Arta Sunetelor
Ten Years After la Iaşi- Un fotoreportaj de Liviu Antonesei Nu e uşor să asculţi TYA! Dacă îmi spunea cineva înainte de decembrie 1989, că fiica mea va lucra în Air Force şi că eu voi locui într-o bază militară americană din mijlocul Atlanticului, vreme de trei săptămîni, îi spuneam scurt că e nebun. Acelaşi calificativ l-aş fi aplicat şi celui care mi-ar fi spus că voi audia trupa Ten Years After deja faimoasă de vreo douăzeci de ani atunci, de la Woodstockul din 1969, pe scena Casei de Cultură a Studenţilor din Iaşi, unde până la revoluţie, apucasem să văd doar trupe româneşti, unele celebre precum Roşu şi Negru, Phoenix, Sfinx, altele pregătindu-se de afirmare prin participarea la festivalurile artei şi creaţiei studenţeşti. Dar, iată, asemenea lucruri neverosimile pînă în iarna lui 1989, au devenit posibile după aceea! Posibile, însă uneori cu peripeţii! Pentru că aş fi ratat acest concert fabulos dacă gazda mea, Radu Lupaşcu, după ce a participat pe 24 octombrie la concertul de la Bucureşti, nu m-ar fi somat să nu-l ratez pe cel de a doua zi de la Iaşi! Deşi sînt un om care încearcă să se informeze, habar nu aveam. Asta spune mai puţine despre mine şi mai multe despre organizare şi, mai ales, despre calitatea presei de informare locale.
Din fericire, a meritat efortul
Au început să mişte apoi şi restul sălii (foto 6), fie şi doar ridicîndu-se în picioare şi dansând pe loc. În final, cît era el de fotoreporter, n-a mai putut sta locului nici semnatarul acestor rînduri (foto 7), dar nici nu cred că altul în locul meu/lui ar fi rezistat. Nu aveai cum. Dacă închideai ochii, credeai că eşti forthy ears before la Woodstock! Acesta este primul lucru care te uimeşte – o trupă în care trei membri au aproape 70 de ani şi-a păstrat întreaga vivacitate, acelaşi elan şi aceeaşi pofta de a cânta după mai bine de patru decenii de la lansare! Ce să mai remarc? Poate faptul că noul chitarist, deşi mai june cu vreo trei decenii decât fondatorii parcă e de-acolo de la întemeiere. Sau excelentele „dueluri” între chitarişti (foto 8). De bună seamă că nu trebuie să trec sub tăcere solo-ul de baterie (foto 9, 10, 11). Beneficiind de prerogativele acreditării de presă, l-am ascultat/ privit de pe scenă. Au fost momente în care nu mai puteam vedea mîinile artistului. Pe viu, am mai văzut aşa ceva în concertul cu opera rock
Ploaia şi vîntul de Roşu şi Negru, în iarna anului 1970, pe scena Filarmonicii din Iaşi.
Din fericire, după ce publicul şi-a înroşit mâinile aplaudând şi a răguşit chemîndu-i înapoi,
„băieţii” de la Ten Years After au revenit pentru un bis (foto 13). Foto 1: Din motive obiective 27 octombrie 2011 Din culiseleunui festival: Dracula Bass Festival ediţiaI
Concurenţii care au trecut de preselecţie au fost: MihaiMoldoveanu (bas electric) – secţiunea Jazz – Blues (Deva), AlexandruKormos(bas electric) secţiunea pop - rock (Baia Mare), Alexandru AndreiDavidescu***(bas electric) - secţiunea jazz - blues - funk (Bucureşti), Iuliu-BogdanDiaconeasa*(bas electric) - Live Looping (Curtea de Argeş), MihaiDonos**(bas electric) - secţiunea jazz - blues - funk (Bucureşti) şi DanDamian(bas electric) - secţiunea jazz (Bucureşti). Lupta a fost strânsă, iar juriul a decis cu greu primele trei locuri. Premiile puse în joc de Proguitar, foarte bune pentru nivelul primei ediţii, au fost: Premiul I*: o chitară bass Squierby Fender Vintage Modified Precision Bass; Premiul II**: un amplificator de basFender Rumble 30; Premiul III***: un procesor de basDigiTech BP90. De monetarul organizării au fost responsabili, Rubin Meyer Doru & Trandafir SCA. Probabil că la anul, după reuşita acestui eveniment, sprijinul sponsorilor va aduce cel puţin unul din cei trei giganţi ai acestui dârz instrument. Mă refer la Miller - Clarke – Wooten. Ştiu că îi vreţi pe Avishai Cohen, Decebal Bădilă, Ioji Kappl, Dixie Krauser sau Tal Wilkenfeld. Mi se par foarte interesanţi Black Country Communion cu al său lider, Glenn Hughes (Trapeze, Deep Purple) şi desigur Geddy Lee şi grupul său, Rush. Dar, să nu ne facem speranţe mai mult decât putem trece criza băsesciană şi să amintim recitalurile extraordinare Acker – Leonte şi Cătălin Răsvan Band. Festivalul a început pe 1 octombrie la ora 19, cu recitalul concurenţilor