ArtaSunetelor-Pop

După albumul scos la Electrecord în 2017, Songbird, și piesa Box – un fel de post-scriptum la album – Navi revine anul acesta cu Lista de dorințe. Se pare că piesa (cu text în română și cu un videoclip reușit, care complementează intimismul și tensiunea catifelată a mesajului) va deveni, în toamnă, parte a unui EP. Înregistrată la Demisec Records, prin grija lui Andrei Grigore și Marian Nica, Lista de dorințe se așază pe orbita unei teme clasice: incertitudinea iubirii. Nimic nou sub soare, doar că piesa, la reascultare, rezistă bine, inducând o stare de confort și nebănuite speranțe. E un reggae pop ce se dezvoltă pe o dinamică soft rock și, după toate aparențele, deschide un nou capitol în devenirea cântăreței Navi, dar pe aceleași coordonate pop-rock pe care s-a situat în peisajul muzical actual.

Ca să-l reîntâlnesc pe unicatul Sergiu Cioiu – cântăreţul poeziei şi poetul cântecului – am re-revenit de două ori în ambientul atât de primitoarei grădini a Clubului Green Hours, unul din puţinele bastioane bucureştene de cultură jazzistică, teatrală şi nu numai, care au supravieţuit în vremile de restrişte ale atotputernicei urgii pandemice: mai întâi, miercuri 7 octombrie, pe când protagonistul a încrustat în răbojul timpului a optzecea toamnă a existenţei domniei sale şi ar fi trebuit să aibă loc concertul aniversar al artistului, reprogramat din frică de ameninţare ploioasă (ameninţare ce nu s-a adeverit, dar cum mulţi dintre spectatori n-au aflat despre amânare, grădina a fost plină); şi seara de concert propriuzisă derulată luni 12 octombrie – un veritabil regal de trăire intensă şi gust artistic elevat.

Absolvent în anul 1964 al I.A.T.C. „I. L. Caragiale” (actualmente Institutul Naţional de Artă Teatrală şi Cinematografică), propagatorul de frumuseţi sonore despre care poetul Nichita Stănescu se exprima metaforic: „Bucuria interpretării lui, ne deschide pleoapa cu o stea…” s-a impus în anii ’60 – ’70 ai veacului trecut în elita promotorilor români ai muzicii pop de calitate cu un preponderent substrat poetic. Solist angajat în perioada 1964 - 1967 al Teatrului de Revistă „Constantin Tănase” din capitală; prezent în august 1965 pe scena celebrului teatru „Olympia” din Paris, selectat fiind de nimeni altul decât Bruno Coquatrix şi comparat cu Yves Montand; în continuare îmbrăţişând o activitate free lance, revelat pe prestigioase podiumuri din România, Franţa, URSS, Polonia, Belgia, Olanda, Israel; devenit între anii 1972 şi 1975 actor al Teatrului de Operetă „Ion Dacian” din Bucureşti; apoi profesor de actorie în perioada 1975-1982 – iată principalele repere ale unei cariere care l-a consacrat pe Sergiu Cioiu drept artist intelectual de seamă, atribuindu-i o îndrituită notorietate. Putem afirma în chip peremptoriu că artistul le-a dat viaţă, le-a conferit statutul de hituri pentru posteritate multor creaţii valoroase ale lui Alexandru Mandy (cu predilecţie), dar şi ale lui Henri Mălineanu, Radu Şerban, Ion Cristinoiu, Robert Flavian, Cornel Fugaru, Nicolae Kirculescu, Temistocle Popa, Vasile Veselovski, Laurenţiu Profeta, Florin Bogardo, Vasile V. Vasilache, Andrei Proşteanu, ca şi unor inspirate cântece compuse de el pe versuri de Marin Sorescu, Miron Radu Paraschivescu, Romulus Vulpescu. Parte dintre aceste piese s-au regăsit în cuprinsul unor albume CD editate mai recent (în anii 2016 - 2018) de Casa Eurostar.

De amintit la loc de cinste în repertoriul cântăreţului actor, „Tripticul Brâncuşi” aparţinând lui Alexandru Mandy care include creaţiile „Coloana infinitului”, „Masa Tăcerii” şi „Poarta sărutului”. [O glumă actuală, cu iz de ironie amară: din cauza virusului «Covid 19» s-ar zice că s-a schimbat nomenclatura celebrelor sculpturi ale lui Constantin Brâncuşi de la Tîrgu Jiu, ele numindu-se acum „Corona infinitului”, „Masca tăcerii” şi „Poarta strănutului”...]

