Arta Sunetelor
“Have You Heard” Gary Moore ?
O comunitate de fani maghiari i-au dedicat un site numit, Lord of the Strings şi i-au oferit o plachetă omagială pentru cei 40 de ani de înregistrări (socotiţi de la primul single cu trupa Skid Row până la ultimul disc promovat în acest concert)! Aşadar toată consideraţia pentru organizatorii, jurnaliştii şi fanii din ţara vecină şi prietenă. Acum mă credeţi când vă spuneam despre cum se face cultura la noi la TV, în mass media sau pe la casele de discuri? Ai noştri s-au lăudat cu marele premiu oferit lui Steve Vai pentru întrega activitate şi dumnealui din “prea mult respect” ne-a oferit o demonstraţie cu negativ pe spate ... Cu toate acestea, rămâne un foarte mare chitarist, dar care nu a avut gaj sau “timp” să ne arate ce poate. Nici nu mă gândesc să înşir ultimele concerte la care ne-am prezentat deplorabil ca organizare, la care sunetul a fost prost şi la care s-a cântat playback. Mă opresc aici cu consideraţiile, urmând ca pe viitor să vă (re)amintesc alte şi alte mari greşeli de organizare şi promovare, în detrimentul culturii muzicale a acestui popor. Concertul de la Budapesta a fost cel de-al doilea din Europa de Est, primul fiind pe 11 noiembrie la Varşovia. Încheierea turneului de susţinere al acestui nou şi foarte bun album va fi pe 2 decembrie la Londra.
”I love You More Than You’ll Ever Know” - votată de fani drept cea mai bună de pe noul său album - a strălucit ca un luceafăr pe cerul componistic al baladelor bluesy. Durata ei a fost de 17 minute şi 30 de secunde, fapt care certifică respectul şi satisfacţia de-a cânta, al unui foarte mare muzician rock. Piesa titlu a albumului nou lansat, “Bad For You Baby”, a doua piesă din concert, reprezintă caracteristica blues-rock a noului disc şi face parte din cele cinci alese de pe acesta (foloseşte Fender Telecaster). Tot cinci piese a ales şi de pe mult apreciatul album “Still Got The Blues” din 1990, de pe care a ales "Oh Pretty Woman", "Walking by Myself", "Still Got the Blues", "Too Tired" şi"All Your Love". Acesta este primul din seria celor 10 albume dedicate blues-ului. Pe albumul nou promovat există şi patru cover-uri după piese ale unor autori celebri de blues, dintre care două le-a cântat în acest concert. Este vorba despre “Walkin’ Thru the Park” (Muddy Waters) şi „Mojo Boogie” (J.B. Lenoir), două momente de white blues rock, într-o manieră personală foarte bună, aşa cum o regăsiţi la Johnny Winter şi al său inconfundabil stil, texas blues rock. Ce-a de-a cincea piesă, de pe ultimul album pe care o cântă în acest turneu este “Down The Line”, piesă eminamente rock ce începe cu un solo de excepţie, pentru care foloseşte o chitară Fender Telecaster (vezi foto 2). Mr. Moore a venit la acest concert cu şase chitare electrice dintre care 5 modele Gibson Les Paul Signature Gary Moore, făcute după specificaţiile lui, pe care le-a schimbat rând pe rând în funcţie de necesitaţile artistico-soloistice ale pieselor din setlist. Acestea au fost atent „gestionate“ în culisele scenei, de un muzician ce avea grijă să regleze tonalitatea necesară. A fost şi un moment de nemulţumire, la una din piese necesitând o intervenţie de 30 sec, pentru care Mr. Moore ne-a recompensat cu un mic solo de introducere în cadrul piesei, intro ce-a făcut deliciul publicului obişnuit să devoreze orice şiretlicuri meşteşugite ale artistului. Întrebat de jurnaliştii / fanii maghiari, ce album pregăteşte, Gary Moore a răspuns că este mai puţin probabil să realizeze un album de acoustic blues şi crede că unul de blues-rock cu influenţe celtice ar fi pe placul publicului. Să ne amintim de multe din piesele cântate cu trupa Thin Lizzy pe vremuri şi ne dăm seama de valoare unui astfel de disc. Până atunci mai aveţi timp să studiaţi / audiaţi mirificul concert ce se găseşte pe dvd, Gary Moore & Friends - A Tribute to Phil Lynott (One Night in Dublin) din 2006. Publicul prezent în noua Syma Sport - and Event Centre, sală cu multiple destinaţii din Budapesta a fost ordonat, civilizat şi foarte bucuros de noua întânire cu Gary Moore. A cântat, a dansat, a strigat, a aplaudat, a consumat de toate, cu grade şi fără grade, a făcut fotografii, a filmat, dar nimeni nu a lăsat vreo impresie sau vreo urmă a exacerbării. Urmă, pe care de multe ori o (re)găsim pe feţele rumene ale unor compatrioţi sau de vomismentele cărora ne “împiedicăm” la sfârşitul multora din evenimentele bucureştene (vezi Bestfest!). Concertul s-a încheiat cu un bis de aproape 25 de minute, cum altfel decât cu piesa “Parisienne Walkways” care a demonstrat latura profundă rock a acestei piese, de factură pop şi pe care o (re)găsiţi pentru deliciu, parţial pe youtube. YouTube, acel spaţiu generos pentru cunoaştere şi documentare, de unde aflaţi multe din frumuseţile lumii “de dincolo”, acolo unde se întâmplă ca rock-ul şi blues-ul să-şi dea mâna, de exemplu. Şi veţi spune la fel ca mine “Since I Met You Baby, / You've made a new man of me. / Since I met you baby, / I'm happy as a man could be. / Yes, I am … / I'm happy as a man could be. / One more time!” Mai trebuie spuse în final, două lucruri, şi anume faptul că nu-mi este uşor să critic, aşa cum, nu mi-a fost uşor să ajung să-l văd pe Gary Moore la Budapesta în acest an de criză, dar, pentru că scopul meu şi al acestui site este cunoaşterea, bucuria de-a trăi şi împărtăşi experienţa - dacă vreţi - esenţa vieţii. Muzica este arta sunetelor. Nu este o materie abstractă dintr-o programă şcolară. Morala: “Un om înţelept nu învaţă din greşelile lui, ci din greşelile altora.” Radu Lupaşcu
Diana Krall o afacere E-magică!