rămaşi pentru competiţie finală, fiecare având 10 minute la dispoziţie pentru a convinge juriul. Prima zi s-a încheiat cu recitalul duo-uluiAna Cristina Leonte (voce) & Michael Acker (bass) după care a urmat un jam-session cu basiştii prezenţi şi toboşarul de serviciu, Nicu Georoiu. Fragedul duo, Ana Cristina - Mickael a cucerit rapid audienţa, foarte interesată de evenimentul găzduit de primitoare grădină a clubului din Calea Victoriei 120. Ana are o voce remarcabilă, naturală, neprelucrată încă, acompaniată de o chitară bas prezentă, inteligent echilibrată, duet ce va atrage atenţia caselor de discuri (sper!). Bass Jam Session, cum a fost numită improvizaţia colectivă din finalul primei seri, a confirmat alegerea câştigătorilor, rând pe rând aceştia schimbându-şi basul cu alţi participanţi din public sau chiar juriu (Florin Barbu). A doua zi a festivalului, a început cu festivitatea de premiere şi mini-recitalul câştigătorului la chitara oferită de sponsor. Un moment special prezentat elegant de Luca Dinulescu. Câştigătorul locului întâi a primit încă un premiu special, primul premiu Johnny Răducanu oferit, o frumoasă pălărie, în onoarea celui mai bun contrabasist român. Seara a continuat cu un recital instrumentalMiky Bass Trio, în care l-am admirat pe câştigătorul locului 2. Festivalul Dracula Bass s-a încheiat cu recitalul preşedintelui juriului,Cătălin Răsvan, împreună cu invitaţii săi, fiecare aleşi pentru câte o repriză de: blues cuRoxana Stroe, jazz cu Alex Man şi rock cu Adi Manolovici. O alegere inteligentă pentru a ilustra, cu partitură sau nu, importanţa şi aportul adus de acest instrument unui grup muzical. La tobe acelaşi Nicu Georoiu, care a primit şi un premiu special al juriului, pălăria lui Michael Jackson. Un final foarte bun cu trei chitarişti pe scenă, a încheiat o seară la fel de intens savurată ca precedenta. Am remarcat în acest festival, muzicieni foarte talentaţi, cu mult bun simţ, artistic şi de comportament, care au răbdare să-şi manifeste cu seriozitate pasiunea. Chiar dacă a fost considerat un eveniment de nişă, Dracula Bass a câştigat respect şi a făcut cinste unui nume de renume.
Foto 1: Dracula Bass 1 oct 2011 Green Hours Radu Lupaşcu Return to Forever IV The World Tour ( Olympia, Paris, 9 iulie 2011)***** RETURN TO FOREVER IV O seară memorabilă, de sâmbătă, în compania unui super-grup (cine zicea că a trecut vremea super-grupurilor?), ieşit din chiar promisiunea numelui său: Return to Forever. Formula actuală, a IV-a: Chick Corea, Stanley Clarke, Lenny White, Jean-Luc Ponty şi Frank Gambale. Nu mi-am imaginat că voi avea ocazia, în 2011, să plonjez în cel mai autentic spirit al jazz-rock-ului anilor '70. Din cele trei trupe care au pus bazele fusion-ului – Weather Report, Mahavishnu Orchestra şi Return to Forever -, ultima e în plin turneu, cu forţe creativ-interpretative nelimitate (nesperată revenire, mai ales după divergenţele dintre Chick Corea şi Stanley Clarke pe teme scientologice!). E adevărat că marii artişti ai perioadei de glorie a mişcării fusion sunt mai mult decât prezenţi în sălile de concert ale Parisului: John McLaughlin, cu 4th Dimension, la Casino de Paris, în 12 iulie; Wayne Shorter – alături de Herbie Hancock şi Marcus Miller -, tot la Olympia, în 18 iulie, aducând tribut lui Miles Davis. Dar revenirea pe scenă a unui grup de calibrul lui Return to Forever e ceva diferit şi chiar semnificativ. În timp ce membrii grupului intră în scenă, îmi trec rapid prin minte frânturi din istoria grupului sau din contextul muzical de la începutul deceniului 8: Bitches Brew (certificatul de naştere al jazz-rock-ului, la care a contribuit crema muzicienilor de avangardă ai acelor ani: Miles Davis, iniţiatorul, apoi Wayne Shorter, Joe Zawinul, John McLaughlin, Billy Cobham, Chick Corea, Lenny White ş.a.); Hot Rats şi King King – albumele lui Frank Zappa, cu participarea lui Jean-Luc Ponty; Enigmatic Ocean, al aceluiaşi violonist francez creativ; Hymn of the Seventh Galaxy, albumul Return to Forever din 1973, sau School Days, albumul solo al lui Stanley Clarke... Lumea fusion părea foarte mică. Mai devreme sau mai târziu, vârfurile muzicale se întâlneau. Dacă Stanley Clarke nu ar fi semnat contractul cu Return to Forever, John McLaughlin era