Spectacolele de poezie şi muzică realizate de Sergiu Cioiu au fost premiate în contextul unor festivaluri naţionale.

În anul 1982 el s-a expatriat împreună cu a sa familie, iniţial în Franţa, stabilindu-se apoi definitiv în Canada, la Ottawa. În parteneriat cu Margareta Pâslaru, ghitaristul Radu Goldiş şi alţi artişti români, Sergiu Cioiu a întreprins turnee în patria de adopţie şi în SUA. În Canada a continuat activitatea de actor, interpret de cântec şi de poezie. A revenit însă anual, din 2016 în ţara natală, susţinând recitaluri aplaudate pe scenele unor teatre din Bucureşti, Braşov, Caracal, Cluj, Constanţa, Craiova, Iaşi, Slatina, Târgu Jiu, Râmnicu Vâlcea, concomitent fiind invitat la numeroase emisiuni de radio şi de televiziune. Iar în primăvara anului 2016 a lansat un volum de memorii, intitulat „Nu ştim aproape nimic – Puşa Roth în dialog cu Sergiu Cioiu (Editura Ars Longa).

Referitor la cele două întrevederi cu Sergiu Cioiu de la Green Hours în luna octombrie, să menţionăm mai întâi că între spectatori am remarcat notabile personalităţi precum academicianul Răzvan Theodorescu, fostul manager al Institutului Cultural Român regizor şi diplomat Radu Boroianu, preşedintele Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România Doru Dinu Glăvan, actriţa Ioana Crăciunescu, publicistul Miron Manega, prezentatorul concertului, totodată cronicar al evenimentului în revista „Actualitatea Muzicală” Octavian Ursulescu, cel imberb (chip radios, spre diferenţă de feţele tinerilor de azi umbrite de nenumăratele bărbi la modă), câţiva vechi prieteni de generaţie ai artistului, dar şi nelipsitul, doctul fan Răzvan Andreescu.

Cu vocaţie şi de regizor, protagonistul a imaginat propria apariţie scenică aniversară ca un spectacol în patru acte distincte având ca motto-uri cele patru strofe ale cântecului „Venise vremea”.

Astfel, cel dintâi grupaj a cuprins cântece inspirate de stihuri ale poetului Marin Sorescu, intitulate „Într-o roată”, „Dialectică”, „Dumneata Lampă”, „Grijă”, primul cântec fiind creat de Sergiu Cioiu, iar celelalte trei de compozitorul Dan Stoian. Cel de al doilea episod care a purtat genericul „Venise vremea să citesc”, a cumulat patru melodii ale lui Sergiu Cioiu arhitecturate sonor pe canavaua scintilantelor creaţii poetice proprii omului de spirit Romulus Vulpescu, numite „În fiecare zi”, „Destin”, „Carmen Meretricis”, „Bilet d’amor”. Apoi cel de al treilea act spectacular prefaţat de subtitlul „Venise vremea să iubesc”, cu două emoţionante cântece inspirate artistului interpret de atât de expresivele poezii izvorâte de sub măiastra pană a aceluia care a fost inegalabilul Miron Radu Paraschivescu, – „Rică”, „Terente şi Titina” şi cu alte cinci din emanaţiile poetic-cantabile ale lui Alexandru Mandy ale căror prim tălmăcitor dedicat a fost Sergiu Cioiu: „Cred”, „Glasul tău”, „Poarta sărutului”, „Cântecul vântului” (cel mai acreditat hit), „Îţi mulţumesc”. Iar actul-epilog, preferând ca sintagmă stihul „N-aş pleca din lume...”, a constat din dipticul de cântece „Trec fetele toamna” de Sergiu Cioiu pe versuri de Ştefan Radof şi „Cine a găsit tinereţea mea?” de Radu Şerban în parteneriat cu poetul Aurel Storin.

Componenta de trăire a amplului său preaplin interpretativ ar necesita, îndrăznesc eu să afirm, superlative încă mai convingătoare decât în chip obişnuit, spre a putea întruchipa cu certă măsură dimensiunile reale ale patosului investit în CONCERTUL-ÎNCÂNTARE pe care, cu o generozitate şi o veritabilă vocaţie de demiurg, Sergiu Cioiu ni l-a oferit în dar în inubliabila seară de luni de la Green Hours... Cu un glas a cărui forţă a dominat inclusiv zgomotele imunde ale motocicletelor accelerând diabolic pe Calea Victoriei – de aici şi semnificaţia deloc metaforică, explicită, a titlului rândurilor de faţă – actorul muzician a desprăfuit aurifere zăcăminte de cuvânt şi sunet! De la şoaptele subtile la tonurile pline de pregnanţă, mereu tânărul artist (căci putem vorbi de o a doua tinereţe!) a vădit o surprinzătoare capacitate de a doza şi exhiba o întreagă pluralitate de sentimente! Nu mai puţin frapantă s-a dovedit a fi debordanta energie cu care a susţinut intens tonusul exteriorizării timp de două ore încheiate!! Realmente, o energie a dăruirii de sine şi a creativităţii, demnă de invidiat!!!