Dublu laureată a premiului Grammy, Diana Jean Krall, şi-a început recitalul cu „I Love Being Here With You”, o piesă clasică de jazz, care a introdus audienţa în mirifica lume a notelor fine, delicate şi atent ritmice, fapt care a mulţumit doar pe acei cunoscători veniţi la sigur pentru un concert de vocal jazz. Spun asta pentru că, foarte mulţi şi-au cumpărat locurile scumpe din faţă, doar pentru a-şi etala noua garderobă, ce nu a avut în ultima vreme o altă locaţie mai potrivită a fi prezentată soţilor. Şi soţiilor. Apropó, doar animalele au voie să poarte blană! Talentul şi pasiunea cu care-şi prezintă fiecare piesă mă fac să repet numele acestui stil de interpretare, Krall Jazz. O interpretare cu înfăţişare de înger, o revelaţie a unei tipar melodic propriu şi un temei pentru stabilitatea frumosului din arta sunetelor de jazz. Noua regină a jazz-ului canadian a sosit la concertul de la Bucureşti doar cu 3 instrumentişti din cei 4 anunţati de organizatori. Formula de quartet a fost următoarea: Diana Krall la pian şi voce, Anthony Wilson la chitară (fiul cunoscutului trompetist şi compozitor american de jazz, Gerald Wilson), Karriem Riggins la tobe (producător şi membru fondator al trio-ului american Ray Brown) şi Robert Leslie Hurst la contrabas (cunoscut în lumea întreagă pentru colaborări cu mari artişti de jazz precum Tony Williams, Harry Connick Jr., Russell Malone sau Branford Marsalis, artistul face parte din trupa emisiunii The Tonight Show, prezentată de Jay Leno). După ce atâta amar de vreme am fost vitregiţi de artişti şi concerte de calibru, avem ocazia venirii în Europa de Est a unui mare artist ca Diana Krall şi nu suntem reprezentaţi corespunzător? Şi au şi un buget bun. Cu sponsori graşi, cu filmare la TV, cu bilete scumpe, etc. Iată de ce spun că e o afacere e-magică! Ca mai toate de până acum sau aţi uitat repede de incidentul cu Madonna? Cei ce primesc puţin îşi caută resursele de cultură în altă parte. În primul rând există internet, de unde putem afla ce album nou s-a lansat „dincolo”, ce concerte sunt „pe afară” sau ce dvd de cumpărat ... tot „de afară”, fiindcă noi mai avem încă preţuri de “criză” în magazine. Dar magazine cu muzică adevărată avem? Unul, două, la câte milioane zice Preşedintele că suntem. Am fost învăţaţi să zicem că suntem mulţumiţi şi cu puţin. Mai bine cu un concert cu Diana Krall cu număr redus de muzicieni pe scenă şi cu sunet modest, decât de loc. Atunci de ce oferta de bilete a fost atât de scumpă? Ascultătorii de jazz sunt bogaţi şi foarte bogaţi. Iar ascultătorii lor sunt săraci. Cu duhul, poate! Suntem cunoscuţi pentru ospitalitate. În curând cu organizatori de acest fel o să ni se ducă vestea că aici merge oricum şi orice şi o să ne invadeze ţara o grămadă de sosii, de false vedete sau de fosile împăiate în numele unor stiluri muzicale pe care românul nu avea cum să le cunoască până în acel moment. Dacă nu ne-au invadat deja. Pentru că la televizor, numai domnul Moculescu dă tonul. Muzica este o sursă de speranţă. Problemele organizatorice fiind rezolvate, să mai spunem că una din piesele care a prins la public în seara zilei 22 noiembrie 2009, a fost “I've Grown Accustomed to Her Face” piesă binecunoscută din celebrul muzical “My Fair Lady”. A urmat „Quiet nights” o piesă atăt de bine-liniştitoare pentru sufletele noastre, ostenite de scandaluri interminabile. Un moment de respiro, o tihnă regală pe care-o dorim repetată iar şi iar. Această piesă a fost scrisă de Antonio Carlos Jobim şi a fost lansată pe albumul omonim anul acesta în luna martie. Este destul de greu, dar nu imposibil, să vedem la Bucureşti un concert pe viu cum vedem pe dvd-uri. Mă refer la cel de la Paris, de la Montréal sau la recentul lansat de la Rio de Janeiro. În 20 de ani n-am putut avea o sală competitivă pentru jazz sau blues aşa cum n-am putut avea nici măcar un club privat la standardele din Occident. Daţi o fugă până la New York şi luaţi model pe Iridium, să zicem, şi apoi veniţi să faceţi bani. Asta da afacere! Nu avem aşa ceva în România. Nu ştiu dacă o să avem prea curând. Vă întrebaţi de ce? Pentru că afacerea asta înseamnă întâi pasiune şi la noi în general oamenii de afaceri sunt preocupaţi de câştiguri rapide şi sigure. Nu investiţii culturale de lungă durată. Bănuiesc că au avut timp organizatorii să-i satisfacă dorinţa de-a cunoaşte un club de jazz autohton. Încă nu am aflat dacă Diana a vizitat Green Hours sau Art Jazz. Ce pot să vă mai spun este că din concertul de la Bucureşti nu au lipsit piese mai vechi din repertoriul său ca: „You’re My Sugar”, „Deed I Do”, „Case Of You”, „I Was Doing Alright” şi inedita „Jockey Full of Bourbon” piesă compusă de Tom Waits, artistul cavernelor şi al indisciplinei muzicale. Nu este singura, Diana mai cântă celebrele “Heart of Saturday Night” şi „Temptation” la fel de bine ca autorul, dar nu la fel de gingaş. Am putea spune „So Nice” şi „Walk On By”, alte două piese prezente pe ultimul său album. Diana Krall şi Elvis Costello locuiesc la New York şi au o singură compoziţie proprie, „I've Changed My Address”. Asistăm în general, la o dezagregare a muzicii adevărate şi de aceea consider că este foarte important ca piesele de valoare să fie cântate şi împărtăşite în orice fel de variante doriţi sau simţiti că vă va face plăcere. “Why Should I Care”, compoziţie Clint Eastwood a lipsit din repertoriu, dar nu e timpul trecut să o ascultăm la un festival de jazz din ţară. Până atunci ne delectăm cu ultimul disc semnat Elvis Costello care este în contradicţie cu tot ce a compus până acum. Diana Krall a surprins în mod plăcut cu maniera proprie de abordare a două piese clasice „Cheek to Cheek” şi „Let’s Fall In Love”, armonizate cu ideile jazz-ului modern, însufleţite de bunul simţ artistic al artistei, deopotrivă cu relaxarea profesională a trioului din spate ce-i asigurau un cadru fericit de expresie solistică. Diana a încheiat această seară minunată cu „The Boy From Ipanema”, piesa cea mai mediatizată de pe albumul nou promovat în acest turneu european. A fost bis-ul care a mulţumit un public iubitor de bossa-nova şi foarte mult pe sponsorul Peroni Nastro Azzurro. Aceasta a fost “the Look of new Jazz” la Bucureşti. Prima oară. Morala: “Stop this world, let me off / There's just too many pigs in the same trough / There's too many buzzards sitting on the fence / Stop this world, it's not making sense / Stop this show, hold the phone / Better days this girl has known / Better days so long ago /Hold the phone, won't you stop the show”. Adevărul trece dincolo de timp! Radu