hotărât să-l coopteze în formula Mahavishnu. Şi istoria lui Frank Gambale e interesantă. Imediat după sosirea din Australia, părintele sweep-picking-ului a cântat cu... Jean-Luc Ponty, în 1986, înainte de a-şi face un nume alături de Chick Corea Elektric Band. Altminteri, rămâne un subiect de dispută care e e formula de aur a Return to Forever: cu Bill Connors, Al Di Meola sau Frank Gambale?... Mă obişnuiesc greu cu look-ul acestor artişti de excepţie, care au creat istorie muzicală. Barba şi coafura afro-hendrixiană au dispărut la Clarke şi White. Gambale şi-a lăsat cioc şi poartă pălărie (e radical schimbat faţă de anii '80). Jean-Luc Ponty îşi păstrează mustaţa şi barba (ninse!), deşi în perioada Zappa ele nu existau. Gurul Chick Corea pare neschimbat.Toţi sunt joviali şi promit delicii artistice. Concertul se deschide cu Medieval Overture, ce cuprinde toate ingredientele Return to Forever: riff melodic, dezvoltare amplă, poli-armonii şi poli-ritmii, straturi simfonice. Riff-ul din Captain Señor Mouse e încredinţat strunelor electrice ale viorii lui Jean-Luc Ponty. Muzicianul francez e acasă la el (şi la propriu şi la figurat) şi improvizează cu eleganţă, naturaleţe şi precizie. Eminenţa cenuşie rămâne Chick Corea. Susţine întreg eşafodajul muzical, cu discreţie, dar fără a scăpa de sub control firul original muzical. Piesele permit, în mod natural, improvizaţii lungi de vioară, chitară sau bas. Dezvoltări fireşti ale riff-ului iniţial, cu “ieşiri în decor” controlate perfect de experienţa muzicienilor şi cu ocheade ironic-umoristice. Sorceress e dominată de elementul funky pe care vioara lui Ponty îl asezonează cu parfum de Mahavishnu. Dayride – al cărei riff pe ton de Fender Rhodes e catchy – are aceeaşi culoare muzicală. After the Cosmic Rain e o piesă solemnă, a cărei atmosferă e asigurată de sustain-ul chitarei lui Gambale. Sfârşitul e înluminat de soloul de contrabas al lui Stanley Clarke. Virtuozitate maximă, tehnică ireproşabilă, efecte percusive originale. E unul din momentele de maximă intensitate ale concertului. Faimosul basist a strălucit, de altfel, pe durata întregului concert, intervenţiile sale solistice fiind epustuflante (nu-mi vine alt cuvânt în minte, decât acest franţuzism preţios, care are ceva sinonime mai lumeşti: uimitor, nemaipomenit). E de remarcat şi colaborarea perfectă bas-tobe, Lenny White fiind, alături de Clarke, dar fără să ocupe prim-planul, responsabil de temelia ritmică a sofisticatei maşinării RTF. Câteva cuvinte despre echipamentul muzical: Chick Corea: Minimoog Voyager, Moog Little Phatty, Yamaha XF6, Grand Piano, Fender Rhodes. Jean-Luc Ponty: viori electrice Barcus-Berry şi Zeta. Stanley Clarke: Alembic. Lenny White: Innovation Drums. Frank Gambale: Carvin şi TC Electronic G Force. Potrivit teoriei că fanii oricum ştiu piesele, ele nu sunt prezentate. Cu o excepţie: Romantic Warrior, introdusă de Jean-Luc Ponty. Interpretată impecabil, cu improvizaţii de mare clasă executate de Jean-Luc Ponty (vioară), Stanley Clarke (contrabas) şi Frank Gambale (chitară electro-acustică), piesa e o realizare de excepţie a grupului, reprezentativă ( ca şi Medieval Overture şi Sorceress) pentru începutul perioadei Columbia Records (atenţie: cu ocazia turneului Return to Forever IV, cele trei albume înregistrate în 1976-1977 la Columbia au fost reeditate într-o casetă de lux!). N-a lipsit Spain (cu introducerea din Aranjuez, care dă un aer cabotin unei compoziţii de certă valoare...), unde Chick Corea a iniţiat, împreună cu publicul) un joc muzical de reproducere melodic-ritmică. Şi, dacă nu greşesc, s-a cântat şi Vulcan Worlds. Câteva piese aveau clar statut de medley şi, cu siguranţă, s-au strecurat şi nişte compoziţii Jean-Luc Ponty... Partea de bis a fost incandescentă. În special, piesa lui Stanley Clarke, School Days. Până şi Frank Gambale, care, în general, s-a menţinut într-o atentă concentrare asupra lick-urilor sale ultra-tehnice, a devenit dezinvolt, iniţiind chiar un citat din Led Zeppelin (riff-ul din Immigrant Song!). Finalul celor aproape trei ore (a existat un antract de 15 minite) a fost copleşitor, cu legendarii muzicieni dezlănţuiţi în magme muzicale şi pasaje de viteză executate la unison care au extaziat publicul (y compris moi!).