Nu în ultimă instanţă a aprecierii se cuvine să pledăm pentru ţinuta cu adevărat remarcabilă a celor doi companioni care l-au însoţit pe protagonist în demersul său scenic. Ne referim în acest sens la pianistul şi interpretul la baian Lyuben Gordieski – desăvârşit acompaniator (de precizat că această profesiune presupune nu numai stăpânirea tehnicii instrumentului şi, desigur, un înalt indice al muzicalităţii, ci şi o calitate aparte a empatiei graţie căreia poţi reuşi să armonizezi un atare tandem interpretativ) şi la Vlad Creţu – ghitară & backing vocal, care s-a demonstrat a fi şi un bun improvizator.

Concertul aniversar „Sergiu Cioiu 80” – moment de referinţă în cariera unui artist autentic!

Vin sărbătorile. Au şi venit. E primul Crăciun, după 25 de ani de la evenimentele din decembrie ’89, când românii privesc cu optimism viitorul. Nu-i uităm pe defetişti, dar trebuie să nu fim pesimişti, să nu ne îndoim că nu va fi aşa cum îl văd entuziaştii. Nici măcar realişti să nu fim, mai ales acum, de sărbători. Românii, care au fost 25 de ani minţiţi, cărora li s-au confiscat idealurile, revoluţia, adevărul, morala, proiectele de viitor, au dreptul la un nou start, la o nouă şansă, la noi iluzii. Nu se poate trăi fără iluzii. Ele sunt vitale dacă se află în limitele normalităţii. Se pare că grosul ticăloşeniilor s-a mai subţiat, oricum, răul e cât de cât controlabil, statul de drept pare să-şi intre în rol.
Să ne bucurăm şi noi de acest nou start.
Şi drept semn am să vă transmit mai jos un mesaj de la New York, din partea trupei Indiggo Twins:

Dragi prieteni,
Fie ca de acest Crăciun şi An Nou să fim uniţi în Pace şi Iubire, să fim unul întru Dumnezeu – cei din România, America, Asia, Africa…
Fie ca dragostea perfectă a Mântuitorului să va acopere viaţa cu raze de lumină şi bunăstare!
Primiţi, vă rugăm, cântecul nostru de sărbători - COVER ME şi videoclipul realizat în Casa Domnului
ca pe un cadou de iubire din partea noastră, care ne gândim la voi cu mult drag şi dor, de aici, din New York:

cover me.jpg
https://www.youtube.com/watch?v=ycja5gdpj1A

Lumea e mică, dar dacă Iubirea noastră e mare, nu există bariere, ci doar braţe de îmbrăţişare.
CRĂCIUN FERICIT şi LA MULTI ANI!
Indiggo Twins　
Decembrie 2014

Accesaţi, vă rog şi eu, acest cântec. Este, de fapt, un videoclip, aveţi imagini, aveţi text, melodie, aveţi de toate, un dar spiritual, un hit compus special pentru sărbători, pentru eliberarea minţii de zgură, pentru pacea spirituală, care se vrea trăită sub acoperământul divin.
Nu vă ofeream acest dar dacă nu citeam mesajele americanilor despre acest cântec. Citiţi-le şi voi. Unul mai trăit decât altul. Aprecieri superlative, care nu au nevoie de nici un comentariu, fiindcă nu este vorba aici de nici un elogiu, este vorba despre o necesitate, de nevoia oamenilor de a se schimba, de a simţi un impact înalt, de nevoia omului de evadare în spiritul divin. Evident, ca să compui un cântec despre Iisus trebuie să atingi trăiri divine, să crezi cu tărie, să fii inspirat de har ceresc.
Iată câteva opinii de pe YouTube despre COVER ME, pe care le găsiţi dacă accesaţi cântecul. Ele sună aşa în limba română:

Raj Das – Preşedinte POM Partners
Am fost binecuvântat　şi　norocos să le cunosc pe Mihaela și Gabriela, două personalităţi muzicale incredibil de talentate　şi　multilaterale, cunoscute ca Indiggo Twins. Cântecul lor COVER ME / "Acoperă-mă" e plin de căldură pastorală, de inspiraţie　divină　şi　e cântat cu voci liniştitoare　venite din adâncul inimii. Când lumea din jurul nostru pare astăzi atât de mult în criză, Indiggo Twins sunt inspirate de însuşi Cel Atotputernic　să ne apropie tot mai mult de binecuvântarea eternă şi　adevăr. Fie ca poezia　şi　melodia încântătoare　a acestui cântec să transforme sărbătorile Dv. într-un paradis de iarnă,　să vă conducă într-un regat magic al dragostei şi　al frumuseţii.

