm întru totul oportună întâlnirea zilnică succedând concursului în sine, între membrii juriului şi aspiranţii la premii, fiecare jurat exprimând aprecieri şi recomandări raportate la prestaţiile tinerilor muzicieni.

De consemnat, de asemenea, ca fapt reliefabil, implicarea multiplă a membrilor juriului în workshopuri, în jam-sessions şi chiar în recitalurile din galele consacraţilor. De pildă, cei trei ghitarişti din juriu, Alex Man, Mike Nielsen din Irlanda şi Gyárfás István din Ungaria au susţinut laolaltă un remarcabil workshop despre virtuţile în jazz ale instrumentului lor. La rându-mi, pe lângă ipostaza de preşedinte al juriului, am argumentat şi am ilustrat cu secvenţe video, în workshop, subiectul „Brazilia: miracolul Bossanova – fenomen muzical periplanetar”. Doctorul în muzică Romeo Cosma a fructificat îndelungata sa experienţă didactică în sfătuirea competitorilor. Dintre ghitariştii înainte numiţi, Alex Man a cântat şi în recitalul grupului condus de pianistul compozitor Sorin Zlat, iar irlandezul a oferit publicului programul „Mike Nielsen – Solo Guitar Tour”. Fiecare dintre cei trei ghitarişti şi pianistul Ion Baciu Jr. au reuşit momente muzical-creative memorabile în întâlnirile nocturne, evoluând nepremeditat împreună cu concurenţii în jam-sessions. Iată considerente favorizând instaurarea acelui ambient de binevenită frăţietate, graţie căruia tinerii muzicieni au avut numai de câştigat.

Apropo de acea colocvială comuniune „în cuget şi simţiri” statuată la Tîrgu Mureş, amplasarea în aceeaşi clădire atât a Clubului cât şi a sălii de mese, iar a hotelului la patru minute de mers pe jos (un minut cu taxiul) a făcut ca, volens-nolens, toţi invitaţii să coexiste în chip confortabil & profitabil – de aici, pe lângă bucuria reîntâlnirilor, interminabile dialoguri pe teme diverse... de jazz! Ar mai fi de subliniat, tot ca element pozitiv, flexibilitatea conferită juriului de a decide eventuala neacordare a unor premii şi, în funcţie de calităţile competitorilor, redistribuirea sumelor aferente. De astă dată, întrucât nici un concurent nu a întrunit nivelul calitativ care să justifice obţinerea Premiului pentru cel mai bun vocalist, s-a renunţat la decernarea lui, juriul înmânând în schimb câteva distincţii speciale.

Acestea fiind spuse – iată Palmaresul ediţiei a XI-a: Premiul pentru cel mai bun grup a revenit Quartetului condus de ghitaristul italian Enrico Le Noci, cu conaţionalul percuţionist Gentile Egidio, cu olandezul Matheus Geerts (pian) şi sudcoreeanul Jackson Sang-Geum (contrabas), tânărul protagonist etalând un nivel valoric apropiat de cel al profesioniştilor; Premiul pentru cea mai bună performanţă solo a mers spre tîrgumureşanul Pethö Csaba, înzestrat ghitarist şi vocalist, care s-a remarcat şi prin acceptarea acompanierii în concurs „la prima vedere” a altor doi tineri competitori; juriul a atribuit un Premiu special Quartetului Molnár Tamás, grup de notabilă perspectivă care studiază la Viena, cu liderul originar din Serbia cântând la saxofon alto, cu germanul Luca Zambito - pian, austriecii Thomas Milacher - contrabas, Stefan Kemminger - baterie; au mai fost acordate două Premii speciale de încurajare ghitaristului Csiki Ágoston din Miercurea Ciuc şi naistei Denis Gagiu (Piatra Neamţ), studentă la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti.

De apreciat iniţiativa organizatorilor de a desemna apariţia pe scenă, în seara de deschidere, a unor tineri discipoli şi a profesorilor lor de la trei instituţii de învăţământ artistic din municipiul gazdă, Şcoala de Rock, Şcoala Populară de Artă şi Şcoala de Artă Vocaţională, toţi pregătind pentru acest prilej programe speciale de jazz. Astfel că numărul prezenţelor scenice din Tîrgu Mureş la eveniment s-a ridicat la optsprezece – bravo!