Return to Forever IV ne reaminteşte vara asta că jazz-rock-ul nu e ceva efemer, nici inocent. Ca să-l citez pe maestrul Frank Gambale: jazz-rock-ul este „rock power with jazz intelect”. O combinaţie periculoasă…
GABRIEL PETRIC Bon Jovi - Piaţa Constituţiei, Bucureşti, 10 iulie 2011 Am fost acolo
Nu o să scriu aici o recenzie a concertului în adevăratul sens al cuvântului. Vor fi doar nişte "da-uri" şi nişte "nu-uri", proprii şi personale. NU. Organizarea. Lăsată pe mâna românilor ca de obicei. Adică: o singură intrare pentru cinci zeci de mii de oameni. Mă rog, intrarea a fost cum a fost, dar ieşirea.... Locaţia. Mă rog aici există o scuză. Nu se poate altudeva pentru că nu există altundeva. Sfat. Musai, dar musai, dacă ajungeţi la vreun concert în Piaţa Constituţiei, luaţi-vă bilet la Golden Circle. Altfel aveţi două opţiuni în faţă. Ori se pierde sunetul până ajunge la dvs, ori se loveşte de Casa Poporului şi se întoarce peste voi sub formă de ecou. Şi atunci nu mai înţelegeţi nimic. Diamond Ring. Toată România de azi. Fiţoşii cu sau fără bani, maneliştii, piţipoancele. Ăştia chiar nu aveau nimic mai bun de făcut duminică seara? Foto-Video. Sunt curios care ar fi procentajul celor care ar mai fi venit la concert dacă s-ar fi interzis intrarea cu telefoane mobile şi aparate foto. Erau şi pe lângă mine câţiva cocalari şi câteva ţaţe cărora pur şi simplu nu le-a păsat de ce cântă oamenii ăia pe scenă. Cred că dacă i-aş fi întrebat nu ar fi ştiut să îmi răsoundă de ce sunt acolo. În schimb s-au fotografiat unul pe celălalt şi şi-au sunat şleahta de acasă, să asculte şi inculţii ăia Bon Jovi, dar mai ales să moară de ciudă. Meteo. Of Doamne! Mi s-au lipit toate alea, tricoul, chiloţii, adidaşii de asfalt. În noaptea de după aş fi putut să dorm lejer în bucătărie, cu un tub conectat direct la robinet. DA. Publicul. Impresionant. Toate vârstele, toate genurile. S-a cântat non stop. Putea foarte bine John Bon Jovi să plece. 50 de mii de oameni ar fi cântat în locul lui toate piesele alături de Ritchie şi trupa. Bon Jovi. Impresionant. Despre asta e vorba. Orice consideraţii şi păreri pro sau contra nu îşi au rostul. Au venit, au cântat, dar mai ales au făcut SPECTACOL. Fără fiţe, fumuri, aere sau cum vreţi să le spuneţi. ROCK! A părut atât de simplu să faci o treabă ca lumea, deşi pentru ei date fiind condiţiile meteo nu a fost tocmai aşa. Ovidiu Moldovan FOTO: Florin Vitzman CYNDI LAUPER LA OLYMPIA Aflu destul de târziu de popasul artistei la Paris şi, pe de o parte, mânat de dorinţa de a-mi îndulci sejurul parizian cu un Time after Time live, pe de altă parte, hăituit frumuşel de sfatul prietenului Radu Lupaşcu („Cyndi Lauper cu Charlie Musselwhite e un eveniment care nu trebuie ratat!”) – iau primul metrou către Operă. Faimoasa sală de concerte se vede de îndată ce ajungi în Place de l’Opéra, dar tot nu ajung la timp. Pierd cam un sfert din programul cântăreţei din deschidere, Madeleine Besson (e franţuzoaică, dar cântă în engleză! „Mademoiselle chante le blues”! ... O voce viguroasă). În schimb sunt mulţumit de fotoliul de la mezanin pe care-l ocup, pe mijlocul sălii. Cu legendara sală Olympia păţesc ce am păţit şi cu capodopera lui Brâncuşi, Sărutul, din cimitirul Montparnasse: mi se pare mult mai mică decât în fotografiile pe care le-am văzut! În jurul meu, un public aparent calm, îmbrăcat cuminte. Mă întreb unde sunt frizurile punk şi „adevăratele culori” ale anilor ’80! Poate nu le văd eu de aici, din balcon. Or fi acolo jos, în spaţiul “orchestrei”, unde publicul stă mai mult în picioare şi nu conteneşte a face fotografii sau a filma cu telefonul mobil… Deci vom revedea concertul pe...Youtube! Nimic nu s-a adeverit în legătură cu aşteptările mele (sala, publicul, preţul biletului), cu o excepţie: calitatea concertului! Cyndi Lauper a oferit o oră şi jumătate de muzică adevărată, alergând, dansând, glumind, dialogând cu publicul, dirijându-şi trupa, coborând în mijlocul fanilor. Ne-a dăruit, în spatele extrovertivităţii ei inimitabile, conturul ferm al unei intimităţi nobile, substanţiale. Aşa că gurile rele care croncănesc cum că artista americană e prăfuită şi fără vlagă ar trebui să-şi pună cenuşă în cap! Concertul are loc cu prilejul turneului de promovare a ultimului album, Memphis Blues (2010). Cotitura către blues a fost de bun augur pentru artistă: locul I în Billboard Blues Album Chart e recunoaşterea unei strategii muzicale înţelepte. De fapt, după o perioadă glorioasă de pop/new-wave, e o întoarcere la origini – atât muzicale, cât şi individuale (artista nu uită să ne spună că prima ei trupă muzicală era o Janis Joplin cover band). Fără multe vorbe şi după un ţipăt marca Lauper – „Let’s make some nooooise!” -, încep să curgă piesele albumului cel nou, al XI-lea din cariera sa: I’m Just Your Fool, Early in the Morning, Crossroads, Shattered Dreams (a lipsit, totuşi, Rollin’ & Tumblin’!). Bluesul o prinde de minune! Altminteri, e tot fiinţa cu aspect răzgâiat, ce ţopăie fără astâmpăr dintr-o parte în alta a scenei. Un