GALA KAMO JAZZ  BLUES / TIMIȘOARA NOV. 2018

Gala Kamo Jazz & Blues − ajunsă la ediția a 28-a − reprezintă, de fapt, cel mai longeviv festival din Timișoara dedicat acestor categorii muzicale, depășit pe plan național doar de cel de la Sibiu. La fel ca multe alte inițiative bănățene, și aceasta pornise ca expresie a unei convivialități între oameni uniți de pasiunea pentru bine și frumos. După moartea prematură a întâiului director artistic, apreciatul vocalist & ghitarist Béla Kamocsa, companionul său din grupul Bega Blues Band, Johnny Bota, și-a asumat continuarea dificilei, dar gratificantei misiuni. Beneficiind de susținerea Consiliului Local al Municipiului Timișoara și a Filarmonicii Banatul, evenimentul − avându-l ca prezentator pe însuși „pontiful jazzologiei române”, Florian Lungu − a concentrat, în doar două seri, o considerabilă ofertă muzicală de înaltă calitate.

În actuala ei alcătuire, formația-amfitrion Bega Blues Band reunește elita jazzului bănățean al acestui prim sfert de secol XXI: veteranii camarazi de arme ai lui Kamo − basistul/compozitorul/aranjorul Johnny Bota și bateristul Lică Dolga; inepuizabilii poliinstrumentiști Toni Kühn și Lucian Nagy; cântăreața Maria Chioran și ghitaristul Mircea Bunea. În cronicile mele referitoare la BBB constatasem, de la an la an, un proces de acumulări treptate, ajuns în prezent la un nivel de maturitate estetică realmente competitiv. Nu mai e vorba despre simple înșiruiri de piese, cu desfășurări mai mult sau mai puțin previzibile, pe tiparul temei cu variațiuni. În toamna anului 2018, formația coordonată de Johnny Bota a cucerit publicul prin mijloace mult mai complexe. Vorbim aci despre o quasi-suită de compoziții originale, cu linii melodice îndrăznețe, angulare, coroborate prin îmbietoare policromii timbrale și țesături ritmice. Liantul, să-i zicem așa, ideatic îl constituie meditațiile de factură filosofică datorate lui Toni Kühn, rostite de artistul timișorea VITA sau rezonând cu textele cântate de înzestrata vocalistă Maria Chioran. Muzica grupului suscită, nu arareori, efecte considerabile, la care contribuie decisiv cooptarea violonistului/violistului Sasha Bota și a vibrafonistului Ovidiu Andriș, precum și intervențiile unui cvartet de coarde format din talentați tineri timișoreni. Majoritatea solo-urilor celor sus-menționați au fost inteligent edificate − de la nonșalanță spre semnificative intensificări de tensiune −, evitând pericolul păguboaselor extensii autoindulgente. Am reținut câteva „puncte fierbinți”: dialogul dintre Bota, în ipostaza de basist-solist, cu cvartetul de coarde și bateria lui Dolga; solo-ul de vioară reconstituit din „deșeuri sonore” de către Bota Junior; seninătatea și ingeniozitatea improvizațiilor lui Kühn, atât pe pian, cât și la sintetizator sau melodica; opțiunea sa pentru timbrul percusiv-perlat al pianului electric, ca pendant al vibrafonului, măiastru percutat de către Ovidiu Andriș; esențele de blues, când explicite, când abil camuflate, avându-i în prim plan pe Mircea Bunea și pe versatilisimul Lucian Nagy. Contribuțiile ultimului (dar nu celui din urmă) au atins, și ele, momente privilegiate: tema pe sax sopran contorsionată în maniera genialului Hermeto Pascoal, abordarea flautistică a cavalului, vibranta utilizare a saxofonului tenor, sau solo-ul de percuție vocală indiană... Per ansamblu, Bega Blues Band realizează o sinteză jazzistică, pe care mi-aș permite să o calific drept „postmodernism cu față umană”. Cu alte cuvinte, o muzică în care tratarea unor teme de stringentă actualitate nu impietează asupra șanselor de a transcende efemerul.

Un insolit recital a prezentat americanul (cu tendințe irlandezofile) Sam Amidon. Stilistic vorbind, programul a avut un pronunțat caracter folk, recuperând melodii tradiționale din patrimoniul coloniștilor anglo-saxoni ajunși în „lumea nouă”, cântate la modul frust-autentic, cu acompaniament propriu la ghitară sau banjo, însă și cu eficientă susținere din partea lui Sasha Bota / vioară, violă, Toni Kühn / ghitară și a unui grup de „cordari” din orchestra Filarmonicii Banatul. În fapt, demersul lui Amidon e înrudit cu cel întreprins de ghitaristul Bill Frisell la finele secolului trecut, ca nesperată recuperare din unghi jazzistic a unor aproape uitate rădăcini country & western. Recunosc că, dacă n-aș fi avut privilegiul să fiu invitat de Johnny Bota la jam session-ul de după concert, aș fi rămas cu o imagine deficitară asupra capacităților reale ale lui Sam. Însă pe scena primitoare a localui Zaza, de la malul Begăi, jovialul poliinstrumentist s-a dezlănțuit în incendiare improvizații la vioară și spontane colaborări cu muzicienii autohtoni sau cei veniți din Franța (cf. paragraful următor). Abordarea iconoclastă a instrumentului îmi evoca acțiunea de emancipare violinistică desfășurată de Jerry Goodman în cadrul formațiilor The Flock și Mahavishnu Orchestra, cu mai bine de un deceniu ... înainte de nașterea lui Amidon.

O excelentă opțiune pentru a reprezenta, in nuce, gradul de rafinament atins actualmente de jazzul francez a constat în invitarea cvartetului condus de contrabasistul Michel Zenino. Liderul grupului − „călit” în prestigioase colaborări cu muzicieni de clasa unor Hermeto Pascoal, Archie Shepp, Gary Bartz, James Carter, Joachim Kuhn, Jean-Michel Pilc, Danilo Perez, Arturo Sandoval, Didier Lockwood, Eddie Henderson ș.a.m.d. − și-a ales companioni ideali pentru realizarea unui captivant spectacol de jazz: pianistul Emil Spanyi, bateristul Jeff Boudreaux și saxofonistul Christophe Monniot. Evident, expansivitatea irepresibilă a acestuia din urmă (înrudită oarecum cu aceea manifestată de compatriotul său, trompetistul Mederic Collignon) magnetizează atenția publicului, dar fără a o monopoliza. Avem de-a face cu teme (dez)articulate în spiritul unui modalism de coloratură expresionistă. Adeseori, ele tind spre limita de unde începe distorsiunea, însă rămân amprentate de un anume spirit ludic temperat de cartesianism. Sunt, adică, reformulări ale unei grații joculare tipic galice. Contribuțiile celor patru muzicieni se deliniază conform temperamentului fiecăruia (de. ex., solo-urile impregnate de melodicitate ale lui Zenino și Boudreaux, sau pianismul lui Spanyi, căutându-și calea proprie între cele trasate de Prokofiev sau Bartok), concepute însă de o asemenea manieră încât să se îmbine finalmente într-o expresivitate comună. Pe bună dreptate, felicitându-i la finele recitalului, Florian Lungu a găsit sintagma adecvată: „C’est du vrai jazz!”

Tot un contrabasist a condus și grupul belgiano-neerlandez Jos Machtel Trio. În cadrul acestuia, raportul magistru/discipoli era evident: olandezul Machtel, hiperactiv în cadrul unor faimoase big band-uri, precum Metropole Orkest, Concertgebouw Jazz Orchestra sau Brussels Jazz Orchestra, îi promovează pe doi inteligenţi juni instrumentiști din Belgia, pianistul Bram De Looze și bateristul Matthias De Waele. În această componență delicat-echilibrată, contrastând prin intimism cu amintitele concepte orchestrale de ample dimensiuni, ne fu oferit un recital interiorizat, încadrabil printre ecourile neoimpresionismului cultivat de Bill Evans.

Trupa JazzyBit exploatează noua accesibilitate a jazzului ca „muzică pentru masele de tineri ascultători”, foarte prizată mai ales de organizatorii unor evenimente în aer liber, ce încearcă să substituie un gen quasi-elitist prin variante aclimatizate politicilor culturale din era mondializării. Componenții trio-ului fac față cu succes provocării, mizând pe linii melodice clar conturate, cu valențe optimiste și chiar dansante. În desfășurarea muzicală survin pasaje ce valorizează supradotarea keyboardistului Teodor Pop pentru mânuirea orgii Hammond, dar și precizia de cronometru a percuționistului (cu indeniabile înclinații spre rock) Csongor-Zsolt Szabo. Ambii sunt fidel secondați de basistul Mihai Moldoveanu. Atitudinea filojazzistică arborată de cei trei merită din plin să fie transpusă, și pe mai departe, în acte creative apte să depășească limitele reușitei imediate.

Finalul celor două dense Gale Kamo/ediția 28 ne-a readus în atenție talentul și seriozitatea specifice jazzului din Serbia. De data asta, spre bucuria generală, am avut plăcerea de a aplauda o formație ce depășea tradiționalul format de trio până la cvintet, predominant în ultimii ani. Balkan Salsa Band reunește muzicieni de înalt profesionalism, versați și versatili, cultivați și totodată comunicativi: Jovan Maljokovic/saxofonist și lider; Andjelka Simic/vocalistă; bateristul Miodrag Maljokovic; trompetistul Nemanja Banovic; claviaturistul Ivan Ilic (ex-dirijor al renumitului RTS Big Band, al Radioteleviziunii din Beograd); ghitaristul Goran Potic și basistul Slavisa Pavlovic (vezi Foto subsol). Repertoriul ales etala o certă orientare spre post-hard bop, cu compoziții proprii demne de a-l concura pe celebrul Horace Silver. Sunt piese catchy (= captivante), debordând de swing, în care extrovertirea și sugestia subliminală se află într-un judicios balans. O trupă al cărei temperament nativ e susținut prin solide cunoștințe jazzistice, coerență a exprimări colective și savuroase aranjamente instrumental-vocale. Maniera interpretativă a lui Jovan Maljokovic, la saxofon tenor, îmi resuscita agreabile impresii de la apogeul carierei lui Dan Mândrilă, iar solo-urile aerate ale ghitaristului Potic mi-l reaminteau pe Radu Goldiș (ce timpuri!). Piesele de soul balcanic cântate de Andjelka Simic confirmară opiniile pe care le enunţasem nu demult într-un eseu inclus în masivul volum Jazz in Word, editat sub egida Universității din Viena (ed. Konigshausen&Neumann, Wuerzburg, 2018). Sub titlul Global & Local, Words & Jazz in Today’s World, îmi exprimam acolo convingerea că unul dintre câștigurile jazzului din ultima jumătate de secol constă în depășirea monopolului lingvistic anglo-saxon din cadrul acestei muzici. Într-adevăr, pe scena Filarmonicii timișorene seducătoarea vocalistă a interpretat − exclusiv pe sârbește − o serie de compoziții învestmântate în atractive aranjamente jazzistice.

Din inițiativa distinsului director artistic Johnny Bota, într-unul din antracte avui șansa să prezint publicului evenimentul editorial al anului 2018, în materie de jazzologie: apariția monumentalului volum Istoria jazzului european, coordonat de jazzologul Francesco Martinelli, responsabil al „Centrului Național de Sudii despre Jazz” din notoria Accademia Nazionale del Jazz de la Siena. În cadrul acestui proiect paneuropean, unde sunt prezentate detaliat scenele jazzistice din 40 de țări, îmi fu încredințată onoarea de a concepe capitolul referitor la România.

Ca de fiecare dată, venirea la Timișoara pentru reușitele Gale organizate de Johnny Bota mi-a ocazionat și alte întâlniri culturale de neuitat. Grație generozității lui Marius Giura, infatigabilul artizan al „fenomenului Gărâna”, am reușit să asist la una dintre serile evenimentului Timișoara Jazz Festival, ediția a X-a. Programele interpetate de Sebastian Burneci Quintet și de Tal Gamlieli Trio din Israel mi-au redat energiile psihice, erodate în confruntarea cu clima ostilă, pe parcursul voiajului automobilistic transilvano-bănățean. Pe lângă mereu incitantele performanțe trompetistice ale lui Burneci, am admirat și inspirația pianistică a tânărului jazzman israelian Moshe Elmakias. De asemenea, m-a încântat disponibilitatea Consiliului Județean Timiș de a-și pune la dispoziția artiștilor Sala Multifuncțională − un exemplu demn de admirat și ... de urmat!

Pe de altă parte, doamna Annemarie Podlipny-Hehn și poetul/criticul literar Lucian Alexiu au publicat, sub titlul Stratul de ozon (ed. Cosmopolitan Art, Timișoara, 2017), o culegere în două volume a creațiilor poetice ale lui Constantin Gurău, bunul meu amic născut în 1951 și decedat în 2015. La sediul Filialei timișorene a USR, autorul și opera mult-regretatului Costi au avut parte de o emoționantă evocare, în cadrul căreia au vorbit Cornel Ungureanu, Alexandru Ruja, Eugen Bunaru, Balthasar Waitz, Ana Pop-Sârbu, Horia Țâru, Annemarie Podlipny-Hehn și subsemnatul.

Virgil Mihaiu
13 decembrie 2018

Foto: Nedici Dragoslav

Foto Toni Kühn: Romică Zaharia

Festivalul-concurs de jazz Johnny Răducanu/ediţia a VI-a, Brăila 2018

De la înfiinţarea sa în urmă cu şase toamne, aflasem multe lucruri de bine referitoare la Festivalul Internaţional de Jazz Johnny Răducanu de la Brăila. Certamente, e vorba despre o iniţiativă salutară, binemeritată atât de posteritatea importantului nostru jazzman, cât şi de urbea sa natală. De altfel, în interviurile pe care i le-am luat sau în discuţiile informale cu dânsul, Johnny Răducanu se referea aproape obsesiv la perioada de aur a copilăriei sale, petrecută în perimetrul urban − quasi-magic, nu doar din perspectivă românească, dar şi continentală − al Brăilei. În fond, acest personaj de referinţă al Jazzului Made in Romania (cum se şi intitulează unul dintre albumele sale) a ştiut să menţină un fertil echilibru între impulsurile cosmopolite şi ataşamentul faţă de valorile identitare.

Interesul meu pentru muzica şi persoana lui J.R. fu incitat şi de episodul clujean al biografiei sale. Încă înainte de a-l cunoaşte, aflasem numeroase mărturii despre el de la colegii de generaţie cu care se împrietenise pe când era elev al Liceului de Muzică din Cluj (amplasat în edificiul medieval adiacent Bisericii Franciscane): Cornel ţăranu, Emil Simon, Francisc Laszlo şi, îndeosebi, viitorul medic şi jazzofil dr. Ion Pitty Vintilă. Pentru istoria muzicii române, ar merita să fie recuperat tabloul de absolvire din anii stalinismului, pe care figura şi fotografia unui surâzător elev purtând numele Răducanu Creţu...

Ediţia 2018 a Festivalului Johnny Răducanu s-a ţinut în magnificul Teatru Maria Filotti din centrul Brăilei, sub egida Consiliului Judeţean şi a Primăriei Municipiului Brăila, precum şi a Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale. Această din urmă instituţie, condusă de distinsa doamnă Maria Puşcaciu, s-a implicat cu trup şi suflet (sintagmă „jazzificată” odată cu titlul standard-ului Body and Soul) în impecabila acţiune organizatorică. Vine vorba acum despre principala caracteristică originală a manifestării: în fapt, festivalul e indisolubil legat de un foarte serios concurs. La acesta pot lua parte interpreţi şi formaţii de jazz cu etatea cuprinsă între 16-35 de ani, originari de pretutindeni. La prezenta ediţie, au apărut pe scenă concurenţi din România, Spania, Italia, Bulgaria, Argentina, Franţa. Fiecare dintre cele trei gale a cuprins, în prima parte, o secţiune dedicată Concursului, iar în cea de-a doua, recitaluri ale unor muzicieni consacraţi. Nu pot trece la consemnarea celor văzute pe scenă, fără a elogia aportul muzicianului Michael Creţu − nepot de frate al lui Johnny − la succesul celor trei zile de adevărată celebrare a jazzului. Deşi trăieşte de aproximativ trei decenii în Anglia, dl. Creţu şi-a menţinut intacte atributele prin care rămâne un compatriot de-al nostru cât se poate de ataşant: jovialitate, deschidere culturală, maleabilitate, simţ al humorului, convivialitate.

Cât priveşte Concursul, acesta fusese precedat de o riguroasă selecţie, ceea ce i-a asigurat un nivel valoric ridicat. Ca atare, misiunea juriului − condus de Ionel Tudor, apreciatul dirijor al Big Band-ului Radio − n’a fost uşoară. Apropo: juriul era alcătuit din muzicieni, jazzologi, profesori din cele trei Provincii Istorice ale patriei, reunite în urmă cu exact un secol: Florian Lungu şi Michael Creţu / născuţi la Bucureşti, Dan Spânu din Iaşi, Petru Haruţă din Chişinău, Mircea Tiberian şi Virgil Mihaiu / născuţi la Cluj. Buna conlucrare dintre membrii juriului a fost facilitată de solicitudinea echipei organizatorice coordonate de d-na Puşcaciu, dar şi de agreabilul comperaj asigurat de realizatorul Cristian Marica de la Radio România.

Cele patru vocaliste înscrise în Concurs − Dora Maria Notărescu, Oana Laura Mureşan, Teodora Spînu şi Anita Petruescu − atestă intensa promovare a cântului vocal la nivelul secţiilor de jazz din trei puternice centre de învăţământ superior muzical ale ţării noastre − Bucureşti, Iaşi, Cluj. Conform punctajului obţinut din partea juriului, ultimei dintre cele menţionate i-a fost atribuit premiul pentru interpretare vocală. Premiul pentru „cel mai promiţător tânăr interpret” a fost câştigat de către saxofonistul spaniol Enrique Oliver Gomez, ce s-a manifestat ca un consecvent discipol al modalismului de factură coltraneană. La acest capitol aş menţiona evoluţia extrem de promiţătoare a foarte tânărului Duet (originar din Oltenia) alcătuit din pianistul Alex Olteanu împreună cu vocalista Sorina Rotaru. Ei s’au distins prin discreţie, fineţe, bun gust, învederând de asemenea un ponderat dozaj între sunet şi tăcere.

