BONNIE TYLER sau cum un ţipăt poate schimba un destin

Bonnie Tyler născută Gaynor Hopkins la 5 mai 1951, în Ţara Galilor, nu ar fi devenit o galeză celebră ca şi cea cu un nume de familie asemănator, Mary Hopkin, arhicunoscută prin melodia "Those were the days", dacă cu ocazia unei operaţii de îndepărtare a unor noduli de pe corzile vocale nu ar fi "renăscut" cu acest timbru răguşit, inconfundabil.

În 1970, la vârsta de 19 ani, a participat la un concurs de talente şi culmea, cu melodia "Those were the days" a ocupat locul 2 câştigând 1 liră, după care a fost aleasă să cânte într-o formaţie împreună cu solistul Bobby Wayne, cunoscută sub numele de "Bobby Wayne & The Dixies". 2 ani mai târziu a înfiinţat propria formaţie "Imagination" şi a cântat cu ei în puburi şi cluburi, în sudul Ţării Galilor. Acesta a fost momentul în care a decis să-şi ia numele de scenă "Sherene Davis" (prenumele nepoatei sale favorite şi numele mătuşei sale favorite). În ciuda schimbării numelui, pentru familie şi prietenii a rămas Gaynor. La 4 iulie 1973 s-a căsătorit cu Robert Sullivan un agent imobiliar, managerul unui club de noapte din Swansea şi un judoka în echipa olimpică. În 1975 a fost descoperită de Roger Bell care i-a aranjat un contract cu casa de discuri RCA Records, înainte de a semna însă, i s-a cerut să-şi schimbe numele în Bonnie Tyler. În 1976 Bonnie a fost remarcată în "The Townsman Club" din Swansea de către echipa de compozitori şi producători Ronnie Scott şi Steve Wolfe, care i-au devenit manageri, compozitori şi producători. Bonnie a înregistrat melodia "My!My! Honeycoomb" care deşi nu a intrat în topuri, nu a trecut neobservată la staţiile locale de radio. A urmat primul succes de Top 10 "Lost in France" în 1976 şi primul album "The world starts tonight" în 1977. Următorul single din album "More than a lover" a intrat în UK Top 30, iar cel care a urmat, "Heaven", a intrat în Top 30 în Germania. În 1977, Bonnie a fost diagnosticată cu noduli pe corzile vocale şi a trebuit să fie supusă unei operaţii chirurgicale. După operaţie i s-a cerut, ca pentru a se vindecă, să nu vorbească timp de 6 săptămâni, dar într-un moment de furie a ţipat şi în acest fel vocea sa a căpătat aceea "răguşeala" care a făcut-o celebră. La început a crezut că acesta este sfârşitul carierei sale muzicale, dar spre surprinderea tuturor următorul single "It's a heartache" a făcut din ea un star internaţional. Melodia a ocupat locul 4 în UK; locul 3 în SUA şi locul 2 în Germania, ocupând locul 1 în top în tari ca şi Franţa şi Australia. Cel de al doilea album al ei, "Natural force", a fost "rebotezat" "It's a heartache" pentru piaţa din SUA şi a obţinut acolo Discul de Aur. Înainte de lansarea albumului "Natural Force" a participat la festivalul de muzică country de la Long Miles, alături de muzicieni ca Johnny Cash şi Kris Kristofferson, iar în 1978 a primit premiul Bravo Otto în Germania pentru succesul ei în Europa.

Bonnie a lansat 4 albume pentru RCA Records, între 1977 şi 1981, dar a devenit din ce în ce mai nemulţumită de managementul lui Scott şi Wolfe care încercau să facă din ea o cântăreaţă de pop-country. Când contractul cu RCA a expirat a semnat cu David Aspden Management sperând ca prin sprijinul compozitorului Jim Steinman (foarte familiar publicului ca şi compozitor al lui Meat Loaf), muzica ei să ia o turnura rock pe care şi-o dorea. A semnat cu Columbia Records în 1982 şi următorul album "Faster than the speed of night" a fost lansat în Europa, în primăvara anului 1983, care includea balada "Total eclipse of the heart" compusă de Steinman. Melodia a fost un hit mondial ocupând locul 1 în UK. Irlanda, Franta, Australia şi mai târziu în SUA, unde a rămas pe acest loc pentru 4 săptămâni. Revenirea ei în topul din SUA a venit într-un moment în care în Billboard Hot 100 erau aproape 1/3 melodii britanice, o situaţie care nu s-a mai întâmplat din anii '60, aşa numita perioadă British Invasion şi Beatlemania. "Faster than the speed of night" a intrat direct pe locul 1 în UK Albums Chart, devenind Top 5 seller în SUA şi Australia. Au urmat "A rockin' good way" duetul cu cântăreţul galez Shakin' Stevens (UK #5) şi "Holding out for a hero" pentru soundtrack-ul filmului "Footloose" (US Top 40 şi UK #2, în vara anului 1985), compoziţie Jim Steinman şi Dean Pitchford. Un alt moment al carierei sale evocat de artistă a fost colaborarea ei cu Dieter Bohlen la albumul "Bitterblue" primul album înregistrat la casa de discuri Hansa şi lansat în anul 1991, moment de cotitură, trecerea de la genul rock la un sound soft-pop. Albumul a fost de 4 ori album de platină în Norvegia, disc de platină în Austria şi disc de aur în Germania, Elveţia şi Suedia. Următorul disc anunţat de artistă va fi “Rocks & honey” un disc de country-rock.

Cred ca deja am spus prea multe şi ar fi cazul să ne întoarcem la oile noastre! Spectacolul a fost unul foarte plăcut, aceasta şi datorită prestaţiei excelente a formaţiei de acompaniament. Mi-au plăcut în mod deosebit cei 2 chitarişti: Matt Prior şi Keith Stack şi basistul Ed Poole, cel mai vechi colaborator al cântăreţei. Setlist-ul fost unul variat, alternând cu coveruri şi (super) hituri personale:

* Have You Ever Seen the Rain? (John Fogerty) - cover Creedence Clearwater Revival - din albumul "Faster than the speed of night" (1983);

* Hide Your Heart (melodie scrisă de chitaristul formaţiei Kiss - Paul Stanley pentru albumul “Crazy nights” din 1987, dar refuzat de formaţie) - din albumul "Hide your heart" aka "Notes from America" (1988);

* To Love Somebody (Barry & Robin Gibb) - cover Bee Gees - din albumul "Hide your heart" aka "Notes from America"(1988);

* Lost in France (Ronnie Scott - Steve Rolfe) din albumul "The world starts tonight"(1977);

* Under One Sky;

* It's a Heartache (Ronnie Scott - Steve Rolfe) din albumul "It's a heartache"(1978);

* Need your Love So Bad (Mertis John Jr - greşit atribuită fratelui sau mai celebru Little Willie John) - cover Fleetwood Mac - din albumul "Heart strings" (2003);

* Amazed (Marv Green - Aimee Mayo - Chris Lindsey) - cover al formaţiei de country Lonestar - din albumul "Heart strings"(2003);

* Straight From the Heart (Bryan Adams) - cover Bryan Adams - din albumul "Faster than the speed of night" (1983);

* Bitterblue (Howard Houston - producătorul acestei melodii pentru Bonnie) -din albumul "Bitterblue" (1991);

* Total Eclipse of the Heart (Jim Steinman) - din albumul "Faster than the speed of night" (1983);

* Faster Than the Speed of Night (Jim Steinman) - din albumul "Faster than the speed of night" (1983);

* Turtle Blues (Janis Joplin) - cover Janis Joplin din albumul "Hide your heart" aka "Notes from America" (1988);

* River Deep, Mountain High (Phil Spector - Jeff Barry - Ellie Greenwich) - cover Ike & Tina Turner;

* Simply the Best sau The best (Holly Knight - Mike Chapman) - original Bonnie Tyler (1988) din albumul "Hide your heart" şi nu Tina Turner (1991) aşa cum cred majoritatea iubitorilor de muzică!

* Holding Out For a Hero (Jim Steinman - Dean Pitchford) - din soundtrackul filmului Footloose (1984) înregistrată şi pe albumul "Secret dreams & forbidden fire" (1986).

Spectacolul a fost pigmentat de unele povestioare legate de Lost in France; To love somebody; de prima ei vizită în SUA; de întâlnirea cu Bryan Adams şi lansarea melodiei sale Straight from the heart; de Tina Turner; de paternitatea, mai corect maternitatea melodiei The best; de colaborarea cu Dieter Bohlen; de perioada Jim Steinman, chiar şi de botox, etc., relatate într-un limbaj simplu şi direct.

Concluzia: un concert agreabil!

Mircea Giurgiu
14 decembrie 2012

Foto: ALIN Craciun

Jan Akkerman - HARD ROCK CAFE ON FIRE (23 november 2012, Bucharest)*****

Îţi mulţumim Jan pentru cadoul pe care i l-ai făcut lui Bogdan* de ziua lui. O seară pe care nu o să o uite curând!

Jan Akkerman este unul din cei mai bine cotaţi chitarişti din lume. A activat alături de două formaţii celebre, din zona muzicii progresive şi jazz-rock, precum Focus şi Brainbox (împreună cu toboşarul Pierre van der Linden). A compus alături de organistul Thijs van Leer, celebra piesă Hocus Pocus, prezentă pe cel mai bun album Focus, Moving Waves (1971, Nr. 2 în UK, nr. 8 Billboard 200). În decursul carierei, Jan Akkerman a colaborat cu nume de prestigiu precum B.B. King, Charlie Byrd, Cozy Powell, Alan Price, Peter Banks, Phil Collins, Jack Bruce, Ice-T, Paco De Lucia, a lansat peste 20 albume solo, (cel mai bun album al său este Tabernakel, lansat în 1973) şi a primit distincţia Golden Harp, pentru întreaga activitate. Pofta continuă pentru improvizaţie, talentul şi fantezia sa, au creat şi creează încă, spectacole fascinante.

Perfect adevărat! Aseară am plecat cu un zâmbet mai larg decât al nemuritorului ...escu, împreună cu mulţi prieteni, fani devotaţi ai muzicii de calitate şi ai concertelor explozive, de mare senzaţie. Cu greu poţi descrie în cuvinte, reuşita live a unei seri de fuziune, pe care ne-au oferit-o cu atâta pasiune, Jan Akkerman şi al său band: Coen Molenaar de la clape, Wilbrand Meischke de la bas şi Marijn van den Berg de la tobe. Concertul face parte din turneul de promovare al celui mai nou album, Minor Details, epuizat la vânzare la sfărşitul concertului. Un public cald, mai atent ca niciodată la spectacolul de pe scenă, surprins de vârtoşenia plăsmuirilor chitaristice de reală originalitate. După părerea mea, spaţiul de club, poate oferi protagoniştilor de pe scenă şi publicului, un cadru mult mai adecvat decât, de exemplu, "celebra" Sală a Palatului. Un astfel de show produs în faţa unui public dedicat, este o mulţumire mai mare pentru organizatori şi sponsori. Într-adevăr, se poate obţine un căştig mai bun la o sală mai mare, dar beneficiul moral nu se poate cuantifica. Mai ales dacă vorbim de lansarea unei serii de spectacole dedicatei chitarei electrice...