Cât priveşte concertele (de fapt recitalurile) desfăşurate în zilele a doua, a treia, a patra, spectatorii au aplaudat şase evoluţii pe podium cu artişti din România, Ungaria şi Irlanda, după cum urmează: în seara a doua „Bari Lacika Trio” (premiat la ediţia trecută), avându-i în componenţă pe Bari Lacika (Lászlo) Marcell, înzestrat pianist şi vocalist, mare admirator al lui Stevie Wonder, pe Szentpétery Mózes - contrabas şi pe Szombati Máté - baterie, au regalat publicul cu un alert program de cover-uri (dintre care n-au lipsit hiturile „Isn’t She Lovely”, „Superstition” „Close To You”) tălmăcite cu exuberanţă şi vitalitate; „Petra Acker and the Band”, solista vocală Petra Acker, autoare a majorităţii pieselor („Back To You”, „Sky”, „Fairy Tale”, „Maybe Baby”) cântând cu fratele său, excelentul ghitarist bas Michael Acker, ambii originari din Braşov, cu admirabilul pianist Albert Tajti din Piatra Neamţ şi cu bateristul Gabi Matei din Giurgiu; în seara a treia – „Zolbert Duo” din Ungaria, protagonistul saxofonist estimat drept „ambasadorul stilului smooth jazz în ţara sa”, producându-se secondat de pianistul Marcell Toth; apoi Sextetul „Groove Garden” al compozitorului pianist (originar din Bacău) Sorin Zlat, cel mai premiat jazzman român în ultimii ani în ţară şi străinătate prezentându-şi câteva dintre reuşitele sale creaţii, precum cele numite „Jackpot”, „On Time”, „Song For My Lion”, „Wake Up”, „The Land Of Dreams”, „Sparkling Water”, „Roxane”, „Groove Garden” plus trei teme standard, piese interpretate cu mult drive, cu pregnant aport inovativ – admirabile contribuţii improvizatorice, pianistul lider diriguindu-şi cu aplomb coechipierii Robert Patai - vocal, Răzvan Trifan - saxofon alto, Alex Man - ghitară, Răzvan Cojanu - ghitară bas şi Laurenţiu Ştefan - baterie, într-un recital exploziv, ce a constituit după a noastră opinie punctul valoric culminant al Festivalului; în seara a patra unsprezece episoade sonore, concretizate cu o tehnică instrumentală virtuoză şi o trăire interpretativă autentică, s-au regăsit în recitalul intitulat „Mike Nielsen – Solo Guitar Tour” al oaspetelui irlandez, în program figurând compoziţiile proprii „Rigby Sketch”, „Flamenco Sketch”, „Song For Lieb”, ca şi măiastre versiuni creative conferite unor notorii standarduri ca „Mona Lisa”, „They Can’t Take That Away From Me”, „Nuages”, „Cheek To Cheek”, „Somewhere Over The Rainbow”, „Classical Gas”, „Caravan”. Iar etapa - epilog a sărbătorii muzicale tîrgumureşene a fost încredinţată talentatei (şi plină de nuri) cântăreţe din Budapesta Szöke Nikoletta, deţinătoare a unui preţios Premiu I la ediţia 2005 a Competiţiei vocale de jazz de la Montreux, solistă care are la activ şapte albume discografice şi o bogată activitate concertistică internaţională – vocalista, acompaniată de redutabilii instrumentişti parteneri Zsolt Farkas - pian, Barcza-Horváth József - contrabas, Gyárfás Attila - baterie, propunând publicului român un cuprinzător context de reînveşmântări ale unor cunoscute teme, între care „I Wish You Love”, „Moonglow”, „So Many Stars”, „Teach Me Tonight”, „I Thought About You”, „Shape Of My Heart”...

Nu putem încheia rândurile acestui meritat laudatio, fără a accentua competentele contribuţii la ţinuta audiţiei şi a imaginilor video transmise şi on line în direct, de o echipă tehnică în frunte cu Szép-Tóth Gyuri, Buksa Arpi (sunet) şi cu Dragoş Burlacu (video). Nota 10 prezentatorului Mike Godoroja pentru pentru doctele, dinamicele sale expozeuri susţinute bilingv. Şi încă un puseu de admiraţie pentru designul inspirat, pentru conţinutul bogat în infotmaţii al programului de sală editat în trei limbi – română, engleză, maghiară, un veritabil model!

Prin forţa împrejurărilor, tot subsemnatului îi revine şi ultimul cuvânt: vorba francezului – „Chapeau”!

Florian Lungu
30 aprilie 2019

Foto: Solyom Sandor

LUIZA ZAN – PERIPLU BUCUREŞTEAN 2019

Chiar dacă a preferat aerul mai curat şi liniştea unui mic burg transilvan, Sfântu Gheorghe, unde îşi creşte cu nemărginită dragoste adorabilele copile – Eva Luna şi Jasmine – infatigabila Luiza Zan continuă să studieze, să compună, să gândească arta sunetelor ca pe o lume a eternei, fertilei investi(ga)ţii creatoare. Putem vorbi despre o generoasă secantă a existenţei sale raportată la determinări geografice: căci a văzut lumina zilei la Tulcea, părinţii săi fiind însă originari din Moldova (judeţul Neamţ) şi Transilvania (Maramureş), liceul l-a absolvit la Piatra Neamţ, studiile muzicale superioare le-a urmat la Iaşi, două importante premii le-a obţinut la Montreux, a fost apoi profesoară universitară la Bucureşti, a susţinut concerte în Ungaria, Franţa, Belgia (Bruxelles), Republica Moldova, Austria, Marea Britanie, Germania, Slovenia, ba chiar şi peste ocean...

În chip plauzibil, Luiza îşi părăseşte periodic sălaşul, ieşind în lume pentru a etala cum doar ea ştie să o facă, rezultatele notabile ale propriilor strădanii: un disc cu noi compoziţii originale, un workshop, un proiect inedit, un concert sau mai mult de atât, un turneu de recitaluri. Este ceea ce s-a petrecut în luna februarie a. c. când apreciata artistă a apărut scenic în trei ipostaze distincte, toate intenţionate în capitală.