M-a bucurat quasi-unanimitatea juriului în evaluarea premiilor „de vârf”: pe Robert Cozma îl apreciasem încă de acum câţiva ani, pe când făcusem parte din juriul Concursului Studenţesc de Jazz de la Târgu Mureş. Într-adevăr, rar se întâmplă prin părţile noastre ca un june jazzman să se afirme cu atâta claritate ca interpret la trombon. Deocamdată, Cozma se află în plină ascensiune, iar actuala sa perioadă de studii post-universitare în patria lui Albert Mangelsdorff (în speţă, la Nürnberg) este de bun augur, după cum a demonstrat-o şi prestaţia sa de la Brăila, unde a câştigat premiul pentru cel mai bun instrumentist. Chiar dacă actualul regulament nu permite acordarea de premii ex aequo, la rândul său, saxofonistul argentiniano-spaniol (cu nume italian) Gianni Gagliardi s’a impus suveran, ca instrumentist de o ardentă vivacitate, oarecum în descendenţa faimosului său compatriot Gato Barbieri. De altfel, Gagliardi a binemeritat premiul pentru cea mai bună compoziţie, graţie inspiratei sale piese dedicate lui Johnny Răducanu (aceasta cuprindea o insolită declaraţie de gratitudine, în care numele veneratului muzician era intonat rubato pe trei voci).

Stefano Coppari Quartet e alcătuit din patru tineri, originari din regiunea estică a Italiei − Marche: liderul la ghitară, Nico Tangherlini/pian, Lorenzo Scipioni/contrabas, / Jacopo Ausili/baterie. Ei şi-au adjudecat Premiul pentru cea mai bună formaţie. Trupa dispune de atributele necesare spre a se impune în peisajul supraaglomerat al jazzului contemporan: coeziune şi dezinvoltură în acţiunea colectivă, aranjamente incitante, un bun control al dinamicii, toate girate de o concepţie componistică evocând pe alocuri universul lui Nino Rota. În prima piesă din concurs, La Mouffe (o compoziţie mai puţin cunoscută a lui Răducanu), Coppari a introdus şi un citat reprezentativ dintr’un interviu în inconfundabila rostire a muzicianului (cuvinte pline de bun simţ şi de humor, selectate de o amică româncă a ghitaristului italian).

În fine, Trofeul Johnny Răducanu i-a revenit vocalistului & pianistului Walter Ricci (tot italian, însă de pe coasta de vest). În cazul său, vocaţia irepresibilă de a cânta (cumva inerentă spaţiului napolitan din care provine) se îmbină cu o similară sensibilitate improvizatorică de factură jazzistică. De altfel, mi-am verificat ulterior intuiţiile, descoperind într-un interviu următoarea mărturisire a solistului: „În concerte nu fac economie de melodicitate napolitană, întrucât ea e o componentă intrinsecă a ADN-ului meu. Indubitabil, secretul urbei din care provin constă în ponderea acordată MELODIEI, ceea ce îi distinge adeseori pe cântăreţii originari din ţinutul meu.” Optând să cânte o piesă de Cindy Walker, Walter Ricci nu ezită să-şi afirme preferinţele pentru maniera interpretativă a unor crooner-i precum Michael Buble sau Jamie Cullum. Iar a doua sa opţiune pentru Concurs a fost Blues Unison de Johnny Răducanu, pe care l-a reformulat într-un limbaj complex, adăugându-i chiar câteva versuri proprii.

Aici e cazul să menţionez că toţi concurenţii au beneficiat de extraordinara capacitate de adaptare a formaţiei de acompaniament conduse de rafinatul pianist Andrei Tudor. El alcătuieşte − împreună cu colegii săi Sebastian Burneci / trompetă & flugelhorn, Liviu Negru / ghitară, Adrian Flautistu / contrabas şi Laurenţiu Zmău / baterie − un cvintet realmente stelar. Adeseori solo-urile acestor instrumentişti atingeau cote maxime de intensitate emoţională. În cele trei gale festivaliere, cvintetul ne-a regalat cu atâtea satisfacţii estetice, încât aş pleda pentru permanentizarea acestei formule interpretative. Nu de alta, dar după dispariţia legendarului Cvintet de Jazz Bucureşti, din care făcuse parte însuşi Johnny Răducanu, în capitala noastră n’au prea mai existat combo-uri pe care să ne putem baza à la longue.

Cât priveşte recitalurile „vedetă” ale fiecărei gale, ele s’au desfăşurat în următoarea succesiune: mai întâi, Alex Simu Quintet, ce activează (din câte ştiu) preponderent la Amsterdam. O formaţie ce creează o muzică inflexibilă în conceptualismul ei, cu toate că fiecare dintre componenţi aspiră spre cât mai multă libertate de expresie. Amprenta lui Alex Simu (lider român în materie de clarinet-bas, instrument al cărui efect coloristic e augmentat, în cazul ciclului Ecourile Bucureştiului, şi prin utilizarea rarisimului oboe d’amore) se resimte în coordonarea amplelor suite impregnate cu aluzii la spaţiul originar. Prelungile pasaje repetitive debordează în crescendo-uri de improvizaţie colectivă sau anticipează stări de spirit evocative. Acestea sunt cel mai eficient revelate când solo-urile îşi recapătă cumpătarea melodică − aşa cum s’a întâmplat în pasajele de violă (George Dimitriu) sau în explorările armonice ale germanului Franz von Chossy, complinite prin tribulaţiunile scindate între percuţie şi violoncel ale slovenului Kristijan Krajnčan.

În seara a doua am savurat un spectaculos recital al tandemului Mircea Tiberian / pian & Nadia Trohin / voce, intitulat La margine de Bucureşti. E vorba despre un proiect consecvent dezvoltat în anii din urmă de către reputatul jazzman şi profesor de jazz al Universităţii Naţionale de Muzică şi adaptat de minune disponibilităţilor interpretative de certă anvergură ale discipolei sale. Avem de-a face cu aşa-numite şlagăre româneşti, din perioada interbelică şi până spre finele regimului totalitar, cărora Tiberian le detectează neaşteptate valenţe jazzistice. Fantezia armonică astfel descătuşată pe claviatură îşi află pendantul în interpretarea puternic dramatizată cultivată de vocalistă. Frazarea e marcată de influenţa copleşitoare a Aurei Urziceanu, dar maturizarea şi individualizarea interpretativă a Nadiei Trohin din ultimii ani o recomandă ca pe o importantă reprezentantă a jazzului nostru actual. În derularea bijuteriilor acustice astfel remodelate, protagonistul nu a uitat să-i dedice o piesă doamnei Andreea Tudor, fiica lui George Grigoriu, celebrul compozitor de muzică (aparent) uşoară născut tot la Brăila.

Last but not least, contrabasistul Michael Creţu ne-a oferit un reconfortant program, în compania colegilor săi de Trio, britanicii Ed Barnwell / pian şi Myke Wilson / baterie. Repertoriul reunea, fără complexe, diverse orientări tematice şi stilistice, de la preclasic la postmodern. Interesante mi s’au părut referinţele la proprii antecesori, de care nepotul lui Johnny Răducanu nici nu vrea, nici nu poate să uite. Tentativa sa constă în a transfigura această moştenire în termenii sensibilităţii noastre actuale, ca un ecou la ceea ce muzicologul Dumitru Avakian aproxima după cum urmează: „Johnny Răducanu este un poem, un poem iscat din sunet şi trăire, din sudoarea frământărilor pornite din adâncuri de neostoită simţire şi care izbucnesc în muzică. Sunt frământări ale câtorva generaţii de pălmaşi care au împletit simţiri şi sunete, de părinţi şi de copii, de lăutari din tată în fiu, din stirpea lui Petre Creţu Şolcanu, de dunăreni care au înmiresmat cu cântecele lor aşezările Brăilei.” (cf., text introductiv la Johnny Răducanu − Legacy for Jazz, Ed. Muzicală, Bucureşti, 2006). Michael Creţu îşi exprimă deschis şi alte afinităţi muzicale, cum ar fi cele ţinând de melosul bizantin, brazilian sau balcanic. Componenta pianistică pare adeseori tutelată de maniera lui Ramsey Lewis, în timp ce Wilson excelează printr-o flexibilitate percuţionistică evident marcată de rădăcinile sale caraibiene. Un program cu incontestabilă aderenţă la public, primit de acesta cu ovaţii.

Epilog

În plan personal, vizita la Brăila mi-a adus încă două bucurii, de ordin personal: 1.) pontiful jazzologiei române Florian Lungu mi-a dăruit un volum pe care îl așteptasem cu maxim interes: studiul monografic despre părintele său, ilustrul muzician Nicolae Lungu (1900-1993), căruia îi port un mare respect pentru performanțele sale componistice și pentru exemplara sa activitate profesorală și dirijorală (el a condus corul România la premierele capodoperelor lui Paul Constantinescu, Oratoriul de Paști − Patimile Domnului și Oratoriul de Crăciun − Nașterea Domnului). Lucrarea semnată de Nicu Moldoveanu poartă titlul Profesorul, dirijorul și compozitorul Nicolae Lungu (editura Basilica / București, 2013). 2.) când nici nu mai speram, am reușit să detectez grota alegorică din Grădina Publică a urbei, unde părintele meu și fratele său s’au fotografiat în 1941, când abia absolviseră studiile universitare (tata − Medicina la Cluj, iar unchiul Nae − Politehnica la București); ambii purtau uniforme de ofițeri, în așteptarea plecării pe front, de unde aveau să revină în patrie abia la finele conflagrației mondiale. Cele două statuete, plasate în acel spațiu de agrement în 1894, sunt neschimbate (uneia îi lipsește brațul drept, exact ca în pozele din albumul nostru de familie). La câțiva pași e amplasat un chioșc pentru fanfară, foarte asemănător cu cel din splendidul parc Jardim da Estrela din Lisabona, iar ceva mai încolo, se află o elegantă construcție tot în stil art nouveau, care adăpostește interesantisimul Museu Panait Istrati. Doamna ce îndeplinea funcția de custode m’a felicitat că avusesem inspirația de a-l vizita chiar de ziua Sfântului Gherasim din Kefalonia, întrucât prenumele primit la botez de Istrati era Gherasim. Ca în nenumărate alte situații, și de astă dată revelațiile mele jazzistice se împletiră inextricabil cu cele existențiale.

Virgil Mihaiu
30 octombrie 2018

Blue september cu dichis, între Inedit şi Consacrare

Orînduială, rost, tot ce (ne) prieşte: am primit blues, bere Sikaru și jam cu tot dichisu'. Artă, meșteșug, pasiune = a prelucra cu dichis. Cristache zidaru' cu dichisurile lui. Accesorii, voluntari, ciori, terase, tăpşan = un festival cu toate cele bune (teatrul, scena, cortu' şi harpa de gură). Unde? Tocmai la Tulcea. Casa Avramide - strada Progresului, Restaurantu' La Liman - strada Portului, Hotel Select - strada Babadag. Pe aceste coordonate ne-am tocit încălţămintea între 31 august şi 1 septembrie 2018. Ar mai fi fost şi ziua de 2 septembrie, cu o croazieră dunăreană până la Sfântu' - Gheorghe, tur-retur, cu jam-session non-stop, însă pentru mine, prima experienţă tulceană pe urmele bluesului s-a încheiat cu excepţionala provocare prog-fusion Călin Grigoriu - Liviu Pop din noaptea jam-ului de La Liman. O întâlnire pe care am bănuit-o a se întrupa într-un recital de excepţie, însă aceasta s-a dovedit a fi, cu mult mai mult decât motivata mea aşteptare. La prima lor întâlnire live au fuzionat experienţa cu tehnica într-un album (pe) viu de jazz-rock. Povestea primului festival din luna lui răpciune merită atenţia dvs.

Lăsăm la o parte admiraţia colegilor mei pentru rânduiala acestui festivel (vezi, de exemplu povestea ţânţarilor melomani) şi discernem cu obiectivitate, momentele alese pentru ediţia 2018. Întrăm în detalii. Ineditul festivalului s-a dovedit a fi Prima zi, şi ai săi protagonişti: Roberto Morbioli şi Phil Gates. Nume noi pentru fanii bluesului din România, două tuşe autentice în tabloul unui festival cu personalitate. Rob Mo a ajuns la Tulcea în formula de trio: Roberto Morbioli la chitară electrică şi voce, Stefano Dallaporta la chitară bas şi (cu neobositul) Liviu Pop la baterie. Spaţiul insular al ciubotei 'taliene a oferit multe surprize publicului român, de la Gianna Nannini la Angelo Branduardi şi recent la Gianluca D'Alesio, însă de această dată a fost vorba despre o vedetă blues-rock pe care am admirat-o în două ipostaze, prima fiind în deschiderea festivalului, iar a doua, la primul jam-session de La Liman, alături de formule ad-hoc create în acest scop. Aici ne dăm seama de valoarea unei vedete de pe (oricare) scenă principală a (vre)unui festival. Consider necesare aceste mici completări (dintre) adiţionale, deoarece mulţi nu ştiu care este necesitatea unei noptatice reuniuni improvizatorice de club/restaurant/terasă. Multe întâlniri de acest fel au surprins plăcut auditoriul şi au creat spaţiului de desfăşurare o reală poveste, care de 4 ediţii încoace, a intrat (deja?) în legendă. O dată cu festivalul şi tot dichisu' lui. Rob Mo şi în această seară* întră într-o (altă) poveste de faimă, cea a bluesului bucureştean de la Clubul Ţăranului. Roberto Morbioli, deşi nu are, acea apropiere vocală (de care ne este tare dor) al lui Ruddy Rotta (în trupa căruia a cântat ca basist şi a înregistrat două albume!), el dezvoltă formele bluesului şi le îmbină consonant cu funk-ul şi soul-ul, dovedind mai ales, o strălucită armonie chitaristică, asociată cu puritatea şi eficienţa terapeutică a patimii bluesului. Un cumul de atribute tehnice şi experienţe estetice. Vă recomand ultimul său album, From Scratch (Phamosa Records, 2017).

"From Scratch is a compilation of eleven cooking recipes with basic but accurately selected ingredients whereby all individual flavors can be distinguished one from the other with great simplicity and without efort. Buon Appetito and Enjoy Listening!" (Roberto Morbioli)

Prima seară de festival, ultima zi a lui gustar s-a încheiat cu Phil Gates şi band-ul său teutonic, format din: Uwe Rodi - organ / pian, Stephan Hug - bas, Thomas Wagener - baterie.

De pe frumoasa pagină de internet (în limba română, cu diacritice!) a festivalului (câte din cele 12 festivaluri de pe la noi au aşa ceva?) aflăm despre Phil Gates: "a cântat pe aceeași scenă sau alături de mari muzicieni ai lumii, precum John Mayall, Tommy Castro, Janiva Magness, Kenny Neal, Eric Gales, Booker T, Maurice White, Philip Bailey, Urs Wiesendanger. De asemenea, a lucrat ca inginer de sunet, printre alții cu Buddy Guy, Stevie Ray Vaughn, Albert King, Dizzie Gillespie, Wynton & Branford Marsalis, Kevin Eubanks, Eartha Kitt, Dianne Reeves. Stilul său muzical combină într-un stil foarte personal energia și creativitatea din Jazz, Rhythm & Blues, Funk, New Orleans style." Nici cea mai toridă zi din festival nu a lichefiat acest început combinat de blue september, ci dimpotrivă, a coagulat în jurul său, prietenii noi, poveşti cu dichiseală şi umor şi mai ales, a prins noi legături trainice şi folositoare călătoriei noastre muzicale. Întâi de toate, Phil Gates are un caracter pozitiv, este real şi sincer, este bluesul încarnat. Povestea se împleteşte în el precum meandrele fluviului Mississippi, a cărui legendă se contopeşte cu istoria bluesului. Ce poate fi mai adevărat decât un muzician din Chicago, dedicat şi entuziast pe sanctuarul bluesului şi mai ales, cum ne-am convins cu toţi cei activi la jam-session, un excepţional chitarist de blues-rock. Am povestit şi ne-am chestionat unul pe altul despre frumuseţea bluesului şi a oamenilor devotaţi lui, am aflat că este director muzical la o fundaţie dedicată marelui Jimi, am legat prietenie de poveste, pe care o voi dezvolta în antologia noastră aniversară. Cât de curând.

Dacă prima zi a fost Ineditul seriei de concerte de la Casa Avramide, să notăm câteva impresii despre Întâi septembrie, ziua în care, Consacrarea a dat mâna cu Lecţia de Muzică, şi care a ridicat, cântat şi dansat de la mic la mare, printre mese şi scaune, printre copaci şi pe trepte, sau pe scena de festival, copiii, tinerii, părinţii, bunicii, de ambele sexe, şi nu în ultimul rând, ultimul pe listă, ţănţarul dobrogean, atât de atent la toate schimbările de ritm şi de atitudine ale victimelor sale (printre care mă aflu şi eu Primul pe listă...sâc!). NINE BELOW ZERO a fost un Juke-box de hituri diverse, pop, rock, blues şi R&B. NBZ a prezentat la Tulcea următoarea formulă: Dennis Greaves - chitară electrică, voce; Mark Feltham - muzicuţă, voce; Ben Willis - chitară bas; Chris Rand - saxofon; Charlie Austen - vocal; Andrew Noble - claviaturi; David Boraston - trompetă şi Jake Greaves - baterie. Prea multe cuvinte nu vă mai spun, mizaţi desigur pe recomandarea din primăvară, de când i-am văzut la The Flowerpot, Derby în UK (în duo ce-i drept!), Dennis şi Mark povestindu-mi atunci, de mirosul, bogăţia şi intensitatea bluesului alb din Regatul Unit. Tot ce ascultăm astăzi are legătură cu muzica de blues. Ea trebuie povestită şi cântată în toate formele ei (de) astăzi. Asta face Nine Below Zero de peste 40 de ani, peste tot prin Europa şi nu numai.