Lupaşcu TOMMY EMMANUEL: „Sper să am ocazia să cânt în România, la Bucureşti, curând!” (Debreţin – Ungaria, Centrul Cultural Kolcsey, 16 noiembrie 2009) Îmi doream de mult să-l văd şi aud, în concert, pe Tommy Emmanuel, regele stilului fingerpicking. Concertul de la Budapesta, din 15.11. 2009, l-am ratat datorită unei firme neserioase de rezervări de bilete on line. Din fericire, s-a anunţat un concert la Debreţin, pe 16 noiembrie, la Centrul Cultural Kolcsey. Cu ajutorul prietenilor – Imre, Angela - , visul a devenit realitate. Centrul Cultural Kolcsey e o clădire modernă, polivalentă, sala mare de concerte putând primi până la 1000 de spectatori şi având excelente proprietăţi acustice, precum şi sisteme de sonorizare de standard înalt. În deschidere, a cântat Martin O’Connor Trio (Martin O’Connor – armonică, Seamie O’Dowd – chitară şi Cathal Hayden – vioară, banjo). Timp de aproape o oră s-a auzit muzică irlandeză – balade şi jig-uri – de bună calitate. Publicul a apreciat modestia şi căldura leaderului, Martin O’Connor, şi virtuozitatea trio-ului. Au urmat trei ore de fingerpicking cu Tommy Emmanuel. I-am ascultat toate albumele şi o parte din DVD-uri, l-am văzut pe YouTube în variate ipostaze muzicale, ştiam cât de virtuoz este, cu toate acestea prezenţa sa live a fost pentru mine înmărmuritoare. Cum poate un muzician care apare în sute de concerte pe an să-şi păstreze – nu virtuozitatea, căci aici lucrurile sunt de înţeles -, ci prospeţimea?! Şi-a început programul cu câteva piese de încălzire, învăluind sala cu flageolete artificiale şi piese country rag, cum ar fi Locomotivation. A executat, la un moment dat, unul din lick-urile sale preferate – o coborâre cromatică de sunete la o viteză ameţitoare - şi, observând reacţia sălii, l-a mai executat o dată, cu satisfacţia magicianului de sunete. Atacă Guitar Rag, cântând şi vocal. Apoi Windy and Warm, un standard al Travis picking-ului (altfel spus, în stilul lui Chet Atkins!). Brusc, se aud acordurile de la Classical Gas, iar publicul izbucneşte în ropote de aplauze. Celebra piesă a lui Mason Williams şi-a găsit întotdeauna la Tommy Emmanuel o interpretare incandescentă, vulcanică. Deşi o cântă a mia oară, pe faţa artistului şi din întreaga postură corporală răzbate bucuria descoperirii muzicii. Nici urmă de blazare sau clişeu! Reacţia la Classical Gas e mărturie a unui public avizat, aşa că merită răsplătită: e rândul capitolului Beatles! Here Comes the Sun, When I’m 64, Day Tripper, legată de Lady Madonna, se rotogolesc, nostalgic, dar nu vetust, în eleganta sală Kolcsey. După riff-urile Beatles, e nevoie de puţină odihnă, aşa că se cântă Ruby’s Eyes şi (Somewhere) Over the Rainbow. E minunat ce face Tommy Emmanuel din hituri ale anilor ’30 (va mai cânta vreo câteva în concert), punându-le în valoare forţa emoţional-muzicală, dar, în acelaşi timp, poleindu-le cu accente originale, contemporane. Schimbă chitara (are trei pe scenă!), dar constată că s-au lăsat coardele şi, cu răbdare, o acordează, vorbind cu publicul: „I’ve got new strings! And I like to be in tune!” Urmează un scurt tribut adus maeştrilor săi, Chet Atkins şi Jerry Reed, din repertoriul celui din urmă cântând Struttin’. Absolut inedită în structura programului (Tommy Emmanuel nu are playlist! Piesele se succed spontan, în funcţie de starea artistului şi de reacţia publicului) e Haba Na Haba (Little by Little), o piesă inspirată din folclorul Tanzaniei. Ca să nu uităm că, la viaţa lui, a fost şi toboşar, ne oferă Mombasa,o altă piesă de inspiraţie africană. Ea include un solo de percuţie în care sunt lovite diverse părţi ale chitarei (bietul instrument arată ca după război!) şi microfonul. Multe piese, de altminteri, includ părţi de percuţie, care fac parte din pecetea stilistică originală a artistului (total diferită de, să zicem, aceea a unui alt fingerstyle guitar player cu amprentă percusivă, Don Ross). Surprizele nu se opresc aici. Tommy Emmanuel cântă, a cappella, Today is mine. Fără chitară, fără percuţie, fără acompaniament. Un cântec din inimă, de nobilă, discretă simţire. Se reîntoarce la fidela sa chitară Maton (Made in Australia!) şi ne oferă Antonella’s Birthday (de pe albumul Mystery). Apoi, o piesă de virtuozitate, Tall Fiddler, cântată la o dinamică incredibilă. Am fost convins că va urma o dezlănţuire de piese country rag, cu lick-uri cromatice rapide şi bătăi din călcâie.N-a fost chiar aşa… Tommy Emmanuel s-a aşezat pe scaun şi a renunţat la cablul de la chitară. Destul de amuzant, în acel moment i s-a desprins şi cureaua de la chitară. A exclamat, cu umor: „And now, unplugged and…strapless!”. Şi-a apropiat microfonul de chitară şi a cântat Guitar Boogie. A urmat un tribut swing-ului, cu Nuages (Django Reinhardt) şi evergreen-ul Walking My Baby Back Home (piesa lui Fred Ahlert, din 1930, devenită celebră în interpretarea lui Nat King Cole). Apreciez tot mai mult interpretările vocale ale lui Tommy Emmanuel şi mă gândesc – cu duioşie – la hodorogelile altui mare chitarist acustic, Leo Kottke. „Music brings us together!” – mărturiseşte artistul, cu gravitate, în timp ce pregăteşte un soi de medley dedicat lui Chet Atkins, maestrul său care l-a învestit cu titlul de Certified Guitar Player! (acest lucru lămurind misterul literelor C.G.P., prezente pe griful chitarei sale). Printre piesele cântate în stilul Chet Atkins (boom-chick) - Swedish Rhapsody şi Yankee Doodle, dar nu lipseşte elementul swing, standardul ellingtonian Caravan. Programul se încheie cu o piesă pe care, recunoaşte, n-a mai cântat-o de mult: Initiation. Piesa e inspirată de un ritual al aborigenilor (să nu uităm că, deşi stabilit la Nashville,S.U.A., Tommy Emmanuel e australian) şi, alături de efectele percusive, e chemată în sprijin tehnica modernă, în speţă efectul de delay care induce perfect starea de transă evocată muzical. Aplauzele îl cheamă din nou la rampă, dar nu se întoarce singur, ci alături de Martin O’Connor Trio. Artiştii vor interpreta două piese. La prima, Tommy Emmanuel e percuţionistul grupului (chitara e iarăşi transformată în…tobă!). A doua e un cântec tradiţional, The Water Is Wide, pe care o interpretează, chitaristic şi vocal, ireproşabil. Pare că s-a terminat, căci artistul a dispărut în culise. Publicul continuă să aplaude, minute în şir, constant, apoi accelerat. Generos, Tommy Emmanul reapare. Dar înainte de a mai cânta două piese, la bis, se adresează publicului: „Seara trecută, la concertul de la Budapesta, au fost şi români. Ştiu că sunt în sală câţiva români. Sunt români în sală?” (eu şi Angela ridicăm mâinile, dar, din păcate, suntem în afara razei sale vizuale). „Sper să am ocazia să cânt în România, la Bucureşti, curând!” Ultima piesă pe care o interpretează e For Those Who Wait. Sunt hotărât să ţâşnesc în culise, după artist, pentru a-i spune: „Romania is waiting for you!”. Noi suntem cei care îl aşteaptă într-un concert la Bucureşti, sau în alt loc al României. N-am noroc! Tommy Emmanuel nu se mai întoarce în culise, ci dispare pe o uşă laterală a sălii, cu chitara în braţe. A fost un concert de zile mari, un regal al fingerpicking-ului, cu un Tommy Emmanuel plin de energie, dinamic, în acelaşi timp cu o deschidere sufletească nobilă şi agrementată cu umor. Controlul deplin al instrumentului şi feeling-ul elegant, profund, fac din artistul de origine australiană un maestru desăvârşit, fără a-i obtura nobleţea şi căldura umană. Ar fi cazul ca artişti fingerpicking ca Tommy Emmanuel, Laurence Juber, Martin Taylor, Don Ross, Kaki King, Doyle Dykes, Pierre Bensusan, Peter Finger, Duck Baker sau Adrian Legg să primească invitaţii de a concerta şi la noi, unde, din păcate, acest stil instrumental acustic nu are nici artişti pe măsură, nici un public prea numeros.