Pentru melomanii prezenţi în seara de joi 14 februarie 2019 în Sala Mare situată în sediul Arcub din str. Lipscani nr. 84-90, a fost o reală încântare să audieze şi să aplaude concertul purtând titlul „Tenderly” dedicat memoriei aceluia care a fost incomparabilul Nat King Cole (de la naşterea căruia s-au scurs 100 de ani), concert susţinut cu brio de Luiza Zan Trio, protagonista vocalistă evoluând în parteneriat sonor-afectiv cu admirabilii instrumentişti ungari Gyárfás Istvan - ghitară şi Berkes Balázs - contrabas. În tălmăcirile lor creative, inovative şi pline de miez conferite unor celebre standarduri ale repertoriului jazzistic, precum „Stella By Starlight”, „„Mona Lisa”, „Softly As In A Morning Sunrise”, „Estate”, „Love For Sale”, „Stardust”, „Tenderly”, „L.O.V.E.”, dar şi piesei – surpriză „The Lake” de Luiza Zan pe versurile poetului Mihai Eminescu (traduse în limba engleză de către solistă), cei trei zămislitori de frumuseţi sonore s-au întrecut pe sine, cât priveşte sincronizarea temperamentală, feelingul şi un lăudabil interplay.

A succedat, pe 20 februarie 2019 apariţia vocalistei în duo cu talentatul pianist Albert Tajti, pe podiumul Clubului „La Cave de Bucarest”, discursul lor muzical revendicându-se la tente mai accesibile, în sensul unui accentuat prinos adus melodicităţii. Ne referim la ingenuele, inspiratele cantilene numite „Close To You”, „Lazy Afternoon”, „Foot Prints”, deopotrivă la prea frumoasele creaţii „Iubirea noastră e o vioară”, „De ce pari trist” sub autograful componistic al lui Richard Oschanitzky, ca şi la melopeile sugerate în trasee sonore de înfiorate stihuri eminesciene - „Floare albastră” şi înainte citata compoziţie a Luizei Zan „The Lake”.

Seara următoare, joi 21 februarie 2019, a aflat-o pe convingătoarea vestală a ardentelor combustii muzicale, pe ea, „artista în căutare de sine” suind triumfător pe scena Sălii mari a Radiodifuziunii Române, ca invitată a Big band-ului Radio dirijat de Ionel Tudor. Cei aproape o mie de auditori prezenţi în sală (odată cu ei şi miile de recepţioneri ai posturilor Radio România Cultural şi Radio România Muzical care au difuzat în direct evenimentul) au conştientizat emoţia reîntâlnirii cu o mare artistă, autentică în cea mai pură accepţiune a atributului, au vibrat la intensitatea comuniunii de spirit şi creativitate pe care orchestra şi solista au topit-o laolaltă în dinamicul, policromul creuzet al realizărilor lor, presărate cu incitante incursiuni spontane. Între cele patrusprezece momente muzicale incluse în program, două au revenit exclusiv big band-ului – „Woody’n’ You” şi „Shiny Stockings” –, compoziţia Luizei Zan „The Lake” a fost prezentată de vocea solo, iar alte zece teme standard („Cherokee”, „How High The Moon”, „Angel Eyes”, „Night And Day”, „Kansas City” etc.) plus creaţia vocalistei intitulată „Her Violin” în remarcabilul aranjament semnat de orchestratorul american Brett Stamps, au apărut interpretate coexistent... O notă bună prezentatorului concertului, realizatorul de emisiuni radiofonice Ştefan Naftanailă.

„Jazz pe româneşte” din 21 februarie 2019 – un regal de muzică bună!

Florian Lungu
7 aprilie 2019

Foto: Arhiva personală Florian Lungu

După 20 de ani

"Fugit irreparabile tempus" – acest celebru dicton (de fapt versul 284) înscris acum mai bine de două milenii de ilustrul poet latin Vergiliu în capodopera sa "Georgicele", mi s-a revelat subit în seara de 1 februarie a anului în curs când, în sala de la etajul al III-lea al blocului construit în curtea din spatele clădirii din strada Ştirbei Vodă ce adăposteşte Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, a avut loc un concert de jazz cu o dublă semnificaţie: scurgerea pe apa timpului a două decenii de la primele colaborări ale pianistului - profesor - compozitor - publicist român Mircea Tiberian (născut în 4 mai 1955) cu percuţionistul - baterist - multiinstrumentist - compozitor - organizator de evenimente muzicale german Maurice de Martin (născut la 1 octombrie 1969); şi lansarea noului lor disc de duo numit "Dance Around The Dragon Tree", înregistrat în ziua de 28 aprilie 2018 şi realizat / apărut spre finele anului trecut, cu suportul Ambasadei Germaniei la Bucureşti. De sesizat că toate înregistrările editate pe CD au fost realizate pe criteriul muzicii improvizate, nepremeditat, titlurile pieselor fiind dispuse ulterior, cu caracter orientativ.