drăcuşor îmbrăcat în piele bordo, care are privirea inocentă a Giuliettei Masina (da, actriţa din filmul lui Fellini, La Strada!) . Bluesul e complet filtrat de personalitatea sa artistică, unică, dar spiritul e acolo. După piesele de început, care cuceresc pe deplin publicul, îşi prezintă formaţia. Line up-ul e alcătuit din: Michael Toles – chitară, Archie „Hubbie” Turner – keyboard, Steve Gaboury – pian/keyboards, William Wittman – chitară bas, Steve Potts – tobe şi last but not least Charlie Musselwhite - harmonica master! – muzicuţă. La înregistrarea Memphis Blues-ului au participat, ca invitaţi, şi B.B. King, Allen Toussaint, Johnny Lang şi Ann Peebles. Pe scenă e adus un Appalachian dulcimer (un soi de ţiteră) şi avem parte de All Through the Night. Revine la blues, cu Lead Me On, iar apoi e rândul unui cover Marvin Gaye: What’s Goin’ On. Publicul e în delir în momentul când se cântă hituri mai vechi ca She Bop sau Goonies ‘R’ Good Enough şi Waiting for a Change of Heart. Se pare că prima parte s-a terminat, deoarece muzicienii părăsesc scena, iar tehnicienii adună ceva cabluri. Se aplaudă insistent, în picioare, iar ceea ce e previzibil se întâmplă: Cyndi Lauper se întoarce pentru a doua parte (bis?), pentru desert. E plină de vitalitate şi se vede că se simte minunat în faţa publicului cald de la Olympia. În buna ei dispoziţie, la Girls Just Want to Have Fun, o invită şi pe franţuzoaica Madeleine Besson (aceasta, vizibil emoţionată de ce i se întâmplă!). Cineva din public o roagă să cânte The World is Stone şi îndeplineşte dorinţa, a capella, până în momentul când îşi dă seama că nu ştie versurile până la capăt. Nu contează! Momentul are charm-ul său, iar „the show must go on”. Ultimele piese incendiază pur şi simplu sala. Ţitera apare din nou pe scenă şi primele măsuri creează rumoare : “Lying in my bed I hear the clock tick / And think of you”… Hitul Time after Time – compus de Rob Hyman şi Cyndi Lauper – umple spaţiul Olympiei (care începe să mi se pară mai mare!). Cyndi ne povesteşte, în felul ei aparte, „secrets stolen from deep inside”. Un cântec valoros, care-şi depăşeşte vârsta (anii ’80!). Nu degeaba a fost reluat de Miles Davis sau de Tuck and Patty. Totul se încheie cu True Colours, cântat împreună cu fanii care-l ştiu cap coadă. Încântată, cântăreaţa le oferă privilegiul de a încheia spectacolul. Ultimul vers al refrenului răsună solemn, interpretat doar de public: „like a rainbow”. Blândul şi măiestrul Charlie Musselwhite, de undeva din stânga scenei, a ţinut aprins spiritul Memphis Blues. Nu mai puţin captivante au fost intervenţiile sale pe hiturile mai vechi ale cântăreţei, care nu cer în aranjament muzicuţa. Rareori s-a avântat în dueturi, alături de chitaristul Michael Toles sau de artistă, în cea mai mare parte asigurând soundul blues, patronând cu generozitate o tradiţie esenţială (cu câteva zile înainte am cumpărat de la un buchinist cărticica lui Gérard Herzhaft, Le Blues; ultimul rând al cărţii are înscris numele lui Charlie Musselwhite!) Că e pop, new-wave, punk, music hall sau blues, Cyndi Lauper e ea însăşi în toate stilurile, fermecătoare şi profundă (n-ai zice!), time after time, reinventându-se pe sine. GABRIEL PETRIC Roger Waters The Wall Tour (Budapesta, 22 iunie 2011) ***** The Greatest Show on Earth Flying the Political flag: ”Roger is Anti-War. What the Fuck is Lady Gaga about?” O cronică a celui mai spectaculos concert de pe această planetă nu putea fi decât elogioasă. Pentru că a fost totul perfect! Aşa cum, poate, nu suntem obişnuiţi noi românii să primim de la organizatorii mi(ori)tici... Sunt obligat să precizez cu tărie acest lucru deoarece cu mici excepţii, concertele din Bucureşti nu reprezintă un eveniment muzical, un aşa numit show, pe care-l vedem şi auzim în condiţii din ce în ce mai bune pe DVD-uri sau Blu-ray-uri occidentale. Sunt simple concerte, modest organizate, slab sonorizate şi cu bilete foarte scumpe. Organizatorii nu se străduiesc să înveţe sau să aplice câte ceva din greşelile trecutului lor sau al altora din domeniu. Majoritatea s-au apucat de această afacere – pentru că dragii mei, aceasta este o afacere extrem de bănoasă - aşa cum s-au apucat şi majoritatea mogulilor caselor de discuri de la noi, aşa-zişi majorii de astăzi. Nici unii, nici alţii nu au treabă cu muzica sau evenimentul artistic în sine, ci doar cu profitul obţinut. Este un fel de bişniţă mioritică, cu copyright, la fel ca în cazul mogulilor din fotbal, unde plăcerea a dispărut aproape complet. Astfel încât, pot lăuda anul acesta, până acum, doar evenimentele Eddie „The Chief”Clearwater, „Smokin” Joe Kubek & Bnois King, Ali Campbell şi ... Alice Cooper. Da! Show-ul Roger Waters de la Budapesta a fost perfect! Am avut emoţii înainte şi după. Nu ne venea să credem că am asistat la un eveniment de excepţie! Perfect sonorizat şi fantastic interpretat! Aici m-am întâlnit cu foarte mulţi români - se părea că am acaparat sectoarele G, H, 207 şi un sfert din parter - sosiţi în capitala Ungariei să asiste la (re)construirea zidului de către Roger Waters şi echipa sa, pentru că toate drepturile sunt ale sale, inclusiv conceptul şi organizarea. A fost o simbioză desăvărşită între muzică, efecte vizuale, efecte pirotehnice, animaţii 3D şi păpuşi gonflabile ce simbolizau (perfect de actual!) indolenţa, preacurvia, alienarea, agresiunea, lăcomia, infatuarea, aroganţa. S-a scris destul de mult despre acest reper istoric al muzicii rock, unul din albumele clasice ale lumii moderne, de aceea, vreau să punctez efectul pe care l-a produs auditoriului moment cu moment şi motivul pentru care este puţin probabil să-l (re)vedem vreodată în România, o ţară care are imperios nevoie de acest simbol şi nu (de)clamarea comunismului... Cei care au înţeles acest mesaj încă din 1979, odată cu lansarea albumului “The Wall”, sau din primul turneu organizat între 7 februarie 1980 şi 17 iunie 1981, sunt primii fugiţi în Occident. Ceilalţi rămaşi acasă am luptat cu ce-am avut la îndemână, cu toate acele metehne ale Omului Nou născocit de societatea blamată de regimul actual şi upgradat de acelaşi. Om Nou, pe care sunt nevoit să-l condamn de fiecare dată când am ocazia, pentru că a adunat în caracterul lui toate acele defecte ale neamului, fie el românesc, maghiar, evreiesc, german, ţigănesc, turcesc sau rus şi le-a ridicat la rang de virtute. Zidul nu (mai) există fizic, el dăinuie practic între noi, ridicat şi susţinut de închipuiţii clasei noastre politice... La noi, din păcate sunt prea puţine excepţii pozitive! S-au aniversat 30 ani (plus doi) de la lansarea acestei opere monumentale, pe care ar trebui să o studiem la ora de muzică din clasa a şaptea, dar preşedinţilor noştri de după ’89, nu le-a fost dragă cultura muzicală, după cum bine nu au înţeles cultura în general. Sunteţi desigur, de acord cu mine că a fost şi este un fapt premeditat... Şi la acesta participă deopotrivă (cu sau fără voia lor) mogulii caselor de discuri, organizatorii de concerte, realizatorii de emisiuni radio şi TV şi oamenii lor de încredere, trepăduşii mioritici, fără de care Ceauşescu nu ajungea dictator. Rolul dictatorului în acest spectacol, pe care l-am savurat cu foarte mulţi prieteni la Budapesta, a fost asumat de Waters, ca erou principal al metaforii zidului. Totul se referă la izolare, abuz şi morală. Fapte din trecutul artistului străns-legate cu fapte din societatea în care trăim. Izolarea în spatele unui zid ca protecţie împotriva fanilor excentrici, izolare ca măsură de protecţie a informaţiei pentru lumea din estul Europei, faţă de tehnologie, izolare ca îngrădire a spiritului liber non-conformist, de morală, în fine, de frumuseţea artistică sau culturală. Abuz din partea profesorilor ultra-agresivi, abuz de violenţă, abuz de forţă de muncă, abuz de limbaj, abuz de libertate. Supraproducţie, sărăcie, mizerie. Waters, al cărui umor fin - "If that doesn't sound too narcissistic" – a interpretat piesa “Mother” împreună cu proiecţia unei imagini proprii din fostul turneul “The Wall”. Toate aceste moravuri sunt "bricks in the wall", care desparte personajul (Pink) de lumea exterioară. Un zid făurit de 14 tâmplari, din 424 cărămizi, lat de 70 m şi înalt de 11, dintr-o scenografie originală care a costat peste 15 milioane de dolari (faţă de aproape două cât a costat precedentul). Pe acest zid au fost proiectate imagini 3 D, reprezentând frământările tuturor celor care au simţit că se află în această postură de victimă. ”Goodbye Cruel World" este un rămas bun pentru toţi cei prezenţi în frumoasa sală de spectacole (de orice fel), László Papp Arena, cât şi pentru cei (A)vizaţi din preajmă, ogradă, judeţ, regiune, oraş‚ ţară, continent, galaxie... Am revenit din intermission, pauză în care am avut timp să facem orice am avut nevoi(e), graţie multiplelor puncte de desfacere băuturi, sandwichuri, covrigi sau alte mărfuri personalizate şi am asistat la eliberarea eroului nostru din spatele zidului împreună cu trupa sa de muzicieni profesionişti printre care vi-l amintim desigur pe celebrul Snowy White, eroul de la Hard Rock Cafe Bucharest, din martie anul trecut. ”Hey You!” Mesajul pacifist este mereu în actualitate, astfel că după atentatele de la New York sau Londra, războaiele fără sfărşit din Afganistan sau alte ţări arabe, lecţia de istorie se pare nu a fost învăţată, dar este posibil, nici bine predată. Cei mai mulţi, interpretează istoria după bunul lor plac şi astfel, ne aflăm mereu în situţia paradoxală că acelaşi lucru ni se întâmplă la nesfărşit. Este ca un perpetuum mobile, neînregistat la OSIM. Generaţii care îşi plâng eroii pe timp de pace şi care nu mai răbdare. Suntem într-o buclă a timpului. Pe zidul construit sunt proiectate fotografii ale celor morţi în diferite conflicte armate de pe glob. Ce pot înţelege din acest mesaj (in)competenţii producători ai caselor de discuri, ai organizatorilor de evenimente, realizatorii de la tembeliziuni sau de la radiourile comerciale unde curge muzică ca la robinet? Dar, cei din Parlament care umblă numai după simboluri falice de bogăţie pentru ei şi neamul lor? Ar trebui să dea de gândit acest mesaj! Nici dacă aveam o sală corespunzătoare, nu cred că puteam vedea acest eveniment la Bucureşti. Nu poţi pretinde ceea ce nu au, putere de discernământ. Şi când mă gândesc că în 1980, făceam armata undeva în lunca Râmnicului Sărat şi ascultam pentru prima oară acest cîntec, primit în dar de la transmisioniştii buzoieni... “But it was only fantasy. / The wall was too high,/ As you can see. / No matter how he tried,/ He could not break free. / And the worms ate into his brain.” Show-ul continuă cu apariţia chitariştilor Dave Killminster şi G. E. Smith, vizibili printr-o spărtură a zidului, prin care se aude imperativul “Is There Anybody Out There?”