"All I ever wanted to do was just play the music I LOVE and I’m really LUCKY to have made a living out of DOING SO." (Nine Below Zero)

La sfârşitul convingerilor mele, am să las (ceva) spaţiu pentru prietenii şi colegii mei, să vă împărtăşească opinia lor despre festival şi (mai ales) despre croaziere (Mircea va avea cel mai mult loc deoarece, întotdeauna, el întocmeşte setlistul recitalurilor pe care le vede live!). Păreri obiective, dar şi subiective, fiindcă ei sunt îmbibaţi de intensele emoţii trăite alături de artişti în Danube Delta Cruise Ship, organizat ca nimeni altundeva în lume de inimosul intendent Cristache. Iar eu, revenit în praful şi zarva din capitală, voi aduna concluzii despre două noi aventuri festivaliere, Deva Jazz Fest şi bineînţeles, Cerbul de Aur, chinuit şi oblojit, strălucitor la limita kitsch-ului, compromis şi imflamat, cu artişti aspiranţi la statut de vedetă, dar şi cu muzicieni profesionişti, prinşi de ancora vieţii muzicale bucureştene şi alţii veniţi de peste Prut, cu personalitate şi stăruinţă, cu devotament şi respect pentru arta sunetelor. Până la următoarele amintiri despre lumea muzicii de la noi, trebuie să precizez că, nu am văzut la niciun festival (de blues) o organizare aşa bună. Amintesc, printre altele, de recepţia de la Meet  Greet, unde au participat aproape toţi artiştii invitaţi în festival, împreună cu presa şi cei mai importanţi participanţi, sponsorii, mari şi mici (Fraher, Vitis, Chemark Rom, Softelligence, DOC, Delta-Rom, Castalia, La Liman, UniCredit Bank, Conex, Total, Finecoadmat, Remenix, Coral, Printerix, Biovet, Fan Courier, Navrom Delta, Turbonef, Edgencia), iar trioul tulceanului Călin Grigoriu (Marian Ene - tobe şi Dan Nica - chitară bas) ne-a oferit un recital ambiental divers, cât un concert pe viu la Sala Radio. Călin este primul din cei trei tineri mari chitarişti români, cu viitor de netăgăduit, la noi sau oriunde. După cum lesne vă daţi seama, la Meet & Greet am putut lua legătura direct cu artiştii, autografe pentru colecţionarii-jurnalişti şi am făcut fotografii. Pasiunea colecţionarilor de la artasunetelor.ro este un lucru ştiut, admirat şi copiat de mulţi dintre confraţi şi de aceea, acest mic prilej de întâlnire între patru perechi de ochi, nu avea cum să scape recenziei mele şi nici conştiinciosului fotograf, Adrian Mociulshi.

"Ce e bun și lui Dumnezeu îi place. Darminte unor împătimiți și convertiți." (Eugen Istodor)

În deschiderea octetului NBZ, am avut bucuria de a-i revedea pe Puiu Pascu (pian), Ciprian Parghel (contrabas), Tudor Parghel (tobe electronice). Spun revedea, deoarece mă ştiam bine cu ei, de pe vremea celebrului Big Mamou, zidit temeinic în istoria muzicală a capitalei noastre şi pe care îi admiram din timpul concertelor regretatei noastre cântereţe de geniu, Anca Parghel. Interesanta formulă de quartet a reuşit să anime cea mai gingaşă prezenţă a audienţei, fetiţele şi băieţeii de şcoală primară, veniţi cu părinţii sau bunicii la evenimentul local, ei fiind actorii principali ai Lecţiei de Jazz, prezentate de încântătoarea voce şi moderatoare, Irina Sârbu. Nu putea fi desigur pe placul tuturor, cum nici berile ALE, de sorginte artizanală, nu-i mulţumea pe admiratorii licorii Zeilor (în paranteză fie spus, remarcabilă şi rezonabilă!). Astea fiind spuse, să notăm în final şi să menţionăm pentru eternitate, interesantele lecţii de blues din prezentarea artiştilor de către Marcian Petrescu, "bondarul" care mănâncă blues pe pâine, de dimineaţă până la apus şi însufleţeşte muzicuţele (altora) din prea multă pasiune şi dăruire pentru un instrument cu "lamelele libere" ("adică instrumentul care crează un sunet prin vibraţia unei lamele care nu loveşte suportul pe care este montată, aşa cum se întâmplă la un saxofon.").

"Lecția de jazz este destinată copiilor, dar cucerește adulții în măsură cel puțin egală. Este un curs de jazz cu exemplificări, jocuri, virtuozitate, rafinament si umor. De la Ateneul Român, Lecția de jazz coboară la Gurile Dunării, dovedind încă o dată faptul ca dichis’n’Blues este nu doar un festival, ci, probabil, cea mai agreabilă dintre școlile noastre de azi." (dichis 'n' Blues 2018)

Din câte am auzit vorbind-se despre festival, apreciatul avocat Cristian Antonescu se va afla (din nou) la Mila (era să spun... 23) a Primăriei pentru organizarea ediţiei cu numărul 5. Îmi este greu să cred că cineva poate minimaliza succesul acestei ediţii şi poate trece cu vederea ce înseamnă această reuşită pată de culoarea bluesului în Oraşul de la Porţile Deltei Dunării. Oraşul şi istoria sa se pot mândri cu asta, şi cum bluesul este cântat de oameni (nu de maşini electronice) pentru oameni, aşa cred şi eu că, în sufletul lor, există un mic regret că nu s-au implicat (mai mult!) în cultura muzicală a concetadinilor săi. Cu regret spun, Tulcea este un oraş cochet, însă insuficient dezvoltat, am văzut oameni trişti cu puţine speranţe în ochi, clădiri de patrimoniu şi blocuri în paragină, maşini multe, turişti puţini, parcări insuficiente. Comunicarea este importantă, iar bluesul (şi jazzul!) pot apropria şi întreţine (La Liman pentru toţi) această identitate de interese, poate lega chiar oameni cu opinii politice contradictorii. În fond, muzica de valoare, Arta Sunetelor, este un liant al educaţiei şi o punte spirituală spre infinit!

"Nefiind un conțopist, un întreținut al vieții sau un sinecurist de partid, dichis trăiește doar dacă merită. Doar dacă produce momente frumoase și numai dacă publicul resimte nevoia muzicii mari o dată pe an, la Tulcea. Doar dacă oamenii mari dansează, se strâng în brațe și sunt fericiți și numai dacă cei mici întreabă după ultima seară de festival, Când mai e Dichis?" (Cristian Antonescu)

Radu Lupaşcu
3 septembrie 2018

Foto: Adrian Mociulschi

*Dacă tot amintesc ALE este musai să adaug (doar) câteva nume din cele testate de mine (& Jamie) în voiajul anual din UK: McEwan's Champion, Medusa, Black Sheep Ale, Old Peculier, Shepherd Neame 1698, Butty Bach, Scarborough Fair, Maximus, Riggwelter, Spill the Beans etc.

**A treia ipostază care mi s-a întîmplat cu Rob Mo a fost la Bucureşti la MŢR. Club arhiplin, lume aleasă, mirosuri şi bunătăţi ca la mama, sunet excepţional de la Nea Vali, Silva Ale, funk, jazz, blues în formele lui moderne, peste 3 ore de (în)cântare.

"Ne simtem bine!"

Evident că Orice om îi place să spună (pe bună dreptate) că "ne simtem bine" la Dichis 'n' Blues. De ce? E foarte simplu. Organizare impecabilă (merci Cristache@Alina Antonescu!) Trupe profesioniste (Nine Below Zero, Phil Gates Band, Morbioli Blues Band, la care se adaugă Călin Grigoriu, un puşti de 17 ani care a prestat la fluier şi caval & nelipsitul Marcian Petrescu în tripla calitate (le ştiţi voi care!). Atmosfera plină de veselie şi muzică de calitate, merchandise special pentru această ediţie, sponsori surprinzători, dintre care aş remarca un bun prieten al nostru (mulţumiri Gigi Botoran)! Sunet foarte bun peste tot la concerte (adică la festival, la jam şi pe vapor)! Mulţumiri Alinei şi doamnei Gomboş pentru organizarea mesei copioase de pe vapor. Distinsului Cătălin Gomboş, care a avut în direct toţi artiştii, şi a realizat interviuri cu cei care ne-au încântat în cele două seri, transmise live pe FB la România Actualităţi. Mulţumiri tuturor voluntarilor conduşi de inimoasa Raluca.

Relu Călin
4 septembrie 2018

Deja am devenit dependent...

dichis 'n' Blues 2018 a fost un festival mai mult decât dichisit, fără doar și poate. Pentru mine a însemnat a doua participare și tare mi-e teamă că deja am devenit dependent, altfel de ce abia încheiat mă gândesc deja la ediția de anul viitor?

Blues-ul este doar motivul organizării acestui festival, dacă ar fi numai asta, ceea ce se întâmplă în trei zile de festival la Tulcea ar fi ceva asemănator altor festivaluri de blues din România - și acum numărul acestora este impresionant, iar nivelul muzical remarcabil - ori ceea ce reușesc organizatorii conduși de Cristian Antonescu este mult mai mult: plecând din curtea Casei Avramide, unde au loc concertele oficiale, trecând pe la restaurantul La Liman unde au loc noaptea târziu jam-session-urile și terminând cu croaziera de blues pe Dunăre, avem de-a face cu o manifestare care reușește să unească pe cât de natural pe atât de puternic muzicieni și public, într-o comuniune unică, aș zice. Am participat deja la destule festivaluri muzicale, în țară sau străinatate, unele cu un foarte înalt standard la capitolele organizare și line-up, dar atmosfera de la dichis 'n' Blues este ceva ce nu am mai întâlnit.

Așa că nu e de mirare că la Tulcea mi-am făcut, într-un timp extrem de scurt, buni prieteni atât din public cât și din rândul muzicienilor, oameni cu care port deja dialoguri de parcă ne-am cunoaște de o viață. Oare felul de a fi al muzicienilor de blues, oameni dintr-o bucată, modești și prietenoși, să fie scânteia care aprinde cu ușurință focul pasiunii pentru muzica pe care o practică cu atât de multă naturalețe și simțire? Să fie și calitatea umană a spectatorilor de blues de vină? Probabil amândouă cauzele se conjugă în a obține, pe cale naturală, o legătură trainică ce separă doar fizic, prin marginea scenei, muzicienii de spectatorii fericiți (da!, nu e un cuvânt mare în această situație). Desigur, având catalizatorul permanent prezent, Cristian Antonescu și echipa sa. Sunt convins că dacă s-ar face experiența de a crea ad-hoc o scenă imensă în piața Mircea cel Bătrân din Tulcea, muzicienii și spectatorii ar împărți-o frățește, cântând și vibrând împreună, fără să ramână nimeni pe dinafară.

Despre trupele prezente și muzica lor nu aș zice mare lucru, sunt toate informațiile pe site-ul festivalului. Au fost patru echipe foarte bune care au asigurat atât nivelul ridicat al muzicii și spectacolului cât și diversitatea stilurilor și modului de exprimare. Jos pălăria în fața tuturor muzicienilor! Fiind deja cu ceva experiență (de amator!) în zona muzicală, mai ales a blues-ului, cunoșteam deja calitățile muzicienilor și rezultatele compozițiilor lor concretizate în înregistrări de studio. Realitatea de pe scenă a confirmat valoarea trupelor și ne-a arătat cât de buni artiști pot fi LIVE, cu sute de spectatori în față. Au fost grozavi Roberto Morbioli Band, Phil Gates Band, Irina Sârbu Band și Nine Below Zero Big Band. Sunt deja prieten pe Facebook cu câțiva muzicieni din aceste trupe, am dialogat pe teme muzicale și le-am transmis câteva amintiri ale concertelor lor. Și discutăm de parcă ne-am cunoaște din școala generală! E normal sau e ciudat, ce ziceți? Desigur că, mie cel puțin, mi se pare ABSOLUT normal și mă bucur că am întâlnit, iarăși, muzicieni talentați, dar fără fițe și fasoane, simpli și deschiși. Nu dau decât un nume, chitaristul și leader-ul Phil Gates, un muzician american care trăiește în Elveția și are în componența trupei trei germani, cel care ne-a adus, pe nesimțite, aproape de el și trupa sa, prin muzica și prezența sa pe scenă. Phil a fost cea mai plăcută surpriză pentru mine, chiar dacă deja albumele sale le cunoșteam și știam valoarea sa muzicală. Dar am găsit la festival ceva mai mult: omul Phil Gates, care este pe măsura muzicianului, ba chiar îl depășește.

Cam atât. A spune că totul a fost organizat ireproșabil, iar sunetul/luminile au fost la înălțime, a devenit ceva aproape banal. Deși fără munca organizatorilor, a echipei de sunet și a minunaților tineri voluntari, fără contribuția sponsorilor și a partenerilor, nimic nu ar fi fost posibil.

Chapeau! domnule Cristian Antonescu & echipa!

Radu Birişteică
5 septembrie 2018

Setlisturi dichisite de la Mircea

31 august 2018

ROBERTO MORBIOLI

• Got my mojo working (popularizată de Muddy Waters) 
• You don’t have to go (Jerry Reed) 
• I believe to my soul (Ray Charles) 
• Emotional mess (Rob Mo) 
• Ain’t nobody’s business (‘Taint nobody’s biz-ness if I do) Blues standard 
• I’m in the blues (Rob Mo) 
• Start it up (Robben Ford) cu Marcian Petrescu 
• Boom boom (John Lee Hooker) 
• T-Bone boogie (T-Bone Walker) 

PHIL GATES

• My babe 
• Messing with the kid 
• Addicted to the blues 
• Away I go 
• Before you accuse me cu Marcian Petrescu 
• Phil’s blues 
• Cold sweat 
• One more shot 
• Boom boom 
• Nasty habits 
• Midnight train 
• Hey Joe 

1 septembrie 2018

IRINA SÂRBU - Lecţia de jazz

• It don’t mean a thing (Duke Ellington) 
• Twinkle, twinkle, little star (cântec de leagăn englezesc) swing 
• Oac oac diri diri dam 
• Dacă vesel se trăieşte 
• So danco samba (Antonio Carlos Jobim) samba 
• Un mic cuvânt (Richard Oschanitzky) bossa nova 
• I got rhythm (George Gershwin) 
• (Get your kicks on) Route 66 (compoziţie Bobby Troup) Nat King Cole Trio 
• Mas, que nada! (Jorge Ben) 
• Hora staccato (Grigoraş Dinicu) 
• Ciocârlia (Angheluş Dinicu + Sava Pădureanu) 
• Clipa trece uşor Iubirea este doar un vis trecător?? 
• Hai coşar coşar (Colea Răutu) 
• Doi lei o lămâie (Yes Sir that’s my baby) compoziţie Walter Donaldson popularizată de Margaret Young 
• Suflet candriu de papugiu (Ion Vasilescu) 
• Fetiţele din Bucureşti (Ion Vasilescu) 

NINE BELOW ZERO

• Tore down (Freddy King) 
• Homework (Fleetwood Mac) 
• I can’t help myself (sugar pie honey bunch) hit The Four Tops vocal Charlie Austin 
• Hootchie Coochy Coo (Hank Ballard) 
• Can I get a witness (hit Marvin Gaye) vocal Mark Feltham 
• Don’t play that song you lied (hit Ben E.King) vocal Charlie Austin 
• Riding on the L & N (compoziţie Lionel Hampton - Dr. Feelgood) 
• Got my mojo working (popularizată de Muddy Waters) cu Charlie Austin 
• Do we roll vocal Mark & Charlie 
• Rockin’ Robin (popularizată de Bobby Day) 
• Stormy monday blues (T-Bone Walker) 
• Twenty yards behind (Dr. Feelgood) 
• Wooly Bully cu Marcian Petrescu (Sam the Sham & The Pharaohs) 
• Watch yourself (Walter Jacobs) 
• Checkin’ up on my baby (Sonny Boy Williamson II) 

Concluzie: Dichis 'n' Blues Festival International, Tulcea, 31. 8 - 01. 9 douăzeci optsprezece: O reuşită deplină!

Mircea Giurgiu
6 septembrie 2018

Foto: Adrian Mociulschi

Rock The City 2018 - Bucureşti, 19-20 iunie

Ca să fiu cinstit nu am crezut, până în ultima clipă, că vom avea ocazia să-l vedem pe Nick Cave! Am avut prea multe exemple de anulări de concerte, încât nu mai ştiam ce să cred. În primul rând ţin să mulţumesc East European Production şi DDEE pentru oportunitatea de a vedea 2 formaţii de renume, total diferite ca stil interpretativ, adresându-se unor segmente de public diverse - formaţia australianului Nick Cave şi multi-premiaţii canadieni de la Arcade Fire.

19 iunie 2018

Concertul Nick Cave & The Bad Seeds a fost fără discuţie unul dintre spectacolele care m-au marcat în mod deosebit, fiind sigur în Top 20, dăcă nu în Top 10. Din informaţiile pe care le deţin, Nick Cave nu a dorit să aibă opening act şi acest lucru (n.r. NoruNegru fiind trupa propusă de organizatori), cel puţin din punctul meu de vedere a fost o decizie înţeleaptă, ceea ce nu am înţeles însă, este alegerea artistului de a începe la ora 20.45 în loc de ora 21.00, când încă era lumină, lucru confirmat şi de el - It’s f…..g daylight ! - şi în acest fel privând unii spectatori de începutul show-ului. Ulterior voi prezenta setlist-ul, dar până atunci am de punctat unele momente, demne de reţinut.

Nick Cave a dorit să ne demonstreze că este şi un instrumentalist, drept pentru care s-a aşezat şi a cântat la pian, prima dată în “Do you love me” (o interpretare la 4 mâini) şi apoi în ”From here to eternity”, “Red right hand”, “The ship song”, “Into my arms” , “Tupelo”, “Jubilee Street” (sper să nu-mi fi scăpat vreo melodie!). Stagger Lee a fost interpretată într-o versiune super long version, cu publicul invitat pe scenă (unde a rămas până la final), după ce anterior a avut un permanent contact cu publicul, strângându-le mâinile celor din primele rânduri, ca şi cum ar fi dorit să aibă o relaţie simbiotică cu acesta. Concertul a durat cam 2 ore spre deliciul spectatorilor, ceea ce mi-a dovedit că Nick Cave nu a avut nici o clipă intenţia să subestimeze publicul român, cum din păcate alţii o fac. Nick Cave, prima dată în Romania, a ţinut să ne demonstreze, că nu este numai un solist vocal, ci este un adevărat artist, un entertainer, cu valenţe multiple, pot chiar spune o personalitate a culturii pop a vremurilor noastre.