Animaţi de benefica intenţie a cunoaşterii mai îndeaproape / a conlucrării jazzmen din estul şi vestul Europei, izolaţi în vremea de tristă amintire a comunismului de odioasa "cortină de fier", Mircea Tiberian şi Maurice de Martin (împreună şi cu basistul german Horst Nonnenmacher) au întemeiat în anul 1998 Interzone – o reţea culturală şi totodată un grup cu componenţă variabilă, deschisă, avându-i drept nucleu pe amintiţii ctitori. A sa existenţă s-a extins până în anul 2004, răstimp fructuos în care cei doi citaţi instrumentişti, cu colaborarea periodică a unui apreciabil număr de invitaţi – peste patruzeci – din patrii europene ca şi de peste ocean (Germania, Polonia, România, Republica Moldova, Bulgaria, Grecia, SUA etc.) au susţinut zeci de concerte şi au realizat 6 (şase!) albume discografice de relevabilă ţinută, stilul, conceptul promovat de ei cu predilecţie fiind instant composing, acela al muzicii izvorâtă din creativitatea spontană, presupunând implicare afectivă, tehnică instrumentală bine stăpânită şi aşanumitul interplay (libera interacţiune – ştafetă a ideilor muzicale) între coechipierii grupului respectiv. Oportunitatea acestui temerar proiect a fost unanim recunoscută şi ca atare răsplătită în anul 2000 de Senatul Oraşului Berlin! Faptul că şi după anul 2004 Mircea Tiberian şi Maurice de Martin (care în perioada 1997 – 1999, investit cu o bursă, a studiat folclorul românesc şi est-european în Transilvania, astfel că el şi actualmente vorbeşte încă foarte bine româneşte) au realizat în continuare acţiuni artistice comune, s-a concretizat între altele în spectacolul – happening purtând genericul "Unfortunately The Show Must Go On" (2016), ca şi în CD-ul recent lansat, ce a prilejuit edificatorul concert din 1 februarie, aplaudat de publicul alcătuit mai ales din studenţi, dar şi în prezenţa Excelenţei sale ambasadorul Germaniei.

Reîntâlnirea peste timp – ca în titlul romanului lui Dumas – a vechilor prieteni şi combatanţi pe tărâmul artei a prilejuit live vibrante stări emotive, eclatante înlănţuiri de soluţii şi întruchipări muzicale imaginate instantaneu, fără preparative, intersectate volubil de Mircea Tiberian (pian acustic şi pian electric) şi Maurice de Martin (baterie şi percuţie – un întreg arsenal de surse de sunet) făcând deliciul audiţiei justificând un meritat elogiu adus inventivităţii generatoare de valoare intrinsecă.

Florian Lungu
9 martie 2019

Nobleţea unui gest

Cu excepţia Aurei Urziceanu, poate că muzicianul român de jazz cel mai acreditat pe plan internaţional a fost Peter Herbolzheimer, venit pe lume în ultima zi a anului 1935, pe strada Ion Câmpineanu din Bucureşti (în promiximitatea actualei Săli a Palatului). Fiu al unui etnic german originar din Nürnberg şi al mamei născută la Brăila, Peter Herbolzheimer a emigrat în Germania împreună cu familia în 1951, după absolvirea liceului. De acolo a plecat în 1953 pentru patru ani în SUA, unde a fost şi ucenic la fabrica de automobile Ford dar a urmat şi studii muzicale, a cântat ca acompaniator la ghitară al câtorva grupuri şi orchestre, însă – spirit european get beget – nu a fost foarte atras de ambientul de peste ocean, revenind pe bătrânul continent în noua sa patrie. A renunţat la ghitară şi a optat definitiv pentru trombonul cu pistoane (valve trombone) pe care l-a studiat la Conservatorul din Nürnberg, adoptându-l în calitate de instrumentist de jazz practicant. Până spre finele anilor ’60 a evoluat în mai multe combo-uri şi orchestre, inclusiv în vestitul colectiv orchestral al lui Bert Kaempfert. Pentru ca în 1969 el să pună bazele ansamblului care i-a conferit celebritatea: "Rhythm Combination & Brass" (RC); big band cu o componenţă aparte, ce includea un număr multiplicat de instrumentişti la trompete, tromboane (Brass Section), în secţia ritmică (Rhythm Section), renunţându-se în schimb la saxofonişti (cu excepţia unuia singur ca solist, Herb Geller, mai târziu şi Ferdinand Povel), întrucât pe atunci, pentru energicul stil jazz rock cultivat cu asiduitate de acest ansamblu, saxofoanele – instrumente de suflat cu ancie (Reed Section) – nu i se păreau suficient de incisive! Ulterior, formula iniţială a fost completată şi cu saxofoane, devenind astfel un line up de big band clasic, dar păstrându-se genericul RC.