Jan Akkerman este o legendă printre chitarişti. Noi, ascultătorii cei mai “vechi”, îl ştim încă din vremea în care cânta în grupul Brainbox şi apoi în Focus. Îl ştim şi din colaborările cu Kaz Lux şi din albumele înregistrate în nume propriu. Ce nu se ştie, de către toată lumea este că la vârsta de 5 ani, Jan, fiul unui comerciant de fier vechi, a luat primele lecţii de chitară şi la 13 ani avea deja înregistrat un single; că înainte de Brainbox a fost membru al formaţiilor Johnny and his Cellar Rockers şi The Hunters (cu care a înregistrat în 1966 un pop hit în Olanda "Russian Spy and I”). Pentru admiratorii lui, perioada Focus este totuşi cea mai importantă. Focus s-a născut din Thijs van Leer Trio la finele anului 1969, când Jan a fost cooptat. În această perioadă Focus a fost formaţia de acompaniament pentru producţia teatrală olandeză a muzicalului “Hair” (înregistrată pe disc în anul 1969). Au urmat anii de aur Focus, anii de rock progresiv, cu hiturile mondiale Hocus Pocus şi Sylvia, de pe cele 2 discuri de aur “Moving waves” şi “Focus III”. În 1973, cititorii revistei britanice Melody Maker l-au votat “Best Guitarist in The World”. Acest “rang” i-a permis să facă echipă cu producătorul de chitare Framus pentru a produce una din primele modele de “signature guitar”. În 1976 va părăsi grupul Focus pentru a se dedica carierei solo şi altor colaborări. Albumul conceptual “Eli” înregistrat cu Kaz Lux (vocal) a câştigat premiul Edison în Olanda pentru cel mai bun album al anului 1976. O scurtă reuniune a grupului Focus a avut loc în 1985 pentru mai multe concerte încheiate cu un album care nu “a lăsat urme”. Componenţa clasică Focus s-a reunit pentru ultima oară în 1990, pentru show-ul televizat “Goud van Oud” (Aur vechi). Dintre colaborările cu alţi muzicieni trebuie amintite albumele: Meditation (1977) cu Tony Scott; Aranjuez (1978) cu Claus Ogerman; Transparental (1980) cu Kaz Lux. Akkerman a fost un “session musician“ pentru Andre Hazes, o legendă a pop-ului olandez. Acum câţiva ani ascultam melodia “New York, New York” care începea cu: “New York, New York, a city so nice that you have to mention it twice”. Piesa Hocus Pocus se pare că a bătut New York, New York, pentru că a fost interpretată aseară de 3 ori, de fiecare dată cu o notă personală. A treia oară, după ce s-a rupt coarda Re, re-cuperată pentru re-memberul de colectors... Tot ceea ce a fost interpretat din catalogul Focus a prilejuit o plăcere imensă iubitorilor de rock progresiv. Ce păcat că nu am avut ocazia să-i vedem pe Focus live, măcar de am fi avut şansa să fim la Rainbow, când au înregistrat faimosul “Focus at The Rainbow”!

O seară perfectă, organizare fără reproş, care deschide "calea" seriei marilor chitarişti, încă ne-anunţaţi şi la care, spaţiul va deveni curând neîncăpător...

Până la următorul eveniment ce nu trebuie ratat, adică Mark Knopfler (chiar dacă, cronicile concertelor sale "de afară" nu sunt foarte elogioase...), alegeţi spre audiţie următoarele albume: Beth Hart - "Bang Bang Boom Boom", Paul Gilbert - "Vibrato", Steve Forbert - "Over With You", Albert Cummings - "No Regrets", Sonny Landreth - "Elemental Journey" şi Ilie STEPAN cu "Lumina", toate 2012.

Crăciun FERICIT!!!

Mircea Giurgiu şi Radu Lupaşcu
24 noiembrie 2012
Foto: Tudor Macovei
* - Bogdan Bonea

MACY GRAY vs. STEAUA-STUTTGART 

Toată săptămana am “pendulat” între a vedea la TV meciul Steaua -Stuttgart sau a merge la Sala Palatului la concertul Macy Gray. Încă nici acum nu ştiu de ce am ales a doua alternativă, dar un lucru este sigur, am făcut alegerea potrivită. Acasă, probabil nu aş fi rezistat mai mult de 3-0 pentru Stuttgart şi le-aş fi transmis "recunoştiinţa" mea neţărmurită fotbaliştilor bucureşteni.

Cel puţin concertul Macy Gray, chiar dacă nu a fost memorabil, a plăcut la marea majoritatea spectatorilor, privind atent reacţiile lor. Au cântat, au dansat, s-au bucurat. Macy Gray va rămâne pentru toţi cea care a cântat mult premiata melodie “I try” de pe nu mai puţin celebrul album “On how life is”. Din punctul meu de vedere Macy Gray nu a fost totuşi în forma perfectă. Deseori cele 2 “colege” din backing vocals – Shemika şi Maiya, i-au arătat, şi nu odată, cum trebuie să se cânte. Un concert de aproape 2 ore, cu multe piese inedite ca experiment muzical, coveruri diverse, interpretate cu foarte mult profesionalism de membrii trupei The Sex Fiends, prezentaţi de Macy ca: "cei mai buni muzicieni din lume". Vestimentaţia extravagantă a artistei, decorul retro şi muzica liberă au creat un spirit general de voioşie şi bună dispoziţie, care nu i-a lăsat să stea prea mult pe scaune pe mulţi dintre fanii săi. Să nu uităm că americanca de 45 de ani a lansat acum 11 ani Sexual Revolution, care a atras şi a cucerit mare parte din publicul care îi este fidel şi astăzi.

Surprinzătoare a fost pentru mine decizia cântăreţei de a nu cânta “Nothing else maters” (din ultimul ei album “Covered”) lăsându-i “secundei“ să ne delecteze cu coverul Metallica. Dar, a reuşit să mă ”atingă” când a cântat coverul melodiei Eurythmics “Here comes the rain again” cu o notă clară de originalitate. Aici am simţit că Macy ştie să cânte cu un feeling aparte. În concluzie consider că Macy a bucurat foarte multă lume şi pentru asta le mulţumim organizatorilor.

Poate şi mie mi-ar fi plăcut mai mult dacă în unele momente spectacolul nu ar fi avut o notă de “şuşă”. Nu sunt şi nu am fost niciodată partizanul unor “artificii” în numele “spectacolului” care nu au nimic de a face cu arta adevărată. Poate că din această cauză, Macy a primit rolul din ultimul ei film, "Paperboy", în detrimentul celebrei realizatoare TV, Oprah Winfrey.

Mircea Giurgiu
23 noiembrie 2012

foto: Tudor Macovei

Lista pieselor: Greates Show on Earth / Help Me / Psychopath / Here Comes the Rain / Kissed It / I Do / Mike and Reggie solo / Girls rap/ You & I / Tuesday Heartbreak / Smoke 2 joints / Nothing Else Matters / Sweet Baby / The Sellout / Let You Win / Happiness / Club Remix Band / Beauty in the World Bis: Zoux (piano solo) - Call me - Do sumthin - Caligula - I try - The Letter.

John Mayall, OBE^ - The Second Concert at Palace Hall (11 november 2012, Bucharest)****

"Ain’ t no brakeman in his train!"

Nu am văzut feţe triste, nici înainte de spectacol, cu atât mai mult după. Cam multă îmbulzeală pentru autografe şi poze. Security a venit totuşi la timp. Era cât p-aci să se dărâme standul lui "Scufiţa" care strângea de zor marfa nevândută pe holul Sălii Palatului. Toată lumea a plecat mulţumită cu autografe sau fără, după concertul lui Mayall care a durat o oră şi 40 de minute. Componenţa trupei sale, neschimbată de peste 3 ani de zile, îi cuprindea pe energicul Jay Davenport la tobe, (prea)tehnicul Greg Rzab la chitară bas şi texanul Rocky Athas la chitară electrică. John Mayall a cântat la muzicuţă şi clape, iar vocea a sunat incredibil de bine la cei 79 de ani, pe care-i va împlini peste fix 14 zile. "Jos pălăria în faţa acestui mare bluesman care ne-a dovedit încă o dată că vârsta fizică n-are nimic de-a face cu sufletul." Cei care deţin dvd-ul John Mayall Live on London 2011 (Private Stash Records) şi nu au fost la spectacol, îl pot asimila cu acesta, mai ales că setlistul a coincis* pe alocuri. O schimbare, doar "la faţă", nu în tehnică şi feeling, a fost a basistului, care a venit tuns scurt la Bucureşti, dar cu un întreg "arsenal" de sunete grave, iscusite şi ritmice, care sper că l-a convins pe boss-ul de la Dracula Bass (Sergiu Doru), aflat în primul rând, să aducă artişti şi din alte genuri muzicale, nu numai jazz. Despre open-actul concertului John Mayall - minirecitalul Tavitian - pot evidenţia prezenţa sa plină de umor şi trăire şi o completez cu remarca prietenului meu, Valentin Radu, autor a cătorva "note" din această recenzie, trecute pentru recunoaştere, între ghilimele: "Mi s-a părut nefiresc faptul că s-a adresat exclusiv în engleză unui public alcătuit (99,99%) din români". Era bine ca organizatorul acestui reuşit eveniment să fii ţinut cont de părerea mai multor fani de blues şi să fi ales pentru "încălzire" pe unul din muzicienii cu performanţă reală în zona blues-rock-ului românesc. Nume ca, George Baicea, Totu Rareş sau DOLE puteau fi cu mult mai potrivite şi ar fi atras mult mai mult public. Peste 2.000 de persoane au asistat la un show de zile mari. După micile probleme tehnice ale începutului, caracteristică a multor concerte de pe la noi, Mayall şi Bluesbreakerşii au dinamizat sala, oferindu-ne o variantă a celebrei "All your love", plină de prospeţime şi vitalitate. Un concert care s-a derulat pe coordonate de mult ştiute de cei prezenţi, dar uimiţi totuşi de vioiciunea şi dăruirea părintelui blues-ului britanic. Prin "mâna" sa au trecut Eric Clapton, Jack Bruce, Peter Green, John McVie, Mick Fleetwood, Mick Taylor, Don "Sugarcane" Harris, Harvey Mandel, Larry Taylor, Aynsley Dunbar, Hughie Flint, Jon Hiseman, Dick Heckstall-Smith, Andy Fraser, Johnny Almond, Walter Trout, Coco Montoya şi, senzaţia publicului din 2005, chitaristul Buddy Whittington. Această nouă componenţă, în care s-a realizat valorosul album "Tough", în 2009, nu a fost cu nimic mai prejos decât predecesorii din Bluesbreakers. Au dovedit-o rând pe rând, solo cu solo, fiecare membru, cu o menţiune specială pentru basist, a cărui performanţă artistică a depăşit-o pe cea a chitaristului, foarte valoros dealtfel, dar cu o prezenţă nejustificat de retrasă. Selecţia pieselor s-a potrivit cu un setlist de mare eveniment, astfel că, fiecare piesă a fost aleasă şi "aşezată", după părerea mea, mai bine decât pe dvd-ul mai sus amintit. Recomandat chiar de autor, site-ul propriu, www.johnmayall.com, vă invită să faceţi cunoştinţă cu unul dintre cei mai valoroşi exponenţi ai blues-ului alb britanic şi opera sa. Pentru cei nefamiliarizaţi, vă învit să alegeţi pentru audiţie, câteva din albumele sale de început, "Blues Breakers with Eric Clapton" din 1966, "Crusade" - 1966, "The Turning Point" - 1969, "Back to the Roots" - 1971, încheind cu "Spinning Coin" din 1995. Parafrazând caracterizarea din ultimul număr al revistei Blues Magazine (Classic Rock), unde este supranumit The man that saved the blues, putem remarca că blues-ul are grijă de cei care l-au salvat, le dă putere şi strălucire, sens şi durată. John Mayall care se apropie vertiginos de anii senectuţii, (ne) dovedeşte tuturor că (mai) este util, Nu neapărat celor din preajma sa, ci în special nouă spectatorilor, fanilor, muzicienilor şi mai ales copiilor şi nepoţilor. Este un exemplu de trăire şi simţire, pe care mulţi dintre cei care se încumetă azi să cânte blues-ul dau greş de la primele acorduri. Ei nu au înţeles că acesta se "prinde" în joc cu povestea şi nu cu tehnica, fie ea foarte bine stăpânită. Suntem de acord sau nu blues-ul va fi etern numai în stările emoţionale fireşti, simple şi fără fiţe. Avem vedete, nu spun Nu, care pot cânta blues, dar foarte puţini dintre ei transmit o stare emoţională reală şi "contagioasă" pentru public. "Pe lânga plopii fără soţ / Adesea am trecut; / Mă cunoşteau vecinii toţii / Tu nu m-ai cunoscut." Oare de ce? Era bine ca această legendă să fii pornit în turneu prin ţară, prin multe din acele locuri pe care le-au bătut de exemplu Ten Years After, acum un an... Era bine să fi avut un spaţiu de minim 1.500 - 2.000 locuri şi nu această sală în care nu poţi să stai suficient de bine aşezat, darămite să-ţi vină cheful să te "mişti". A fost bine că, totuşi organizatorii s-au gândit, să ofere spre vânzare câte o minisculă motivaţie bahică, aşa de vorbă şi bună re-vedere, cu mulţi dintre prietenii blues-ului şi ai noştri, pe care îi vedem din ce în ce mai rar pe la concerte, etc. Anotimpurile blues-ului aproape că au sucombat din cauza crizei politice, iar cluburile, şi acelea foarte puţine, cu concerte live, supravieţuiesc la limită. Un curent muzical de care mulţi şi-au bătut joc, fie că au încercat să facă ceva şi au făcut prost, fie că l-au ignorat pur şi simplu. Faţa modernă a blues-ului pe care încă nu o cunoaşteţi, aşteaptă undeva la porţile europei de est, ne-înghesuindu-se la "masa" prostului gust. Încercăm să ne păstrăm echilibrul şi vă mai spunem că acest reuşit concert a fost o bucurie şi un câştig sufletesc pentru mulţi aceia care zilnic se iau la trântă cu viaţa şi nu au parte de plăceri live... Pentru aceştia, acest concert a fost o binemeritată gură de oxigen, într-o lume muzicală plină de kitsch-uri şi vulgaritate. Există anul acesta o inflaţie de concerte, dar nu întotdeauna avem un sprijin moral, pentru a discerne neghina de grâu... Cultură muzicală nu prea se face la şcoală, ce să mai vorbim de radio sau TV. Interesul dictează. Strădania revistei virtuale Arta Sunetelor nu este în zadar. Prietenii, cititorii noştri, se bucură de obiectivitatea recenziilor, chiar dacă uneori suntem inevitabil marcaţi de subiectivism moral. Evenimentul John Mayall a fost evenimentul blues al anului 2012 şi sper că succesul acestuia justifică aducerea altor reprezentanţi ai unui gen aflat la originea multor stiluri de muzică. Până la următorul eveniment ce nu trebuie ratat, adică Jan Akkerman, avem câteva seri de blues la Big Mamou. Alegeţi una din seri când aveţi vreme, clubul şi blues-ul are nevoie de voi.

