Puterea muzicii sau Poveste despre poveste

Am fost odată ca niciodată un copil care citea cu sufletul la gură poveştile de la lume adunate şi-napoi la lume date de Petre Ispirescu, Ion Creangă, Wilhelm Hauff, Charles Perrault, Fraţii Grimm ş.a.m.d.

Anii s-au dus nu ştiu când şi nu ştiu cum, luând cu ei lumea fermecată a copilăriei, iar peste basmele de altadată s-au aşternut uitarea şi zgura atâtor zile trecute în zadar. Azi mi-ar fi greu să povestesc fără poticneli măcar una din multele poveşti citite, ori atât de frumos zise mie de bunica Lisandra.

Aşa că o iau pe scurtătură şi vă amintesc în rezumat „Fluierul fermecat” sau „Cântăreţul la flaut din Hamelin”, poveste culeasă din zona Hanovra de Fraţii Grimm:

Un cântăreţ la flaut pe numele său Bunting se învoieşte cu primarul din oraşelul german Hamelin să cureţe urbea de şobolanii care o potopiseră. Zis şi făcut: Fluieraşul cu pricina o porneşte prin oraş cântând, iar şobolanii, fermecaţi de muzică, ies de prin cotloanele unde se ascundeau şi-l urmează până la unul pe muzicant. Acesta intră în râul Weser din apropierea oraşului, iar şobolanii, uitând de pericol, vin după el şi desigur se îneacă cu toţii. Om de bună credinţă, Bunting îi cere primarului plata pentru serviciul prestat, dar acesta nu-i dă nici un ban. Supărat foarte, fluieraşul pleacă din Hamelin, dar nu uită afrontul adus. Anul următor, într-o duminică, Bunting revine în Hamelin îmbrăcat în vânător, aşa că nimeni nu-l recunoaşte. Pe când adulţii toţi erau la biserică, fluieraşul mai face un tur prin oraş şi, cu ajutorul instrumentului său fermecat, adună toată puştimea în urma sa. Muzicantul şi cei unasutătreizeci copii dispar apoi cu toţii într-o peşteră de pe lângă Hamelin şi nimeni nu le mai dă de urmă.

În buna tradiţie germană, dispariţia copiilor este datată cu exactitate: 26 iunie 1284, conform Manuscrisului de la Lueneburg. Şi totuşi povestea nu se termină aici, în orăşelul de lângă Hanovra, ci continuă pe meleagurile ... României. Legenda spune că cei 130 de copii au mers prin măruntaiele pământului urmând muzica lui Bunting, până la peştera Varghis din Munţii Harghita. Ajunşi la lumină, copii din Hamelin s-au aşezat pe aceste pământuri primitoare şi au întemeiat prima aşezare saxonă din Transilvania. Într-o carte intitulată „Siebenburgische Sagen” (Poveşti din Transilvania), Friedrich Mueller, preot la Biserica Neagră din Braşov, scrie, citez : „Noi, germanii din Transilvania, suntem copiii luaţi din Hamelin de Fluieraşul Fermecat şi am călătorit mult timp pe sub pământ, pentru a apărea apoi în Transilvania prin peştera din Mereşti în Valea Varghişului şi apoi ne-am împrăştiat în cele şapte oraşe şi multe sate”....

Celor care au nervii tari, le propun spre lectură „Şobolanul”, un roman cu totul neobişnuit scris de polonezul Andrzej Zaniewski. Pentru captarea interesului potenţialilor cititori, transcriu alăturat un fragment din acest roman, cu trimitere directă la povestea Fluieraşului Fermecat:

„Te pregăteai de călătorie, aşteptai acele întâmplări care te-ar fi determinat să pleci şi să laşi acel oraş în urma ta. Prin rigolele ulicioarelor din port se strecoară o umbră cenuşie. La orice zgomot, oricât de mic, se lipeşte de sol, se contopeşte cu piatra de caldărâm. Deodată se opreşte, ascultă sunetele unui flaut care vin pe fereastră. Ai început să te duci mereu acolo. Casa din care se aud sunetele atât de fascinante e aşezată chiar la stradă. Surprinzi de departe momentul când omul acela începe să cânte. Părăseşti cuibul numaidecât. Şi alţi şobolani se îndreaptă într-acolo, iar omul nici măcar nu ştie cât de mulţi stau să-l asculte. Vin în goană din toate părţile, se urca pe burlan, se căţăra pe acoperiş, se urca prin conductele şemineului şi prin ţevi, se căţăra în copaci, trec în goană peste balustrada balconului, se lipesc de pereţi. Sunetele pe care le scoate acel om din fluierul lui lung şi inchis la culoare îi ameţesc, îi cheamă, îi provoacă. Doreşti să fii cât mai aproape de izvorul acestor sunete, să ajungi chiar în locul de unde pornesc, să le cunoşti cauza, să le atingi. Omul cânta. Pe fondul perdelei luminate se conturează exact silueta lui aplecată... Cânta, cu toate caă din locuinţele aflate mai jos vin alte sunete stridente, ţipătoare, care acoperă sunetele instrumentului. De îndată ce începe să cânte, ceilalţi oameni devin extrem de gălăgioşi. Alerg, mă apropii tot mai mult de sursa sunetelor. În jurul meu ies şobolanii din toate pivniţele, din toate ascunzătorile. Străzile sunt pline de umbre prelungi şi mobile.