. Răspunsul „Nobody Home” este fredonat de captivul Pink aşezat confortabil în fotoliul din camera sa (o platformă din zid). Fiecare moment este emoţionant pe deplin. Urmează “Vera” şi „Bring the Boys Back Home” două piese care susţin cauza păcii, conform declaraţiei preşedintelui Dwight D. Eisenhower proiectate pe zid: “Every gun that is made, every warship launched, every rocket fired signifies, in the final sense, a theft from those who hunger and are not fed, those who are cold and are not clothed.” Punctul culminant (dezvăluit din păcate de youtube!) este “Comfortably Numb” aidoma originalului, magistral înterpretată de Robbie Wyckoff voce şi Kilminster Dave, chitară. Trupa îmbrăcată în costume naziste, deţine controlul Ciocanelor Morţii, iar „The Show Must Go On”. Un porc gonflabil lăsat liber deasupra spectatorilor ce poartă cu el emblemele despotismului, globalizării face deliciul audienţei. Rând pe rând sunt dezavuate însemnele fasciste, comuniste, religioase, precum si cele reprezentând simbolurile puterii banului, dolar, euro, liră sterlină, Shell, Oil, Mercedes, etc. Spectatorii sunt revoltaţi şi indignaţi. O rafală de armă automată, îi reduce la tăcere. Urmează procesul. Spectacolul animat “The Trial” agită publicul. Oribila poveste a putregaiului omenesc iese la suprafaţă. ”Crazy,Over the rainbow, I am crazy, / Bars in the window./ There must have been a door there in the wall when / I came in. / (Crazy, over the rainbow, he is crazy)”. Mulţimea din sală scandează revoltată “Tear down the Wall”, drept care zidul se dărâmă, iar din spatele său apare trupa ce cântă piesa „Outside the Wall”, într-o variantă acustică. Waters îşi prezintă membrii trupei (singura mea nedumerire, de ce nu există nici măcar la background vocals, vreun nume feminin), iar spectatorii aplaudă bucuroşi şi uimiţi de prăbuşirea unui simbol machiavelic, sistem asupritor, spirit al răului. Un show ambiţios incredibil de bine realizat, pe care îl vom (re)vedea pe dvd. Acesta probabil va fi filmat la Atena pe 8 sau 9 iulie anul acesta. Vor fi în total 68 de concerte minunate pe bătrânul continent susţinute numai în săli de spectacol, după care turneul va continua anul viitor în Australia şi Noua Zeelandă (5). Turneul a început anul trecut în 15 septembrie 2010 în Canada, a continuat în USA şi s-a încheiat în Mexic pe 21 decembrie 2010, în total 56 spectacole. Roger Waters deţine drepturile pentru albumul dublu “The Wall”, din care a câştigat nu mai puţin de 30 milioane de dolari. El are intenţia de a crea o nouă versiune la “The Wall” pentru a realiza o comedie muzicală pe Broadway. Pentru o noapte doar, la Londra, pe O2 Arena, în ziua de 12 mai 2011, a fost invitat fostul coleg de trupă - şi fostul inamic - David Gilmour, chitaristul şi vocalistul trupei Pink Floyd (împreună cu Nick Mason la tamburină).Gilmour a cântat la fel ca în primul turneu, din anul 1980 comfortabil amorţit, pe partea de sus a construit în timpul spectacolului. David Gilmour împreună cu Nick Mason deţine drepturile numelui Pink Floyd şi poate decide noua regrupare cu Waters. Roger Waters a mulţumit publicului, din care am făcut şi noi* parte, fericiţi că am asistat la cel mai frumos show de pe această planetă. Probabil următorul va fi al trupei Rush sau cine ştie... David Gilmour. Un turneu faraonic cu 24 camioane, cu 116 tehnicieni, 15 super-proiectoare HD, acelaşi designer Mark Fisher, animaţia lui Gerald Scarfe şi acelaşi creator, Roger Waters. Un regal de muzică, un rock-theater, cu lumini, sunet curat, show multimedia, dezastre aviatice, efecte pirotehnice impresionabile, imagini 3D, simboluri speciale gonflabile, spectatori fascinaţi, acestea au fost şi sunt încă câteva date de parcurs, mai este The Wall Tour din 2012, sper, nu şi ultimul pentru Roger Waters, fost basist şi geniu creativ al trupei Pink Floyd. „There is another WALL between US and the reality of OUR lives. This WALL is called THE MEDIA. This WALL is a tool that is used to divert US from inconvenient truths.” ne destăinuie, Roger Waters. Radu Lupaşcu
*Florentina L., Relu C., Mircea G., Cristina M., Bogdan M., Bogdan E., Ildiko B., Constantin U., Alin D., Adi V., Vali V., Angel B., Ivan G., Radu B., Florina I., Lucu M., Theodor B., Gigi B., Vasile M., Sanda P., Vali P., Cristina P, Sasha P., Aurel G., ş.a.