Lista pieselor:

1. Another man done gone* (Trad. Arr Mayall) – a apărut pe "Bluesbreakers with Eric Clapton" (1966)

2. Congo Square (Sonny Landreth) – "A sense of place" (1990)

3. All your love (Otis Rush) - "Bluesbreakers with Eric Clapton" (1966)

4. Nothing to do with love (Jerry Lynn Williams) - din albumul “Tough” (2009)

5. Parchman farm* (Mose Allison) - "Bluesbreakers with Eric Clapton" (1966)

6. Chicago line* (John Mayall) – de pe primul album "John Mayall plays John Mayall", recorded live at Klooks Kleek, 7 decembrie 1964 – lansat în 1965!

7. Stormy Monday blues (T.Bone Walker) – "Looking back" 1969

8. You know that you love me (but you never told me so)(Freddie King) "In the palace of the king" (2007)

9. Heartache – "John Mayall plays John Mayall" (1965)

10. The sum of something (Curtis Salgado) din albumul “Tough” (2009)

11. Room to move* (John Mayall) – din albumul "The turning point" (1969)

Encore

12. Hideaway* – Bluesbreakers with Eric Clapton incl. Peter Gunn theme

 

Radu Lupaşcu
15 noiembrie 2012

Foto: Tudor Macovei
Pictură de: Adrian Socaciu

OBE^- Officer of the Most Excellent Order of the British Empire din 2005.

THE PROGRESSIVE – ROCK DREAM TEAM – A DREAM CONCERT

Ne-am obişnuit cu termenul “Dream Team”, nume dat echipelor de baschet olimpice americane din anul 1992, echipe de vis, pe care le-ar dori orice naţiune.

Chiar şi animat de optimismul meu debordant, de factură populară, nu am crezut şi parcă nici acum nu îmi vine să cred ce am văzut şi ascultat pe 20 octombrie 2012 la "noul" club Chaos. M-am bucurat din tot sufletul de muzică, parcă desprinsă din alta lume, a unui cvartet care până acum (nu cu mult timp în urmă), îmi părea a fi doar virtual.

Portnoy, Sheehan, Sherinian şi Macalpine sunt fiecare în felul lor, vrăjitori ai intrumentului / instrumentelor, pe care le stăpânesc la perfecţiune.

Pe toţi i-am văzut separat în diverse proiecte, excepţionale fiecare dintre ele, dar nu puteam să-mi imaginez că ar putea să “trăiască” într-o simbioză atât de perfectă, ca un tot unitar, fără nici cea mai mică fisură.

Muzica lor a sunat ca o partitură extrem de elaborată, spre deliciul iubitorilor de progressive rock, care au plecat acasa pur şi simplu răvăşiţi.

Mă opresc aici pentru că oricât aş mai scrie, ar fi mult prea puţin.

Bravo celor care au făcut posibil concertul ! Vă rugăm continuaţi !

Mircea Giurgiu
29 octombrie 2012

foto: Tudor Macovei

MANOWAR: The Lord Of Steel over Europe

„The Lord Of Steel” este cea mai recentă realizare muzicală a trupei MANOWAR. Sub aspect tematic albumul merge de la motto-ul recurent “crede în tine însuţi” la piese centrate în jurul unui erou, ce au deschis drumul formaţiei spre lumea filmelor de acţiune (El Gringo se regăseşte pe genericul filmului cu acelaşi nume, cu Scott Adkins & Christian Slater, iar Expendable e inspirat de seria ce îl are ca protagonist pe Silvester Stallone), ajungând şi la subiecte explorate mai rar, precum cea din piesa Born In A Grave, care îşi găseşte doar o singură corespondenţă în creaţia trupei („Each Dawn I Die” de pe albumul „Hail To England” - 1984). Lansat vara acesta, mai întâi sub forma unei ediţii limitate, împreună cu Metal Hammer UK, The Lord Of Steel Hammer Edition s-a bucurat de aprecieri în lumea întreagă, atât din parte fanilor cât şi din partea presei de specialitate. Albumul a fost considerat: brutal şi de neoprit precum forţa metalului topit, „unul din cele mai puternice şi zdrobitoare albume metal lansate vreodată, cu un nivel al calităţii sunetului şi o precizie sonică ce depăşeşte aproape orice altceva disponibil pe piaţă în 2012” (Metal Hammer UK), „metal până la capăt. Uluitor prin putere şi claritate” (sputnikmusic.com, US) ori “cel mai bun album MANOWAR de la Kings Of Metal încoace” (strombringer.at, Austria). Aşteptarea din tabăra fanilor MANOWAR a devenit arzătoare odată cu anunţul că albumul va fi lansat într-o versiune de retail cu un mixaj nou, o masterizare diferită, multe alte aranjamente muzicale şi o piesă în primă audiţie. Faptul că lansarea avea să fie urmată de un turneu mondial cu 11 showuri în Europa şi 3 în Statele Unite a încins şi mai mult spiritele. Premisele favorabile pentru asaltul din această toamnă al trupei, asupra Europei şi Americii au fost astfel create. Turneul a început în Spania, iar aşteptarea războinicilor iberici a fost pe deplin răsplătită, când patru showuri MANOWAR au lovit cu puterea tunetului: Zaragoza (9 octombrie), La Coruna (11 octombrie), Barcelona (13 octombrie) şi Madrid (14 octombrie) au salutat The Lord Of Steel cu un răsunător strigăt de luptă. Pământul s-a cutremurat, pereţii s-au zguduit în fiecare din cele patru oraşe, iar MANOWAR a scris încă o pagină de istorie pe pământ spaniol, cu o prestaţie răsunătoare şi clară precum cristalul. Setlistul a inclus de la piese reper precum „Manowar”, „Kings Of Metal” sau „Warriors Of The World” la elemente prezente mai rar într-un show live, precum „Mountains”, toate prefect combinate cu nu mai puţin de 5 trackuri de pe noul album. Acestea din urmă au fost imediat adoptate de public, care le-a oferit statutul de „clasice în devenire” pe care îl merită, cântând fiecare cuvânt şi făcând headbanging fără reţineri, pe parcursul pieselor: „Hail, Kill And Die”, „Expendable”, „El Gringo”, „Manowarriors” şi „The Lord Of Steel”. Setlistul a fost identic pentru Madrid şi Barcelona, iar pentru celelalte oraşe au existat mici diferenţe. Publicul a primit, de fiecare dată un show de peste 2 ore. Parisul (16 octombrie) a fost următoarea oprire pe harta turneului. Şi după 10 ani de absenţă, regii metalului au oferit un spectacol zdrobitor, în atmosfera incendiară din clubul Trabendo care a fost sold out. Setlistul a inclus premiera live a piesei Touch The Sky, o piesă de pe noul album intens cerut şi aşteptat de fani. Trecuse puţin peste un an de când MANOWAR cântaseră ultima oară la Rodahal, în Kerkrade, dar publicul avea chef de metal şi i-a întâmpinat cu braţele deschise. Deja cuprinsă de vâltoarea turneului, trupa a zguduit din încheieturi locaţia, în faţa unui public ce a savurat fiecare moment. Apoi, a venit timpul ca Germania să se afle, pentru a doua oară în acest an, sub asediul MANOWAR. Aşteptarea războinicilor germani nu a fost lungă, pentru că MANOWAR a cântat la Dortmund chiar vara aceasta. Dar foamea lor pentru metal este de nestăvilit, iar oricine s-a apropiat pe 20 octombrie de Jahrhunderthal din Frankfurt a văzut acest lucru: parcul vast şi parcarea din faţa locaţiei au fost pline pe tot parcusul zilei cu fani devotaţi, muzica MANOWAR a răsunat din toate colţurile, în aşteptarea furtunii ce avea să se dezlănţuie. Când porţile s-au deschis sala s-a umplut, iar numele trupei a fost scandat încă înainte ca regii să ajungă pe scenă. Aşteptarea a atins punctul culminant când vocea profundă şi rezonantă a lui Orson Welles a rostit chemarea la luptă: “Ladies & gentlemen, from the United States of America all hail MANOWAR!.” Asemeni vântului ce devine un uragan, sunetul a izbucnit, mai tare ca oricând, însă cât se poate de limpede, iar 4 regi ai metalului au zguduit sala cu piesa “Manowar”, ce deschide fiecare show al lor. Incredibilul efect sonor atinge noi standarde graţie utilizării sistemului PA D.A.S. Audio,cel mai bun din lume pentru reproducerea sunetului live & „Destroyer of All Systems”, după cum anunţă, cu mândrie, Joey DeMaio.