Într-un articol publicat de revista "Actualitatea muzicală" în mai 2008 (anul când Peter Herbolzheimer a dirijat Big band-ul Radiodifuziunii Române, prilej cu care el a primit din partea Direcţiei Formaţii Muzicale a SRR o Diplomă de Excelenţă), mi-am permis a-l numi a giant of jazz – un gigant al jazzului, fără teamă de a exagera cumva. Căci nu doar dirijor de excepţie al unor big band-uri europene cu muzicieni având vârste cuprinse între 14 şi 75 de ani – orchestre ale căror repetiţii meritau a fi socotite tot atâtea etape ale unui masterat în jazz –, nu doar mentor al tinerelor talente, dăruit cu genuin tact pedagogic, Peter Herbolzheimer s-a impus totodată ca măiastru aranjor / orchestrator şi prolific compozitor... De amintit în acest sens acordarea Premiului I la ediţia 1974 a Concursului Internaţional în domeniul Creaţiei de Teme de Jazz de la Monaco şi selectarea unei compoziţii care-i purta autograful, drept melodie inaugurală a Olimpiadei de la München. Mai putem adnota despre prestigioasele conlucrări în concerte şi în studiouri de înregistrări discografice cu staruri ale jazzului de peste ocean şi din Europa, despre numeroasele colaborări cu diferite posturi de radio, de televiziune şi cu diverse orchestre care i-au solicitat periodic prezenţa. Dintre numele interpreţilor de marcă ce au beneficiat prin ani de realizări împreună cu ilustrul muzician, sunt de menţionat Stan Getz, Nat Adderley, Esther Phillips, Gerry Mulligan, Toots Thielemans, Albert Mangelsdorff, Clark Terry, Dianne Reeves, Chaka Khan. Iar printre remarcabilii instrumentişti care au făcut parte din faimosul „Rhythm Combination & Brass” considerat de top timp de mulţi ani în jazzul continental, să-i numim pe Allan Botschinsky (Danemarca), Art Farmer (SUA), Dusko Goykovich (Bosnia), Palle Mikkelborg (Danemarca), Ack van Rooyen (Olanda) şi Jiggs Whigham (SUA) la instrumente de suflat din alamă, iar din augmentata secţie ritmică (două instrumente cu claviatură, ghitară, bas, baterie, percuţie) pe notorii Dieter Reith, Horst Mühlbradt (ambii din Germania), Philip Catherine (Belgia), Niels-Henning Orsted Pedersen, Bo Stief şi Alex Riel (toţi trei din Danemarca), Grady Tate (SUA), Nippy Noya (Indonezia).

Să nu omitem a consemna că între anii 1987 şi 2006, Peter Herbolzheimer a condus Big band-ul de tineret al Germaniei – Bundes Jazz Orchester (BuJazzO) cu care a realizat câteva discuri şi a întreprins zeci de turnee pe multe meridiane, inclusiv în România în trei rânduri (în 1995, 1998 şi 2005), acest excelent colectiv susţinând concerte în Portugalia, ţările baltice, Rusia, Statele Unite ale Americii, ţări ale Africii de Sud, Austria, Croaţia, Namibia, Turcia, Cehia şi fireşte, în Germania. Până la sfârşitul anului 2006, Peter Herbolzheimer a fost prim-preşedinte al Federaţiei Germane de Jazz (Union Deutscher Jazzmusiker – UDJ), cu sediul în Bonn. Ilustrul senior al baghetei a dirijat şi alte big band-uri de tineret, precum Yamaha Jazz Orchestra, după cum memorabil va rămâne şi turneul întreprins sub conducerea sa în perioada 18 aprilie - 7 mai 2009, încheiat în ţara noastră, al renumitei European Jazz Orchestra (EJO). La toate cele spuse, adăugaţi valoarea de patrimoniu a peste 30 de albume discografice sub nume propriu destinate prezentului, cât şi posterităţii!

Peter Herbolzheimer a iubit cu pasiune România, fără a uita nicicând limba maternă, neocolind nici un prilej de a reveni în ţara natală. În ultimii ani ai existenţei sale pământene (s-a stins din viaţă la 27 martie 2010, la Köln, în vârstă de 74 de ani), marele nostru contemporan a acceptat de mai multe ori invitaţia Big band-ului Radio de a-l dirija în concert (fiecare prezenţă pe podium precedată de cinci - şase consistente repetiţii), ultimul recital derulat în Sala Radio în seara de 19 octombrie 2008. A lăsat pentru biblioteca muzicală a Radioului zeci de partituri proprii – fie acestea inspirate compozţii, fie măiastre orchestraţii reînveşmântând teme din repertoriul de largă circulaţie al genului. Această preţioasă zestre a contat drept unul dintre principalele argumente ce au legitimat configurarea concertului – tribut (urmat mai mult ca sigur şi de un disc – tribut) datorat memoriei marelui dispărut, concert susţinut în seara de 31 ianuarie a. c. de Big band-ul Radio sub autorizata conducere a lui Ionel Tudor.

Denumit "Remember Peter Herbolzheimer", acest omagiu postum, acest emoţionant gest de nobleţe şi trăire afectivă sublimată în expresie, în nuanţe şi culoare de sunet, a cuprins cinci minunate creaţii / aranjamente ale muzicianului, intitulate „Just Like That”, „Filibuster”, „Small Hours”, „Ballad For A Friend”, „Blues In My Shoes” (unul din cele mai performante bluesuri ale jazzului românesc) şi şase admirabile orchestraţii „desenate” pe portative de pana sa de maestru: „Billie’s Bounce” (Charlie Parker), „Emily” (Johnny Mandel), „Milestones” (Miles Davis), „My Foolish Heart” (Victor Young, Ned Washington), „Cherokee” (Ray Noble), „Anthropology” (Charlie Parker).