GABRIEL PETRIC
Cum ne-a înţepat W.A.S.P. urechile! Altfel spus, Cronică după 35 de minute de vacarm asurzitor! Nu m-aşteptam la aşa agresivitate auditivă la o trupă de rock. O trupă din anii ’80, care în prezent este formată din Blackie Lawless - voce, chitară, clape, Doug Blair – chitară principală, Mike Duda – bas, voce şi Mike Dupke - tobe. Intenţia mea a fost să plec după primele două piese dar, din prea multă foame de show-uri live am zis să stau măcar până aud/văd un prim hit W.A.S.P. pe viu. Le ştiu videoclipurile din acei ani în care acest curent mă ajuta să supravieţuiesc regimului comunist. Erau şoc, pline de imaginaţie şi vitalitate. Îmi dădeau o speranţă de libertate pentru care le mulţumesc. De aceea, nu m-am speriat şi am aşteptat să (se) dreagă sunetul, pentru că la “imagine” mă uitam mai mult pe ecranul ce proiecta video-uri mai vechi sau mai noi. Nu le vedeam decât busturile, inutil să mă ridic pe vărfuri ca “dragul” de prim ministru, deşi am 1,85 m. O fi fost mai scundă scena în cazul acestui concert (de) la cort? Trupa Amorphis şi alte două finlandeze au concertat exact în aceleaşi condiţii de ... iurtă, acum nişte zile. Atunci am stat tot show-ul! La început îmi era oarecum teamă de acel soi de scandinavian death metal - nefiind un mare fan al acestuia - însă atmosfera şi muzica în special, m-au convins să rămân să-i ascult până la sfărşit. Mărturiile fotografice ale lui Tudor (Macovei, fotograf acreditat la concert) le puteţi vedea în curând la rubrica foto. Deşi sunt organizatori din Ardeal şi unii şi alţii, în cazul de faţă nu-i pot mulţumi cu o cronică bună pe cei de la Promusic cum ar fi meritat totuşi, pentru strădania de a susţine muzica Rock. Piesa ”I Don't Need No Doctor” a venit, aşa că puteam pleca să-mi salvez neuronii de la măcel. Am mai avut o situaţie similară cu concertul Santana, unde prietenul Nucu chiar a plecat înainte de (re)găsirea sunetului pe care-l ştiam de atâta amar de vreme de pe LP-uri, casete audio sau video, CD-uri şi atâtea DVD-uri ... Dar, acolo era vorba de latin rock şi am putut avea răbdare o oră să prind sunetul cel bun. La cortul de la Arenele lui Mişu formaţia americană de heavy metal W.A.S.P. a susţinut un concert degeaba. Concertul de la Bucureşti a promovat un nou material discografic, albumul "Babylon", album pe care nu l-am găsit de vânzare în spaţiul ultrageneros pus la dispoziţie de organizatori. Unde găseai tricouri, şepci şi eşarfe. Formată în 1982, de Blackie Lawless, trupa are la activ 13 materiale discografice ce au propulsat-o în cele mai importante topuri muzicale din Europa şi America. Probabil de la acest număr li se trage eşecul de la Bucureşti Cort Arena. Morala: “ Cine are urechi de auzit, să audă!” Radu Lupaşcu Michael “IRON MAN” Burks “ne deschide” calea spre Gary Moore! Această săptămână a început cum nu se putea mai bine! Pe 13 noiembrie voi fi prezent la Budapesta împreună cu un grup de prieteni şi-l vom savura pe unul dintre cei mai buni chitarişti irlandezi ai tuturor timpurilor! Michael “IRON MAN” Burks ne-a făcut încălzirea pentru acest concert, aseară în clubul din soseaua Kiseleff 32, unde atmosfera a fost dominată de tonul musculos al unei chitare Gibson (Les Paul Standard) electrizate de simţirea unui mare bluesman, originar din oraşul Milwaukee, Wisconsin. Acelaşi oraş care ni l-a dat pe celebrul chitarist Les Paul! Pentru prima dată în România, Michael Burks - “legenda în devenire” (conform revistei GuitarOne) – a susţinut un concert de două ore şi jumătate în faţa unei audienţe entuziasmate de acest power blues, inedit chiar şi pentru “consumatorii” fireşti ai bluesului electric. În ultimii ani ne-am bucurat de vizite ale unor muzicieni de prima mână, albi sau de culoare, dar până la Burks nu am simţit cu aceeaşi intensitate sufletul blues-ului rostit cu putere şi îndemânare chitaristică demnă de invidiat. O experienţă pe care nu o vom uita curând şi pe care, fiecare din cei prezenţi au trăit-o din plin. Lucian, prietenul meu din Chicago, care-l va revedea peste o lună la Buddy Guy Legends mi-a spus „...aşa ceva se cântă acum la noi şi cu aceeaşi trăire. Face parte din evoluţia unui stil nemuritor. Metal blues ... keeping the blues alive”. Michael Burks a avut şi un band deosebit de devotat, compus din muzicieni cu experienţă Wayne Sharp la claviaturi (ex. Allman Brothers), Clifford Moore (ex. Buddy Miles) bas şi Chuck “Popcorn” Lovden la tobe. Un concert foarte reuşit de care ne vom aminti cu plăcere şi pentru care felicităm staff-ul de organizare de la Hard Rock Cafe. “Fire and Water”, a celebrului grup FREE a stărnit audienţa încă de la început pregătind-o pentru un show incendiar, care va mai conţine două interpretări de excepţie, coveruri după Jimi Hendrix. O asemenea performanţă artistică nu-mi amintesc să fi văzut de la Luther Allison încoace. Burks are tot dreptul să poarte această poreclă - IRON MAN – şi dacă veţi veni la următorul show vă veţi convinge şi dvs. cu siguranţă. Dar Michael Burks nu este numai un chitarist foarte bun, el are şi o voce puternică, cu timbru grav şi personalitate interpretativă cu care ne-a „sfăşiat“ în momentele - destul de numeroase - de respiro slow blues. Este un soul master desăvărşit, iar piesele lente, delicate, deosebit de armonioase devin o specialitate a acestui mare artist. Burks este un muzician complet – compozitor, interpret, lider de trupă, riff-master şi showman desăvârşit. Pentru Chicago Sun-Times, “Iron Man” este un “chitarist ca un aruncător de flăcări, ce îşi cântă piesele cu furie sălbatică şi tandreţe copleşitoare”. Considerat un erou al blues-ului modern, Michael Burks este cunoscut în lumea întreagă pentru concertele sale energice şi intense, vocea răguşită şi acordurile dure de chitară, artistul fiind