Show-ul continuă, ca o dezlănţuire de tunete, piesă dup piesă: „Kill With Power,” apoi „Call To Arms” fac trecerea spre primul impact cu un track de pe noul album. Publicul se contopeşte cu „Hail, Kill And Die”, din piepturile celor prezenţi răsunând refrenul, ca un urlet sălbatic. Un moment de calm, prevestitor pentru încă o lovitură a furtunii, se aşterne odată cu soloul lui Karl Logan – „The Sun Of Death”. Cu o atitudine încrezătoare şi atingeri virtuoase, chitaristul îşi impresionează publicul şi zâmbeşte mulţumit de reacţiile acestuia. Bătălia se înteţeşte din nou, cu toată forţa, pereţii vibrează, iar pământul se cutremură când toţi spectatorii îşi unesc vocea într-o singură chemare şi cântă, cu pumnii încleştaţi în aer încă un imn nemuritor: „Brothers Of Metal”. Un moment de linişte acompaniază intro-ul lui Joey DeMaio, urmat de vocea incredibil de puternică a lui Eric Adams, care atacă, într-o tonalitate vibrantă, piesa „Mountains”, o raritate pentru urechile unui fan ce frecventează concertele MANOWAR. E un moment de mare intensitate emoţională, iar odată cu refrenul armata de “immortals” îşi face simţită prezenţa cu vigoare reînnoită. E timpul celei de a doua secvenţe de piese de pe noul album: acestea lovesc cu atâta forţă încât toată lumea cântă alături de trupă, iar headbangingul îşi păstrează intensitatea, astfel încât nimeni nu şi-ar da seama că „Expendable”, „El Gringo” & „Touch The Sky” au fost adăugate recent pe setlistul show-ului. “Outlaw” este o poveste răsunătoare din vestul sălbatic, unde “life is cheap and the bounty is high,” o poveste interpretată perfect de Eric Adams, care îşi păstrează vitalitatea de invidiat, abordarea vocală impecabilă şi buna dispoziţie contagioasă, pe toată durata showului. Urmează solo-ul lui Joey DeMaio. Cu o prezenţă magnetică, muzicianul se impune într-o manieră demnă de statutul său de rege al metalului. Un singur gest al mâinii e suficient ca publicul să strige “hail” cu sălbăticie. “The Sons of Odin” transferă publicul în Valhalla şi este urmată de lovitura dată de “Hand Of Doom.” Solo-ul de tobe al lui Donnie Hamzik este un alt moment introdus anul acesta în derularea showului. Solo-ul demonstrează că bateristul, care a făcut parte din line up-ul MANOWAR pe albumul de debut Battle Hymns (1982), este acum perfect integrat în componenţa trupei. Iar răspunsul fanilor demonstrează că ei îi acordă cu bucurie statutul de membru cu drepturi depline.

Joey DeMaio a revenit în centrul atenţiei pentru speech-ul său tradiţional, susţinut parţial în limba germană. Mesajul despre unitate şi loialitate a fost primit cu entuziasm de publicul înflăcărat. Alte două refrene clasice izbesc publicul cu forţa ciocanului lui Thor: “Fighting The World” şi “Kings of Metal”. Donnie Hamzik pare să degaje energie când loveşte tobele în timpul introului pentru „Fighting The World”. Iar când Joey DeMaio, Eric Adams şi Karl Logan se apropie, ţinându-se de umeri, de marginea scenei, cu aceiaşi sclipire neclintită în ochi, înţelegi într-o fracţiune de secundă că puterea şi unitatea sunt elementele ce generează forţa pentru lupta neîcetată. Extazul continuă cu o altă piesă simbol: „Kings Of Metal”. Mulţimea e dezlănţuită, mâinile sunt ridicate în aer, iar atunci când Eric cântă „other bands play” mii de voci răspund, cu zdrobitoarele cuvinte „Manowar kill”! Prin venele spectatorilor curge lavă topită, întreaga sală e un vulcan gata să erupă odată cu „Hail And Kill”. Intensitatea momentului e întregită de încă două piese noi: „Manowarriors” – imnul pentru fani de pe noul album şi „The Lord Of Steel” – piesa ce dă titlul materialului. Ambele sunt asimilate instantaneu de public. Urmează cuvintele „noapte bună, aţi fost extraordinari”, apoi un vuiet asurzitor cuprinde sala. Cei prezenţi pur şi simplu vor mai mult, mai mult metal, mai multă muzică, mai mult din tot ceea ce are de oferit trupa care i-a transformat în “Warriors Of The World.” Iar regii metalului revin, chiar cu această piesă, care înseamnă un nou punct de vârf în derularea serii. Mulţimea cântă, o singură voce, o singură suflare, o singură bătaie a inimii, Warriors Of The World United. Urmează lovitura finală de forţă şi glorie: „Black Wind Fire And Steel”.

Concertul se încheie în manieră rituală, fanii îşi încleştează mâinile în aer, formând the sign of the hammer, iar Joey DeMaio rupe, una câte una, corzile de pe bassul său ferindu-le apoi câtorva fani norocoşi, în inimile cărora seara va rămâne înscrisă cu litere de foc. Joey şi Karl fac o săritură, iar Eric încheie cu promisiunea metal: „ne vom întoarce”. Întunericul învăluie scena. Dar nimeni nu se clinteşte, iar mâinile rămân împreunate, în timpul outro-ului The Crown And The Ring. Transa se încheie când sala e din nou inundată în lumină. Fiecare din cei prezenţi începe să înţeleagă că a luat parte la scrierea unei pagini din istoria metalului, un moment pe care l-a împărtăşit cu semeni din întreaga lume. Republica Cehă a fost următoarea destinaţie pe itinerariul turneului The Lord Of Steel. Iar MANOWAR a făcut ţara să se cutremure de 3 ori, în Pardubice (23 octombrie, Praga (24 octombrie) şi Zlin (26 octombrie). Fanii din Praga şi Zlin au avut parte de câteva piese diferite în setlist: The Power, Sign Of The Hammer, Thunder in The Sky. În schimb, a lipsit “Outlaw”. Cele 6 pise de pe noul album au fost intacte şi au fost primite la fel de bine ca şi în cadrul celorlalte showuri. Finalul părţii europene a turneului a avut loc pe 3 noiembrie, la Moscova, în faţa unei mulţimi impresionante şi pasionale. Pentru toate showurile trupa a recurs la un aranjament nou şi inovator al scenei, cu ecrane pentru proiecţie, care îmbogăţesc reprezentaţiile cu o componentă vizuală. În partea europeană a turneului The Lord Of Steel World Tour – partea 1, Eric Adams, Joey DeMaio, Karl Logan şi Donnie Hamzik au afişat apetitul neîmblânzit de a oferi publicului „face melting metal”, îmbinat cu bucuria pură de a performa la cele mai înalte standarde, în tot ceea ce priveşte prestaţia, producţia şi calitatea sunetului. Ce mai poţi spune despre o trupă care se reinventează cu fiecare nou album, reuşind să îşi păstreze vigoarea şi spiritul care a animat-o încă de la primul pas? Poate doar că fanii din Statele Unite vor înfrunta The Lord Of Steel pe 23 noiembrie (Worcester, Ma), 24 noiembrie (Long Island, NY) & 25 noiembrie (Long Island, NY).

Recenzie şi fotografii primite de la Ruxia Sandru

(Phone: +40721824766; Yahoo Messenger & Skype: ruxxia)

Lord of the Dance

Acum câteva săptămâni am avut ocazia de a participa la spectacolul de dans irlandez “Lord of the Dance”. A fost un eveniment la care am dorit sa particip de ceva timp, în special pentru faptul că: ’la noi, mai rar’ astfel de stil de dans şi prezentare, ceea ce mi se pare şi normal, din moment ce este un stil creat de către cei de o anumită naţionalitate.

Spectacolul este produs de către Michael Flatley, dansator de origine irlandez-americană, pe muzica scrisă de către Ronan Hardiman. Iniţial, Flatley şi-a creat faima prin intermediul spectacolului Riverdance, la care însă a renunţat, în urma unui dezacord asupra modului de prezentare şi creativitate. În acest mod, în anul 1996, pe 27 iunie, Lord of the Dance îşi face debutul. Scenariul prezintă o luptă între bine şi rau, împreună cu o sub-temă între dragoste şi dorinţă. Personajele sunt bazate pe folclorul irlandez sau din sfera biblică. Pe 2 iulie 1996 dansul este filmat, iar în 1997 este prezentat la decernarea premiilor Oscar.

În momentul de faţă există două grupuri de dansatori ce susţin spectacole in America de Nord, Europa şi Asia. Flatley renunţă pentru o perioadă la rolul sau de lead dancer, însă revine pentru o perioadă în anul 2010, în ‘Return of Michael Flatley Tour’.

Evenimentul din România a avut loc în mai multe oraşe din ţară, cel la care am participat fiind cel din Bucureşti, de la Sala Palatului. Fiind o persoană ce a vizionat deja caseta din 1996, am fost nerăbdătoare să văd şi prezentarea live. Iniţial, am auzit că este o nouă formă a dansului, ca în timpul spectacolului să observ că, înafară de costume şi decor... nimic nu diferă. Sau prea puţin. Gesturile, mimica, chiar şi muzica mi s-au părut identice. Te face sa te gândeşti dacă Flatley şi-a pus dansatorii să memoreze fiecare detaliu de pe varianta filmată. Să nu înţelegeţi greşit, totul a reprezentat o experienţă plăcută!

Un detaliu ce l-am remarcat a fost lipsa spaţiului. O parte din artişti nu au avut loc pe scenă pentru prezentarea finală, sau uneori păreau că mai au puţin, puţin, până la margine. Înţeleg însă că nu există alte locaţii la fel de bune.

Cu toate acestea, mi-a făcut plăcere să văd dansurile impecabile. Performanţa a fost frumoasă, spectacolul de lumini a ajutat reprezentarea, la fel şi în cazul muzicii. Am fost încântată să văd familii cu cei mici şi aceştia urmărind şi ‘trăind’ spectacolul.

În incheiere putem spune că a fost cu adevărat un eveniment de care ne vom aminti cu plăcere şi îi vom duce dorul până când, organizatorii, îi vor aduce din nou pe scenele romaneşti.

Paris Raluca
29 octombrie 2012

Therion, la Bucureşti 2012, un spectacol adevărat! 

Celebra trupă suedeză de metal simfonic a încântat publicul pentru a treia oară la Bucureşti. Concertul a făcut parte din turneul european pentru aniversarea a 25 de ani de carieră, de promovare a albumului Les fleurs du mal, a cărui lansare a avut loc în septembrie 2012. Cele două trupe din deschidere, Antalgia, din Spania şi Elyose, din Franţa, au reuşit să anime şi să încâlzească publicul pentru Therion. La 21:30 au intrat pe scenă, frumoşi şi originali, însufleţind mulţimea, care a cântat împreună cu ei. A fost exploziv, au oferit un spectacol adevărat, nu numai prin prestaţia lor muzicală complexă, ci şi prin faptul că au fost actori pe scenă. Concertul a cuprins 20 de piese, câteva de pe noul album, primite bine şi mulţumind publicul, cât şi cele cunoscute şi iubite: "Son of the son", "Via nocturna", "The flight of the lord of files", "Lemuria", "Gothic Kabbalah", "The rise of Sodom and Gomorrah", "Rasputin", "Son of the staves of time", etc. La bis au încheiat cu "Megatherion", la cererea publicului. Membrii trupei au purtat de mai multe ori, pe parcursul concertului, steagul României primit de la un fan. Componenţa actuală: Christofer Johnsson (chitară), Nalle Pahlsson (bas), Johan Koleberg (tobe), Thomas Vikstrom (voce), Christian Vidal (chitară), Lori Lewis (voce).

Păreri din public: "sonorizarea a fost foarte bună, organizarea excelentă"; "muzică pură, muzică minunată ... nu toţi oamenii o înţeleg, dar povestea e acolo ..."; "interpretare deosebită, formaţia a dat totul pe scenă!"

Păreri de rău: pentru melodii necântate, cum ar fi: "Clavicula nox".

Regrete: că nu o să-i mai vedem pentru câţiva ani.

Cortul a fost plin, ca de obicei audienţa a cântat din tot sufletul, spectatori de toate vârstele. După două ore show-ul s-a terminat, iar fanii au plecat cu bucurie în suflet că au participat, încă o dată, la un spectacol magic. Multe mulţumiri pentru organizatori, pentru că ne-au oferit ocazia să-i mai vedem o dată!

Elena Iancu
20 octombrie 2012

O amprentă muzicală care nu se dezminte!

Aş putea spune că senzaţiile de anticipare şi de nerăbdare dinaintea unui concert mult aşteptat deja nu mai sunt un lucru nou pentru mine, dar aş minţi dacă aş afirma că m-am şi obişnuit cu ele, mai ales în cazuri cum a fost seara precedentă, în care mi-am simţit stomacul mai zdruncinat decăt de obicei şi emoţia cât pe ce să îmi iasă afară pe unde-o putea. Şi totuşi această stare este una din cele mai plăcute pe care le-aş putea trăi vreodată, pentru că ştiu că după asta are să urmeze o explozie muzicală din care nu voi mai ieşi până la sfârşit.