Aş dori să fac unele precizări. Nick Cave este:

- un excepţional interpret vocal, nu numai a propriilor melodii (vezi excepţionalele interpretări ale melodiilor lui Leonard Cohen, Johnny Cash şi a celor pe albumul de cover-uri “Kicking against the pricks” 1986.

- Front man la Boys Next Door (1973-1984), ulterior “rebotezată” The Birthday Party din 1983, la Nick Cave & The Bad Seeds şi din 2006 în Grinderman, un grup de garage rock, “botezat” după melodia lui Memphis Slim – Grinder Man Blues - cu care a inregistrat 2 albume.

- multi instrumentalist (pian; orgă; muzicuţă; chitară; percuţie; saxofon şi tobe)

- compozitorul majorităţii melodiilor sale şi a unor melodii pentru alti interpreti (co-autor al melodiilor - Crazy love; There is a ghost şi Desperanto de pe albumul Marianne Faithful din 2004 – Before the poison, înregistrate cu The Bad Seeds.

- co-autor al melodiei “To be by your side” pentru soundtrack-ul filmului documentar francez “Le peuple migrateur” (cunoscut în SUA ca “The winged victory”)

- Filme cu melodii ale lui Nick Cave: Dogs in space r: Richard Lowenstein 1986; Wings of desire r: Wim Wenders 1987; Until the end of the world r: Wim Wenders 1991; Faraway, so close r : Wim Wenders 1993; Batman forever r: Joel Schumacher 1995; The soul of a man r: Wim Wenders 2003; Palermo shooting r: Wim Wenders 2008. Wim Wenders îl plasa pe Nick Cave în scurta listă de preferinţe muzicale alături de Lou Reed şi Portished. Lista poate continua cu The X-files; Dumb & dumber; Scream 1, 2 si 3; Shrek 2; Chopper; Box of moonlight; Mr. In-Between; Romance & cigarettes; Cirque du freak: The vampire’s assistant; The freshman; Gas food lodging; Kevin & Perry go large; About time; Harry Potter and the deathly hallows – part 1 şi într-o mulţime de programe TV.

- compozitor de muzică de film (The proposition - 2005; Mars (National Geographic) - 2006; The assassination of Jesse James by the coward Robert Ford - 2007; The English surgeon – 2007; The road - 2009; The girls from Phnom Penh - 2009; Lawless - 2012; West of Memphis – 2012; Loin des hommes (Far from men) - 2014; Dias de gracia (Days of grace) - 2015; Hell or high water – 2016; Wind river - 2017; War machine -2017; Kings-2018), împreună cu Warren Ellis - membru al formaţiei sale, la rândul său multi instrumentalist (vioară; violă; pian; acordeon; chitară; bouzouki; mandolină; flaut) şi membru al formaţiilor Dirty Three şi Grinderman, iar împreună cu Mick Harvey şi Blixa Bargeld - fondatorul Einstűrzende Neubauten (Ghost of the civil dead - 1988; To have and to hold - 1996)

- compozitor de muzică pentru teatru: Woyzek 2004 (cu Warren Ellis); Metamorphosis 2006 (cu Warren Ellis);

- scriitor:

- culegeri (King Ink 1-1988; King Ink 2-1997; Sick bag song -2016)

- poezie (a se vedea NICK CAVE - The complete lyrics 1978-2013; Penguin Books 2013), obsesiile sale fiind legate de moarte, religie, dragoste şi violenţă.

- romane (And the ass saw the angel -1989; The death of Bunny Munro -2009)

- scenarist şi co-scenarist (Ghosts…of the civil dead - 1988 r. John Hillcoat; The proposition - 2005 r: John Hillcoat)

- a scris pentru Nicholas Lens libretul operei “ Shell shock” a cărei premieră a avut loc la Opera Regală La Monnaie din Bruxelles, la 24 octombrie 2014;

- artist plastic (a studiat un an pictura la Caulfield Institute of Technology, după care s-a hotărât să urmeze o carieră muzicală).

- actor ocazional (Wings of desire r: Wim Wenders 1987; Dandy r: Peter Sempel 1988; Ghosts…of the civil dead - 1988 r. John Hillcoat; Johnny Suede - 1991 r: Tom DiCillo, împreună cu Brad Pitt; Leonard Cohen: I’m your man - 2005; The assassination of Jesse James by the coward Robert Ford – 2007, film în care cântă balada “Jesse James”; One more time with feeling -2016 r:Andrew Dominik)

- Nick Cave a fost subiectul filmului de semi-ficţiune “ 20,000 days on earth”(2004) şi al filmului documentar “One more time with feeling”.

Ca o recunoaştere a meritelor sale a fost ales în ARIA Hall of Fame în anul 2007. Pitchfork Media scria despre Nick Cave & The Bad Seeds “most enduring, redoubtable” bands, with an accomplished discography. Stilul său muzical este un melanj de proto-punk; alternative rock; gothic rock; experimental rock şi garage rock. Membrii formaţiei sale - The Bad Seeds, foşti şi actuali:

Foşti membrii: Mick Harvey (chitară, bas, tobe, claviaturi, backing vocals, 1983-2009); Blixa Bargeld (chitară, 1983-2003); Hugo Race (chitară, 1984); Anita Lane (texte, 1984-85); Kid Congo Powers (chitară, 1988-90); Roland Wolf (chitară, 1986-89).

Membrii actuali: Nick Cave (vocal, pian, orgă); Barry Adamson (tobe, bas, 1983-86, 2013- ); Thomas Wydler (tobe, percuţie, 1985- ); Conway Savage (pian, claviaturi, vocal, 1991- ); Jim Sclavunos (percuţie, tobe, 1996- ); Warren Ellis (synthetizator; pian; vioră, violă; acordeon, mandolină, 1996- ); James Johnston (chitară, orgă, 2003- ); Martyn P. Casey (bas, 1992-present) ; George Vjestica (chitară acustică, backing vocals, 2013-).

Personalul din ultimul album de studio – Skeleton tree 2016: Nick Cave – vocal; pian; pian electric; synthetizator; vibrafon; backing vocals; Warren Ellis – synthetizator; pian; pian electric; chitară ;vioară, violă, backing vocals; loops; Martyn Casey – bas; Thomas Wydler – tobe; m; Sclavunos – percuţie; vibrafon; tubular bells; backing vocals; George Vjestica – chitară acustică; backing vocals.

Am menţionat în setlist albumele pe care puteţi găsi piesele, fie albume de studio sau live şi, dacă vreţi să le comparaţi cu prestaţia de la ROMEXPO.

Setlist Nick Cave & The Bad Seeds:

1. Jesus Alone (Skeleton tree 2016)

2. Magneto (Skeleton tree 2016)

3 .Do You Love Me? (Single; Let love în 1994; Live at The Royal Albert Hall 1998; Lovely creatures - The best of Nick Cave and The Bad Seeds 1984 –2014 2017)

4. From Her to Eternity (From here to eternity 1984; First Seeds 1993; U No Who We R – 2013; Live At The Admiralspalast, Berlin, Germany; February 13, 2013; Lovely creatures – The best of Nick Cave and The Bad Seeds 1984 – 2014 2017)

5. Loverman (Single; Let love în 1994)

6. Red Right Hand (Single; Let love în 1994; Live at The Royal Albert Hall 1998; The abattoir blues tour 2007)

7. The Ship Song (Single; The good son 1990; Live Seeds 1993; Live at The Royal Albert Hall 1998; The abattoir blues tour 2007; U No Who We R – 2013; Live At The Admiralspalast, Berlin, Germany; February 13, 2013; Lovely creatures – The best of Nick Cave and The Bad Seeds 1984 – 2014 2017)

8. Into My Arms (Single; The boatman’s call 1996; Lovely creatures – The best of Nick Cave and The Bad Seeds 1984 –2014 2017)

9. Girl in Amber (Skeleton tree 2016)

10. Tupelo (Single; The firstborn is dead 1985; First Seeds 1993; Lovely creatures – The best of Nick Cave and The Bad Seeds 1984 –2014 2017 )

11. Jubilee Street (B-sides & rarities 2006; Push the sky away 2012; U No Who We R – 2013; Live At The Admiralspalast, Berlin, Germany; February 13, 2013; Lovely creatures – The best of Nick Cave and The Bad Seeds 1984 – 2014 2017)

Notă: 1. O versiune (Radio edit) şi versiunea din album sunt feţele A şi B ale discului single din 2012;
  2. O versiune live de la Opera din Sydney este faţa B a discului single din 2014.

12. The Weeping Song (Single; The good son 1990; First Seeds 1993; The abattoir blues tour 2007; Lovely creatures – The best of Nick Cave and The Bad Seeds 1984 –2014 2017)

13. Stagger Lee (Murder ballads 1996; The abattoir blues tour 2007; U No Who We R – 2013; Live At The Admiralspalast, Berlin, Germany; February 13, 2013 ;Lovely creatures – The best of Nick Cave and The Bad Seeds 1984 – 2014 2017)

14. Push the Sky Away (Push the sky away 2012; Live from KCRW 2013; U No Who We R – 2013; Live At The Admiralspalast, Berlin, Germany; February 13, 2013 ; Lovely creatures – The best of Nick Cave and The Bad Seeds 1984 –2014 2017)

15. City of Refuge (Tender prey 1988)

16. Rings of Saturn (Skeleton tree 2016)

Nick Cave & The Bad Seeds - Albume de studio

1. From here to eternity 1984 UK Independent Albums Chart #1

2. The firstborn is dead 1985

3. Kicking against the pricks 1986 Titlul este o referire la un citat biblic. Album de cover-uri.

4. Your funeral…my trial 1986 UK Independent Albums Chart #1

5. Tender prey 1988 UK Independent Albums Chart #2

6. The good son 1990

7. Henry’s dream 1992

8. Let love în 1994

9. Murder ballads 1996 Austria, Norvegia, Suedia, #1; Australia #3; UK #3; Belgia #5; Germania #5
Conţine duetul Nick Cave – Kylie Minogue “Where the wild roses grow“ cel mai mare succes comercial al său de până acum. Disc de aur in UK; a vândut pe plan mondial peste 1 milion de unităţi

10. The boatman’s call 1997 Albumul a fost inclus în cartea “1001 albums you must hear before you die”
Norvegia #2; Suedia #3; Belgia #4; Noua Zeelandă #4; Australia #5. Disc de aur în UK şi de platină în Danemarca.

11. No more shall we part 2001 Disc de argint în UK şi aur în Norvegia

12. Nocturama 2003 Ultimul album cu Blixa Bargeld

13. Abattoir blues/The lyre of Orpheus 2004 Billboard Heatseekers #2; Billboard Independent Albums 10; UK #11; Norvegia #1; Grecia #1(Foreign Albums Chart); Austria, Danemarca #2; Italia, Suedia #3; Belgia, Portugalia #4; Australia #5; Finlanda #6; Olanda #7. Disc de aur în Grecia.

14. Dig, Lazarus, dig !!! 2006 Billboard Tastemaker Albums #3; Billboard Independent Albums #5; Billboard Rock Albums #22; Norvegia #2; Suedia #3; UK #4; Irlanda #5; Germania #6; Portugalia #9. Disc de aur in Australia; Irlanda si UK. NME descria acest album ca” "gothic psycho-sexual apocalypse"

15. Push the sky away 2013 Billboard Tastemaker Charts #1; Billboard Independent Albums Chart #6; Billboard Alternative Albums Chart # 8; UK Independent Album Charts #1; UK Albums Chart #3; Australia, Austria, Belgia, Danemarca, Olanda #1; Irlanda#1(Independent Charts); Elveţia, Germania, Polonia #2; Irlanda , Suedia #3; Finlanda #5; Franţa #7. Disc de argint UK; Disc de aur Australia, Danemarca.

16. Skeleton tree 2016 #1 în Australia; Belgia; Danemarca; Finlanda; Irlanda, Norvegia, Noua Zeelandă şi Portugalia.

Cover-uri

The Beatles – Let it be (pentru coloana sonoră a filmului “I am Sam”

Tim Rose: Long time man

Leonard Cohen: Avalanche; Tower of song; Suzanne(cu Julie Christensen şi Perla Batalla)

Johnny Cash: Wanted man; The singer

Neil Young – Helpless

The Pogues – Rainy night in Soho

J.B. Lenoir – I feel so good

Duete cu Shane McGowan – Rainy night in Soho(melodie The Pogues); What a wonderful world; Death is not the end(melodia lui Bob Dylan)

Duet cu Niko Case – She’s not there(cover The Zombies)

Nick Cave & The Flaming Lips – What a wonderful world.

Încă o dată doresc să subliniez calitatea excepţională a spectacolului, orchestraţiile deosebit de frumoase, calitatea sunetului şi modul în care Nick Cave & The Bad Seeds a tratat publicul român. Le mulţumim!

20 iunie 2018

Deşi era o zi toridă şi din păcate nu mai sunt tânăr, curiozitatea m-a împins să vin mai devreme pentru a-i vedea pe sârbii de la REPETITOR, pe care-i voi prezenta ĩn cele de mai jos.

REPETITOR este un trio de rock alternativ din Belgrad, cu următoarea componenţă: Boris Vlastenica (chitară; vocal; Ana-Marija Cupin (bas; vocal); Milena Milutinović (tobe; vocal). Înfiinţat în anul 2005 de către Boris şi Milena, care au cântat o perioadă în formula de duo, ulterior li s-a alăturat Ana-Marija şi în formula de trio au început să cânte live la clubul belgrădean Blue Moon şi apoi şi în alte cluburi din Belgrad, Subotica, Zrenjanin, Niš şi Vranje. Formaţia a performat şi în străinatate, la Skopje (Macedonia), Zagreb, Osijek şi Pula (Croaţia), Banja Luka (Bosnia şi Herţegovina), câstigând o mulţime de fani şi devenind o atracţie live. În septembrie 2006 au participat la festivalul Rock’n’roll škola. În ianuarie 2007, formaţia a fost numită de către criticii Popboks, a 3-a formaţie debutantă în anul 2006, iar în august au fost votaţi de juriu şi audienţă cea mai bună formaţie regională ne-afirmată la cel de al 11-lea Festival Art & Music (Pula), iar în septembrie au apărut la Festivalul Jelen Pivo Live care s-a ţinut în fortăreaţa Kalemagdan (Belgrad). Tot în 2007 au înregistrat primul lor single “Ja” (Eu), care s-a menţinut 5 săptămâni pe locul 1, în topul discurilor single sârbeşti al RadioB92. Discul a apărut şi pe compilaţia Jutro će promeniti sve? (Mâine va schimba totul ?) considerată a fi prima din aşa numita “New Serbian Scene”. În anul următor vor apărea cu 3 melodii pe o altă compilaţie Zdravo, zdravo, zdravo (Hello, Hello, Hello). Melodiile de pe cele 2 compilaţii au re-apărut în albumul lor de debut Sve što vidim je prvi put (Tot ceea ce văd este pentru prima dată) lansat la 30 octombrie 2008, albumul având parte de o reacţie pozitivă atât din partea publicului cât şi a criticii, fiind considerat de criticii Popboks al treilea album al anului. Grupul se poate lauda cu o premieră, fiind primul grup sârb care a cântat în Kosovo (decembrie 2010), după o pauză mai mare de 10 ani. În cele de mai jos voi menţiona discografia grupului:

Albume de studio: Sve što vidim je prvi put (2008); Dobrodošli na okean (2012); Gde ćeš (2016)

Alte apariţii discografice: "Ja" (Jutro ce promeniti sve?; 2007); "10 puta nedeljno" / "Sve što vidim je prvi put" / "Pukotine" (Zdravo, zdravo, zdravo; 2008); "Ja" (Shpira temporary remix)" / "Sve da zaboravim (Shpira remix)" (As I Would Say Two; 2010)

În final a meritat să-i văd, în primul rând pentru prospeţimea interpretărilor şi pentru faptul că am avut ocazia să văd la treabă un trio 2/3 feminin, care nu s-a făcut de râs.

Şi acum câteva cuvinte despre headliner-ul zilei a doua - ARCADE FIRE. Grupul Canadian de indie rock din Montreal, activ din anul 2001, căruia îi recunosc meritele şi multiplele premii (toate albumele de studio ale grupului au fost nominalizate la Grammy, categoria “Best Alternative Music Album”!), din păcate nu este “pe felia” mea. Muzica lor este melodioasă, antrenantă, orchestraţiile reusite, dar nu are acel ceva care să mă atragă, ĩn plus ghinionul lor este că i-am văzut după Nick Cave & The Bad Seeds!... asta însă nu mă va împiedeca să menţionez unele lucruri interesante din istoria grupului. 5 albume de studio (Funeral-2004; Neon bible-2006; The Suburbs-2010; Reflektor-2013; Everything now – 2017), peste 25 de discuri single şi EP, 9 discuri video; nu sunt de neglijat! The suburbs a câştigat Premiul Grammy - Album of the year; BRIT Awards - Album of the year; Juno Awards – Album of the year si Polaris Music Prize – Best Canadian Album. O apreciere suplimentară din partea mea: au reuşit să înregistreze un EP live cu David Bowie – Live at Fashion Rocks 2005 şi o versiune interesantă a compoziţiei lui Serge Gainsbourg – Poupée de cire, poupée de son, un superhit al anului 1965, melodie câştigătoare a Festivalului Eurovision în interpretarea cântăreţei franceze France Gall, care a reprezentat atunci Luxemburgul.

Setlist Arcade Fire:

A Fifth of Beethoven (Walter Murphy song)

Everything Now (Continued) (instrumental version)

1. Everything Now (Single 2017)

2. Neighborhood #3 (Power Out) (w/ "I Give You Power" snippet) (LP Funeral 2004; Single 2005)

3. Rebellion (Lies) (LP Funeral 2004; Single 2005)

4. Black Mirror (LP Neon bible 2006; Single 2007)

5. No Cars Go (EP 2003; LP Neon bible 2006; Single 2007)

6. Electric Blue (LP Everything now 2017; Single 2017)

7. Put Your Money on Me (LP Everything now 2017; Single 2018)

8. Neon Bible (LP Neon bible 2006)

9. My Body Is a Cage (LP Neon bible 2006)

10. Rococo (LP The Suburbs 2010)

10. Neighborhood #1 (Tunnels) (LP Funeral 2004; Single 2004)

12. The Suburbs (LP The Suburbs 2010; Single 2010)

13. The Suburbs (Continued) (LP The Suburbs 2010)

14. Ready to Start (Damian Taylor Remix outro) (Single 2010)

15. Sprawl II (Mountains Beyond Mountains) (Single 2011;2012)

16. Reflektor (LP 2013)

17. Afterlife (LP Reflektor 2013; Single 2013)

18. Creature Comfort (LP Everything now 2017 ; Single 2017)

Encore:

19. We Don't Deserve Love (LP Everything now 2017)

20. Everything Now (Continued) (w/ George Michael's "Faith" snippet) (LP Everything now 2017)

21. Wake Up (LP Funeral 2004; Single 2005)

Concluzie finală: deşi aşa cum am declarat anterior, nu fac o muzică care să mă “mişte”, le recunosc valoarea şi în final pot să spun că au avut o prestaţie exceptională.