unul dintre puţinii interpreţi de blues care cântă (de regulă) cu Gibson Flying V, o chitară destinată în special muzicii rock şi heavy-rock. Pe scena clubului Hard Rock Cafe, Michael Burks a interpretat atât piese mai vechi, cât şi de pe ultimele sale două albume: “I Smell Smoke” (2003) şi recentul “Iron Man” lansat anul trecut, ambele produse de Jim Gaines, care a mai lucrat ca producător şi pentru Santana, Stevie Ray Vaughan, Luther Allison şi alte mari legende ale rock-ului. Ultimul său album a ajuns pe locul 4 în topul de blues şi este foarte apreciat de critica de specialitate! Pentru albumele amintite Burks a primit numeroase premii şi distincţii, printre care: 25th W.C. Handy Blues Awards în 2000 şi 2004, Blues Song of the Year – “I Smell Smoke”, Contemporary Blues Album of the Year sau Living Blues Guitarist of the Year Award 2004. Va urma cu siguranţă şi un Grammy pentru că talentul şi creaţia acestui mare artist este pe mâini bune (Bruce Iglauer) şi va fi bine cumpănită în realizarea viitoarelor producţii muzicale. Aşa cum se obişnuieşte la case mari! Un model care ar trebui studiat de “responsabilii” autohtoni de la noi. Adică de producătorii de albume! Pentru că aproape niciodată nu am văzut un astfel de personaj să fie prezent acolo unde se cântă ... În faţa sau măcar în spatele scenei. Şi eu sunt unul dintre cei care nu lipsesc de la concerte. Live, nu playback... Adevărul trece dincolo de timp! Radu Lupaşcu „GIVE PEACE A CHANCE” CONCERT ROCK COMEMORATIV LA ORADEA
De 15 ani, în fiecare 6 august, la Oradea, Florian Chelu Madeva şi prietenii săi comemorează întru spirit rock cumplitul eveniment al bombardării atomice a Hiroshimei în 1945. Florian Chelu nu e uşor de prins în insectarul categoriilor. Chitarist? Muzician? Editor? Promotor cultural? Traducător? Compozitor? Inovator? Toate şi multe altele i se potrivesc. Personalitatea sa e proteică, devenind întru cultură prin nenumăratele sale holograme spirituale. E – să zicem – un kitaro-sof , un Orfeu care transformă vibraţiile instrumentului său în proiecte culturale de anvergură, asumându-şi rolul intelectualului artist în cetate. Şi-a edificat propriul concept de ROCK FILARMONICA, sub care derulează programe culturale valoroase, aşa cum e şi cel de care ne ocupăm aici. Pe afiş, într-un cerc, atrage atenţia, cumva misterios, numărul 64. Fireşte, se împlinesc 64 de ani de la bombardarea Hiroshimei. Încerc să mă joc cu cifrele. 1964. Anul în care Paul McCartney a compus Yesterday, aflându-se în turneu, cu Beatles, în Franţa (abia în 1965, cântecul va apărea pe disc, începându-şi destinul glorios!). Şi ce-ar mai fi? Încep să fredonez cântecul din ’70 al celor de la Chicago, 25 or 6 to 4…N-am timp însă să-mi continui jocul numerelor şi al conexiunilor muzicale. Sunetele din mintea mea devin realitate. Nu e Chicago. E Beatles! Yesterday e cântat aşa cum trebuie, adică o chitară (Florian Chelu), o voce (David Luke Michael Bryan) şi…un cvartet de coarde (Varadinum)! ROCK FILARMONICA nu e vorbă goală, ci realitate muzicală. Fain! Au cântat în acest an, la concertul de rock comemorativ, artiştii: Azepam, Kim, One minute, Talentum, Alexandra & Alec, Lăcrămioara Deac, Mircia Covaci, Noris, Călin Pop, Marius Pop, Balogh Brigitta, Iuliana Chelu, Alexandrina Chelu, Florian Chelu Madeva. Ceea ce a fost remarcabil a fost diversitatea stilistică muzicală care a reuşit să evite ideea de conglomerat, prin autenticitate interpretativă şi, uneori, printr-o atitudine ironică, de happening. De la „sonetul muzical” (patent Florian Chelu) cu iz medieval-renascentist, până la shred-urile lui Marius Pop, de la piesa japoneză (interpretată de Iuliana Chelu, Alexandrina Chelu şi Florian Chelu) şi până la texturile jazz-rock ale trupei Kim, dinamica stilistică a evenimentului a oferit o largă paletă coloristică, mulţumind (sau enervând) gusturi diverse. S-a cântat live, în română, franceză, engleză, maghiară, japoneză, ebraică (cântecul Lu Yehi, în interpretarea Alexandrinei Chelu, care, pe lângă calitatea de artist a avut-o şi pe aceea de organizator), ceea ce a consolidat spiritul cosmopolit-pacifist al manifestării. Au fost momente de solidaritate, ca interpretarea colectivă a piesei We Are the World, momente marcate de sensibilitate şi elegantă improvizaţie. Alexandra & Alec (din Bucureşti) au impus prin rafinament vocal şi transparenţă muzicală, Noris prin impetuozitate, Conexiuni şi Balogh Brigitta prin groove. Un moment inedit a fost întâlnirea muzicală Câlin Pop – Marius Pop, două generaţii în dialog. Surpriza lui Câlin Pop (Celelalte cuvinte) a fost interpretarea unplugged a hitului Iarba prin păr. Ca şi la ediţiile anterioare, totul s-a încheiat cu Give Peace a Chance, cântată de artiştii invitaţi, împreună cu publicul. „Everybody’talkin’‘ bout Revolution, Evolution, Masturbation, Flagellation…Bla-Bla…All we are saying is give peace a chance!” „Bla-Bla” – urile i-au aparţinut lui Florian Chelu, dar, în pofida a ceea ce au insinuat unii, ele sunt, de fapt, traducerea în spirit (nu în literă) a acelui „-ism, -ism, - ism” pe care Lennon l-a strecurat, ironic, la începutul cântecului. Ca să nu mai vorbim de faptul că Lennon însuşi îşi „inventa” versurile cântecului la fiecare interpretare. Ev Mediu, Fusion, Folk, Pop, Metal – totul sub semnul păcii. O pace trăită de artiştii şi spectatorii prezenţi la concert, iar nu aruncată în lume de politicieni demagogi, ca slogan găunos. Şi lui John Lennon i-ar fi plăcut! GABRIEL