Pastelatele policromii timbrale, învăluitoarele armonii ambientale, mobilitatea, swingul ritmurilor alerte, dinamica suplă a creşterilor / descreşterilor de intensitate au fost pigmentate odată în plus prin creativitatea spontană atestată cu notabilă eficienţă, cu sinceritate, asumare afectivă şi patos de soliştii instrumentişti Sebastian Burneci, Silviu Groaza, Silviu Albei (cu toţi cântând la trompetă, alternativ la flugelhorn), Paolo Profeti, Dan Marin Ioniţă (ambii la saxofoane alto), Diana Suciu (saxofon tenor), George Natsis (pian), Liviu Negru (ghitară), Laurenţiu Zmău (baterie)... ei şi colegii lor coordonaţi cu aplomb de gestul dirijoral ferm al lui Ionel Tudor.

A fost la început de an, un concert – eveniment!

Florian Lungu
9 martie 2019

Concert de orgă la Biserica Actorilor

Față de vioară, nai, oboi, acordeon şi celelalte instrumente muzicale create de om, orga pare un instrument care nu e din lumea aceasta. Şi totuşi este o construcţie muzicală, o maşinărie care a presupus multă inventivitate. E ca un zgârie-nor faţă de casele obişnuite. Indiscutabil, orga este instrumentul lui Dumnezeu, dovadă că ea se potriveşte perfect cu slujbele religioase şi face parte din construcţia bisericilor catolice, este chiar sufletul lor.

Cele mai frumoase concerte de orgă din viaţa mea le-am ascultat la Biserica Neagră din Braşov, unde mă simţeam ca acasă, fiindcă de acolo îşi trage rădăcina neamul meu. Sunt făgărăşean prin nume, sevă şi blazon boieresc.

În fiecare zi, la orele 18:30, avea loc la Biserica Neagră un concert de orgă, aşa că ori de câte ori mă aflam în Braşov, nu uitam să prind concertul de orgă, iar duminica mergem la liturghie, fiindcă era susţinută de orgă, cea mai mare orgă din ţară, la care cânta cel mai mare organist al timpului, bătrânul Josef Gerstenengst, care părea picat din porţile raiului. I-a urmat Hans Eckart Schlandt, iar acum este fiul său, Steffen. Orga a fost construită în 1839 de Carl August Buchholz, de aceea se şi numeşte “orga Buchholz”. Instrumentul are un sunet de excepţie, fiindcă materialele din care a fost construită orga sunt de cea mai bună calitate. Clapele sunt acoperite cu fildeş, cele superioare sunt din lemn de abanos, iar numerele celor 76 de registre sunt inscripţionate pe porţelan şi acoperite cu sticlă. Ora are 3.993 de tuburi distribuite pe 84 de rânduri, patru manual şi un pedalier. Cel mai înalt tub măsoară 9 metri. E cea mai mare orgă din sud-estul Europei.

Acest lucru i l-am spus zilele trecute lui Stephen Fraser, organistul celebrei St. Malachy’s The Actors’ Church, Biserica Actorilor, de pe 49 St. Poartă numele unul sfânt irlandez, care a trăit la începutul mileniului doi şi căruia i se atribuie multe miracole şi viziuni. Biserica este o bijuterie gotică, de rit romano-catolic, construcţia ei a început în 1910 şi a fost inaugurată în 1920, arhitect Thomas Duff, şi este închinată actorilor, avându-l ca patron sfânt pe Sf. Genesius, dar este închinată şi muzicii, patroana sfântă a muzicii fiind Sfânta Cecilia. Alături este plasat Saint Vitus – patron al dansului, apoi binecuvântata Dina, muzician, şi Fra Angelico, artist. Aceşti patroni dau locului o nobleţe sfântă.

Iar dantelaria gotică a construcţiei aminteşte de biserica nativităţii de la Bethleem. Printre evenimentele memorabile petrecute aici, se numără mariajul actorilor Douglas Fairbanks cu Joan Crawford, funeraliile lui Rudolph Valentino şi Tennessee Williams, participările la acţiunile bisericii ale unor celebrităţi ca Gregory Peck, Bob Hope, Spencer Tracy, Alec Guinness, Rosalind Russell şi zeci de alţii, până la Antonio Banderas.

În acest sanctuar a oferit un recital de orgă Stephen Fraser, canadian de origine, născut în Ontario, cu studii de muzică în Toronto, apoi în Yale University, SUA, ca să ajungă organist la celebra St. Patrick’s Cathedral din New York. Nu întâmplător Fraser a avut un program dominat de compozitori francezi, în ansamblu un program fulminant, complex, vrând să ne arate parcă toate posibilităţile armonice ale instrumentului său.