Paul Smith – Preşedinte Record Smith
Eram convins că　Acoperă-mă / COVER ME　al Mihaelei si Gabrielei este unul dintre cele mai frumoase cântece înregistrate vreodată, dar acum, văzând　şi　videoclipul,… nu-mi mai pot lua ochii de la el. E frumos ... în toate privinţele.

Fran Castaldo - make-up artist
Mulțumesc, dragă Indiggo Twins, pentru cel mai frumos cântec care exprimă sentimentele din　inimile tinerilor de astăzi:　Acoperă-mă / COVER ME… cu căldura Iubirii eterne!
Atâţia oameni cu drumurile vieţii năruite, atâţia tineri şi bătrâni… au nevoie cu disperare să li se aducă aminte că pot fi acoperiţi cu „căldura Iubirii eterne“.... în „razele Iubirii lui Dumnezeu“.　 Mulțumesc pentru aducerea aminte profund spirituală.　
Mihaela şi Gabriela, voi sunteţi un cadou atât pentru tineri,　cât şi pentru bătrâni,... ca tinere compozitoare şi cântăreţe... voi aveţi darul de a atinge fără frică inimi…şi suflete. Sunteţi cu adevărat curajoase, vă rog să mergeţi tot aşa, pe-acelaşi drum al mesajelor pline de har din cântecele voastre..., pentru lumea care are nevoie de voi ACUM !!

Larry Cosgrove – meteorolog TV
Mihaela　şi Gabriela,　Videoclipul vostru　Acoperă-mă / COVER ME este superb, are un stil direct care pune în valoare frumuseţea voastră – un amestec seducător de Natalie Portman　şi Angelina Jolie…

M-a impresionat în special o scrisoare a unei fete care spune că trăieşte într-o lume în care mai toţi şi-au pierdut speranţa, deznădăjduită, cu drumurile vieţii blocate, ca de sfârşit de lume, şi când a ascultat acest cântec, parcă a înviat, a simţit “the warmth of love forever”, ca un acoperământ pur, care i-a dat putere să nu se lase, să lupte. Cântecul e divin. Este o expresie a sentimentelor religioase profunde, a unor trăiri isihaste. Sunt picături divine în el şi asta a întărit-o. E un cântec care îţi merge la suflet, foarte necesar inimilor disperate, neliniştite, pentru a-şi găsi liniştea.
Mai vorbeşte scrisoarea de abilitatea de a alunga teama şi de a atinge sufletul, acest fapt fiind considerat un act curajos, care nu e la îndemna oricui.
E un mare dar, cât şi un îndemn pentru toţi. Iată şi un înalt gând copleşitor pe care gemenele Indiggo ni-l transmit spre meditare, spre aplicare:

Aşa e! Fericiţi cei ce trăiesc sub acoperirea lui Iisus. Am fost asfixiaţi în ultimele luni de păcătoşii care sunt la cârma ţării, la pupitrele ei de comandă, fie din subterană, fie de pe micile ecrane, care au activat şi o fac în continuare ca ofiţeri sub acoperire! E timpul ca România, ca românii să revină la credinţă, să-şi amintească faptul că istoria lor s-a desfăşurat sub acoperirea lui Iisus. Aceasta e oglinda tăriei lor, numai cu ea în faţă vor putea vedea dincolo de păpuriş, văd idealele. A trăi sub acoperirea lui Iisus înseamnă a trăi în iubire.
Acesta este şi mesajul cântecului, aşa cum l-au scris Indiggo:

Acest cântec a fost prezentat în primă audiţie la o biserică din New York. Apoi a devenit pe iTunes accesibil tuturor. Acum se află şi pe iTunes România.
Mulţi români nu ştiu ce face trupa Indiggo în America, deşi au posibilitatea pe site-ul gemenelor să afle, iată că acum ştiu de la mine un pas de-al lor. E un pas, care urmează altui pas (includerea pe albumul Watch the Throne), care ne anunţă alt pas răsunător (show-ul Wicked Clone). Esenţial este să ne întrebăm mereu, precum americanii: Next Step?
Şi cred că această întrebare şi-o pun acum toţi românii. Le urez ca următorul lor pas să fie sub matricea spiritului celest, la fel de divin ca acest cântec, oricum, să-l facă având drept scut un acoperământ dumnezeiesc. Viitorul românilor să se petreacă sub acoperirea lui Iisus!