PETRIC Un concert cu ritm şi farmec cubanez, voie bună şi fete frumoase! Cunoşteam măiestria şi vraja artiştilor cubanezi de pe vremea primelor apariţii în România ale grupului Buena Vista Social Club sau ale soliştilor Ibrahim Ferrer şi Rubén González. Eram convins că urmaşii lor vor păstra vie şi nealterată puritatea culturii muzicale cubaneze. Nu m-am înşelat. Fii marelui trubadur Compay Segundo (pe numele său adevărat Máximo Francisco Repilado Muñoz, născut în Siboney, Cuba 18 November 1907 şi decedat la Havana, 13 July 2003), Basilio (64 de ani) şi Salvador Repilado Labrada (60 de ani) au (re)transmis bucuria cântecelor tatălui lor şi au antrenat publicul la dans. Grupo Compay Segundo întreţin acest foc viu transmis din străbuni, căutând să suplinească pe cât posibil lipsa unui lider, unui figura cum spun cubanezii la front-man. Încă de la primele acorduri ale cântecului “Saludo Compay” fete frumoase şi foarte bine îmbrăcate - cum nu prea am văzut anul acesta la vreun concert – au pornit la dans “vrăjite” de ritmurile muzicii son. Muzica tradiţională cubaneză are un farmec aparte şi cucereşte prin naturaleţe şi rafinament. Cântecul son este scurt şi dulce. Son a combinat iniţial elemente ale cântecului spaniol cu ritmuri africane, iar mai apoi cu diverse influenţe de pe continentul american s-a transformat în binecunoscuta salsa. Grupo Compay Segundo aflat în turneu internaţional, a plecat din Havana, a traversat Statele Unite, Mexic, America de Sud, Australia, China, Japonia ajungând pe 21 iulie în România. Cei nouă membrii ai grupului ne-au purtat printre ritmuri de chachachá, rumba, trova, son, salsa sau guaracha într-o călătorie virtuală pe meleaguri cubaneze. Publicul le-a fost mereu aproape, a cântat, a dansat şi a aplaudat. Muzica acestui ţinut, parcă uitat de timp, este o expresie a istoriei sale atât de încercate şi pe care mulţi dintre noi o cunosc foarte puţin. Un mod de viaţă foarte diferit, la a cărui „bunăstare” contribuie veselia şi frumuseţea acestei muzici. Piese superbe ca "El Carretero ”, “Saluda a Chango " sau “Para Hacer Un Son” au încălzit atmosfera pentru marile hituri ce vor urma. "Besame Mucho", "Obsession", "Vendedor de Agua", "El Beso Discreto", "Las Mujeres de Mayari", Yo Canto En El Llano" şi "Maria En La Playa" au fost rând pe rând savurate de cei peste 1.200 de spectatori. Solistul principal al grupului Hugo Garzón Bingallo a invitat fetele la dans, "ştiu că femeilor le place bolero-ul" şi le-a oferit una dintre cele mai iubite piese, cunoscută şi în interpretarea artistei Omara Portuondo şi a lui Ibrahim Ferrer, "Dos Gardenias". Concertul s-a încheiat după cum bănuiam, cu marele hit al lui Compay Segundo, "Chan Chan", scris în anul 1987 şi care are numai 4 note şi 4 acorduri. Un mare succes cunoscut peste tot în această lume fredonat în engleză sau spaniolă: "I'm going from Alto Cedro to Marcané then from Cueto,/ I'm going to Mayarí." „De Alto Cedro voy para Marcane/Luego a Cueto voy para Mayarí". Grupo Compay Segundo ne-a oferit şi un bis, piesa "El Cuarto de Tula", alt mare hit Buena Vista Social Club. Această seară minunată s-a încheiat într-o notă optimistă şi ne-a convins de solicitudinea companiei organizatoare pentru fanii muzicii adevărate, muzicii care durează. Potrivit acesteia următoarele concerte pregătite compania Events nu vor fi (sper!) “ratate” de marele public. Adevărul trece dincole de timp! Radu Lupaşcu Nimic nu se compară cu un concert acustic! Concertul Sinead O’Connor poate fi concertul anului 2009! Am fost surprins când am aflat vestea acestui concert acustic la Arenele Romane! Însă acum, după ce l-am savurat, pot spune că ideea a funcţionat, iar protagonista a reuşit un recital emoţional şi de bun gust! Ştiam destule variante ale pieselor sale şi văzusem două din cele trei concerte apărute pe DVD. Însă, sensibilitatea interpretării şi acurateţea vocii sale au fost mai aproape de noi cu acest show acustic şi vă pot spune, că am asistat la una dintre cele mai delicate plăsmuiri artistice de la noi. Concertul a început sub ameninţarea unor picături izolate de ploaie, motiv pentru care mulţi s-au speriat şi nu au mai ajuns. Este şi asta un fel de criză. În discernământ. Ştim cu toţii că avem o inflaţie de concerte în România pe fondul unei recesiuni economice veritabile. Sunt neputinţe şi indiferenţe peste care se “trece” mult prea uşor. De cele mai multe ori, „ignoranţa populară” este de vină la fel „k” şi intoxicarea din mass-media. Peste tot în mass-media românească (re)apar la loc de cinste „nulităţi culturale”, greşeli şi „accidente ideologice” cu care a fost îndoctrinat acest popor de la „(r)evoluţie” încoace. Lumea este în (ne)greşită schimbare. „...Materialele de la TV mă intristează. Ştirile, în special. De cele mai multe ori mă uit să văd ce se întâmplă în State Unite sau în Anglia, nu mă interesează ştirile despre irlandezi, sunt plictisitoare...”, declara recent artista într-un interviu acordat site-ului Stereo Warning. Unde este respectul pentru artişti şi muzica lor? Avem puterea să recunoaştem strădania unor companii ce organizează astfel de evenimente unicat în spiritul celor care se desfăşoară de zeci de ani în Occident? Compania Events a depus eforturi în acest sens şi merită apreciată cum se cuvine. Arenele Romane au fost amenajate cu scaune pe spaţiul central, astfel încât spectatorii să poată vedea în condiţii optime. Spectacolul a început exact la ora anunţată şi sunetul a fost bun. Luminile au “ars” atât cât a trebuit! "Bună seara tuturor. V-am pregătit un show acustic pentru o noapte cu vise frumoase". Aşa a fost. De ce? Sinéad marturiseste, într-un mesaj adresat fanilor la începutul acestui an: “Aştept cu bucurie concertele live – ador să simt reacţiile publicului ... Priorităţile mele sunt totuşi să scriu şi să înregistrez, astfel încât să vă pot oferi un nou album la începutul lui 2010. Dacă reuşesc să fac asta şi să savurez fiecare secundă din concertele pe care le voi susţine, atunci am să pot spune cu mâna pe inimă ca am avut un an creativ!”