La Eric Sardinas însă este cu totul altceva. Din momentul în care am ajuns în Silver Church parcă totul s-a amplificat. Asta este a doua oară când îl voi vedea în concert, şi sper să nu fie ultima. Anticiparea este mult mai puternică. Dacă ultima dată nu am ştiut la ce să mă aştept, acum ştiu exact ce aş vrea să văd, şi anume un Eric fără barbă care să facă scena să se cutremure şi publicul să se umple de încântare pe ritmuri de blues si rock. Dar rămâne să văd.

Cu o întârziere de cam o jumătate de oră, intră trupa pe scenă în aplauzele publicului. Ochii sunt pe Eric în timp ce îşi ia chitara şi începe să cânte. Încă de la prima notă i se simte semnătura muzicală, şi mult aşteptatul show începe să curgă. Cu piese vechi şi noi, cu cover-uri şi cu o energie de neegalat, muzica este tot ceea ce contează în momentele astea.

Numai la sfârşit am stat să analizez concertul în sine, deoarece în timpul lui nu m-am abătut cu gândul mai departe de sunetele care se auzeau din amplificatoare. Dacă stau însă să mă gândesc, nu a fost totuşi tot ce aş fi vrut eu să fie, însă a adus şi câteva lucruri noi. Mai mult pe rock decât pe blues, a lăsat improvizaţia deoparte şi a preferat să cânte piesele fără nimic adăugat; focul de data trecuta (din 2009) nu a mai fost aprins şi de data aceasta, însă nu pot spune că aş fi dezamăgită de acest lucru, deoarece am venit mai mult pentru muzică decât pentru spectacol, şi pentru Eric, care, cu personalitatea lui uriaţă este un spectacol în sine.

Big Motor în schimb nu au fost aşa puternici ca altădată. Bateristul tânăr nu a prea ţinut pasul cu tot ceea ce se întâmplă (Chris Frazier), dar totuşi nu a fost chiar aşa de rău (se putea mai bine), iar bas-ul s-a auzit destul de frumos, şi solo-ul lui a fost foarte plăcut (Levell Price). Nu au fost cea mai bună echipă, dar au fost ok.

Deşi aşteptările mele de la Eric Sardinas and Big Motor au fost mai mari decât ceea ce s-a întâmplat de fapt pe scenă, nu pot să zic, în calitate de fan tânăr şi vechi, că am fost cu totul dezamăgită. Eric a rămas acelaşi, iar eu pentru el am venit.

Silvia Big
13 octombrie 2012

CONCERTUL IL DIVO– DIVIN!

… Cu aceste cuvinte au părăsit majoritatea spectatorilor Piaţa Constituţiei. Nu am să repet toată istoria “naşterii” Il Divo deoarece, pentru marea majoritatea iubitorilor de muzică este arhicunoscută şi s-a scris foarte mult despre acest subiect. Totuşi ca şi statistician de topuri nu pot să trec cu vederea clasările mai mult decât onorabile ale albumelor Il Divo:

Il Divo (2004): locul I în topurile din UK: Canada; Olanda; Argentina; Australia; Mexic; Finlanda; Suedia .

Ancora (2005): locul I în topurile din: UK; Australia; SUA; Canada; Noua Zeelanda; Spania; Portugalia; Finlanda; Suedia; Slovenia; Mexic; Columbia; Hong Kong; Taiwan.

The Christmas Collection (2005): locul I în topul din SUA (în 2005; 2006; 2009 !!!); Canada.

Siempre (2006): locul I în topurile din: UK; Canada; Olanda; Elvetia; Spania; Slovenia; Mexic; Hong Kong; Thailanda; Singapore; Coreea de Sud.

The promise (2008): locul I în topurile din: UK; SUA; Belgia.

Wicked game (2011) Deşi Urs declară: “Noi credem că este cel mai bun lucru pe care l-am făcut vreodată” albumul nu a ocupat nici un #1.

Din punctul meu de vedere explicaţia trebuie căutata în perioada de 3 ani scursă de la precedentul album, deşi calitativ şi ca structură acest album nu este mai prejos ca precedentele.

Stilul musical adoptat de catre Il Divo este numit de către specialisti “operatic pop”, un termen care defineşte atât apartenenţa muzicală a (majorităţii) membrilor cât şi genul muzical abordat. Melodiile lor sunt în marea majoritate a cazurilor “remodelări” ale unor melodii de succes, după cum se poate vedea din setlist. Din respect pentru compozitori am să le menţionez numele în dreptul fiecărei melodii. Titlurile trecute între paranteze sunt titlurile aşa cum apar în albumele Il Divo. Notele din partea dreaptă se referă la interpretarea originală cea mai cunoscută a melodiei sau la originalul ei.

Setlist:

TE AMARE (COME WHAT MAY) (D.Baerwald/K.Gilbert) - OST Moulin Rouge, originalul cu Nicole Kidman şi Ewan McGregor

DOV’E L’AMORE (Samuel Barber) Adagio for strings

ADAGIO (Tomaso Albinoni/Remo Giazotto) Adagio G minor

NELLA FANTASIA (C.Ferrau/E.Morricone) - OST The Mission

SI TU ME AMAS (J.Larossi/A.Romdhane/J.Reid/A.Q.Larossi) original Il Divo

DON’T CRY FOR ME ARGENTINA (A.L. Weber/T.Rice) - din musicalul Evita (1978), originalul cântat de Julie Covington pe albumul înregistrat în 1976, înainte de lansarea muzicalului în 1978. Elaine Paige a interpretat prima data melodia în musical (Original London Cast). Madonna a “refăcut-o” celebră prin interpretarea ei in filmul Evita (1996). Printre interpreţii acestei melodii îl putem numi şi pe Gheorghe Zamfir în “Magic of the Panpipes”.

EVERYTIME I LOOK AT YOU (A.Hill/J.Reid) Westlife

PASSERÀ (A.Baldi/G.Bigazzi/M.Falagiani) - Aleandro Baldi, melodia căştigătoare a Festivalului de la Sanremo 1994

UNCHAINED MELODY (SENZA CATENE) (A.North/H.Zaret) - The Righteous Brothers. Melodia a fost compusă în 1955 şi Alex North a folosit-o ca temă muzicală pentru filmul Unchained (de unde şi numele melodiei). Todd Duncan a cântat în film partitura vocală. Se cunosc sute de interpretari ale melodiei. Interpretări celebre ale melodiei aparţin lui: Les Baxter (versiune orchestrală) #1 USA; Al Hibbler #3 USA; Jimmy Young #1 în UK. Versiunea din iulie 1965 a duetului vocal The Righteous Brothers a (re)devenit un standard odată cu includerea acestei melodii în coloana sonoră a filmului Ghost (1990). După părerea mea interpretarea regretatului Bobby Hatfield din Righteous Brothers este magistrală şi nu va putea fi egalată niciodată. Curiozitatea este că Unchained melody a fost B-side pe un single în care A-side a fost Hung on you.

MY WAY (A MI MANERA)(P.Anka/J.Revaux/Thibault) – Frank Sinatra. Puţini ştiu că meritul lui Paul Anka este NUMAI de a fi scris versurile în limba engleză la melodia franceză ”Comme d’ habitude” compusă în 1967 de Claude Francois şi Jacques Revaux pe versurile lui Claude Francois şi Gilles Thibault, pe care Paul Anka a auzit-o în timpul unui concediu în Franţa. Evident şi Claude Francois a înregistrat “Comme d’habitude”, dar succesul a fost infinit mai mic ca cel al lui Frank Sinatra cu “My way”. Deseori My way este considerată ca melodia cu cele mai multe cover-uri din istorie.

Pauză

SENZA PAROLE (J.Elofson/P.Jordan-Patrikios/M.Marinangeli) - original Il Divo

WICKED GAME ( MELANCONIA)(C.Isaak) - Chris Isaak

LA VIDA SIN AMOR - original Il Divo (Il Divo/C.A.A.Gomez/D.Krueger/P.Magnusson/Pittis/M. Sagesse)

MAMA (S.Kotecha/J.Larossi/A.Rohmdhane) – original Il Divo
HALLELUJAH (ALELUYA)(L.Cohen) – Leonard Cohen

FRÈRE JACQUES cântec de leagăn francez

CRYIN’ (LLORANDO)(J.Melson/R.Orbison) - Roy Orbison

STAY (VEN A MI)(S.Fahey/J.Guiot/M.Levy) - Shakespears Sister

UNBREAK MY HEART (REGRESA A MI)(M.Flores/D.Warren) – Toni Braxton

POUR QUE TO M’AIMES ENCORE (J.J.Goldman/E.Benzi) – Celine Dion

SOMEWHERE (L.Bernstein/S.Sondheim) - din musicalul West Side Story. În premieră pe Broadway în 1957 interpretat de Reri Grist; în filmul realizat în 1961 interpreţi Richard Beymer şi Natalie Wood. În 1967 P.J.Proby a avut un mare succes cu versiunea sa dramatică.

Encore

TIME TO SAY GOODBYE (CON TE PARTIRO) – Andrea Bocelli (F.Peterson/L.Quarantotto/F.Sartori)

Marea majoritate a celor prezenţi sau a celor care au scris despre concertul Il Divo, au atribuit greşit melodia Adagio lui Samuel Barber (Adagio pentru coarde), deşi compoziţia aparţine italianului Tomaso Albinoni (Adagio in G minor) în schimb nimeni nu a menţionat că melodia Dov’e l’amore este o prelucrare după Samuel Butler. Sunt convins că “puriştii” vor comenta că melodiile: Unchained melody, Pour que je t’aimes encore, Hallelujah, Cryin’, nu pot fi interpretate mai bine decât cei care le-au făcut celebre, cu toate acestea interpretarea Il Divo aduce acel aer de “operatic pop” de care vorbeam anterior, care place unui public numeros. În concluzie a fost un concert extrem de agreabil, chiar şi cei care sunt pasionaţi de alte genuri muzicale, au trebuit să recunoască muzicalitatea deosebită şi stilul interpretativ al cvartetului vocal. Bravo Sebastien, Carlos, Urs şi David!

Mircea GIURGIU

SUMMER WELL FESTIVAL 2012

Una caldă, una rece

După o lună întreagă de publicitate, spoturi, reclame şi pamflete, a venit într-un final şi mult aşteptatul “Summer Well Festival 2012” (la cea de-a doua organizare), festival extins pe un întreg weekend ce poziţiona pe afişele sale nume precum: The Stone Roses, Hurts, Wolf Gang, The Vaccines, Patrick Wolf, Citizens!, Zulu Winter, The Asteroids Galaxy, Glasvegas şi The Big Pink. Desfăşurarea acestuia a avut loc pe Domeniul Ştirbey, în localitatea Buftea, într-un spatiu deschis.

Pe lângă numele care ar fi atras oricum un public mai mult decât decent, organizatorii au integrat un număr de activităţi la care puteai participa, în aşteptarea trupei preferate sau dacă mai doreai din când în când să te mai mişti pe domeniu. Cu ajutorul sponsorului official, Orange, au dat dovadă de o tendinţă vestică, plăcută, cu transport pus la dispoziţie (sau locuri de parcare pentru cei care au venit cu propriile autovehicule), consumaţie în baza unui sistem de jetoane în diferitele spaţii sau lounge-uri amenajate. Şi mai plăcută a fost surpriza, atunci când am fost întâmpinată cu o pelerină de ploaie, din cauză unor nori răzleţi, puşi pe harţă în dimineaţa lui 11 august. Am apreciat şi prezenţa ‘biscuiţilor’ de plastic care au prevenit afundarea noastră în noroiul deja format din prima zi.

Revenim totuţi la partea importantă, concertele. Fiecare artist a evoluat în jur de o oră, o oră şi 15 minute, lăsând o mică fereastră pentru următorul, pentru a-şi amenaja echipamentul şi şcena. Pauză bună şi pentru spectatori, nu pot spune nu. Capul de afiş al primei zile, Hurts, a avut o evoluţie foarte bună, fiind o plăcere să îi ascult live.