A menţionat pentru Dumneavoastră,

Mircea Giurgiu
27 iunie 2018

Foto: Gabriel Isac./ Midnight Studio

„Mamma mia !“

M-a luat Vladone de mână și m-a dus la sala Palatului. La „Mamma mia !“. Am luat din hol un program de sală și v-am scanat fața 1 și fața 2, scrise foarte mărunt, ca să cuprindă toate numele, fiindca sunt implicate multe forțe, soliști, dansatori etc., dar dacă măriți puțin imaginea cu tehnici computerizate, aflați tot ce vreți să știți. În România, musicalul este o co-producţie Sloveno - Română, a companiei Prospot Doo împreună cu un grup de producători reuniţi de către compania Atelier Promotion și WonderTheatre (nume mai cunoscute - Sorin Enache și Andrei Boncea), producătorul general fiind Jurij Franko, celebrul schior sloven, devenit antreprenor în industria spectacolului. Nu este primul musical de la noi, cum se spune, (Teatrul de Operetă a realizat deja câteva, iar fostul director al Operetei - Răzvan Ioan Dincă - este regizor și aici), dar se va întinde pe o perioada de minim 2 ani și va avea peste 100 de reprezentații, în toate marile orașe din România. Oricum, o producție de mare amploare, care n-ar fi fost posibilă fără sponsorizarea Telekom (bine că marile corporații bagă banii și în altceva decât în festivaluri de disc-jockey).

Succes mare pe Broadway și în West End, încă din 1999, apoi film cu staruri, Mamma mia! a confirmat și la București: 4 săli pline, 16.000 de bilete vândute la Sala Palatului. Musicalul are la bază un scenariu simpluț bazat pe înșiruirea textelor unora din cântecele cvartetului ABBA, hituri nemuritoare, fredonate de toți cei din sală. S-a lucrat intens două luni, dar prea puțin pentru un spectacol de asemenea amploare: decorurile nu sunt prea impresionante, coregrafia pare cam de ”show tv”. Acompaniantul muzical este asigurat de 11 muzicieni aflați în fosă (dirijor fiind maestrul de cor al Operei bucureștene, Daniel Jinga), orchestrațiile accentuând mai mult linia ritmică și mai puțin atmosfera melodică. Un efort deosebit a făcut traducătorul textelor, Ernest Fazekaș (actor din Tg. Mureș, colaborator al Operetei), uneori cu rezultate reușite.

Soliștii sunt aleși din două zone: ”consacrați” și ”mai puțin cunoscuți”. Primii - Loredana Groza - Boncea (rolul principal), Horia Brenciu, Aurelian Temișan, Anca Țurcașiu, Cornel Ilie, Mirela Vaida, Anca Sigartău - își dovedesc valoarea, deși nici ei nu sunt familiarizați cu spectacolele britanico - americane de tip musical (cânt + dans) și mai dau rateuri (deocamdată, până se rodează). A doua categorie provine din premianții concursurilor tv ”X Factor”, ”Vocea României”, ”Românii au talent” și cred că mai au ceva drum de parcurs (unii chiar câțiva kilometri) până a se impune clar și a ne convinge.

Un spectacol bun, antrenant, dar... departe de nota 10. Așa că ne putem întreba: cum se explică faptul că vine lumea buluc la acest show de parcă ar fi minunea lumii ? Nu e rău, e chiar foarte bine. Evident că ne bucură acele succese muzicale sau de spectacole în general, cele la care spectatorii cumpără bilet, poate ne îndreptăm ușor spre normalitate, când actul artistic trebuie onorat și financiar, nu numai prin aplauze. Ar exista trei explicatii. 1. mașinăria de presă a producătorilor a funcționat perfect, afirmă că e ceva maivăzut, unic, mirobolant, nemaiîntâlnit - afirmații înghițite pe nemestecate de publicul larg, devreme ce Sala Palatului a fost plină (iar S. Enache și A. Boncea au pus ”paie pe foc” la televiziunile unde au fost șefi - Antena 1 și Pro TV). 2. Ineditul propunerii. Musicalurile sunt de fapt piese de teatru cu muzică și se programează, firesc, în săli de teatru (la Londra, New York, oriunde) cu doar câteva sute de fotolii. Ideea să te duci la Sala Palatului să vezi o piesă de teatru are ceva incitant, atractiv. Ce ar fi să vedem ”O noapte furtunoasă” la Polivalentă sau ”Apus de soare” la Sala Floreasca, nu ne-am duce imediat, măcar din curiozitate? 3. Explicație principală, hotărâtoare: simplu, am mai scris-o - pentru cântecele ABBA. Starea de bine, de efuziune, de comuniune, de nostalgie transmisă de aceste cântece face ca în sală să se aștearnă o atmosferă de prietenie, de legături invizibile, de parcă vecinul de fotoliu e un vechi coleg de ”ceaiuri”, cu care ai mai ascultat sau dansat de zeci de ori acele hituri. Nu mai contează decorurile, costumațiile sau micile ”falsuri” de pe scenă: sala unduiește, părinți cu frați, unchi și copii fredonează refrene de neuitat.

Și fiecare pleacă mulțumit, vesel, încântat, parcă puțin obosit: ei da, își zice el, am fost la un spectacol plăcut, nu regret că am ieșit din casă.

Ideea simplă de a construi un musical pe muzica ABBA a fost genială.

Florin-Silviu Ursulescu
25 iunie 2018

Experiment la Carnegie Hall

Nu am ascultat-o pe Clara Schumann, nici pe Liszt cum cânta la pian, nu ştim cum cântau decât din descrierile contemporanilor, dar mi-a făcut o imagine despre ei pianistul maghiar Gergely Bogányi, pe care l-am ascultat recent cântând piese de Robert Schumann şi Franz Liszt într-un recital ce a avut loc la Weill Recital Hall de la Carnegie Hall, o sală care mi-a adus aminte de Ateneul Român în ceea ce priveşte calitatea sunetului. Ca şi la sala mare, la Stern Auditorium, sunetul este pur, graţie unei acustici perfecte, datorită construcţiei sălii, care este de o simplitate absolută, fără decoraţii luxoase, baroce sau de alt gen, fără cortine sau lampadare, care să denatureze în vreun fel acustica.

Trebuie spus că recitalul a fost al sopranei Réka Kristóf, pe care Gergely Bogányi a acompaniat-o la pian, având şi cele două momente solo. A mai colaborat baritonul Äneas Humm. Soprana Réka Kristóf este marea câştigătoare, în 2017, a prestigiosului premiu Armel, acordat de Armel Opera Festival, în parteneriat cu pepiniera maghiară de talente numită “Virtuosos”, care i-a organizat solistei acest recital în cel mai vestit loc muzical al lumii. Iar partenerii ei au fost la înălţime.

S-au cântat piese cu totul deosebite, arii din operele unor mari compozitori, ca Mozart, Händel, Smetana, Bizet, Richard şi Johann Strauss, ţinând seama că cei doi solişti sunt şcolarizaţi în Germania, dar şi liduri de Zoltán Kodály şi Béla Bartók. Sigur, pentru urechile mai pretenţioase, programul sopranei a fost ca din topor, datorită acutelor înalte. Ea cântă numai cu gâtul, nu şi cu sufletul. Era greu să distingi în glasul ei diferenţa dintre Mozart şi Bizet.

Momentele solistei au alternat cu cele ale baritonului, dar au cântat în final şi duete din arii şi liduri de Richard Strauss şi Robert Schumann. Un program foarte bogat, încununat cu generoase aplauze şi flori din partea publicului, majoritar maghiar, ca şi impresarul Peter Klein, pe care l-am cunoscut în pauza concertului şi am avut surpriza să-l aud vorbindu-mi româneşte. Mai e un pas până ce dl. Klein, născut în România, va organiza aici şi un concert românesc.

*

Dar evenimentul major al serii a fost deţinut de pianistul Gergely Bogányi. De fapt, mulţi spectatori au venit pentru el, pentru pianul la care cântă. Este un pian cum n-am mai văzut, cum nu şi-a imaginat nici Leonardo, care a creat piane deosebite, precum Viola Organista. Dar pianul creat de Bogányi nu are asemănare decât cu navele cosmice, cu farfuriile zburătoare sau cu navele în formă de rachete pe care le-am văzut în Gibraltar. Sunetul emis este de o gravitate totală, este cu adevărat imperial. Şi este complet controlat de pianist. Oricând el poate opri din zbor un ton şi să-l transforme pe loc în semiton. Se precizează în programul de sală că Gergely Bogányi a început să cânte la pian de la patru ani şi a studiat pianul la Liszt Academy of Music, apoi a obţinut premii la Festivalul Liszt, cariera sa fiind foarte strâns legată de numele lui Liszt. Chiar şi fizic, au asemănare. E încununat cu numeroase premii internaţionale, fiind considerat unul dintre cei mai mari pianişti mondiali ai momentului. El a venit şi cu această inovaţie, revoluţionând forma pianului, creînd un nou pian, oricum, este cea mai mare modernizare din ultimii 150 de ani. Se spune că realizarea pianului a costat două milioane de dolari, iar deplasarea lui de la Budapesta la New York, 200 de mii de dolari, fiindcă Bogányi a ţinut expres să cânte la acest pian. Este de aşteptat un recital Gergely Bogányi aici, la Carnegie Hall.

Marea demonstraţie a calităţilor pianului ne-a făcut-o Bogányi cu piesa lui Franz Liszt numită Don Giovanni Paraphrase, adică o parafrază la opera lui Mozart Don Giovanni, o piesă uluitoare, care are de toate, e ca o simfonie în care descoperi tot felul de tonalităţi, de jocuri, este profund ludică, iar elementul central este construit pe nuclee de virtuozitate.

Se poate spune că am asistat la un Experiment unic. L-aş numi o variantă a stilului iuţirea de sine, care este specific poporului român, lui Enescu, dar şi altor compozitori, printre care şi Liszt. E indiscutabil ca Liszt, Bartók, Kodály, Ligeti şi alţi compozitori maghiari au fost influenţaţi de folclorul românesc, aşa cum au mărturisit chiar ei. Este cunoscut turneul pe care Liszt l-a făcut în ţara noastră. Subiectul a fost exploatat şi într-un film, Vis de ianuarie (1979), în regia lui Nicolae Opriţescu, cu Marcel Iureş în rolul lui Liszt.

Deşi suntem la rădăcina muzicii, sursă nesecată a unor sonuri fără de asemănare, a miraculosului stil iuţirea de sine, noi, românii, nu suntem în stare să organizăm astfel de evenimente datorită unor instituţii moarte, conduse de semiintelectuali, de oameni care nu au de-a face cu cultura, de oficiali pe care nu-i văd niciodată la un eveniment din sutele importante la care particip şi pe care le prezint în corespondenţa mea aproape zilnică. Vrem să ajutăm România, vrem să facem punţi cu alte popoare, dar emanaţii puterii nu vor ca România să fie ajutată, să ajungă acolo unde merită să-i fie locul, ei vor ca ea să supravieţuiască mereu ca ţiganul la mal. Păcat! Locul muzicienilor români este la Carnegie Hall.

Grid Modorcea, Dr. în arte
23 mai 2018

Corespondenţă de la New York

Românul are (întotdeauna) alt program!

5 mai 2018, ora 20, Sala Palatului, Bucureşti, România. Pentru mine, Aussie Floyd reprezintă a doua trupă de coveruri PINK FLOYD pe care o văd la Bucureşti. Off The Wall au concertat pe 6 iunie 2009 şi au impresionat suficient de mult auditoriul venit cu aşteptări (prea) mari la Teatrul de Vară Mihai Eminescu din sectorul 2 al capitalei (fost 23 August înainte de '89). Nu ştiu câţi, din cei prezenţi atunci, au ajuns şi alaltăieri la The Australian Pink Floyd Show, însă, cu siguranţă, pot să vă spun (din start) că, au avut mult mai mult ce vedea şi asculta în acest senzaţional spectacol australian. Evidenţiez calificativul senzaţional şi prin impresionantul joc de lumini şi lasere, cum de puţine ori am văzut pe o scenă românească. Aussie Floyd* s-a format în anul 1988 şi este cea mai autentică replică PINK FLOYD din toate cele care există. Şi nu sunt puţine aceste trupe care se încumetă să interpreteze piesele Floyd. Avem şi noi una şi bună, Speak Floyd, tocmai de la Cluuuuj. Este un proiect al multiinstrumentistului Sandy Deac (fost şi la Nightlosers).

Lista Pink Floyd Tribute Bands continuă cu: BRIT FLOYD - după cum lesne reiese din numele trupei, este o "ripostă" britanică la ofensiva australiană şi mai trebuie menţionat că, liderul, vocalistul pricipal şi chitaristul Damian Darlington a format această trupă în 2011, după o benefică experienţă de 17 ani petrecuţi cu T.A.P.F.S.; THE MACHINE - trupă americană din New York, cu o bogată experienţă artistică, de peste 30 de ani, care îşi manifestă latura improvizatorică mai mult decât simpla interpretare a pieselor Floyd, a realizat de asemeni, versiuni simfonice ale muzicii Pink Floyd, cel mai apreciat fiind Symphonic Side of the Moon; IF - o trupă italiană tribut Floyd, capabilă să dezvolte povestea într-un mod propriu progului italian, solid din punct de vedere tehnic şi elocvent interpretativ. De altfel, rockul progresiv italian are un cuvânt greu de spus în istoria fenomenului muzicii progresive din toate timpurile; DIVISION BAND - altă trupă tribut din Italia; PINK BRICKS - tot din Italia, s-au făcut remarcaţi prin mai multe evenimente tribut PFL (Atom at Night, Echoes from Pompeii, Us and Them) şi (deocamdată) au două albume cântate în întregime (Pulse şi Wish You Were Here); BEST OF FLOYD - The French Pink Floyd Show, o împrejurare fericită de teleportare în universul floydian; FLOYD DIVISION - un proiect austriac de trupă tribut, fondată în 2009, cunoscută în Europa, expresivă şi neîndoielnic mai aproape de original şi cu o experienţă vizuală încântătoare; IN THE FLESH - grup înfiinţat de Paul Willaert, un muzician experimentat din Chicago care ne oferă propria versiune a experienţei floydiene, un protector al brandului (local) de chitare Parker; PINKY and the FLOYD - trupă americană din Montana care se mândrește cu performanţa de-a cânta live şapte albume PFL (Dark Side of the Moon, Animals, Wish You Were Here, The Wall, The Division Bell, Pulse şi Meddle) având circa 80 de piese Floyd în repertoriul de concert. Aş (mai) completa lista trupelor tribut cu câteve formaţii de coveruri Pink Floyd: INTERSTELLAR ECHOES - din nou vine rândul americanilor la consideraţie şi respect pentru muzica Floyd, ei declarându-se obsedaţi de creaţia britanicilor şi fiind motivaţi suficient de convingător pentru a-i enumera aici; Pigs on The Wall - din Houston, Texas; BLIND FLOYD din Seatle; MOSTLY AUTUMN din UK; DARKSIDE - Pink Floyd Cover Band din UK; RPWL (Risettion-Postl-Wallner-Lung) din Germania. Trebuie amintită şi celebra trupă DREAM THEATER, cu al său excepţional album-tribut PFL, Dark Side of the Moon. Deşi, în mod normal, ei cântă arareori coveruri Floyd, interpretarea lor este cea mai solidă din câte cunosc. Dark Side of the Moon este cel mai bine vândut album PINK FLOYD şi al şaselea din toate timpurile. Alţi artişti sau trupe care l-au omagiat cântându-l au fost: Nguyên Lê, The Squirrels, Easy Star All-Stars, Greenwall, The Flaming Lips, Ministry etc. Şi tot aici, la acest capitol cu albume re-cântate în întregime, trebuie să căutaţi dublul CD, Back Against the Wall, realizat în 2005 de chitaristul de la YES (din perioada 1997 - 2000), Billy Sherwood, în colaborare cu Adrian Belew, Alan White, Keith Emerson, Ian Anderson, Tony Levin, Steve Morse, Glenn Hughes, Steve Howe, Rick Wakeman, Chris squire, Dweezil Zappa, printre alţii. După succesul acestuia, anul următor, Sherwood produce Return To The Dark Side Of The Moon (A Tribute To Pink Floyd) unde cântă la mai multe instrumente şi are invitaţi pe Robben Ford, Vinnie Colaiuta, Geoffrey Downes, Edgar Winter, Peter Banks, printre alţii. Au mai fost şi alte asemenea albume şi trupe de coveruri Floyd, însă cred că este suficient şi concludent pentru dvs. acest mic studiu de prezervare a muzicii de valoare. Am putea spune despre Pink Floyd^ că au intrat în clasicismul istoriei muzicale a omenirii. Mai corect spus, sunt parte a filei de istorie muzicală denumită (de ceva vreme!) clasic rock. Nu doar piese ca Money, Time sau Another Brick in the Wall Part 2 - mai cunoscută ca "We don't need no education... Hey! Teachers! Leave them kids alone." - ar trebui difuzate şi cunoscute de publicul tânăr, ci şi altele din prima perioadă a grupului, cum ar fi: Arnold Layne, See Emily Play, Careful With That Axe Eugene şi Astronomy Domine. Este promovat cum trebuie acest mare grup britanic la noi? Mă tem că nu. Conştiinţa cotidiană a muzicii lor este întreţinută (încă!) de evenimentele, foarte expresive, create de Roger Waters şi David Gilmour. Asta dovedeşte că Pink Floyd este cea mai iubită trupă rock a tuturor timpurilor şi eu personal cred că prin aceste multitudine de clone, copii tribut, trupe de coveruri sau epigoni, nu facem decât să perpetuăm frumuseţea, mesajul şi atitudinea muzicii rock. Indiferent dacă aceste trupe, de genul AUSSIE FLOYD**, cântă pentru 2.000, la 4.000 sau peste 9.000 de spectatori. Nu trebuie consideraţi imitatori, ci trebuie judecaţi corect pentru arta lor vizuală şi performanţa artistică în sine. Românul ar putea să guste din acest fruct (de cele mai multe ori oprit!, ştiţi voi de cine...) şi astfel să-şi schimbe mentalitatea şi de ce nu, şi viaţa. Orice formă de artă (îl) ajută. Dar el are (întotdeauna) alt program. Atunci nu-mi rămâne decât să vă dedic versiunea prietenului meu, V.R. Cantacuzu, la celebra Wish You Were Here - Cât aș vrea: Crezi cumva / că îmi poți spune / despre rai și cer albastru / din genune ? / Dintr-un fier rece și tâmp / poți tu oare să-mi răsari / flori pe câmp ? / Ai putea să mai zâmbești / când golit de a ta ființă încă ești ? / Te-au dresat să te tot minți / viața să îți lepezi / pe treizeci de-arginți / Ți-au dat pe copaci cenușă / pe zefir greaua dogoare / și pe cuget o păpușă / Nu mai vrei să fii hoinar / dar nici la război nu vrei / Să alegi e în zadar / și în cușcă-i bine / Cât aș vrea și ce n-aș da / să te am cu mine ! / Două suflete-ntr-o roată / fost-am noi ca niciodată / Și doi pești uitați în bol / Ce-am visat și ce-am aflat ? /Numai frică și nămol / și o turma mare mare /de ovine / Cât aș vrea și ce n-aș da / să te am cu mine !"