"Oui je crois, qu´une vie ça commence avec un mot d´amour/ Oui je crois, que la mienne commence à partir de ce jour/ Oui je crois, à tous les mots d´amour que tu inventes pour moi/ Oui je crois, tout ce que tu me dis parce que je crois en toi." (Mon credo)

Încă şi azi îmi răsună în urechi versurile superbei melodii "Mon credo", prima melodie pe care am auzit-o cu Mireille Mathieu şi din bursa mea de student am cumpărat discul single, ajutat de bunii mei prieteni din Yugoslavia, care mi l-au procurat. M-a frapat de atunci asemănarea izbitoare a vocii Mireillei cu cea a Edithei Piaf. Pentru mulţi dintre dvs. acest titlu poate nu sugerează nimic, şi totuşi...

Mireille Mathieu (n. 22.07.1946), un cetăţean de vază al Avignionului, merită cu prisosinţă acest apelativ. Ea a început să fie fascinată de muzica Edithei Piaf din prima clipă când a văzut-o la televizor. În 2 dintre cele 3 încercări de a câştiga concursul anual "On chante dans mon quartier" din Avignon, în 1962 cu "Les cloches de Lisbonne" (compozitoare Maria Candido), în 1963 cu "Hymne l'amour" şi 1964 (an în care a câştigat) cu "La vie en rose", a interpretat melodii ale Edithei Piaf. Curios, dar în anul 1962, Michele Torr a câştigat concursul tot cu o melodie a Edithei Piaf - Exodus! Mireille nu se poate lăuda cu o copilărie fericită şi fără griji. Tatăl Mireillei era a 5-a generaţie de pietrari şi avea un atelier la intrarea principală în cimitirul Saint Véran. Mireille, una dintre fetele familiei de 14 copii, care beneficia de o locuinţă socială în Avignon, nu a fost un elev strălucit, ba din contră, dislexică, a avut nevoie de un an în plus ca să absolve şcoala. Stângace din naştere, Mireille era bătută cu rigla peste mână când încerca să scrie cu mâna stângă (din păcate aşa ceva mai vedem şi în zilele noastre!). Abandonând şcoala superioară a început să lucreze în fabrica din Montfavet (o suburbie în sud-estul oraşului) de la vârsta de 14 ani, pentru a-şi ajuta familia şi a-şi plăti orele de canto. Fabrica a dat faliment şi Mireille împreună cu surorile sale Monique şi Christiane au devenit consilieri pentru tineret într-o tabără de vară, înainte de a-şi lua zborul spre faimă, într-o vară în care o ţigancă bătrână i-a prezis din cărţile de Tarot că în curând va fi în preajma Regilor şi Reginelor. Câştigarea concursului local i-a fost răsplătită cu o călătorie la Paris pentru o pre-audiţie la show-ul televizat de talente "Jeu de la chance", în care cântăreţi amatori se întreceau pentru voturile audienţei şi telespectatorilor, prin telefon. Participarea sa şi costul călătoriei au fost aranjate de către Raoul Colombe, vice-primarul din Avignon. Acompaniată în studio de un pianist, îmbrăcată în negru ca şi Edith Piaf, a interpretat 2 melodii ale Edithei în faţa "judecătorilor" din audienţă si a plecat abătută, nativii francezi făcând glume pe seama accentului ei "Provençal" şi a cuvintelor pocite datorită dislexiei. În timpul galei de vară din 1965, "alipită" la concertul lui Enrico Macias de către Raoul Colombe (primul ei manager) şi-a cunoscut viitorul manager Johnny Stark. Atât Mireille cât şi tatăl ei au crezut că Stark este american, bazându-se pe manierismul său, şi de aceea l-au poreclit Americanul. Stark a lucrat cu artişti ca Yves Montand şi relatia între el şi Mirelle a fost deseori asemuită cu cea dintre Colonel Tom Parker şi Elvis Presley. Stark are meritul de a face din Mireille un star şi succesoarea Edithei Piaf. În anul 1968, sub atenta sa îndrumare, Mireille devenise cea mai populară cantăreaţă franceză.