A cântat întâi Mica suită a compozitorului canadian Gerard Blaes (1919 – 2002), care are trei părţi, Introducere, Intermezzo şi Finale. A urmat Sonata pentru orgă nr. 5 în Re Major de Felix Mendelssohn-Bartholdy (1809 – 1847), tot în trei părţi, Andante, Andante con moto şi Allegro maestoso, apoi măreaţa piesă Fantezia şi Fuga în Sol Minor, BWV 542, de Johann Sebanstian Bach (1685 – 1750), ca să atace în continuare lucrări ale unor compozitori francezi: Offertoire sur les Grandes jeux from Messe pour le Paroisses / Oferta pentru Marile jocuri de la Mise pentru parohii de Francois Couperin (1668 – 1733), Cinq Versets sur “Victimae Paschali” / Cinci versete despre “Victimae Paschali” de Thierry Escaich (n. 1965), în cinci părţi, Allegro moderato, Adagio ma non troppo, Allegretto, din nou Adagio ma non troppo, Alegro molto ritmico, ca să încheie cu “Finale” from Symphonie Nr. 7 in La Minor, op. 42 de Charles-Marie Widor (1844 – 1937), un alt compozitor şi organist francez, constructor de simfonii romantice.

Ceva fantastic, o diversitate uluitoare, de la piese de meditaţie, uneori gravă, ca în piesele lui Bartholdy şi Couperin, la explozia total înălţătoare a piesei lui Bach, compozitorul despre a cărui muzică se spune că este dovada existenţei lui Dumnezeu, cu adevărat muzică divină, care te împinge la o înaltă trăire, cu adevărat această muzică face parte din Civitas Innocentiae, se cântă acolo, în Sanctuar, ca ultimele două lucrări să te ducă într-un plan SF, să-ţi sugereze adevărate bătălii intergalactice. Piesa organistului şi compozitorului francez Thierry Escaich a avut de toate, şi filon popular, şi dramatism, şi eliberare vizionară. O piesă de o virtuozitate maximă.

Orga este un instrument monumental, la care organistul cântă cu mâinile şi picioarele, pe diferite paliere, şi este construită ca un sorb, care adună parcă toate sunetele lumii, precum un fluviu adună râurile şi pârăiaşele, pe care apoi le revarsă în mare, recte în oceanul sufletului nostru. E ca un tăvălug, ca un bulgăre de zăpădă care se rostogoleşte, devine tot mai mare, până acoperă tot orizontul. Nu o mai pot compara decât cu o avalanşă, cu un tumult, cu o mare fierbere. Iar când organistul e nebun, cum spunea Eminescu atunci când a ascultat un concert de orgă la Catedrala Sf. Ştefan din Viena, mama bisericilor romano-catolice, totul se învârte cu tine, ameţeşti, intri în transă. Aşa s-a întâmplat şi aici spre final, organistul era nebun, te plimba ca într-un cosmos în reţeaua de sunete tubulare. Simţeai cum un vârtej te ia pe sus, te duce la cer, fiindcă păienjenişul sonor te subjugă total, te face să pluteşti în lumina încreată. Nici un alt instrument, ba nici o orchestră întreagă nu are această forţă de tăvălug, care te duce în iureşul de foc al spiritului. E ceva magnific!

Grid Modorcea, Dr. în arte
4 martie 2019

Corespondenţă de la New York

SYMPHO POPS

De obicei încerc să fiu la zi cu exprimarea opiniilor despre un eveniment artistic de care m-am apropiat – un concert, un festival, un disc... aşa este, numai că în ultimele luni ale anului 2018 s-au perindat atât de multe asemenea evenimente, încât condeiul meu nu a mai reuşit să ţină pasul. Însă, vorba cântecului: „Fie roata şi pătrată / Tot se-nvârte ea odată”, e preferabil mai târziu decât niciodată. Cu atât mai mult cu cât evenimentul ce a făcut obiectul unor atare naive filozofări nu aparţinea parte întreagă parohiei mele, jazzul. Ei bine, mi-am zis atunci, s-o facem!

Derulăm retrospectiv filmul întâmplării. Marţi 13 noiembrie 2018, aproape de orele 19. Înfruntând un trafic infernal, taxiul pe care cu greu îl găsisem, s-a îndreptat către Sala CinemaPRO. Întârziat, cu o invitaţie în mână, am ajuns în fine la Sympho POPS, spectacol susţinut de tânărul muzician Andrei Tudor, protagonist, împreună cu Orchestra Simfonică Bucureşti şi cu numeroşi artişti oaspeţi, în totalitate peste optzeci pe scenă. După cum aflasem anterior, urma să asist la prima audiţie a unui Concert pentru pian, jazz combo şi orchestră compus şi interpretat de el, ca solist şi totodată dirijor al menţionatului ansamblu. Ceea ce s-a şi întâmplat, spre satisfacţia unei săli pline la refuz, ai cărei cei peste 540 ocupanţi temporari nu şi-au drămuit trăirile admirative metamorfozate în rafale de aplauze entuziaste. Nu ştiam însă că acest opus de jazz simfonic va fi continuat printr-o veritabilă revărsare – aş spune chiar o paradă – a hiturilor pop autohtone; altfel exprimat – un deosebit de reuşit prinos de recunoştinţă adus şlagărelor româneşti de ieri şi de azi, o benefică piedică în calea uitării. Omul de artă care merită a fi evaluat ca un exemplu viu al potenţării înzestrării native zisă talent, prin muncă neostenită, motivare de interior, avânt juvenil, Andrei Tudor (35 de ani) a nutrit ambiţia de a se afirma multiplu ca pianist, şef de combo şi dirijor de orchestră simfonică, profesor universitar de Conservator, aranjor, dar mai ales compozitor. Sympho POPS a însemnat din toate punctele de vedere o consacrare publică în plus a artistului şi deopotrivă o anticipată aniversare (cu optsprezece zile mai devreme) a celor trei decenii şi jumătate ale sale de existenţă pământeană. Într-adevăr, lui Andrei Tudor i-a aparţinut principala pondere creativă în alcătuirea programului.