Lista pieselor:
Intermission
Trupa: Drums: Graham Broad Guitars: Dave Kilminster; G.E. Smith; Snowy White Keyboards: Jon Carin; Harry Waters (fiul lui Roger) Lead Vocals: Robbie Wyckoff Backing Vocals: Jon Joyce; Mark Lennon; Michael Lennon; Kipp Lennon. |
|
Reproducerea textelor fara aprobarea autorilor este interzisa.
Articolele si fotografiile sunt protejate de legea Dreptului de autor (Legea nr 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe)
|
Între timp, 
deschidere: sale e neîncălzită, iar în ce priveşte renovarea şi reamenajarea nu s-a petrecut
nimic în ultimii douăzeci de ani. Or, sala era gata jerpelită încă de pe atunci! Mi-am făcut o cruce mare.
Bine că s-a schimbat sala, după ce că îi trimiteam răciţi în Anglia pe bieţii muzicieni, îi mai făceam să şi
creadă că joacă într-un film horror! Cu tot anunţul, pe care l-am regăsit lipit şi pe puţinele afişe întîlnite
pe drum (foto 2), tot ratam concertul dacă organizatorii nu aveau inspiraţia să-l amâne cu o oră. De altfel,
şi aşa a început cu vreo jumătate de oră, aşteptîndu-i pe cei care se străduiau să ajungă la noul loc de
desfăşurare. Nici nu sînt sigur dacă au ajuns toţi la timp, mă întreb dacă unii n-au renunţat să mai vină,
enervaţi de o schimbare despre care află în ultima clipă. De altfel, pe singurul site care anunţase concertul
încă din vară, când s-a făcut programarea, şi în ziua concertului, şi după concert, ba chiar şi acum cînd
scriu a rămas trecută tot jerpelita casă a sindicatelor.
Nu doar concertul vedetă, ci şi cel de deschidere susţinut de
Riff (componenţa acutală: Florin Grigoraş, Florin Demea, Mihaela Grigoraş, Lucian Fabro,
Cosmin Cruţiu), care la circa treizeci de ani de la lansare a rămas o excelentă trupă de concert (foto 3).
A fost bisată pe bună dreptate, iar finalul, un colaj din piesele de pe ultimul CD, a fost
electrizant, făcînd o bună trecere spre concertul vedetă. Şi au intrat greii! (foto 4).
Cum naiba poţi povesti un concert? Nu poţi, poţi doar evoca anumite momente, anumite întîmplări,
atmosfera intens participativă, electrizantă, deşi moldovenii se încălzesc mai greu!
Cum e şi normal, primii s-au trezit tinerii (foto 5), care s-au apropiat de scenă şi au început
să danseze.
Dar pe atunci, Ţăndărică avea 17 ani, nu se apropia de 70! Din păcate, la un moment dat, minunea
a trebuit să se oprească, concertul a ajuns la final (foto 12).
Cum bine ştiţi, în grădina clubului 
Sunt prea multe evenimente în această toamnă, într-adevăr unele merită atenţia dvs., dar mare
parte din presă caută altceva, senzaţionalul, trivialul, excentricul sau dacă-mi permiteţi, sexul. Sunt
destule, dacă nu chiar prea multe case de discuri care promovează astfel de abjecţii muzicale. Dracula
Bass face notă discordantă pentru că-şi poate permite. Instrumentul este viril, energic şi le cam
trebuie la to(n)ţi... Este un prim test al unei idei îndrăzneţe, care a prins nu numai viitorii sponsori, dar
a cucerit şi provincia. Am primit telefoane din Timişoara şi Cluj pentru organizarea celei de-a doua ediţii în
Transilvania. De unde şi originea distinsului conte, care va sa zică!?
Anul acesta am reuşit să văd trei mari basişti din tot atâtea genuri muzicale diferite. Roger
Waters în turneul The Wall, Billy Sheehan la drum din nou cu Mr. Big şi pe 18 noiembrie îl voi
vedea pe urmaşul lui Jaco Pastorius, excepţionalul Victor Bailey şi al său funky proiect.
Sper că v-am oferit motive suficiente să urmăriţi puţin câte puţin din creaţiile unui instrument cu
personalitate, fără de care, proiecte importante de jazz, blues, funk, rock sau prog, nu ar mai fi avut loc.
Am să enumăr la întâmplare ELP, The Who, Niacin, Asia, Primus, Ben, Mountain, Oregon, Mike And the Mechanics,
Phoenix, Basorelief, Bega Blues Band şi nu în ultimul rând Cream.