Mireille a fost invitată de impresarul Régis Durcourt să cânte în programul TV "Song Parade", din 19 noiembrie 1965. Adevărul cu privire la modul în care Mireille a fost mutată să concureze live în episodul de duminică, din 21 noiembrie 1965 al "Jeu de la Chance", un segment pentru tinere talente al programului televiziunii franceze "Tele-Dimanche", nu a fost dezvăluit. Ea a explicat că "Song Parade" îi oferea doar şansa de a cânta o singură melodie, în timp ce "Jeu de la Chance" îi oferă mai multe şanse de a cânta, doar dacă va câştiga şi ea intenţionează să câştige. Atât audienţa din studio cât şi cei care au votat telefonic i-au creat un mic avans în faţa celei care a câştigat deja de 5 ori, Georgette Lemaire, dar producătorii au decis egalitate. Johnny Stark a devenit în aceea noapte managerul ei, iar viitoarea asistentă (de durată) a Mireillei, Nadine Joubert, a pregătit-o ca să câştige concursul din săptămâna viitoare. Într-un film de scurt metraj La guerre des Piaf, Georgette şi Mireille sunt interviewate separat, acesta fiind primul interviu al Mireillei, în faţa camerelor de filmat. Mireille, inconfortabilă, privind des în podea, la mai multe intrebări, uneori consternată, ca şi o caprioară în lumina farurilor, umilită, este salvată într-un final de Johnny Stark. Într-un interviu ulterior, subliniind importanţa evenimentului, a declarat: "Pentru mine Parisul a fost capătul lumii. Nu am călătorit niciodată cu trenul şi nu am văzut o camera de filmat niciodată. Nu am ştiut care va fi rezultatul acestei aventuri". În mijlocul a şapte performanţe la Télé-Dimanche, a avut un concert la Olympia, care a propulsat-o la statutul de stea. Ea a semnat la 20 decembrie cu Bruno Coquatrix, proprietarul sălii şi a cântat doar trei melodii ale Edithei Piaf, pe care le memorase cu două zile în urmă. Ea a fost numită în presă, în Franţa şi în străinătate, Piaf D'Avignon, cu referire la porecla Edithei Piaf "Vrabia străzii". Performanţa Mireillei de la Olympia l-a convins pe scepticul Paul Mauriat să lucreze cu Mireille şi textierul André Pascal şi-a unit forţele cu Paul pentru a realiza din Mireille un act artistic de succes. Pascal a scris "Mon credo", "La première étoile" şi alte melodii de succes. Primul ei album "En direct de L'Olympia", la casa de discuri Barclay, a fost lansat în 1966. Foarte apreciat, împreună discurile single şi EP-urile extrase din el, a făcut din Mireille un star internaţional. Unul dintre cei care au avut o contribuţie notabilă a fost Francis Lai, care a compus 2 melodii "C'est ton nom" şi Un homme et une femme" şi deseori la TV a acompaniat-o la acordeon. Primul disc a fost înregistrat în studiourile EMI, cu orchestra Paul Mauriat. Succesul Mireillei a permis companiei Barclay să declare că acum deţine controlul a 40% din piaţa discurilor pop franceze. Mireille a petrecut anii 1966 şi 1967 în turnee. Atenţie manageri români şi învăţaţi din pilda lui Johnny Stark! Artiştii nu sunt numai o sursă de bunăstare a managerilor, care îi "căpuşează" pe artişti. În anul 1967, în timpul deplasării cu maşina spre un alt concert, Stark a anunţat-o pe Mireille că nu mai are datorii şi că "valorează" mai mult de 1 milion de franci. Mireille s-a rugat întotdeauna pentru ziua în care va putea să-şi scoată familia din sărăcie, dar turneele şi cântatul erau mult mai importante pentru ea. În autobiografia sa declara că "achiziţiile" cele mai importante au fost un vehicul pentru afacerile tatălui şi o casă mare pentru părinţi şi frăţiori şi a instalat un telefon în noua casă pentru ca părinţii să nu mai fie obligaţi să se deplaseze la farmacie pentru a vorbi cu ea, atunci când era la Paris. Singurul regret pe care l-a avut este că din cauza obligaţiilor contractuale nu şi-a văzut bunica(Germaine) la spital, înainte de a muri. Mireille a sosit la Paris cu două rochii şi un set de lenjerie intimă şi Johnny Stark, ca o "mamă" bună a făcut din ea o doamna, a chemat surorile şi le-a lăsat să facă "shopping" timp de o săptămână, după care i-a închiriat o casă şi o bonă în Neuilly, ca să fie sigur că singurul lucru pentru care trebuie să-şi facă griji să fie cântatul. Johnny a înregistrat toate cheltuielile şi a fost compensat până la ultimul franc cheltuit. Din acest moment cariera îi era lansată şi cu unele mici "poticniri", Mireille a urcat pe culmile succesului. Iată o listă sumară de melodii importante:

* A vândut (până în noiembrie 2005) peste 122 de milioane de albume şi peste 50 de milioane de discuri single.