Acum lumea ascultă altfel de muzică şi este posibil ca mesajul grupului să nu poată fi recepţionat introspectiv. Charisma PINK FLOYD nu poate fi copiată în niciun fel. Poţi cânta aceleaşi note ca o veritabilă orchestră simfonică de profesionişti. Desigur că se poate induce acea stare entuziastă de bine şi frumos, de radios şi exploziv, de nostalgie şi deja-vu, în funcţie de mijloacele expresive şi tehnice ale fiecărui muzician. Aussie Floyd ştie să facă asta de 30 de ani. La noi biletul cel mai ieftin a fost 90 lei. În Germania a fost 78 de euro, iar showul a depăşit două ore şi jumătate. Alăturat avem o fotografie (Aussie Floyd nr. 3, 6) primită de la prietenul Artei Sunetelor, Relu Bălaşu. Tot el mi-a confirmat că sunetul a fost impecabil, şi audienţa la înalţimea evenimentului. Cred că aţi aflat deja de la alţii cam câţi spectatori au fost în fosta sală a congreselor.

Ar fi bine să căutați variantele pe DVD sau Blu-ray ale următoarelor concerte: Live at Liverpool Kings Dock Waterfront Arena, Live at the Royal Albert Hall, Live at the Hammersmith Apollo, Eclipsed by the Moon, Exposed in the Light şi Everything Under The Sun. Astfel, data viitoare nu veţi (mai) lipsi. Evenimentul din 5 mai 2018 (de ce nu puneţi anul şi pe alte afişe fraţilor organizatori!?) nu a fost cu nimic mai prejos de aceste performanţe live amintite. Emoţia din setul doi a fost exuberantă, graţie dectetului de la antipozi care pare că s-a acomodat cu sala şi publicul, şi totul a erupt fulminant spre un bis de neuitat. E drept că în sufrageria de acasă convieţuieşti mai uşor lângă un Jura single malţ şi asculţi (cu mult) mai bine din boxele Rega, decât pe incomodele şi mult-prea-prăfuitele-"fotolii" ale Sălii Palatului. Cred că Nu s-a mai făcut curăţenie de peste 30 de ani... Ştiu, nu avem săli de concerte, dar banii din impozite unde se duc? Cultura e la pământ...

Pe 6 mai 2018, la Sala Mare de la Palatul Copiilor, compania Dan Puric au prezentat în premieră absolută spectacolul "Aceşti români fantastici", o reprezentatie profundă şi răscolitoare, despre veşnicie, dar şi despre derizoriul existenţei umane. Este o satiră usturătoare la adresa clasei politice din România, a tinerilor (in)dependenţi de sfaturile celor care le-au dat viaţă, (de)busolaţi de tehnica şi (bine)facerile paliative ale "civilizaţiei", de "normele" directoare ale U.E. care ne transformă dintr-un stat independent, într-o colonie de creiere spălate, şi nu în ultimul rând, la adresaveşniciei elementelor neo-comuniste din toate structurile statului. Ar trebui să o vedeţi cu prioritate, până nu va fi interzisă cumva. Închei această scurtă prezentare conform cu motivaţia autorului piesei: "o reacţie la ceea ce se întâmplă în Teatrul Românesc. În primul rând o criză feroce a textului autentic. E cumplit. Toate textele premiate sunt toate într-un mimetism occidental îngrozitor. În al doilea rând, publicul de teatru de bună factură, e pe cale de dispariţie, din cauză că artiştii de bună factură sunt pe cale de dispariţie. Văd spectacole de joasă calitate, iar publicul, cam în ultimii 4, 5 ani s-a adaptat cu o viteză fantastică la aşa ceva. E o avalanşă de prost gust îngrozitoare în ceea ce priveşte comedia... E o reacţie a mea de apărare, poate să fie ultima. La nivel instituţional şi la nivel de stat se încurajează şi se premiază teatrul patologic, cu multe accente de perversitate sexuală şi de patologie sexuală. Cred că dacă eram polonezi, îi aruncam în aer, dar cum nu suntem nici polonezi, nici unguri... Artistul este un paznic. O conştiinţă. Nu-şi bate joc de public."  În ton cu cele spuse de Dan Puric, închei recenzia mea, despre un show fascinant AUSSIE FLOYD***, cu următorul setlist pentru Bucureşti:

Set 1

1. Obscured by Clouds (Pink Floyd cover, prima piesă de pe albumul Obscured by Clouds, 1972) 
2. When You're In (Pink Floyd cover, a doua piesă de pe Obscured by Clouds) 
3. In the Flesh? (Pink Floyd cover, prima piesă de pe The Wall, 1979) 
4. Shine On You Crazy Diamond (Parts I-V) (Pink Floyd cover, prima piesă de pe Wish You Were Here, 1975) 
5. Shine On You Crazy Diamond (Parts VI-IX) (Pink Floyd cover, ultima piesă de pe Wish You Were Here) 
6. Young Lust (Pink Floyd cover, a noua piesă de pe The Wall, primul disc) 
7. The Great Gig in the Sky (Pink Floyd cover, a cincea piesă de pe The Dark Side of the Moon, 1973) 
8. Us and Them (Pink Floyd cover, a şaptea piesă, The Dark Side of the Moon) 
9. The Happiest Days of Our Lives (Pink Floyd cover, a patra piesă, primul disc, The Wall) 
10. Another Brick in the Wall Part 2 (Pink Floyd cover, următoarea) 

Set 2

11. See Emily Play^^ (Pink Floyd cover, al doilea single PFL, prima piesă de pe varianta americană la The Piper at the Gates of Dawn, 1967) 
12. Pigs (Three Different Ones) (Pink Floyd cover, a treia piesă, Animals, 1977) 
13. Wish You Were Here (Pink Floyd cover, a patra piesă, Wish You Were Here) 
14. Fat Old Sun (Pink Floyd cover, a patra piesă, Fat Old Sun, 1970) 
15. Sorrow (Pink Floyd cover, ultima piesă de pe A Momentary Lapse of Reason, 1987) 
16. One of These Days (Pink Floyd cover, prima piesă de pe Meddle, 1971) 
17. Run Like Hell (Pink Floyd cover, a treia piesă de pe discul doi, The Wall) 

Encore:

18. Time (Pink Floyd cover, a patra piesă, The Dark Side of the Moon) 
19. Breathe (Reprise) (Pink Floyd cover, inclusă în Time, The Dark Side of the Moon) 
20. Comfortably Numb (Pink Floyd^^^ cover, a şasea piesă, discul doi, The Wall) 

Note informative pentru colecţionari:

* Formaţia care a concertat la Bucureşti a fost compusă din: Steve Mac (chitară / vocal), Jason Sawford (clape), Paul Bonney (tobe), David Domminney Fowler (chitară / vocal), Chris Barnes (vocal), Ricky Howard (bas / vocal), Lara Smiles (vocal), Emily Lynn (vocal), Mike Kidson (saxofon).

^ Pink Floyd - numele trupei a fost născocit de Syd Barrett, care a combinat numele lui Pink Anderson cu al lui Floyd Council, doi autentici bluesmani americani din Carolina de Sud, preferaţii lui Syd.

** S-au numit iniţial Think Floyd, iar primul chitarist şi fondator al trupei a fost Lee Smith. După primul succes în UK, din august 1993 s-au redenumit cum îi ştim acum, T.A.P.F.S..

*** T.A.P.F.S. susţin circa 130 de spectacole anual şi au vândut peste 4 milioane de bilete în peste 35 de ţări de pe glob.

^^ See Emily Play - a fost primul single care a cucerit topul UK în 1967, situîndu-se pe poziţia a şasea, după care, de-abia în 1979, vor cuceri prima poziţie cu Another Brick in the Wall (Part II).

^^^ Pink Floyd au vândut circa 250 de milioane de albume în întreaga lume, fiind pe poziţia a şaptea în acest clasament.

Azi e concert Foreigner, drept care, fug la Sala Palatului să văd cine a luat locul lui Mick Jones şi Lou Gramm, în celebra trupă de la sfârşitul anilor '70. Vă las să lecturaţi impresiile colegilor şi prietenilor mei, mulţumiţi de un show pentru care şi-au făcut timp (a se citi au câştigat timp) şi au cheltuit (doar) niscaiva bănuţi.

“Did you ever wonder why we had to run for shelter when the promise of a brave new world unfurled beneath a clear blue sky?” (Pink Floyd)

Radu Lupaşcu
7 mai 2018

Foto: Arta Sunetelor

Cangurul australian a dansat pe muzica Pink Floyd, la Sala Palatului!

Dacă Pink Floyd nu mai există de ceva vreme, The Australian Pink Floyd (Aussie Floyd) interpretează - excelent - de 30 de ani piesele celebrei trupe în show-uri remarcabile. Pentru prima dată în România, cu un public entuziast, dar nu la fel de numeros ca la șușele mioritice, "Cangurul Aussie" a fost cu noi în Sala Palatului, sâmbătă, 5 mai 2018! Cred că nu am nici un prieten căruia să nu îi placă muzica Pink Floyd. Dar, din motivele cunoscute, foarte puțini au văzut trupa originală în concert. Și cum Pink Floyd nu mai există de o bună bucată de vreme, putem fie să mergem la concerte ale membrilor trupei, fie să ne mulțumim cu muzica nepieritoare Pink Floyd în interpretarea unor trupe tribut. Nu am avut până acum decât norocul de a vedea trei concerte Roger Waters, din turneele sale "Dark Side Of The Moon" și, respectiv, The Wall (indoor și outdoor). Spectacole impresionante, nici nu puteau fi altfel când vorbim de Waters, autorul celor mai multe compoziții Pink Floyd. Din păcate, pe David Gilmour nu l-am văzut decât în concerte filmate și, nici o surpriză, și acestea au fost copleșitoare. Dacă vorbim de trupele tribut, este evident că nu este deloc ușor să interpretezi, în maniera formației originale, muzica Pink Floyd! Și nu e suficient să poţi cânta asemănator maeștrilor, căci un spectacol Pink Floyd nu poate fi conceput fără o desfășurare scenică impresionantă. Ori așa ceva nu este la îndemâna oricui! Aussie Floyd dovedește pe lângă talent muzical incontestabil, o tenacitate ieșită din comun și o fidelitate fără pată față de fenomenul Pink Floyd, cu tot ce înseamnă acesta. Deși urmărisem în format video spectacolele The Australian Pink Floyd, prestația live de la Sala Palatului mi-a depășit așteptările. Și, de ce să nu recunosc, nu pot decât să fiu pretențios când ascult/văd muzica Pink Floyd. (Australienii au reușit ca timp de mai bine de două ore să mă plimbe prin muzica preferată, într-un voiaj muzical luxuriant, prezentând piese mai vechi, din perioada Syd Barrett, dar și piese din albumele mai noi, trecând prin mari hit-uri din perioada Dark Side Of The Moon, Wish You Were Here sau The Wall. Complexul instrumentar tehnic a contribuit prin lumini, lasere, păpuși șamd la crearea imaginii așteptate de un fan Pink Floyd. Muzicieni foarte buni, cei 10 (zece) membri ai trupei care au asigurat partea muzicală a spectacolului au primit recunoștinta publicului prin aplauze și ovatii. Până la urmă, nu am avut în față Pink Floyd, dar am urmărit o sinceră dedicație de dragoste pentru marea muzică a irepetabilei trupe, din partea unor oameni care de 30 de ani iși dedică energiile și talentul pentru ca spectatori din lumea întreagă să se apropie de creațiile muzicale și spectacolele lui David Gilmour, Roger Waters, Richard Wright, Nick Mason, Syd Barrett, Bob Klose. Pe scurt, mi-a plăcut foarte mult! Dar aș putea fi eu mai pretențios decât însuși David Gilmour, care i-a angajat pe australieni să facă spectacol la aniversarea sa de 50 de ani?!?

Mulţumesc, The Australian Pink Floyd!!
Radu Birişteică

7 mai 2018

"Toți 3 purtau tricouri Pink Floyd"

Prin calitatea show-ului și a profesionalismului dovedit, Australian Pink Floyd m-a convins că nu este o trupă de coveruri. Membrii Australian Pink Floyd sunt muzicieni de înaltă clasă, niște împătimiți care de 30 de ani nu obosesc să cânte muzica Pink Floyd. Oamenii ăștia fac un act de cultură, cu nimic mai prejos de concertele orchestrelor simfonice, ori de recitalurile interpreților de muzică clasică. Să nu uităm că a trecut mai bine de o jumătate de secol de la primele single-uri Pink Floyd, și uite că muzica lor se moștenește din generație în generație. (Când am ieșit de la concert, am văzut un tată la vreo 40 de ani, însoțit de fiica și fiul lui, adolescenți. Toți 3 purtau tricouri Pink Floyd) Eu însumi aniversez în noiembrie anul curent 47 de ani de când tot ascult Pink Floyd. Muzica Pink Floyd a trecut cu brio proba timpului, s-a clasicizat fără a-și pierde nimic din valoare și actualitate, și a devenit parte a patrimoniului cultural al umanității. Ca să cânți bine o asemenea muzică, trebuie să fii nu numai un profesionist ci și un profund cunoscător al spiritului Pink Floyd, cu tot ce implică sintagma asta. Acestea fiind zise, mulțumesc trupei Australian Pink Floyd pentru cele mai bine de 2 ore de MUZICĂ!

V.R.Cantacuzu
7 mai 2018

Armeec Sofia Bulgaria

4 mai 2018. Exact cu o zi înainte de TAPFS, am fost în Sports Halle Arena ARMEEC din Sofia, - acolo unde, prima oară în 2016, l-am văzut pe Hans Zimmer cu excepţionalul lui show simfonic-rock, din primul său turneu mondial -, şi l-am re-văzut pe ROGER WATERS cu noul spectacol, Us + Them. O surprinzătoare călătorie muzicală din arta sunetelor floydiene, cu o senzaţională coregrafie vizuală şi o producţie audio uluitoare. După experienţa din capitala Bulgariei, nu credeam că voi fi mai putea fi surprins de ceva asemănător, acasă, în vechea sală a congreselor PCR şi mai nou PSD, mai ales că este vorba defapt, de o trupă tribut Pink Floyd! Ei bine, showul a fost desăvârşit, artiştii au fost la înălţime şi experienţa audio-vizuală convingătoare. Au fost momente când am închis ochii şi am retrăit clipe magice, petrecute alături de circa 15 mii de bulgari, doar cu o zi înainte, la 350 km de Bucureşti. Evenimentul Aussie Floyd a făcut toţi banii, îi mai aşteptăm!

Relu Călin
8 mai 2018

Indiggo Twins in Wicked Clone
sau
Inspirația, salvarea umanității

Vlad Țepeș are o soție fără de asemănare, frumoasa Dora, întruchiparea INSPIRAȚIEI DIVINE, care îi dă har, putere, frumusețe, care îl face fericit. Dar în urma unei lupte grele pe care oastea lui Vlad o dă cu turcii, aceștia o ucid pe Dora. Pierderea ei echivalează pentru Vlad cu pierderea Inspirației, ceea ce îl face să ia Crucea, să o transforme în Țeapă și să loveasca în Icoane, în altare, în imaginea lui Dumnezeu, să se umple de mânie, de ură, iar prin pactul pe care îl semnează cu Lucifer, asemenea lui Faust, să se transforme în Vampir. Și Vlad începe să declanșeze o adevărată teroare pe pământ, inventând ţeapa ca armă de ucidere în masă, transformând pădurile în țepe și trăgând în ele tot ce întâlnește în cale, tot ce este ființă vie. Astfel el instaurează în lume împărăția lui Lucifer.

Și în virtutea răului sau nelimitat, printr-un ritual magic, Vlad implantează în pântecul sterp al unei frumoase femei transilvănene sămânța răzbunării lui. Suntem în anul 1483. Femeia naște însă două gemene, din care una, Gabriela, moștenește dorința malefică a lui Vlad, iar cealaltă, Mihaela, e plină de lumină ca mama ei.

Într-una din escapadele vampirice ale gemenelor, Mihaela întâlnește un băiat care-i recită versuri, e poet. Gelozia Gabrielei devine totală, îl ucide imediat cu mușcătura-i înveninată pe poet, iar acesta mușcă de durere mâna Mihaelei venită în ajutor. Mușcătura poetului muribund se dovedeste a fi însă miraculoasă pentru Mihaela, căci o umanizează, îi transmite virusul inspirației umane. Din acest moment, diferența dintre cele două surori începe să crească, ele devin ca Umbra cu Ființa, cum spunea chiar Poetul, Mihai Eminescu. Și ființa Mihaelei palpită, se transformă, inspirația din ea crește și ajunge să scrie o carte pe care o numește CLONA REA/WICKED CLONE, așa cum îi spune ea surorii ei, Gabriela, pe care o iubește, dar o consideră clona rea din fiinţa sa. Când presiunea Gabrielei devine de nesuportat, Mihaela fuge de acasă. Călătorește în timp și spațiu, ajunge la București, Londra, în capul lui Dumnezeu, apoi la New York, în zilele noastre, unde găsește un doctor care o scapă de colți, apoi un teatru unde își reprezintă piesa desprinsă din cartea ei.

