Primele emisiuni radio rock din România
În ianuarie 1990, după ce s-a terminat cu împuşcăturile, au început “rivoluţiile” la
Radiodifuziunea Română, numită azi Radio România (pe vremea aceea exista instituţia bicefală Radioteleviziunea
Română compusă din Radiodifuziune şi Televiziune, ulterior s-au separat): se schimbau şefi (dar nu prea mulţi,
unii şi-au căpătat certificate de Revoluţionar !), se inventau emisiuni noi şi mai ales se angajau multe,
multe persoane (cred că s-a dublat personalul), care nu putuseră fi angajate fiindcă nu aveau “dosarul” curat
şi nu puteau trece de temuta Secţie Personal (astăzi denumită frumos Resurse Umane). Instituţiile erau
împărţite pe vremea aceea pe categorii de importanţă şi securitate, angajarea acolo şi paza lor fiind astfel
diferite, de la portari la paznici simpli până la pază militară. Radiodifuziunea fiind cotată la nivelul 0 (ca
şi Guvernul - cum e şi astăzi şi cred că în multe ţări e la fel) era păzită de subofiţeri de Miliţie
(Securitate) care aveau o mică garnizoană la etajul 3. De fapt, cei care au fost pe la Radio sau TVR ştiu că
paza la intrare este aceiaşi, cu gradaţi în uniformă, numai că nu se mai numeşte Miliţie sau Securitate.
Eu nu aveam dosarul curat, căci tatăl meu fusese ofiţer în Armata Regală cu care trecuse în
U.R.S.S., fusese arestat de trupele sovietice şi nu vroise să se întoarcă acasă cu divizia “Tudor Vladimirescu”,
aşa că s-a întors ca prizonier element duşmănos şi a făcut închisoare un an (ce fereală la şcoală să nu se afle, să
mă primească la liceu fără probleme, la început nu înţelegeam şi-mi era ruşine că am tată puşcăriaş!). Ideea era că
la emisiunile în direct trebuia să ajungă la microfon numai redactori de încredere, care să nu se apuce să strige,
eventual, “Jos Ceauşescu !”.
Am încercat să mă angajez, scriind frumos că tata este inginer silvic fără să amintesc de
sovietici, dar m-a chemat deoparte tov. Zavelea, un funcţionar foarte cumsecade (tatăl viitorului coleg - Gigi
Zavelea) şi mi-a zis “în particular”: ”noi verificăm totul, aflăm totul, să nu mai încerci niciodată să te angajezi
aici”. Aşa că făceam o sumedenie de emisiuni, încă din 1968, pe programul 1 (astăzi “Actualităţi” şi pe programul 3
Tineret Stereo - astăzi dispărut), dar numai înregistrate pe bandă, care se ascultau în prealabil.
La Secţia Muzică Uşoară a Redacţiei Muzicale colaboram cu toţi redactorii, cu rubrici separate
sau chiar co-realizator al emisiunilor, o onoare şi o preţuire care nu se acorda prea des colaboratorilor
“externi”. Cea mai “rockeriţă” dintre redactori era Silvia Velicu, care-mi cerea publicaţii străine să le consulte
şi chiar a reuşit, la îndemnul meu, să obţină “aprobare” şi fonduri (“în valută”!) ca Radioul să se aboneze la
revistele Rock and Folk şi Musica e Dischi. Ei bine, în ianuarie 1990 ea a început demersurile (fonduri, spaţii de
emisie, cuprins, justificări) pe la directori şi beneficiind de sprijinul şefului secţiei, Titus Andrei (şi el
rocker moderat, pletos, spre mirarea şefilor) a obţinut incredibilul: în februarie 1990 au intrat în eter, s-au
difuzat primele emisiuni specializate pe rock din istoria Radio-ului şi nu una, ci trei ! Pe programul 3 Tineret,
cu durata de o oră, după amiaza, de la ora 19 şi anume: luni - Philo Rock (axată pe rock “mainstream”), miercuri -
Retro Rock (rock vechi, remember), vineri - Studio Rock (sonorităţi metalice, radicale). Desigur, rockul românesc
avea locul său în emisiuni, eu eram co-realizator, aveam mai mulţi colaboratori, dar colaborator principal era
Laurenţiu Lenţi Chiriac. Să nu uităm că erau puţine posturi private pe atunci, cu răspândire limitată, aşa că
regele undelor hertziene era Radio România, mai toate aparatele erau axate pe el. Nu exagerez, nu încerc să mă
împăunez, dar aceste emisiuni au fost cauza rockeferelii populaţiei României după '90. Toate formaţiile bine
cunoscute acum erau atunci absolut necunoscute atunci, erau pentru prima oară auzite la Radio. Nu are rost să fac o
listă, declar clar încă odată - toate formaţiile de care vorbim acum s-au difuzat pentru prima oară la aceste trei
emisiuni. Poate puţini îşi mai amintesc acele momente, sau nu vor, dar acesta este adevărul.