* Mireille are o memorie fantastică şi nu foloseşte niciodată prompterul pe scenă.

* Are trac la fiecare concert şi îşi face semnul crucii înainte de a intra pe scenă.

* Din respect pentru familie atelierul de sculptură în piatră funcţionează şi astăzi sub numele de Fleurs Mireille, este proprietatea şi este administrat de familia ei.

* A avut în decursul carierei 4 hituri #1, unul dintre ele fiind #1 în 2 ani consecutivi (1967 şi 1968).

1967 La dernière valse - versiune franceză a melodiei " The last waltz" compoziţie Les Reed şi Barry Mason, singurul ei hit britanic #26/1967. Versurile franceze aparţin lui Hubert Ithier.1968 La dernière valse.

* A cântat în două ocazii la London Palladium pentru familia regală britanică, în 1967 şi 1969. Succesul versiunii franceze a melodiei "La dernière valse" în Anglia, deşi melodia originală, interpretată de Engelbert Humperdinck a fost #1, este mai mult ca sigur rezultatul celei de a 2-a apariţii.

* Cu ocazia turneelor în Canada şi SUA a apărut la The Ed Sullivan Show (1966) şi Danny Kaye Show, la Hollywood l-a întâlnit pe Elvis Presley, iar la Las Vegas pe Dean Martin şi Frank Sinatra.

plus o mulţime de duete cu artişti francezi: Sacha Distel; Claude Francois; Johnny Hallyday; Charles Aznavour; Julien Clerc; Gilbert Becaud; precum şi cu interpreţi străini, cele mai multe cu Julio Iglesias.

* În anul 1986 a cântat în Beijing. În autobiografia sa a declarat eronat că a fost primul interpret vestic care a concertat în Beijing.

* În anul 1989 Preşedintele François Mitterand a invitat-o pe Mireille să cânte un tribut Generalului Charles de Gaulle.

* În 1993 a înregistrat 2 albume dedicate idolului ei, Edith Piaf, unul în franceză şi cel de al doilea în germană

* În 2007 l-a sprijinit pe candidatul la preşedinţie Nicholas Sarkozy, primarul din Neuilly, oraşul ei de reşedinţă.

* La 1 noiembrie 2008 a fost oaspetele Premierului rus Valdimir Putin, în Moscova, şi a susţinut un concert în onoarea sa.

* În noiembrie 2010, a primit de la Preşedintele Dmitri Medveev "Medalia Rusă a Prieteniei" şi va reveni destul de frecvent în Rusia.

* În ianuarie 2011 Mireille a fost promovată ca Ofiţer al Legiunii de Onoare.

* Spre deosebire de alte staruri nu a avut şi nu are un publicist şi nici nu a văzut utilitatea acestuia.

* Mireille a fost criticată pentru poziţia sa în cazul Pussy Riot, fiind considerată o unealtă în mâna Preşedintelui Putin. Ea a declarat ca grupul a comis un sacrilegiu în biserică, organizând în fapt o demonstraţie politică împotriva Preşedintelui.

* Mireille este o creştină devotată şi participă şi astăzi, împreună cu familia, la Mesa Catolică.

Întâlnirea publicului cu celebra Mireille Mathieu se va concretiza pe 24 martie 2014, dată la care artista va păşi pentru prima dată pe scena Sălii Palatului din Bucureşti alături de cei 26 de instrumentişti ai orchestrei sale. Audienţa va beneficia de experienţa unui spectacol grandios, două ore excepţionale de muzică live presărate cu melodiile de succes lansate pe parcursul carierei sale, precum: "Mon Credo", "C'est Ton Nom", "Acropolis adieu", "Ne me quitte pas", "Santa Maria" sau "Tous les enfants chantent avec moi”.Biletele pentru concertul Mireille Mathieu de la Bucureşti au fost puse în vânzare la preţuri variabile în funcţie de categoria de loc, după cum urmează:VIP: 500 lei; Categ 1: 390 lei; Categ 2: 290 lei; Categ 3: 250 lei;Categ 4: 200 lei.