Pornită pe urmele Mihaelei prin intermediul unei oglinzi magice, Gabriela îi joacă tot felul de feste vampirice. Viața Mihaelei este diferită căci, umanizată fiind, ea își manifestă calitățile umane.

În primul rând are inspirație, scrie poezie și compune muzică, începe să cânte, să danseze, să fie veselă, să iubească. În același timp, Gabriela, deși are în castelul de acasă toate condițiile de pe lume, plus un pian neasemuit cumpărat de tatăl ei, nu reușește să compună nimic. Îi lipsește total inspirația. Atunci, la îndemnul lui Lucifer, vrea să o ucidă pe Mihaela și să-i preia genele Inspirației. Lupta dintre Mihaela și Gabriela devine o luptă între Cruce și Țeapă. În final, Țeapa Gabrielei o străpunge pe Mihaela, care, în cădere, reușește să o muște de încheietura mâinii pe sora ei. Mușcătura umana își face imediat efectul și Gabriela începe să se umanizeze, capătă inspirație, compune un cântec ce-i unge inima abia trezită la viață. Cântecul ei antrenează și conștientizează spectatorii de superioritatea lor ca fiinţe umane asemeni lui Dumnezeu. I AM LIKE GOD este poate cel mai frumos cântec care s-a creat vreodată. Textul e scris pe ecran, iar spectatorii cântă, aplaudă și dansează cu patimă.

Oricine înțelege că Inspirația este de partea Omului, nu a Vampirilor. Evident, și Lucifer are inspirație, însă inspirația de a face rău. Creația este un apanaj al Omului, al Binelui.

Această umanizare a fetelor îl mânie pe Vlad, care la un moment dat spune că dorește să se căsătorească cu Mihaela, cu propria sa fiica, fiindcă seamănă tot mai mult cu fosta lui soție și vrea astfel să reînvie în el spiritul creației, să recapete harul Inspirației. Dar acum el crede că lupta va fi mult mai grea, căci cele două fete, coalizându-se, compunând împreună, nu mai pot fi învinse, au devenit cu adevărat nemuritoare. Dovadă că ele sparg “oglinda magică” prin care se urmăreau una pe cealaltă, iar Vlad vedea, mefistofelic, lumea. Acum nu mai au nevoie de acest suport înșelător.

Vlad se identifică în final cu Lucifer, pentru a-și spori puterea și a distruge acest cuplu al Inspirației. Intervine însă însuși Dumnezeu în încercarea de a pune capăt domniei lui Lucifer care, alungat, strigă: “Ai nevoie de mine, Doamne! Sunt clona ta rea!”

În acest timp, Mihaela și Gabriela cântă inspirate melodia WICKED CLONE în care se spune că fiecare din noi avem înlăuntrul nostru o clonă rea, dar o putem converti, din Umbră în Ființă, din monstru în creator. Cum? Prin Inspirație. O calitate umană la îndemâna oricui. Clona Rea din noi să fie o sursă de inspirație, nu de rău.

Iată Soluția salvatoare pentru o lume vampirizată, tot mai vampirizată, pentru societatea bolnavă în care trăim: Vindecarea prin Inspirație, sursă a Poeziei și a Iubirii. Este lecția nemuririi pe care spectacolul WICKED CLONE, realizat pe Broadway, la Davenport Theatre, în inima lui Times Square, de Mihaela și Gabriela Modorcea, ne-o face accesibilă, reală, o aduce la nivelul puterii și împlinirii umane.

În acest spectacol, România strălucește în toată frumusețea, prin istoria și mitologia ei, prin folclor, prin muzică și port.

Spectatorii americani descoperă pentru prima dată o realitate necunoscută, rămân uimiți de ideile noi pe care le află, dovadă că sala de spectacol este plină până la refuz. Vedete de pe Broadway, care vin să le vadă pe gemene, spun că nu le vine să creadă că ele pot să cânte și să danseze perfect, non-stop, timp de 90 de minute, și să facă asta de cinci ori pe săptămână! “E vorba de șapte ani de muncă și de o dublă iubire pentru oameni”, le răspund Mihaela și Gabriela și le mulțumesc frumos că au venit să le vadă.

Și persoane foarte în vârstă vin să se bucure de talentul și frumusețea fetelor, de sentimentul de rară fericire pe care îl creează “Wicked Clone”: “Acest spectacol mi-a mai dat zece ani de viață”, spunea un bătrân evreu de 90 de ani care s-a urcat pe scenă și a dansat alături de Mihaela și Gabriela, în aplauzele soției sale de aceeași vârstă.

Doamna Ileana Văduva, violonistă și psihoterapeut din New Jersey, a venit să vadă „Clona Rea” pentru că a auzit că Mihaela și Gabriela sunt românce.

“Mihaela și Gabriela au făcut pentru România mai mult decât toată politica românească de două mii de ani”, ne-a declarat Domnia Sa. Și a mai spus: “Fetele acestea m-au făcut fericită!” Pe Broadway iubirea pentru musical, pentru teatru, este enormă! Iar Davenport Theatre are un vad bun, căci este un teatru vechi, înființat în 1924. Este un teatru de categoria Off-Broadway. Până acum nimeni, nici un artist din România, nu a atins o asemenea performanță. Reclama care se face acestui show este pe măsură: în marile publicații de teatru se poate vedea logo-ul spectacolului, imaginea etalon, ca și pe tricourile spectatorilor, iar succesul este marcat prin afișele spectacolului din stațiile de metrou. The subway/metroul reprezintă aici una dintre cele mai mari și populare surse de reclamă fiindcă este mijlocul principal de transport; zilnic merg cu el peste 5 milioane de oameni.

Spectacolul WICKED CLONE, realizat și produs de cele două artiste gemene cu sânge albastru transilvănean, este o parabolă cu deschidere umanistă, valabilă pentru toate religiile și toți oamenii, iar viziunea lui face parte din Civitas Innocentiae. Este o perfectă aplicație a marii utopii Armaghedon revelat, căci lupta dintre forțele răului si forțele binelui se termină cu victoria Binelui care poate fi instaurat prin puterea omului de a crea.

Ca în mitul lui Ianus, omul are o față bună și alta rea. Ideea este că oamenii au șansa să se schimbe, căci “clonele rele nu-i lasă niciodată singuri, sunt forța lor duală care-i provoacă să scrie, să compună”.

Prin substanța și forma lui, de inspirație profund românească, istorică, mitică și folclorică, prin vers, cânt și port, dar asimilând perfect și ritmuri specifice altor culturi, spectacolul WICKED CLONE marchează o nouă eră în istoria Broadway-ului - impunerea genului “cinema musical”, făcând ca muzicalul tradițional să ni se pară o operă de muzeu. Iar Inspirația fetelor este divină, ele vor dărui lumii noi și noi opere în care aducerile-aminte despre Shakespeare, Dante, Goethe sau Ibsen se vor împleti în cununa folclorului românesc. Așa cum s-au împletit în întregul lor ciclu artistic pus sub genericul WICKED CLONE / CLONA REA: romanul bestseller în original, romanul în traducere românească, piesa de teatru, cartea de poezii, CD-ul cu cele 25 de cântece ale musical-lui, DVD-ul cu soundtrack-ul musical-ului, synopsis-ul cinematografic, ciclu lansat de Barnes&Noble, celebrul lanț american de librării.

E timpul ca show-ul de tip Broadway să renască. Cum? Să renunțe la practica remake-ului și să monteze curajos piese originale. Cu WICKED CLONE începe spectacolul viitorului, o nouă vârstă a nemuririi în expresie artistică. Se impune totodată și un nou gen artistic – musical-ul cinematografic – în care teatrul și filmul se împletesc organic în scopul creării unei imagini ample, profunde și impresionante a Lumii salvate prin cultivarea Inspirației.

Grid Modorcea, Dr. în arte
13 martie 2018

Ploiești Jazz Festival 2017

În perioada 22 - 26 noiembrie 2017, Filarmonica "Paul Constantinescu" împreună cu Primăria Municipiului Ploieşti, sponsorii şi partenerii importanţi ai instituţiei, organizează a XII-a ediție a "Ploieşti Jazz Festival". Primul festival de jazz din România a fost organizat, la inițiativa primului club de jazz din țara noastră, la Ploiești, în anul 1969; eveniment cu tradiţie în Ploieşti şi în România, "Ploieşti Jazz Festival" s-a bucurat de un mare succes şi a atras public din ce în ce mai numeros, dornic să urmărească, de la ediție la ediție, prestaţii ale unora dintre cei mai importanţi artişti de jazz din România și nu numai… Campania de promovare a "Ploieşti Jazz Festival" este, ca şi anul trecut, una inedită şi foarte complexă, ce constă într-o serie de concerte în avanpremieră, în spaţii neconvenţionale, pentru a fi mai aproape de public, aceste evenimente constituindu-se în forma unui mini-festival: Concerte cu "Ploiești Jazz Trio" în diferite locații, Caravana "Ploiești Jazz Festival" pe Bulevardul Independenței, Concerte cu "Zoom Trio" în diferite locații, inclusiv "Jazz in the Bus", Fanfară Dixie – coordonator Liviu Săvuță în diferite locații, inclusiv în pauza concertelor de la Filarmonică, Trupa "Swing Lindy Hop Dance" în diferite locații, inclusiv în fiecare seară la jam sessions. (detalii despre acest program aici)

Ca urmare a interesului deosebit pe care îl dovedeşte pentru muzica de jazz, anul acesta Filarmonica "Paul Constantinescu" din Ploieşti, la inițiativa Directorului general al acestei instituții, dirijorul Vlad Mateescu, a înfiinţat o secţie nouă, cu trei dintre cei mai valoroşi instrumentişti ai României, ce sunt reuniţi sub numele de "Ploieşti Jazz Trio" (Sorin Zlat - pian, Răzvan Cojanu - cbas și Laurențiu Ștefan - baterie) şi "Ploieşti Big Band Jazz Society", cea mai complexă formaţie de acest gen, în care vor performa instrumentiştii de alamă ai Filarmonicii ploieştene, de asemenea o premieră pentru oraşul Ploieşti şi instituţiile de acest gen din România. Dirijorii acestui ansambu sînt Joris Teepe (NL) și Zefir Brezeanu, solistă Luiza Zan. Sperând că şi programul acestei ediții va satisface până la cele mai exigente gusturi în materie, vă invităm să vă bucurați de cinci zile de muzică la cel mai înalt nivel alături de renumite trupe de jazz pe scena Filarmonicii "PaulConstantinescu" din Ploiești.

Cîteva considerații

După cum se poate remarca și din această succintă introducere din Caietul-program al acestui eveniment, fantezia și creativitatea, în primul a organizatorilor, a fost admirabilă, aș putea spune chiar copleșitoare, ca să nu mai spun de "risipa" de energie a unui întreg colectiv de profesioniști și sufletiști, demarată cu luni de zile înainte, prin înființarea acelei secții de jazz de la Filarmonică, apoi prin numeroasele acțiuni de promovare şi evenimente conexe …

- preludii la Festival au fost mai multe, dar în special, concertele periodice de jazz din stagiunea trecută și de la începutul acestei stagiuni de la Filarmonică;

- organizatorii și-au propus de această dată să promoveze în primul rînd noua generație de muzicieni de jazz și mai ales forțele locale;

- una din primele dovezi a fost și noul cuplu de prezentatori alcătuit din actrița Mihaela Rus și realizatorul emisiunii de jazz de la Radio WYL FM - Andi Enache… mai timorat la început, firesc, era la debut în această postură și dezinvolt, dacă nu chiar prea…"dezinvolt" spre final…;

- programul festivalului și-a propus, și a reușit cu brio, să includă o mare diversitate stilistică. Personal, aș mai fi completat această paletă stilistică, cu cel puțin o formație de jazz-rock, fusion și una de blues… Poate în viitor… (detalii despre acest program aici);

- sunetul a fost foarte bun, cu excepția unui singur moment, respectiv al formației Ekue Band, care tocmai își adusese propriul Maestru de sunet. Am asistat la probele de sunet ale acestei formații și în final, totul a fost în regulă, dar ori interpunerea unei alte formații, Giovanni Mirabassi, între acele probe și recitalul formației Ekue Band, ori alte disfuncționalități apărute pe parcurs, respectiv o amplificare exagerată a stației de bas și defectarea pentru cîteva minute a microfonului de la flaut-saxofon, au perturbat/dezechilibrat sonorizarea inițială/bună… Noroc că pe parcurs, calitatea sunetului și de la această formație a fost remediată și recitalul s-a desfășurat apoi în bune condiții;

- pe holul sălii de concert a fost amenajată o bogată expoziție cu vînzare de cărți și CD-uri care a stîrnit mult interes din partea publicului;

- o parte din acest public i-a însoțit pe muzicieni și la The NEW LONDON Restaurant, unde serile s-au încheiat cu atractive şi incitante jam sessions în care s-au remarcat, în improvizații spontante, o parte din muzicienii români, îndeosebi trio-ul Sorin Zlat, dar și cei străini;

- cea mai mare parte a publicului a fost alcătuită din fani de jazz, mai tineri sau mai în vîrstă, o parte chiar veterani ai primului Club de jazz din țară, cu toții dovedind că sînt cel puțin iubitori ai acestui gen muzical, dacă nu, chiar avizați... Oricum, n-am prea remarcat snobi, care au venit doar pentru a-și etala ținuta vestimentară sau pentru un anumit nume de pe afiș...;

- dacă în plan organizatoric, "eroul" acestui festival a fost, firesc, Directorul Filarmonicii și în același timp coordonatorul (ca să nu zic și directorul) festivalului, Vlad Mateescu, în plan muzical, inclusiv la jam sessions, protagonistul cu mare aplomb al majorității serilor, a fost trompetistul Emil Bîzgă;

- personal, dintre toate recitalurile urmărite în cele trei ultime seri ale Festivalului, cel mai mult mi-a plăcut Emil Bîzgă & Guests. "Cu asemenea muzicieni mă simt cel mai bine" declara pe scenă trompetistul nostru. Extrem de inventivi, debordanți chiar, au fost toți muzicienii acestui grup, dar îndeosebi Emil Bîzgă - trompetă, Benito Gonzales - pian și Alessandro D’Anna - baterie. Sper să nu se supere colegii săi, dar pe mine acesta din urmă m-a fascinat cel mai mult. Nu numai că și-a stimulat permanent colegii, ritmic şi expresiv, dar pur şi simplu a cîntat şi încîntat publicul cu mâinile/brațele sale, de aur zic eu, cu show-ul său de prestidigitator;

- din grupul MICHEL MEIS 4TET (Luxemburg), un jazz, să-i spunem experimental, de avangardă, am remarcat-o în mod special pe trombonista Alisa Klein.

Revenind în final la Caietul-program al festivalului, pe de o parte, sugerez ca la următoarele ediții, textul acestuia să fie semnat, să știm a cui e resposabilitatea celor scrise, iar pe de altă parte, înainte de print, se impune neapărat o recitire a lui. Nu în ultimul rînd, aș sugera o proporție echilibrată a informațiilor din aceasă broșură. De exemplu, consider că au fost prea multe și inutile informații, un lung pomelnic de nume, despre Ark Ovrutski (din formația lui Emil Bîzgă) și prea puține despre Luiza Zan.

Să dea Domnul ca ediția viitoare, cu nr. 13, să fie cu mai mult noroc, pentru organizatori, muzicieni și public.

Baftă !

Alexandru Șipa
30 ianuarie 2018

Totu’ e blues!

(Magia chitarei)

Chiar dacă, la prima „vedere” (a mesajului meu de pe facebook), Rareș Totu m-a contrazis, (doar de dragul replicii, bănuiesc), la a doua... vedere (a noastră, adică live, la Craiova), a fost de acord cu mine... Și asta chiar dacă o parte dintre muzicienii invitați, veneau din direcția rock, și mai mult, au cîntat rock... Simțirea/feeling-ul tuturor celor implicați în program, în acest adevărat festival, sau GALĂ cu dublă desfășurare de forțe muzicale, mustea de blues. Deși pe mulți dintre cei prezenți îi cunoșteam personal, cu o mare parte dintre ei am colaborat în diferite împrejurări, (îndeosebi în concerte și festivaluri de jazz și blues organizate de mine), deși mă aflam pentru prima oară în această comunitate, oarecum exclusivistă, dar și deschisă, (pe care o admir foarte mult), aici și acum îi întîlneam pentru prima oară într-un număr atît de mare. Muzicieni deosebiți ca preferințe stilistice doar prin anumite nuanțe. Apoi, m-am bucurat să constat că între acești muzicieni funcționează o foarte bună comunicare și înțelegere, o foarte bună dispoziție pe parcursul întregii seri și nopți... Și asta chiar dacă n-a funcționat totul perfect, (mă refer la punctualitatea de la probele de sunet și sonorizare) așa cum și-a dorit și a recomandat gazda, respectiv, muzicianul, managerul, barmanul, omul cu chitara, dar cînd e cazul și cu mătura, etc... adică Liviu Stanciu (licențiat în drept!). Desigur că atunci și acolo unde se desfășoară zeci de muzicieni și numeroase formule, alcătuite mai degrabă ad-hoc, motiv pentru care nu le pot spune formații, decît cu mici excepții, (a se vedea lineup-ul evenimentului), calitatea sunetului o poate lua razna uneori... În aceste mici excepții, oarecum firești, Maestrul de sunet (Mugur Volvoreanu), a primit și acceptat sugestiile unora și altora, mai ales ale muzicienilor, și astfel, în general, putem spune că sunetul a fost bun, contribuind decisiv la calitatea evenimentului, respectiv la Magia chitarei (eu i-am zis și Magia blues-ului, dar se putea spune, cel puțin parțial, și Magia rock-ului, oricum, cu siguranță, Magia maeștrilor de blues și rock în care, desigur, au excelat chitariștii (dar și vocaliștii). Sigur că asemenea nume precum Rareș Totu, Hanno Höfer, George Baicea, Călin Cyfer, nu mai au nevoie de alte prezentări. Poate nici Lviu Stanciu și Alex Vișan, dar pe aceștia eu abia aici și acum am avut plăcerea să-i ascult. Ce să mai zic de Vlady Cnejevici, Marcian Petrescu, Vali Vătuiu, Iulian Vrabete, Cătălin Răzvan, Paul Baciu, Adi Tetrade, Claudiu Purcărin și Paul Negoiță, vocaliști și/sau la alte instrumente decît protagoniștii. Dincolo de toate, sau mai ales, tot firesc, eu am fost interesat să-i ascult, să-i văd/cunosc pe tineri, pe new commers în această breaslă/comunitate. ACEȘTIA au fost pentru mine revelația și principalul motiv de satisfacție... (sper să nu fiu înțeles greșit de Maeștrii în fața cărora îmi plec și îmi voi pleca întotdeauna pălăria)... Am urmărit cu mare plăcere, voci extraordinare precum fetele de la Cluj-Napoca, Bianca Oneț și Aminda Nomade (pe care abia aștept să le ascult și la București), sau Andrada Crețu din Turnu Severin (admirată și la Vocea României), apoi pe timișoreanul Silviu Dan Iliescu - chitară și voce (și încă ce voce specială !... vezi înregistrările lui cu grupul sîrb AXIS), Cosmin Farcaș (București) și pe bistrițeanul ajuns acum student în Capitală, Cristi Copaciu, (pe care îl vom putea asculta cu propriul grup pe 1 februarie la Clubul Ţăranului, cînd și unde sper să-i revină și vocea, măcar pentru cîteva piese)...