Plantele de pe balconul de unde răsuna muzica se mişcă şi ele răsfirate de vânt. Te-ai străduit să vii cât mai aproape, folosindu-te de iedera care acoperă pereţii casei, te-ai căţărat în balcon şi ai intrat în casă. De pe poliţa cu cărţi îl priveşti cu atenţie pe bărbatul care ţine la gură acel tub lung şi negru din care ţâşnesc sunete care te schimbă, te covârşesc. Nemişcat, parcă lipsit de puteri, stau şi ascult muzică; pare un vis şi totuşi nu e vis. Omul încetează să mai cânte, ia instrumentul de la gură, îl strânge şi îl pune într-o cutie pe care o închide. Îmi recapăt brusc mobilitatea, lumea mă sperie, mi-e frică, orice foşnet este o ameninţare. Muzica mă liniştea, îmi dădea simţământul unei siguranţe depline, mă rupea de nevoia de a căuta hrana, de a-mi pili incisivii, de a căuta treceri, îmi alunga nevoia de a sta necontenit la pândă, spaima de a fi atacat de pisică, de bufniţă, de vulpe sau de şobolani străini. Muzica aceasta îmi alungă spaima, mă alina, îmi dădea o minunată ameţeală. Te-ai lua după ea oriunde ar vrea să te ducă. Din clipa când ai auzit-o pentru prima oară, ai simţit nevoia s-o asculţi mereu. O aşteptai în fiecare seară, iar în zilele când bătrânul nu lua în mâna instrumentul te simţeai bolnav, enervat, neliniştit. Şi alţi şobolani se comportau atunci mai agresiv, se loveau, se muşcau, goneau stârniţi, îi atacau până şi pe oameni. Bătrânul nu observase şobolanii, nu-i văzuse îngrămădindu-se în jurul casei şi ascultându-l cum cântă. Strada pe care locuia ducea drept în port, spre cheiul la care erau ancorate vapoarele.

Mi-amintesc ţipătul ascuţit al cuiva muşcat de un şobolan pe care îl călcase pe coadă în beznă. Bătrânul încetase imediat să mai cânte şi ieşise în balcon, iar şobolanii care îl ascultau se risipiră în toate direcţiile.

Ascuns în mormanul de hârtii de lângă zidul casei, ascultai glasurile mânioase ale oamenilor adunaţi în stradă. A doua zi, la ora obişnuită, omul, înainte de a scoate instrumentul din cutie, a deschis larg uşa balconului şi a proptit-o cu un scaun, ca să poată vedea exact ce se întâmplă în conul de lumină ruginie a felinarului. Când a început să cânte, ca de obicei, şobolanii au prins să se îndrepte în direcţia casei, oprindu-se pentru o clipă în marginea luminii, pentru a sări după aceea cu iuţeală peste suprafaţa luminată. Erau din ce în ce mai mulţi. Bătrânul se uita la ei - umbre cenuşii, buimăcite, transpuse, nemişcate. Din clipa aceea a cântat întotdeauna în acest fel, observându-ne atent cum ne comportam.

În vremea asta, locatarii de la parter şi cei din casele vecine se străduiau în toate felurile să-i acopere muzica, punând în funcţiune cele mai diverse aparate, făcând zgomot, ţipând.

E seară. Tocmai m-am căţărat pe burlan şi m-am tolănit pe poliţa de unde pot vedea exact fiecare mişcare a degetelor pe flautul pe care îl ţine bătrânul între buze. Brusc, încetează să mai cânte. De pe scară se aud venind paşi grei. Uşa se deschide cu zgomot. Înspăimântat, mă lipesc şi mai tare de poliţă.

Oamenii năvălesc, ţipă, îi smulg instrumentul, îl sparg, îl calcă în picioare. Bătrânul încearcă să-l ia îndărăt, se luptă. Bătrânul zace pe jos. Oamenii îl lovesc, îl bat. Pleacă la fel de repede cum au intrat.

Pe scări încă mai răsună zgomot de paşi. Însângerat, bătrânul zace ghemuit pe podea. Sar repede de pe poliţă, o şterg pe balcon, cobor iute pe burlan”...

Valentin Radu
26 mai 2013

IAN ANDERSON 2012
Credit foto: Roland E. Jung