… Personalitate controversată, ca o întreagă naţie dealtfel, Sinead Marie Bernadette O’ Connor s-a născut pe 8 decembrie 1996 în oraşul Dublin şi este susţinătoare ferventă a protejării mediului înconjurător. Ea s-a înscris între vocile de aur ale omenirii şi a făcut auzit glasul irlandezilor cu tenacitate. Spiritualitatea romantică a acestui popor a dat de-a lungul istoriei sale nume grele în muzică, precum Van Morrison, Enya, Phil Lynott, Rory Gallagher, Bob Geldof, The Pogues, The Cranberries, The Corrs, U2, etc. Între ele, Sinead şi-a spus apăsat cuvântul cu aceeaşi patimă cu care a fost “asediată” pentru gesturile proverbiale parţial înţelese. Au fost auzite şi aplaudate îndelung piese ca "I Am Stretched On Your Grave", "You Made Me The Thief Of Your Heart", "The Lamb's Book of Life" şi au fost murmurate voluntar "Nothing Compares 2 U", "Thank You for Hearing Me" şi "This Is To Mother You". Zâmbetul său cuceritor deopotrivă cu rostirea suavă a rezonat cu 1500 de suflete limpezite de insensibila vieţuire de zi cu zi. Au ieşit la suprafaţă politeţea, toleranţa, candoarea şi blândeţea. Însuşiri şi atitudini închise de vigilenţa unui neam forţat să trăiască în genunchi. O lecţie de viaţă oferită fondului intim al fiinţei umane. Sinead O’ Connor a cântat pe 11 iunie 2009 alături de Steven Cooney (chitară, bass) şi Kieran Kiely (acordeon, fluier, claviaturi). Concertul acustic Sinead O’ Connor, până la (re)întâlnirea cu Leonard Cohen, poate devansa orice “conglomerate” eterogene cu ştaif. „... I'm a God person—so an act of love for God, actually... Well, I would say much more of a God person, but I love religion. I've been studying all kinds of religions since I was a child, literally all my life. I adore religion and love it. Obviously, like anything, it has all sorts of negatives sometimes, as we all do. But, I'm much more of a God person....” - declara Sinead într-un interviu legat de gestul ruperii fotografiei Papei Ioan Paul al II-lea.
Radu Lupaşcu În sfârşit, AC/DC concertează în România Am fost foarte uniţi în această dorinţă de a-i vedea live pe aceşti monştrii sacrii ai rock-ului mondial şi se pare că am reuşit! Am trimis alături de mulţi fani rugăminţi scrise şi am semnat petiţii on-line ... Minunea s-a petrecut chiar acum în postul Paştelui cu sau fără legătură cu spiritualitatea noastră creştină. Totuşi o legătură cred că există. Când o voi afla cu certitudine, vă voi informa în cel mai scurt timp ... Încă nu cunosc numele organizatorilor să-mi pot da seama dacă acest festival este hobby sau business. Până una alta, dumnealor trebuie felicitaţi! Nu numai pentru că vor aduce două nume foarte grele în festival – două nume care-mi întăresc certitudinea precum că muzica rock are public foarte numeros în România – dar şi fiindcă au ales cu discernământ trupele româneşti şi locul de desfăşurare al acestui festival. Lucru care nu este valabil de exemplu în privinţa organizatorilor de la Best Fest (!...?) unde, pe lângă faptul că alegerea muzicii se face din mers, din auzite şi după ţinta financiară, respectul pentru presa scrisă sau on-line lipseşte cu desăvârşire. Revenind la eroii noştrii din Australia să mai spunem că subsemnatul i-a văzut în 1991 la Budapesta şi are numai cuvinte de laudă la adresa acestui mega-show ... Acolo i-am văzut pe stadion, la festivalul Monsters of Rock, perfect sonorizat, perfect organizat şi perfect mediatizat, cu Metallica, Queensrÿche şi Mötley Crüe în deschidere ... aici la Bucharest Rock Arena avem un spaţiu bine ales (pe o suprafaţă de aprox. 200.000 m.p.), în aer liber, aproape de Bucureşti, cu acces bun dinspre Bulgaria, mi se pare o locaţie cu mult mai bună decât cimentul din parcarea B ... unde ne vom chinui să-l vedem pe Santana. Sper ca acest festival Arena Rock să reuşească, să aducă multe nume de valoare în fiecare an, nume sonore active în arena rock-ului mondial pentru a oferi o alternativă onestă din punct de vedere muzical. Alte două nume de calibru, vehiculate „în gura lumii”, sunt Aerosmith si Guns ‘n’ Roses. Unul din ele ar putea fi capul de afiş pentru ziua întâi a festivalului, cea de pe 30 mai 2009, unde vor concerta în deschidere patru trupe din underground, iar apoi „greucenii” de la AB4 şi Viţa de vie. Mai multe detalii găsiţi aici: http://www.bucharestrockarena.ro/. Pe 31 mai 2009, vom avea doar trei trupe, dar foarte valoroase: ALTAR, Celelalte Cuvinte şi bineînţeles ... mamuţii AC/DC. Bănuiesc că va fi o plăcere şi mândrie totodată pentru Călin Pop să cânte în dechidere la AC/DC. Este foarte meritoriu pentru Cuvinte acest open act ca dealtfel şi pentru Andy Ghost şi al său Altar! Lipsesc din păcate căteva trupe emblematice pentru istoria noastră rock cum ar fi: Survolaj (care au album nou în lansare!), Iris (motivat), Cargo, Riff, Timpuri Noi, Phoenix (sperăm în re-grupare) şi Semnal M. Probabil, după ce festivalul va lua amploare şi îşi va poziţiona precis rolul şi locul în şubrezita refacere a societăţii culturale româneşti de după 1989, ne vom bucura de artiştii rock atât de huliţi de industria muzicală, ultracomercială şi ultra partinică din România! Mi-e foarte greu să cred că e cineva la noi în ţară să nu fii auzit de trupa carismaticilor fraţi Angus şi Malcolm Young! Dacă nu aţi auzit direct din “gura” lui Bon Scott sau a lui Brian Johnson celebrele refrene de la „The Jack”, ”Dirty Deeds Done Dirt Cheap” sau de la „Highway to Hell” nu se poate să nu fii auzit variante româneşti la mega-hit-urile „If You Want Blood (You’ve Got It)”, “Back in Black” sau „For Those About to Rock We Salute You”. Mai trebuie să ştiţi că sunt artişti din zona hip hop sau rap care utilizează fără permisiunea trupei, părţi din piese AC/DC, ca sampling-uri în cadrul pieselor lor sau pentru linii de bas. (Beastie Boys, Mike