Pe de-altă parte, sistemul de sonorizare a fost extraordinar de bun … dacă îţi luai o marjă de spaţiu de câţiva metri buni de scenă şi boxele aferente. S-a simţit o diferenţă în volumul instrumentelor faţă de voce, aceasta fiind deseori acoperită. La fel şi în ceea ce priveşte jocul de lumini. Ca să vă fac să înţelegeţi, mi s-a oferit să cumpăr două pachete de ţigări la ofertă, în cadrul festivalului, cu un mic bonus: o pereche de ochelari. Nu sunt fumătoare, însă cred că ar fi fost o decizie înţeleaptă să le cumpăr, măcar pentru acei ochelari. Jocul de lumini a fost un pic ‘prea mult’, fiind uneori obligată să cobor privirea brusc, din cauza luminii puternice.

Prima zi pot spune că m-a încântat. Dar pe parcursul nopţii, acei nori răzleţi s-au luat la joacă şi au cam făcut ravagii pe domeniul Ştirbey. Atât de mult încât organizatorii au fost forţaţi să anuleze a doua zi. Acum … putem privi această problemă din două perspective:

Este de admirat că au ales siguranţa atât a artiştilor, cât şi a participanţilor. Din comunicatul de presă, emis în aceeaşi zi, se poate observa acest lucru:

“Ploaia de dinainte de festival şi mai ales din dimineaţa zilei de duminică au făcut ca pământul să se inunde, iar suprafaţa de sub scenă să devină nesigură. Unul dintre stâlpii scenei s-a înclinat şi montarea echipamentului pe scena festivalului ar fi devenit riscantă pentru public şi pentru artişti. Mai mult, în aceeaţi dimineaţă, tot din cauza pământului inundat, doi dintre copacii de lângă peluză au căzut, ridicând o dată în plus riscul prezenţei publicului în zona din faţa scenei. Deşi a fost o decizie greu de luat, pentru siguranţa publicului şi a artiştilor, reprezentanţii formaţiilor şi organizatorii au decis să anuleze concertele din cea de-a doua zi de festival.” (Orange.ro, 2012)

Nu cred că a fost atât de uşor să anulezi o zi completă şi cu promisiunea de a returna valoarea jetoanelor şi 50% din preţul biletelor.

Dar ... şi este un mare dar, în opinia mea ... cum de nu a fost luat în calculul managementului de risc a festivalului, elementul meteorologic. În condiţia în care, doreşti să susţii un eveniment în ‘aer liber’, pe un spaţiu verde, atât de mediatizat. Ok, în cazul în care a fost luat în calcul, dar totuşi ploaia care a fost mai mult decât se aştepta, nu pot înţelege de ce anunţul a fost făcut numai cu câteva minute înainte de deschiderea porţilor (orele 15). Am considerat, că, din nou, în cazul unui astfel de eveniment, cineva va monitoriza peste noapte domeniul şi se va găsi o soluţie pentru a continua ziua. Tind să cred că odată ce s-a observat că nu se poate face nimic cu scena existentă, se putea improviza un spaţiu nou, tot pe domeniu.

Totuşi rămâne ziua 1 şi câteva lecţii învăţate: festivalurile cu mai multe activităţi aferente prind din ce în ce mai mult, şi un festival pe un teren neamenajat nu este de recomandat …

Aşteptăm anul viitor!

Paris Raluca
16 august 2012

Marcel a făcut (în) praf Tuborg Greenfest 2012

Nu pot crede că sponsorul principal al acestei ediţii a Festivalului Rock The City a fost mulţumit! Pentru că te numeşti Greenfest şi nu DustFest. Al doilea festival al verii 2012 a fost un eşec din punct de vedere organizatoric şi toată lumea se întreabă de ce. Marcel şi DD puteau găsi un loc curat, (mai) ferit de soarele dogoritor pentru muzicieni şi pentru spectatori?! Da. Nu au existat coşuri de gunoi, toaletele vai de ele, numai ecologice nu sunt, iar jetonul..., se pare că ne va costa numai 6 lei, de acum încolo. Este scump, paharul de bere Tuborg draught este doar o "înghiţitură" de 33 ml şi restul spumă. Apa, care ne asigură la toţi supravieţuirea, în special în aceste zile caniculare, a devenit un lux, o speculaţie ordinară. "Masamusculară" repartizată cu securitatea evenimentului nu cunoştea regulile de acces ale presei, făcându-i să aştepte nejustificat de mult şi tratând publicul cu o superioritate zeflemitoare. Nu e prima oară, când la concertele rock, firmele de securitate au această purtare. Cred că lupta şi ura politică din Parlament se manifestă peste tot, în societatea românească. A dispărut bunul simţ şi vorba dulce. Muzica rock, aşa cum este prezentată în mass-media, la modul general, a devenit o paria a societăţii şi continuă să fie înghesuită în spaţiul underground, acolo unde a fost marginalizat, după 1989, jazz-ul, blues-ul şi muzica progresivă. Nici organizatorii acestui festival (de)numit Rock The City, nu sprijină cum se cuvine acest gen muzical. Trupele prezente în această ediţie au fost alese pe criterii iluzorii, făcând total sau parţial atractiv spectacolul oferit. Ziua şi mai ales ora de începere a unor trupe cu istorie grea în portofoliu au fost tratate cu superficialitate. Trupe ca Saxon sau Ugly Kid Joe au susţinut recitaluri de excepţie, dar au fost văzuţi doar de cei s-au încumetat să îndure căldura amiezii. Din păcate, foarte puţini. Cum desluşim acest mesaj? Aşa vor ei binele rock-ului, aşa fac propagandă? În schimb, au strecurat mişeleşte în ziua dedicată rock-ului românesc, o trupa germană de care nu a auzit nimeni. Head Liner-ul zilei de 29 iunie au fost vegetarienii Heaven Shall Burn, care au cântat fără prea mare succes muzical, dar cu un excedent de waţi caracteristic stilului death-thrash-metal, în contrast cu spiritul rock curat susţinut de trupele româneşti din deschidere, Old Green, Luna Amară, Timpuri Noi şi Celelalte Cuvinte. Pe Old Green nu am apucat să-i văd, datorită ze(l)ului "atroce" care m-a ţinut în loc 30 de minute la intrare dar, am prins o Luna Amară în zi bună. Un cer de soare plin, într-un pahar de pelin. Întodeauna mi-au plăcut aceşti băieţi, în special pentru atitudinea, spiritul viu al mesajului artistic şi prestaţia deosebit de convingătoare pentru orice fan al rock-ului de calitate. Sonorizarea cam fără vlagă dar corectă, a adus în "Oraş“ îndemnuri la trezire celor doritori să scape "Cenuşi de gri dorian spălate de ploi", pentru că "nu putem fi indifenţi", putem fi “dizidenţi“, "în tăcere şi glasul ce cere", “Salvaţi Roşia Montană"!

Timpuri Noi a urcat pe scenă într-o nouă formulă, un trio format din Dan Iliescu, Sabin Penea şi Felician Sfura. Dinamici de la prima piesă până la ultima, tehnici şi "vascularizaţi pe deplin", au oferit audienţei înfierbântate o retrospectivă de tip best of, a hiturilor de la începutul carierei Timpuri Noi, re-descoperind într-o manieră actuală, comunicativă, noua orientare proaspătă şi intensificată. "Te întrebi dacă vezi vreo schimbare" este o întrebare precisă, pe care aş adresa-o la modul general tuturor realizatorilor de emisiuni radio sau TV şi le-aş oferi Celelalte Cuvinte pentru demonstraţia vitalităţii rock-ului românesc ţinut la Mare distanţă de Marile scene. Călin Pop şi prietenii săi au demonstrat profesionalism şi dăruire, energie şi neastâmpăr viril, iar calitatea pieselor alese, pentru prea-scurtul recital a primit răspunsul la unison al publicului. "Aşa e viaţa mea“, “Neam blestemat“, “Zmeie“, “Se închid“, “Balanţa”, “Un sfârşit e un început“, “Iarbă prin păr” şi “Dacă vrei“. Un adevărat cap de afiş al primei zile de Rock The City. Ziua întâi s-a încheiat în zgomote asurzitoare, pe care le-am "ocolit" cu prudenţă, păstrându-ne energia pentru Zakk Wilde şi al său Black Label Society, marele concert al zilei de sâmbătă 30 iunie 2012. Refăcuţi după o vizită la frumoasa şi tainica mânăstire Ghighiu şi oxigenaţi de aerul atât de proaspăt al staţiunii Cheia, am descoperit energia unei mulţimi antrenate la orele amiezii de trupe valoroase, dar greşit "plasate" în desfăşurătorul zilei. "The Ghost of Rock Past", fost membru al trupei lui Ozzy, a intrat triumfător pe scenă, după ce în prealabil şi-a "marcat" teritoriul din găleata femeii de serviciu. Un recital foarte bun, rock şi heavy rock pur, fără efecte speciale sau pirotehnice, cu vocal bun, cu solouri zdravene, fapte ce m-au făcut să-l declar, cel mai reuşit moment al festivalului. Mi-ar fi plăcut să pot ajunge în Backstage să-l cunosc, dar informaţiile trebuie să le descoperiţi singuri, accesul presei fiind din ce în ce mai îngrădit. Lipsa conferinţelor de presă atât la OST FEST cât şi la ROCK THE CITY nu face decât să sporească neîncrederea în organizatori, majoritatea mass mediei reproducând fidel comunicatele şi recenziile concepute de organizatori. Uneori mult prea laudative şi părtinitoare, obiectivitatea fiind atributul independenţilor atât de indispensabili în spaţiul nostru muzical. Incursiune noastră de la Romexpo s-a încheiat cu Machine Head, o trupă din California cu instrumentişti valoroşi, cu sunet comun bun, dar "murdărit" de prea-desele atacuri guiţate ce-au condus grabnic audienţa spre porţile de ieşire.

Muzica rock nu este o muzică ruşinoasă, nu este ceva de temut în a fi prezentă la radio sau TV. Dacă ştii să o faci. Dacă o prezinţi ca o manifestare cu volum maximal, decibeli necontrolaţi şi destrăbălare bahică, atunci ea devine haotică şi este în defavoarea spiritului rock. În fapt, nu ii putem cere tinerei generaţii, să discearnă singuri cu ce să-şi umple i-podurile sau spaţiile hard-urilor. Dar le putem oferi o scară a valorilor coordonată şi argumentată serios, de fiecare radio şi televiziune în parte. Dar, totul este lăsat la voia întâmplării, majoritatea organizatorilor de concerte habar nu au despre conţinutul mesajului artistic al protagoniştilor din recital. A cui e vina?

Cea de-a treia zi a festivalului Tuborg Greenfest s-a încheiat cu mult aşteptatul Guns N' Roses, de vreo câţiva ani devenit Ghost N' Roses, mult trâmbiţatul recital de trei ore adunând peste 10 mii de fani, în colbul betonului măcinat al parcării Romexpo. Uriaşa scenă, creată parcă numai pentru showul americanilor a oferit un spectacol admirabil, dar nu neapărat şi muzical (scena a fost amplasată anul acesta mai bine, fără stâlp în faţă, 18 m înălţime, 25 m lăţime şi 22 m adâncime). Artificii, proiecţii, confetti, fum, pirotehnie, sunet foarte bun, etc. am avut şi ne-am bucurat. Din când în când, solo-urile celor trei chitarişti, aleşi să suplinească absenţa lui Slash, au marcat momente bune şi foarte bune (Richard Fortus). William Bruce Rose, Jr nu a întârziat decât o jumătate de oră, dar a cântat ca o "clonă" bună şi nu s-a împiedicat decât o dată. A preferat o ţinută mai sobră, de rocker bătrân, unduiala caracteristică ne(mai)fiind-i la îndemână. Camerele de filmat, au retransmis în general foarte bine, celor 2 ecrane de criză, detaliile video ale momentului, Axl nefiind niciodată "prins" cu chip şi fără pălărie. Numai bust. Bine şi aşa! La 50 de ani nu poate fi trecut pe linie moartă, chiar dacă spectrul timbrului s-a evaporat. Momentul Evanescence din deschiderea Guns a plăcut în mod deosebit, Amy Lee şi toboşarul Will Hunt fiind deliciul tuturor celor prezenţi. Vocea, pianul şi sensibilitatea interpretării, ne-au convins de valoarea trupei din Little Rock, Arkansas.