A fost o perioadă uluitoare, de pionierat, când umblam ca disperatul după discuri rock străine
rare - nu numai după cele cunoscute, chiar dacă şi la ultimele AC/DC sau Iron Maiden era o problemă: dacă nu le
cumpăram le imprimam noaptea pe bandă de radio şi le duceam dimineaţa înapoi, dar discuri se mai găseau. Apoi
umblam şi mai năuci după documentaţie - rugai aviatori şi TIR-işti să aducă Kerrang sau Rock Hard. Treptat,
posturile private s-au înmulţit, au început să difuzeze intens rock şi dominaţia Radio România s-a diluat. Apoi
Silvia Velicu a plecat în Noua Zeelandă cu fiica sa, abonamentele s-au terminat, două emisiuni au dispărut, a rămas
doar Studio Rock. O făceam doar eu şi cu Lenţi, apoi a rămas doar Lenţi pe postul Radio 3 net Florian Pittiş, nu
mai e pe unde hertziene. Însă perioada Studio Rock, cea de pe “unde” la Radio România 3 Tineret, a fost una
fabuloasă. Au fost prezente în studio sau prin telefon toate formaţiile autohtone, nu numai cele de top, ci şi cele
din underground - aici s-au “auzit” ele la radio pentru prima oară. Iar exemplificările şi interviurile cu
muzicieni străini erau unice în România. Pe atunci era în vogă comerţul cu casete în toată ţara, iar la tarabele
din Piaţa Romană (unde îi găseam pe Gabi Gomboş şi pe Macha - Tectonic) predomina rockul. Comercianţii ascultau
vineri Studio Rock şi sâmbătă aduceau din Bulgaria casetele cu albumele difuzate în premieră la noi. O rubrică mult
aşteptată era cea cu răspunsuri la scrisori, de care mă ocupam, căci internetul nu era în vogă. Primeam saci de
scrisori, poştaşii de la oficiul nr. 1 erau epuizaţi, iar colegele de la secţia scrisori erau disperate. Deoarece
releele Radiodifuziunii erau foarte puternice pe unde scurte, eram ascultaţi şi în ţările vecine, de unde primeam
scrisori! am primit şi în engleză şi în... rusă. Ascultătorii se întreceau în a trimite epistole cu caracter
rockeresc radical, de tip...”black” sau chiar “metalic”: scrise cu sânge (de fapt cu tuş roşu), pe hârtie arsă pe
margini, cu cenuşă în plic, cu placheuri sau cruci de metal (plicurile aproape îmi cădeau din mână), iar odată am
primit un coşciug din carton de 20 cm, în care era o vrabie moartă. Tinerii elevi sau studenţi nu comentau doar
muzici, ci povesteau cu năduf despre privirile supărate, insultele sau piedicile pe care le întâmpină rockerii la
şcoală sau în familie.
Iată de ce în fiecare februarie aniversăm apariţia acestei emisiuni epocale pentru viaţa şi
informarea rockeriloir români. De obicei suntem trei, Lenţi, eu şi Noni Huterer, care a făcut şi el emisiuni de
rock timp de 9 ani la Radio 3 net (ne vedeţi în fotografie). Acum pe 23 februarie 2018 am serbat 28 de ani de viaţă
radiofonică. La Mulţi Ani!
Florin-Silviu Ursulescu 23 februarie 2018
(va apărea şi în cartea mea)
|