D., Nelly, Eminem). E foarte uşor să promovezi un astfel de gigant al rock-ului atât de iubit peste tot în lume. Dar, este şi un joc al soartei reuşita acestui festival unicat în părţile Ţării Româneşti ... Unde se poate greşi? La sonorizare, unde avem precedente foarte grave, de exemplu Best Fest, apoi la organizarea unui public atât de numeros (vezi The Rolling Stones) şi, la relaţia cu presa, unde din prea mult élan sau din lipsă de personal se uită comunicarea cu presa … (vezi Jean Michel Jarre). Spun asta pentru că vorbim de evenimente gigantice, cu mari artişti din cultura pop, nu ne referim la concerte mici pour le connoisseurs … şi avem cu totul alte pretenţii. Câteva argumente pentru a ne însoţi la acest prim festival de tip Woodstock ... Dacă ar trăi, Moţu ne-ar spune: „Noi nu avem o scară a valorilor normală, Rock-ul nu a avut o evoluţie normală, Noi nu am avut Woodstock ...şi de aceea, cultura muzicală şi piaţa muzicală s-a făcut după ureche, de aceasta nu avem cum să ne dăm seama de acest uluitor eveniment…”. În primul rând trebuie să-i vedem pe AC/DC fiindcă rockerii sunt întotdeauna învingători! … “She's Got Balls” … Apoi, pentru că vom fii părtaşi la săvârşirea unei muzici care durează, după dictonul site-ului nostru “Adevărul trece dincolo de timp!” …”Thunderstruck”… Iar în ultimul rând, pentru că ne trebuie energie, suntem oameni cu raţiune, nu suntem animale sau insecte să trăim după voia naturii. Noi trăim prin muzică, prin teatru, prin film, prin artă, laolaltă cu prieteni, rude, cunoscuţi şi cu „invitaţi” ...”T.N.T.”... Fiindcă la Moldovenii de peste Prut mămăliga a dat în clocot, iar la noi Băsescu scade vertiginos în sondaje, totul este posibil ... şi va fi din ce în ce mai posibil. “Let There Be ROCK”! Radu
Lupaşcu AC/DC la Bucureşti, un vis spulberat ! În articolul „În sfârşit, AC/DC concertează în România" anunţasem intenţia organizatorilor de la PlayCool şi One Event de-a realiza în România un festival de rock pur. Însă, după cum aţi aflat, intenţia s-a dovedit o farsă pusă la cale de aşa zişii “oameni de afaceri” din Israel! Oricât de multe scuze ne-ar prezenta, oricât de multe argumente şi dovezi ne-ar aduce, precedentul a fost creat! Românii nu-şi vor mai cumpăra bilet cu multe luni înainte şi vor supra-verifica toate evenimentele la care vor vrea să participe de azi încolo ... Nu comentăm faptul consumat, ne limităm doar, să atragem atenţia asupra consecinţelor ... Probabil că partenerilor de la One Event le vor trebui mulţi ani pentru refacerea imaginii pierdute! Numai din cauza unei singure greşeli, one event a pierdut tot ce a avut! Este o învăţătura de minte pentru toţi cei ce organizează astfel de concerte mamut, dar chiar şi pentru cei ce fac show-uri pour les connaisseurs, evenimente mai mici, de foarte multe ori mult mai bine organizate decât cele mari. Să amintim că pentru acest festival au fost puse în vânzare 70.000 de bilete, vânzându-se în aproximativ 9 zile, 8.000 de bilete. Ticketpoint au anunţat că toate persoanele care şi-au achiziţionat biletele vor primi banii înapoi. Da! spunem noi, banii pe bilete ... dar, comisionul de livrare al biletelor? Un răspuns aproximativ, îl avem de la One Event : “Cei care au achiziţionat bilete pentru Bucharest Rock Arena îşi pot recupera integral contravaloarea lor prin returnarea acestora la punctele de unde au fost cumpărate, informează într-un comunicat de presă firma OneEvent”. Se mai spune că: "Victima colaterală este însă furnizorul de bilete TicketPoint, cu o pagubă de circa 10.000 de euro … Am efectuat o plată în valoare de 10.000 de euro către PlayCool şi eram foarte aproape să realizăm şi a doua plată în valoare de 300.000 de euro, însă ceva era suspect şi am oprit transferul", au spus reprezentantii TicketPoint.ro. Suspect era faptul că evenimentul nu era menţionat în turneul oficial celor de la AC/DC … de unde deducem că numai în cei de afară putem avea încredere...iar prejudiciul material poate fi recuperat în instanţă de la Playcool ... un nume parcă predestinat pentru „jocuri de culise” ... La fel ca micii noştri afacerişti de pe malurile Dâmboviţei, băieţeii şi fetiţele trendy, cool şi stilish ... şi-ale lor vedete de carton cu care ne intoxică la TV sau la RADIO. Iar noi, fanii muzicii adevărate, fanii muzicii care durează, care am mai avut de-a lungul timpului astfel de amăgeli, Z.Z. Top, Gary Moore, Festivalul San Remo, Bon Jovi, etc ... cum putem opri timpul, pentru un concert cu AC/DC la Bucureşti? Morala acestei situaţii poate fi: “Niciodată nu te lăsa înşelat de prima impresie; ceea ce contează cu adevărat este rezultatul final.”
|
|
Reproducerea textelor fara aprobarea autorilor este interzisa.
Articolele si fotografiile sunt protejate de legea Dreptului de autor (Legea nr 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe)
|
Este întrebarea pe care îndreptăţit vreau să o pun, întrucât foarte mulţi ascultători de muzică
rock şi blues de la noi cunosc doar „Parisienne Walkways”! Printre ei se numără
„mai-marii
Ehei!, ce frumos era să fi scris Diana Krall o aventură E-magică!!!
Parcă suna mai bine şi parcă eram mai mulţumit ... de concert. Nu ştiu dacă ştiţi, dar sunt fan al
acestei frumoase şi foarte talentate pianiste din Canada, soţia genialului rocker Elvis Costello! Şi
cum fanii nu se amestecă cu acreditaţii la concert ... povestim relaxaţi de pe tuşă. Cel mai mult aş fi vrut
să particip defapt la conferinţa de presă, dar aceasta nu s-a ţinut! Nu mă întrebaţi de ce
Lume destul de multă în curtea Palatului Baroc, unii pe scaune, cei mai mulţi foindu-se de colo
colo prin spaţiul liber care-ţi permite să fii sau nu conectat la eveniment. Sunetele muzicale străpung aerul
cu tandreţe sau agresivitate, în căutarea unui pavilion de ureche ospitalier.