Sunt lucruri pe care am fost nevoit să le susţin (din nou!) cu tărie, pentru că trebuie, să fim cinstiţi cu noi înşine, să nu ne îmbătăm cu apă rece şi să progresăm. Avem un comportament latin de mămăligă şi nu am invăţat nimic din istorie. Iubim foarte mult muzica rock şi nu, grohăielile zgomotoase, iubim şi preţuim natura înconjurătoare şi credem în festivaluri care să susţină muzica rock de calitate şi în special, iubim muzica rock românească. Nu trebuie să alergăm după un căştig cu orice preţ, el întotdeauna ne va ajunge din urmă, dacă avem grijă de bunul-simţ datorat spectatorului, plătitor de bilet şi de bere nebotezată. Este un Modus Vivendi trainic, cu bătaie pe termen îndelungat. În concluzie, praf, drosophile melanogaster şi FOARTE MULŢI WAŢI de calitate, la Rock The City 2012.

Adevărul trece dincolo de timp!

Radu Lupaşcu
3 iulie 2012

Foto: Miluţă Flueraş, Ana-Maria Gavrilă, Tudor Macovei.

Fete, soare şi performanţă la OST FEST 2012

Fete frumoase, soare din abundenţă şi performanţe rock de anvergură, au fost cele trei caracteristici ale celei de-a treia ediţii a festivalului OST FEST. Au mai fost şi câteva negative ... printre cele mai deranjante fiind, jetoanele de şase lei, probele de sunet şi lipsa coşurilor de gunoi. Festivalul s-a bucurat de prezenţa unui număr foarte mare de fani, care şi-au susţinut idolii pe o căldură toridă, amplificată de reacţia asfaltulului sau betonului metropolei atât de prost rânduite... Un "panteon" al fotbalului au reuşit să construiască cu chiu cu vai, dar o sală propice concertelor, fie ele şi punk, nu s-au încumetat să facă.Motivele sunt jenante, intens susţinute de media, principalul nefiind spus niciodată. Incompetenţa, braţ la braţ cu incultura muzicală. Lipsa celor mai elementare cunoştinţe,a făcut ca bucureştenii să nu aibă nici măcar o sală nouă de 2.000 de locuri,aşa cum logic, ni s-ar cuveni. Iarbă verde, spaţii verzi, umbră şi aer curat, sunt lucruri după care nu mai visăm de mult în Bucureşti! Alergăm după ele, la sute de kilometri, pe şosele ceauşiste, cârpite din loc în loc după culoarea politică. Ce pot face aceşti organizatori mioritici? Se pot uni în vreo organizaţie sau forum decizional care să pretindă Primăriei Generale spaţii adecvate, sau continuă să-şi fure unul altuia "căciula" căutând profitul cu orice preţ? Întocmai ca muzicienii,care nu au ajuns la nicio înţelegere privind înfiinţarea sindicatuluilor, atât de indispensabil unei societăţi sănătoase. Probabil că numai atunci, vor înţelege cât de mult au fost furaţi, înşelati, marginalizaţi în noua rânduială a bravilor semizei.

Un festival rock, cu o doctrină bine stabilită, cu headlineri foarte buni şi cu "deschideri" româneşti de certă valoare. Nu întâmplător,vreau să încep cu METROCK, a cărui prestaţie de excepţie a convins reticenţa radioului rock, adică acolo unde nu au acces, deşiştiu să se facă foarte bine auziţi, sunt dinamici, tehnici şi cu spirit rock, clar şi bine definit. O revenire spectaculoasă, pe o scenă adevărată, în faţa unui public suficient de motivat să îndure căldura amiezii! Cristi Zăpadă nu s-a topit, George Pătrănoiu a demonstrat încă o dată că este cel mai bun chitarist de metal din România, iar secţia ritmică, Ovidiu Condrea şi Vlady Săteanu, au susţinut cu dominaţie, "cuvântul" rock-ului românesc, uitat prin mansardele caselor de discuri. Restul trupelor open act, nu au fost mai interesante decât gustul cărnaţilor subţiri de Carei, pentru care mulţi am părăsit "arena" înfierbântată "fire", "golden" sau "popular", la adăpostul răcorii berilor la dozator, atât de scumpe, dar atât de vitale. Prea mulţi nu au fost prinşi, nici în vraja frumoaselor "dansatoare" pierdute de Mötley Crüe pe scena Trooper-ilor, abonatul veşnic al marilor festivaluri.

Performanţa primei zile s-a numit Dimmu Borgir, grup cu o istorie şi o prezenţă rock halucinantă, un grup norvegian de metal-simfonic care poate ar fi primit nota 11, dacă ar fi cântat numai instrumental. Muzicienii cenuşii ai "Cetăţilor Întunecate" au creat dimensiuni noi rock-ului scandinav, încă de la începutul show-ului lor, atenţia tuturor celor prezenţi fiind captată ireversibil ... atât artistic cât şi vizual. Nici nu avem timp suficient de hidratare sau impresii şi, ne pomenim pe scenă cu americanii de la Mötley Crüe, aflaţi şi ei la prima înfiripare în mentalul prezentului de la Romexpo. Vorbitori de cinci, şase limbi s-au perindat pe lângă noi, arătându-ne mândri steagurile ţărilor lor, aşa cum şi noi facem când parcurgem mii de mile să-i vedem pe Roger Waters, Yes, Farlowe sau Black Country Communion... Muzica rock este un fenomen prost înţeles în România şi marginalizat. Organizatorii aduc cu miile spectatori rock la evenimentele lor, dar posturi de radio, reviste sau emisiuni TV (de specialitate), nu (prea) avem. Păi cum se cultivă cultura unui popor? Le e frică să nu-şi prindă urechile între machine head-uri? "Alegerile" maselor sunt croite după chipul şi asemănarea celor ce conduc. Adică zero. Diversitatea muzicală a producătorilor de evenimente s-a produs foarte târziu şi încă mai este destul loc, pentru opţiuni serioase muzicale de rafinament. De muzică progresivă, blues sau jazz, fug ca draculde tămâie. Dragele antene, mult studioase, care pe lângă faptul că au izbutit sa dărâme un regim mitocănesc, nu reuşesc să clădească nimic muzical, pentru că au alte interese, iar "sentimentele" patriotice le dezbat cu patos la miez de noapte.

Ziua întâi a festivalului OST FEST s-a încheiat cu o ploaie de fake blood spre deliciul spectatorilor înghesuiţi în primele rânduri să "absoarbă"amprenta unei seri frumoase şi a unui început bun de festival. Ingredientele unui spectacol fără cusur,cu lumini şi sunet perfect,cu Roller Coaster, cu majorete bine dotate, unduind-se americăneşte pe lângă chitara lui Mick Mars, falicul bas Nikki Sixx, microfonul lui Vince Neil şi "plăpândele"stick-uri ale lui Tommy Lee, au convins publicul sărevină a doua zi devreme, pentru un mult aşteptat show Manowar! Pregătirea a început, cum spuneam, cu un foarte bun recital Metrock, după care încântătoarea Maria Breon şi al său Hollyhell, au strâns întreg auditoriul prezent la acea oră, pentru un recital bun, curat, o reţetă de succes americană, cu voce feminină şi muzicieni abili, care nu a dat greş din '80 până-n prezent. Dar, micile probleme tehnice, ne-au adus (mai) repede pe scenă Europe, pentru care "Final Countdown" încă nu a început, aşa cum (poate) credeam ascultând dulcele glam-metal suedez. Am fredonat cu toţii "Carrie" şi am bifat, încă o mare trupă a anilor '80. Show-ul Manowar pregătit de Joey deMaio şi organizatori cu multe luni înainte, a avut toate ingredientele unui regal de metal: Sute de mii de waţi, lumini inteligente, show de scenă şi un triumfal Nessun Dorma, după care, pe acordurile Black Wind, Fire and Steel, spaţiul deasupra turnurilor gemene City Gate a fost acoperit de artificii policromice de mare efect, iar Joey DeMaio a rupt corzile basului său, dăruindu-le norocoşilor "Immortals" din primele rânduri. MANOWAR a cântat în faţa a peste 10.000 de fani la Romexpo, câte o piesă de pe fiecare din primele 9 albume ale sale, în ordinea cronologică. Pe lângă piesa “Manowar”, de pe albumul de debut Battle Hymns (1982), am ascultat pe rând Gates of Valhalla (Into Glory Ride - 1983), Sign Of The Hammer, Fighting The World şi Kings of Metal, fiecare de pe albumul cu acelaşi titlu, Metal Warriors (Triumph Of Steel - 1992), Brothers of Metal (Louder Than Hell - 1996) şi “Call To Arms”, de pe Warriors Of The World (2002). În semn de mulţumire pentru „sprijinul neîncetat” al fanilor, Joey DeMaio a menţionat că, 5.000 dintre cei prezenţi la show, vor primi gratis varianta digitală a noului album “The Lord Of Steel.”

Cea de-a treia zi a festivalului OST FEST a debutat răsunător cu Lake of Tears, neaşteptat de buni şi convingători sub soarele dogoritor! Cu un program bine ales, au reuşit să mulţumească fanii de prog, deopotrivă cu cei de heavymetal. Ajungem la WASP, a căror sunete, pierdute prin cortul Arenelor Romane acum 3 ani, le-am (re)descoperit, cu aceeaşi plăcere ca la 25 de ani. WASP sunt americani din LA, de pe aceaşi "stradă" muzicală cu Mötley Crüe, RATT sau Quiet Riot, iar shock-rock-ul lor a fost şi este un succes datorită elementelor adiţionale adăugate muzicii heavy: regie, costumaţie, texte şi pirotehnie. Blackie Lawless spunea: "dacă eşti de cinci ani în turneu, eşti un fenomen. Dacă îl ţii de zece ani, eşti dincolo de asta, iar dacă ai depăşit zece ani ... eşti o vacă sacră". Urmează marele recital al serii, Motörhead, împreună cu al său simbol, Lemmy Killminster, prestaţia grupului Megadeth fiind slabă atât ca vitalitate cât şi ca sunet şi imagine scenică. După cum bine vă daţi seama, crema pieselor trio-ului britanic a coincis cu dorinţele fanilor şi ale organizatorilor, care au asigurat show-ului un sunet foarte bun şi un regal de lumini, proprii spaţiului vital heavy. Setlist Motörhead: Bomber; Damage Case; I Know How to Die; Stay Clean; Metropolis; Over the Top; One Night Stand; The Thousand Names of God; The Chase Is Better Than the Catch; The One to Sing the Blues; Just 'Cos You Got the Power (incl Drum Solo); Going to Brazil; Killed by Death; Bis: Ace of Spades; Overkill.

Ar mai fi trebuit să scriu de latrinele publice. Dar nu am vrut să dăm un caracter politic. Presa a avut budă separată. Mai departe, într-un pavilion retras, cu aer condiţionat. Lucrurile astea nu se amestecă. Am fi vrut să vă oferim şi fotografii cu Mötley Crüe, dar găsiţi pe net destule,de la celelalte concerte. Dacă daţi şi peste Pamela din greşeală, Tommy Lee nu se supără, tocmai ce ne-a povestit ce făcea God Bless Ozzy Osbourne, când se dopa. Apropo', urmează al doilea festival de rock. Al treilea nu se pune.

Radu Lupaşcu
27 iunie 2012

Parafrază la ziua de mâine

Ne naştem aşa cum bunul Dumnezeu vrea! Daniel şi Emil nu au nici-o vină a talentului, ci numai a educaţiei. A fi educat, informat, motivat! Dă-le Doamne zile şi pregăteşte-ne pentru noul val al frumosului de sine. Acela pentru care nu plătim nimic pentru a-l descoperi lângă noi şi pentru care suntem datori cu generaţii, generaţii. “Poeziile sunt muşchii mei”.