Cu toții au excelat în piese cunoscute, standards, ale blues-ului și rock-ului, dar fiecare cu propriile versiuni, unii cu improvizații spontane de mare clasă, de mare virtuozitate și de intens feeling, cu mare priză la public. Apropo, cel puțin la Craiova, speram să fie un public mai numeros... A fost măcar de bună calitate. Printre aceștia, m-am bucurat să-i întîlnesc pe cîțiva oameni de artă și cultură precum Aurora Dumitrescu, Marius Dobrin și George Sorin Singer, dar și pe Adi Igrișan (Cargo) prezent printre spectatori atît la Craiova cît și la Râmnicu Vîlcea.

Cît de importantă e prezentarea (ce, cît și cum trebuie), atât pentru public cît și pentru muzicieni, pentru întreaga atmosferă a evenimentului respectiv, ne-a convins, excelenta desfășurare scenică și verbală a lui Traian Măicănescu. De dorit la oricare dintre festivalurile noastre de jazz și blues!

Rememorînd, cu plăcere și chiar cu nostalgie, ce și cum a fost, cel puțin pentru mine, la Craiova, aș putea spune că DACĂ BLUES NU E (în pop, folk, rock și jazz), ATUNCI NIMIC NU E!

P.S. Regret că timpul și obligațiile personale și profesionale nu mi-au permis să ajung a doua zi și la Râmnicu Vîlcea, dar ecourile de acolo, prin muzicieni și unii fani/spectatori, au fost la fel de favorabile. Voi face tot posibilul și chiar imposibilul să ajung anul viitor, adică la a III-a ediție, (pentru Craiova doar la a II-a).

P.P.S. M-am bucurat să-l cunosc la Craiova și pe Mihai Răzvan Mugescu, inițiatorul și organizatorul acestui eveniment (ca și pe Liviu Stanciu). Cu ambii, am convenit să găsim cele mai bune modalități de colaborare spre satisfacția atît a fanilor, cît și a formațiilor pe care le voi propune în viitor pentru Aby Stage și respectiv Cult Music Club.

Alexandru Șipa
5 ianuarie 2018

Foto: Mihai Diaconu

Gala timișoreană Jazz Blues Kamo de la Timișoara

Cea de-a 27-a ediție a Galei de Jazz Blues Kamo de la Timișoara a stat sub semnul unei duble aniversări: doi dintre corifeii jazzului din Banat − și, prin extensie, din întreaga Românie − au împlinit șapte decenii de viață. E vorba despre percuționistul Eugen Gondi și pianistul Paul Weiner. Desigur, spațiul acestei cronici ar fi insuficient pentru a prezenta, fie și rezumativ, prodigioasa lor activitate și contribuția lor la edificarea unei tradiții jazzistice autohtone. În această din urmă privință, ambii muzicieni s-au înscris pe traiectoria trasată de genialul lor concitadin Richard Oschanitzky. În adevăr, prin monumentala sa creație, acesta merită a fi considerat (cu o sintagmă enesciană) drept părinte al jazzului în caracter românesc.

Ceea ce a uimit în prestația scenică a celor doi sărbătoriți a fost depășirea inerentei condiții de „nume mari”, cantonate în gloria trecutului. Din contra: agerimea, prezența de spirit, valoarea intrinsecă a exprimării au conferit strălucire exprimării lor spontane, pe deplin valide într-o receptare axiologică la zi. Pe de altă parte, Paul Weiner nu a ezitat să-și manifeste, în cea mai mare parte a recitalului, atașamentul față de „legatul universal” lăsat improvizației pianistice de către Bill Evans. Arhitecturile dens-diafane care se succedau pe claviatură erau complinite prin dantelăriile croșetate de Gondi pe baterie, cu expertiză, migală și concentrare de mijloace. Nu doar în teme standard semnate de Evans, dar și în propriile compoziții weineriene, am detectat un soi de ... reacționarism sănătos, sugerând îndrăznețe ipoteze: oare nu astfel ar fi improvizat Chopin în zilele noastre? Ebluisantele variațiuni pianistico-bateristice ale protagoniștilor Weiner și Gondi au avut parte de un contrabasist de confiență − germanul Johannes Schaedlich (nu e de mirare, din moment ce printre maeștrii cu care a studiat se numără Arild Andersen și Sigi Busch). Piesele semnate de Weiner degajau un învăluitor parfum romantic, evocator al începuturilor sale muzicale din fertilul microcosm intelectual timișorean. Astfel, de exemplu, Flora Bossa se referea la localul omonim unde, în anii 1970, jazzmanul cânta împreună cu percuționistul Puba Hromadka & comp.; dar titlul conține și o ambiguitate pe gustul filo-brazilienilor, trimițând cu gândul la celebra vocalistă Flora Purim (mariată succesiv cu percuționiștii Dom Um Romao și Airto Moreira). Un blues de-a dreptul paradigmatic era dedicat unui vechi amic, piesa Home Again fusese creată special pentru reîntâlnirea cu publicul urbei natale (ocazie pentru autor de a sulbinia calitatea pianului pus la dispoziție de Filarmonica Banatul), iar splendida sa Colindă ne-a răscolit amintirile legate de albumul Spirale, pe care Weiner mai apucase să-l editeze la Electrecord acum vreo jumătate de secol, înainte de emigrarea spre Germania.

Pe același album, memorabilul fundal percusiv fusese configurat de Georg Puba Hromadka, invitat și el la festivalul despre care relatez aci. Expatriat asemenea lui Weiner în Germania, după 1990 jovialul muzician avea să contribuie decisiv la apariția „fenomenului Gărâna”: primele întâlniri jazzistice de pe Semenic s-au ținut în șura casei sale din Brebu Nou; în decurs de câțiva ani, festivalul avea să atingă faima mondială în spațiul mai cuprinzător al Poienii Lupului din Gărâna, grație implicării organizatorice a lui Marius Giura. Trupa condusă de Hromadka pe scena Filarmonicii din Timișoara i-a reunit pe remarcabilii instrumentiști Nicolas Simion/sax, Piotr Wojtasik/trompetă, Ion Vârlan/contrabas, plus invitatul special Paul Weiner. Revelația recitalului au constituit-o cele câteva piese în care bateristul și-a etalat potențialul componistic. Într-adevăr, temele create de el sunt inspirate, impetuoase, angulare, revizitând din perspectivă actuală vocabularul hard-bop; termenul de comparație proxim mi se pare a fi Horace Silver. Am sesizat, de asemenea, capacitatea bateristului-compozitor de a transcende soluțiile comode și de a-și organiza „blocurile tematice” în structuri complexe, pigmentate cu soluții neașteptate. Apropo: însăși utilizarea flautului de către Nicolas Simion, în una dintre piese, fu o supriză în sine; tot astfel, Paul Weiner ne-a dezvăluit fațete inedite ale pianisticii sale, pe care aș califica-o drept „un lirism de forță, cu efecte înduioșătoare”. La rândul său, prodigiosul muzician Nicolas Simion ne-a oferit patru piese proprii, acoperind un larg spectru estetic: Balcan Afro, Old Saga, Polish 3/4, Harmolodic Snowden (aceasta din urmă readucând în actualitate conceptul avangardist propus de Ornette Coleman odată cu mișcarea free jazz, juxatapus numelui unui personaj legat de epoca dependentă de internet în care trăim). Excelentă mi s-a părut și contribuția − discretă dar superprofesionistă − furnizată de contrabasistul basarabean Ion Vârlan la succesul Cvartetului Georg Puba Hromadka.

Cea mai longevivă formație a jazzului nostru actual − Bega Blues Band, fondată de părintele întregului festival, regretatul Bela Kamocsa − reușește să se reinventeze de la un an la altul. „Creierul” acestei ascensiuni valorice e basistul/violonistul Johnny Bota (totodată și directorul artistic al Galei de Blues Jazz Kamo). Alături de membrii fondatori Bota și Lică Dolga/baterie, grupul reunește interpreți ce îmbină talentul cu versatilitatea: Lucian Nagy − jonglând la o multitudine de instrumente de suflat (saxofoane, flaut, caval etc.), Toni Kühn − dezinvolt și persuasiv pe claviaturi, ghitară, melodica, Maria Chioran − o voce cu reală personalitate, Mircea Bunea − ghitarist jovial și expansiv. Programul a cuprins numeroase piese originale, relevând cu precădere aptitudinile componistice ale liderului, Johnny Bota. De data asta el ne-a prezentat și o piesă mai „intimă”, interpretând-o la ghitară-bas în duet cu bateristul Dolga. Varietatea repertorială a BBB se susține prin maturizarea deplină a ansamblului, susținută de flexibilitatea sporită a secției ritmice. Astfel, sunt bine puse în evidență solo-urile de imparabilă vitalitate ale lui Kühn și Nagy, unisoanele vocalistei cu saxofonul tenor, sau momentele quasi-hilare din compoziția lui Bunea Urma scapă turma (pe o temă amintind de iconoclastia lui Frank Zappa). Marele câștig al actualului stadiu în evoluția BBB constă în colaborarea cu un dezinvolt cvartet de coarde, alcătuit din junii instrumentiști ai Filarmonicii Banatul: Ștefan Colompar/vioara întâi, Carmen Paulescu/vioara a doua, Irina Vizir/violă, Sebastian Pascu/violoncel. Lor li se adaugă, ca invitat special, vibrafonistul Ovidiu Andris, cu o culoare timbrală inedită, demnă de a fi cultivată și pe viitor în muzica grupului BBB.

Cântăreața Teodora Enache a adus la Timișoara un proiect de anvergură, ce mobiliza muzicieni de sorginte cosmopolită: pianistul american Manu Koch, saxofonistul/flautistul basarabean Alexandru Arcuș, contrabasistul grec Apostolos Sideris, vocalista bucovineancă Ana-Cristina Leonte, ghitaristul tulcean Călin Grigoriu și percuționistul braziliano-israelian Joca Perpignan. Multe dintre piesele cântate de Teodora (adeseori în duet cu Ana-Cristina) fură extrase din ciclul compus de ea pe (pre)textele autorului libanez Khalil (Kahlil) Gibran, autorul faimoasei cărți intitulate Profetul (1923). Dimensiunea ecumenică a acestei operei și-a găsit o optimă reflectare în combinarea variilor fundaluri culturale din care proveneau interpreții. În recital au existat și evocări personalizate: de exemplu, confesiunile ex-profesoarei de matematici Teodora Enache, a cărei carieră jazzistică a început prin decizia abruptă de a abandona școala unde preda, la începutul anilor 1990, și de a se alătura muzicienilor grupați la Clubul Pod 16 din Timișoara (totul s-a petrecut într-o singură zi, la invitația telefonică a influentului jazzman Liviu Butoi). Vocalista − între timp cunoscută și pe plan internațional − și-a revelat firea sentimentală și prin două blues-uri dedicate memoriei lui Kamo: Stormy Monday, cu eficiente solo-uri de sax (Arcuș) și pian (Koch) și Blues de Timișoara, compus de Kamocsa ca o celebrare a eliberării de regimul totalitar, declanșată în decembrie 1989 în capitala Banatului.

Întrucât Gala Kamo fusese gândită, din principiu, și ca o platformă de promovare a jazzului din zona geografică europeană căreia îi aparține Banatul, am receptat cu satisfacție apariția grupului Jazz Kolective Beograd din Serbia. O notabilă inițiativă a bateristului de solidă reputație Miodrag Maljokovic: aceea de a se poziționa în postura unui „Art Blakey belgrădean” pentru noua generație de jazzmeni din țara vecină. Actualii săi jazz messengers sunt tinerii Kristijan Mlacak/sax, Dusan Saric/pian și Milan Pavkovic/contrabas. Cu toții sunt absolvenți de înalte studii muzicale, fie acasă, fie la Amsterdam sau Graz. Toți membrii cvartetului au colaborat, într-un fel sau altul, cu prestigiosul RTS Big Band, al Radioteleviziunii Sârbe. Prestația lor se caracterizează prin eleganță stilistică, circumscrisă reperelor post-bop. O trupă coerentă, practicând un jazz atletic, însă care știe să eludeze efuziunile gratuite. După modul lor de a se manifesta, cei patru belgrădeni se înfățișează ca un fel de gardieni ai „bunelor maniere”, presupuse de atașamentul necondiționat la valorile chintesențiale ale jazzului. Exemplare în acest sens sunt solo-urile dense și îndelungate (a la Sonny Rollins), cu modulații gentil controlate, interpretate la sax tenor de către Mlacak, dar și contribuțiile nu mai puțin consistente ale pianistului Saric și ale solidului tandem bas-baterie. Lăudabilă mi se pare atitudinea tinerilor conduși de septuagenarul Maljokovic, de continuare a vigurosului filon de jazz autentic, așa cum se configurase el în Iugoslavia dinaintea catastrofei belice de la finele secolului trecut.

Gala s-a încheiat cu un recital de zile mari al formației Nightlosers. Binecunoscută pentru maniera originală în care abordează blues-ul din unghiul folclorului (preponderent românesc), trupa condusă de vocalistul/ghitaristul Hanno Höfer a atins un nivel artistic ce o recomandă ca redutabil „bun de export”. Dar densitatea humorului și abundența aluziilor la ethos-ul autohton mă fac să cred că receptarea ideală a spectacolelor Nightlosers se poate întâmpla doar acasă. Evident, publicul internațional poate fi frapat de originalitatea prezenței scenice a lui Nucu Pandrea, cu ale sale intervenții la frunză, sau de efectele grotești obținute de către baterist din jucării în formă de porcușori. Dar când Hanno îl prezintă pe acesta cu sintagma „La porci − Claudiu Purcărin”, poanta e rezervată doar vorbitorilor de română. Am urmărit de la începturi evoluția muzicală a lui Höfer și a formației sale. Progresele înregistrate sunt uimitoare (dacă m-aș referi numai la deceniul scurs de la recitalul lor la Lisabona). Angrenajele bine rodate din interiorul septetului îl fac să sune ca o sinteză între o solidă trupă de blues și un dezinvolt taraf teleportat în era world music. Contribuțiile fiecărui component sunt valorizate plenar, iar interacțiunea dintre ei dă muzicii o strălucire aparte. Pasajele de virtuozitate instrumentală sunt dominate de „El” Lako Jimi/ghitară, violină, bouzouki. Fantezia sa improvizatorică e nesecată, iar frecvența imprimată staccato-urilor atinge vertijul. Acestui dinamism quasi-mediteranean − mixat cu energetismul și histrionismul bateristului − i se răspunde, complementar, cu o implicare flegmatic-transilvană din partea celorlalți instrumentiști: Grunzo Geza/keyboards, Lucian Pop/contrabas, Attila Peter/violă. Instrumentației de bază îi sunt adăugate picante ingrediente, precum sunetele obținute din washboard (scândura de spălat rufe), din cavaquinho (antecesorul micuței ghitare hawaiane ukulele), din păsărele de ceramică umplute cu lichid, sau imitațiile perfect credibile de orgă sau țambal sintetizate de keyboardist. Transferul dramaticului blues Hey Joe al lui Hendrix pe un fundal de țambal în stare de ebrietate e delectabil. Muzică și humor de maximă inventivitate! În consecință, cronicarul își deploră incapacitatea de a reda prin cuvinte forța de seducție a unui asemenea spectacol. Nu pot decât să vi-l recomand, spre a vă convinge singuri.

Din cele de mai sus reiese că Gala Kamo, organizată de Johnny Bota cu bonomia și competența ce-l caracterizează, a demonstrat un adevăr cam ignorat de majoritatea impresarilor noștri: se poate face un festival de jazz de calitate, chiar dacă majoritatea protagoniștilor sunt autohtoni, sau artiști români din diaspora. Deși evenimentul a durat numai două zile, am reușit ca în acest scurt interval să îmi revăd vechi și buni amici, fie din culise − Eugen Gondi, Florian Lungu, Marius Giura ș.a. −, fie din diverse sfere ale culturii, dar cu reală apetență pentru jazz și blues: Sorin Ciutacu − unul dintre fondatorii studiilor de olandeză din țara noastră; Ioan Băcălete − candidatul propus de mine la funcția de președinte al Federației Române de Jazz, la primele alegeri libere din 1990 (impunerea altui candidat, pe criterii extramanageriale, a dus la disoluția acelei structuri organizatorice incipiente); Sorina Ianovici-Jecza, lidera Fundației Triade și a impresionantei case-muzeu Peter Jecza din Timișoara; Robert Șerban − vitalistul poet, teleast și promotor cultural; Jenny Brăescu − cunoscuta coordonatoare a festivalurilor de jazz de la Brașov. Din punct de vedere jazzistic, Timișoara se dovedește a fi pe măsura titlului de Capitală Europeană a Culturii ce-i fu atribuit pentru anul 2021.

Virgil Mihaiu
4 ianuarie 2018