Ampla lucrare „Fusion Concerto” în trei părţi, Allegro, Adagio, Presto, a cucerit prin prospeţimea expresiei, capacitatea de a integra în discurs sugestii şi influenţe ale unor genuri sonore diverse, măiestria arhitecturării construcţiilor muzicale, meşteşugul, abilitatea combinării policromatice a culorilor timbrale, echilibrul structurilor formale şi desigur melodicitatea şi armonia ca admirabile roade ale inspiraţiei fecunde. Pe lângă Orchestra Simfonică Bucureşti şi-au marcat aportul la rotunjirea sonorităţii de ansamblu, inclusiv prin notabile intervenţii solistice, câţiva remarcabili instrumentişti ai unui combo de jazz sui generis – bateristul Laurenţiu Zmău, basistul Daniel Pirici, ghitaristul Liviu Negru, saxofoniştii Paolo Profeti şi Diana Suciu, trompetistul / flugelhornistul Sebastian Burneci, percuţionistul Adi Cojocaru şi compozitorul însuşi, solist pe claviatura în alb şi negru, dirijor de la pian în tradiţia celebrelor big band-uri Count Basie sau Duke Ellington. Publicul a rezonat cu egală admiraţie şi la reuşitele melodii de muzică uşoară ale lui Andrei Tudor în tălmăcirile de ţinută conferite de vocalişti notorii: „A Million Stars” cu Luminiţa Anghel, „Tu nu vezi cerul” – solistă Paula Seling, „Sărutul tău” cu Vlad Miriţă, „De dragul tău” – melodie fredonată de Marcel Pavel, „Pe o margune de lume” – interpretă Nico & quartetul „Ad Libitum Voices”, toate în aranjamentele semnate de Andrei Tudor care spre final, spre surpriza tuturor, a debutat şi ca... solist vocal al propriei creaţii intitulată „Cât de frumoasă eşti”!

Putem vorbi despre Dinastia Tudor, mergând pe o linie de filiaţie de la Ionel Tudor (dirijor, orchestrator, pianist, compozitor), autor al şlagărului „Domnişoară nu pleca” cântat de Gabriel Cotabiţă), la fiul său Andrei Tudor, dar şi la fiica acestuia, talentata Maia în vârstă de 7 ani, şi ea aplaudată în concert în piesa „Deschideţi poarta soarelui” (deja familiarizată cu scena ca solistă de cor apreciată pe podiumuri la Braşov, la Sibiu); în accentuată măsură întregind această familie dedicată trup şi suflet muzicii se relevă soţia lui Ionel Tudor, mamă a lui Andrei şi fiică a compozitorului George Grigoiu, ne referim la Andreea Andrei, prolifică autoare de versuri, inclusiv pentru mai multe dintre piesele prezentate în concertul Sympho POPS.

Vizând hiturile perene ale peisajului nostru muzical, publicul s-a bucurat să reasculte cu încântare creaţii ale lui Vasile Veselovski – „Şi dacă”, solist Horia Moculescu, ale lui Vasile V. Vasilache – „Dorul” cântat de George Miron, ale lui Cornel Fugaru – „Spune-mi” în interpretarea Monicăi Anghel, melodia lui Marius Ţeicu „Oameni” cântată de Andra, „Salcia” – remarcabilă compoziţie a lui Horia Moculescu în tălmăcirea lui Andrei Lazăr, un colaj de cântece româneşti întruchipat vocal de Mihai Georgescu (incluzând „Sunt vagabondul vieţii mele” de Temistocle Popa, „Eu te voi iubi” de Marius Ţeicu, „Strada speranţei” de Vasile Veselovski şi melodia folclorică „Ioane Ioane”, toate în aranjamentele înscrise în partituri de Andrei Tudor), o arie din opereta „Valurile Dunării” de George Grigoriu redată de grupul „Ad Libitum”, „Deschideţi poarta soarelui”, şlagăr al lui Anton Şuteu prezentat de toţii soliştii înainte amintiţi. Tot lui Andrei Tudor i se datorează secvenţele de deschidere şi de final ale concertului, reuşitele piese orchestrale „A tempo” şi „Vals în mi bemol minor”.

Sympho POPS – un memorabil regal de muzică bună, valoroasă, o bucurie a auzului şi al privirilor, un spectacol rareori recompensat cu aplauze atât de intense, ca fireşti prelungiri ale aprecierii neprecupeţite!

Florian Lungu
9 ianuarie 2019