De departe, dar consta(n)t (re)vin motive de mândrie naţională din oraşul de pe Bega. Aduc cu ei un vers şi-un cântec care vindecă prin mistuire pleava muzicii dimprejur. Dar cine să priceapă? Prea-ocupa(n)ţii zilei nesătui de sex şi imbecilitate diabolică. Născută sau făcută. Poate că, Acoustica - Monsters of folk nu e pentru toţi. Cei de azi. Dar cu siguranţă este pentru cei de mâine.

”Fie să renască numai cel ce har / are de-a renaşte, curăţit prin jar, / Din cenuşa-i proprie, / Şi din propriul scrum, / Astăzi ca şi mâine / pururi şi acum.” Acest foc sacru, din sufletul rocker-ului român, câteodată singur, câteodată împreună, de fiecare dată zburător, creează şi însufleţeşte, purtând pe note muzicale un singur dor. Pentru toţi. Şi de toţi. Jimi, SRV... Baicea Blues, alăltăieri doar în duo, a făcut să (ne) răsune multe din aceste refrene, într-o lume a celor cu carte, dintr-un univers bookfestan, prea umil pentru bogaţia cuvintelor, dar sublim pentru măreţia notelor. Un orizont şi o înălţime adecvat Mitic-ului, pentru care ne-am adus aminte de toate, ce-şi duce lupta Rockin’ by myself (re)scriind cu metafora condeiului dâmboviţean, motivele unei informări educaţionale pentru fiecare. Probabil purtate din gură în gură, dacă-nu fi vor citite atent şi responsabil, din cartea editurii Blumenthal.

O scriitură cu cântec care va dăinui.

Radu Lupaşcu

4 iunie 2012

Vali „Sir Blues” Răcilă la Iaşi

Intrarea în scenă

Când ne-am cunoscut, în toamna anului 1972, colegi de an şi de grupă la noua înfiinţata – şi grabnic desfiinţata ! – secţie de sociologie-psihologie a Universităţii ieşene, Vali nu era încă „Sir Blues”, ci doar Valerian Răcilă, un băiat simpatic din Vatra Dornei. Glumea mereu, fugea de la ore, dar spre Bucureşti, să vadă spectacolele de „Bulandra”, prilej cu care avea să se împrietenească cu Moţu Pittiş, ne cânta la chitară, mai ales pop-rock. Nu mai ştiu când a ajuns la blues, dar ştiu că în momentul acela ne-a cucerit pe toţi, un grup destul de numeros de studenţi şi studente, din toate cele trei grupe, care ne petreceam timpul liber împreună. Şi ştiam să ne facem timp liber, dacă acesta nu venea de la sine, după cum apreciam cum se cuvine nu doar cafeaua în picioare de la „Varice”, ci şi vodca venită de la mama ei, adică din URSS şi Polonia, ţări frăţeşti, care ştiau să dea o mână de ajutor bahic. Apreciam vodca şi în sesiune! După zilele petrecute cu ness, în apartamentul mătuşii sale, unde locuia şi unde ne adunam în şedinţe de învăţare în grup, seara târziu ne ajutam cu votcă, ca să şi dormim cât de cât. La terminarea facultăţii, Vali, care nu se omorâse, totuşi, excesiv cu şcoala, a primit repartiţie la o şcoala ajutătoare din judeţul Botoşani. L-a salvat de acolo, spre sfârşitul stagiului obligatoriu cine nici nu te aştepţi, „Cântarea României”! Un regizor de la teatrul din Botoşani l-a remarcat într-un spectacol de amatori şi l-a preluat ca actor, Vali autocalificându-se cumva în această meserie - ca şi în muzică de altfel! – , aş spune că „la locul de muncă”. L-am văzut de câteva ori, când teatrul venea în turneu la Iaşi, şi nu mi s-a părut un actor rău, nu sub nivelul absolvenţilor facultăţii de profil de atunci. A stat în teatru până la mijlocul anilor nouăzeci, cînd l-a părăsit la fel de intempestiv precum îl găsise, sau fusese găsit. A început o carieră de muzician independent, susţinînd concerte şi recitaluri în mai toată ţara, dar şi Belgia, Anglia, Austria, etc. Concerte de blues, desigur. La început, solo, doar cu chitara lui, de o bucată de timp în diverse combinaţii instrumentale. L-am ascultat de multe ori în privat, de câteva ori în public şi o dată în semi-public/ semi-privat! Ne-a cîntat nouă, colegilor de facultate, la aniversarea unui sfert de secol de la încheierea facultăţii, la „Clubul R.S.” din Iaşi. Dar cum am câteva bune zeci de piese cîntate de Vali fie în computer, fie pe CD-uri, îl pot asculta de câte ori am chef – şi am destul de des, blues-ul fiind muzica prin excelenţă care mă însoţeşte când scriu şi citesc, când navighez pe internet de asemenea.

Blues în „Groapa cu bere”

Concertul de vineri 11 mai a. c. din „Groapa cu bere” este cel de-al doilea susţinut de Vali „Sir Blues” Răcilă la Iaşi, după cel de la Sala „Phoenix”, de acum cîteva luni, pe care, din păcate, l-am ratat. Dar aşteptarea a fost răsplătită din plin! Adevărul este că Vali cel din înregistrări este bun, dar cel live e şi mai bun! A cântat 23 de piese din repertoriul tradiţional de blues, cărora a mai adăugat două, pentru că publicul – numeros pentru un gen de elită la noi şi, mai ales, foarte tânăr, atât de tânăr că făceam figură de „veteran”! – nu voia practic să-l lase să mai plece. După ce l-a aplaudat frenetic după fiecare piesă. N-o să dau toată lista de blues-uri cântate, desigur, dar măcar cîteva titluri de piese tot trebuie să dau, măcar să ne putem face cu toţii o idee. Mai precis că două treimi din piese au fost cântate în versiunile lor consacrate, o treime fiind, cu un termen tehnic, „aranjate” de Vali „Sir Blues” Răcilă. Până la urmă, voi cita toate tradiţionalele aranjate de muzicianul român: Two White Horses, Ain't Nobody's Business, Twenty One Below, Good Morning Little Schoolgirl, dar de un frumos aranjament s-a bucurat şi piesa Long Tall Mama Blues de Jimmy Rogers. Probabil cele mai multe piese, în afara celor tradiţionale, au fost cele preluate de la Robert Johnson, unul din preferaţii lui Vali, care se întîmplă să fie şi unul din preferaţii mei. Repertoriul executat, ca să spun aşa, a mai cuprins şi piese foarte cunoscute de Big Bill Broonzy, Reginald Hall (cumnatul lui Fats Domino, deacă îmi amintesc bine), Henry Thomas sau John Fogerty. L-am întrebat de ce nu „mi-a cântat” şi B.B. King şi mi-a promis că va face asta „data viitoare”. Sper sa fie repede, că de cuvînt se va ţine! Înaintea concertului a semnat autografe pe cel mai recent CD, difuzat de lanţul Cărtureşti, iar de la Iaşi nu s-a întors acasă, ci a plecat la Bucureşti, pentru o înregistrarea la TVR şi un concert. Păi, nu doar călătorului, ci şi bluesman-ului îi şase bine cu drumul!

Liviu Antonesei
14 mai 2012

BLACK COUNTRY COMMUNION, LIVE OVER EUROPE (2011)

Flerul producătorului Kevin Shirley n-a dat greş atunci când s-a hotărât să transforme un jam session Joe Bonamassa & Glenn Hughes într-un concept muzical stabil. Să pui pe picioare o formaţie care să-i cuprindă pe Glenn Hughes (bas, voce), Joe Bonamassa (chitară electrică, voce), Derek Sherinian (clape) şi Jason Bonham (tobe) - muzicieni cu solidă experienţă şi excepţională notorietate – presupunea un risc major care, în alte cazuri, a funcţionat distructiv. Ameninţarea majoră era aceea de a nu se putea – pe de o parte – crea un climat armonic al ego-urilor marilor artişti, iar – pe de altă parte – de a avea ca rezultat doar un conglomerat de virtuozităţi muzicale. Din fericire, lucrurile nu au stat aşa. Super-grupul anglo-american, după două albume de studio şi unul live, se pregăteşte să înregistreze al treilea album, dovedind publicului că are ceva de spus şi cuvântul comuniune de pe blazonul său nu e vorbă în vânt.

Live Over Europe e filmat în timpul turneului prin Germania, în vara lui 2011. Majoritatea pieselor sunt de pe primele două albume. Glenn Hughes e strălucitor, nu doar ca showman, ci şi ca songwriter. Alături de Bonamassa şi Shirley, reuşeşte să creeze cântece solid fundamentate melodic şi ritmic.Climatul BCC îi prieşte, iar creativitatea e la cote înalte. Potrivit producătorului, conceptul BCC e animat de ideea recreării unui Deep Purple al secolului XXI. Classic rock! “We’re a Rock & Roll band!” – afirmă Hughes. Intenţia vădită e aceea de a oferi ascultătorilor/privitorilor o imagine sonoră de energie rock pură. Scopul acesta e atins 100%. Partea frumoasă e că, dincolo de bazele clasice ale hard-rock-ului, proiectul BCC e agrementat din plin cu mirodenii de calitate, ieşite din background-ul muzical al membrilor grupului. Doar o ciorbă Deep Purple reîncălzită? Nicidecum! Conceptul BCC, a cărui soliditate e asigurată de virtuozitatea membrilor, are în filigran „citate” din muzica anilor ’70 sau ’80 , care oferă un „timbru” distinct grupului. Sista Jane (de pe albumul de debut) e un astfel de exemplu, cu aluzii la AC/DC, Guess Who, Who sau Free. Alte piese trimit la Dream Theater (Save Me) şi Yes (Crossfire), la Led Zeppelin (The Battle For Hadrian’s Wall, Song of Yesterday – ambele interpretate vocal de Bonamassa), la Hendrix (wah-wah-ul din Beggarman) sau la Dixie Dregs(The Outsider). Tonul fundamental e hard şi blues, dar citatele muzicale evocate mai sus, folosite cu gust, pe suprafeţe mici, dau, asemenea frecvenţelor armonice din sunet, culoarea specifică grupului. Riffurile de bas sunt rapide, energice (Black Country, I Can See Your Spirit, The Outsider), secţia ritmică ţesând un groove hipnotic care poate fi savurat cum trebuie doar în condiţii live. Bonamassa îl lasă pe Hughes în lumina reflectoarelor, dar, de câte ori intervine cu chitara, o face cu feeling profund, secondat de o grijă măiastră pentru tonul cel mai potrivit, catifelat sau agresiv, în funcţie de piesă. Baladele rock nu lipsesc (Faithless, Cold), dar nu aici e terenul în care excelează grupul, ci în piesele cu riffuri moderate sau rapide. O compoziţie briliantă e One Last Soul (favorita mea!), piesa care demonstrează clar zona dark a rockului marca BCC. Blues-ul, de câte ori e atacat de strunele lui Bonamassa, primeşte un aer proaspăt: The Ballad of John Henry (compoziţie Mississippi John Hurt) e un blues-rock atmosferic, câtă vreme The Great Divide e un blues-reggae cu glazură simfonică.

Ultima piesă filmată pe DVD e un hit mai vechi Deep Purple (perioada Coverdale / Hughes / Glover). Burn e interpretat în forţă, incandescent.

Echipamentul folosit (Hammond, Fender, Gibson , Marshall) consolidează aspectul classic al grupului, dar, aşa cum am spus deja, subtilităţile armonice şi dinamica agresivă a riffurilor trec dincolo de domeniul hard, către heavy şi prog. Există o permanentă luptă creativă între latura dark (Hughes) şi cea blue (Bonamassa) a concepţiei muzicale, în urma căreia publicul nu are decât de câştigat.

E de aşteptat cu maxim interes al treilea album al grupului, un grup mai degrabă imploziv decât exploziv, cu un uriaş potenţial creativ.

Gabriel Petric
2 mai 2012