“... îi mulţumesc în fiecare zi lui Dumnezeu pentru căEl mi-a dat vocea aceasta, pentru căam voie să profesezo meserie pe care o iubesc dându-mi posibilitatea săcălătoresc în jurullumii. Cântatul este ca o rugăciunepentru mine. Este oxigenul meu!..."

Întrucât despre concertul de la Sala Palatului (din 9 februarie 2014) s-a scris deja suficient pentru ca să vă puteţi face o imagine, am să punctez, ca un pasionat în ale istoriei muzicii, unele repere din viaţa artistei, nu însă fără a sublinia că Pontes este o...Dulce.

Dulce José Silva Pontes s-a născut la 8 aprilie 1969, în Montijo şi este o cântăreaţă versatilă care se "simte acasă" în muzica pop, folk şi clasică, ea fiind catalogată ca o cantăreaţă de "world music". Ea "amestecă" fado-ul tradiţional cu stiluri contemporane şi caută noi forme de exprimare muzicală. Introduce în opera sa, tradiţiile armonioase ale Peninsulei Iberice, re-descoperă melodii populare de mult uitate şi găseşte utilizare unor vechi instrumente muzicale. Muzica ei este inspirată şi influenţată nu numai de tradiţia muzicală iberică, dar şi de sonorităţile arabe, africane, braziliene sau balcanice. Ea interpretează cântece în principal în limba portugheză, dar şi în limba spaniolă, galiciană, mirandolină, italiană, engleză, arabă şi greacă. Dulce Pontes a fost introdusă în tradiţia fado-ului de unchiul său, Carlos Pontes, cântăreţ de fado şi mentorul ei. La vârsta de 7 ani s-a înscris la clasa de pian a Conservatorului Naţional din Lisabona, unde a studiat până la vârsta de 16 ani, la clasa Ligia Serra. În adolescenţă a cochetat cu dansul modern, dar a fost descurajată de profesori care i-au spus că este "prea bătrână" pentru a deveni o dansatoare, moment în care a decis să aleagă cariera muzicală. Ca o paranteză, calităţile ei de dansatoare le-am putut aprecia şi pe scena Sălii Palatului. În Montijo ea a devenit solista grupului rock "Percapita", un proiect de amatori, fără nici o speranţă de viitor. Primele experienţe profesionale au apărut când a fost aleasă, să înlocuiască actriţa principală din muzicalul 'Enfim Sos", în noiembrie 1988. Repetiţiile au avut loc în studiourile Namouche,unde Dulce îşi va cunoaşte primul ei producător, Guillherme Ines, un muzician de prestigiu care a colaborat printre alţii cu Zeca Afonso (despre care vom mai vorbi). După ce a mai fost actriţa principală într-un alt muzical, a fost invitată la emisiuni TV, a participat la înregistrarea unor reclame şi la show-uri în Cazinoul din Estoril, unde Dulce a fost remarcată şi apreciată pentru calitatea vocii, interpretarea fado-ului şi a melodiilor cântăreţei britanice Shirley Bassey. Aprecierea publicului a început odată cu show-ul TV "Regresso ao passado" unde a cântat o melodie a anilor '60, compoziţia Lennon/McCartney "The fool on the hill", înregistrată în anul 1968 de Sergio Mendes & Brasil '66, pe albumul cu acelaşi nume. În anul 1991, a câsţigat selecţia naţională pentru Festivalul Eurovision cu melodia "Lusitana Paixão" (cunoscută în engleză ca "Tell me"), o baladă care aduce un omagiu explicit muzicii fado, în final clasându-se pe locul 8 în competiţie (poziţie, care până în prezent, este a 4-a cea mai bună clasare a Portugaliei) şi a primit Premiul Criticii pentru cea mai bună interpretare. În anul 1992 a înregistrat primul său album "Lusitana", un disc de muzică pop. Următorul an, când s-a decis să urmeze cariera de cântăreaţă, a lansat discul "Lagrimas", ca rezultat al colaborării cu bateristul şi percuţionistul Guilherme Ines, cu evidente influenţe ale muzicii lui Zeca Afonso (1929-1987). Albumul a provocat un efect social fără precedent, şi anume, re-descoperirea muzicii fado, într-un moment în care acesta "era pe moarte", noua generaţie nemaifiind interesată de stilul tradiţional portughez. Reinterpretarea melodiei "Cançao do mar" (prima dată cântată în 1955 de Amalia Rodrigues sub numele "Solidão", în filmul "Os Amantes do Tejo") a făcut ca în anii ce vor urma să fie cea mai "universală" melodie portugheză a tuturor timpurilor, cu cele mai multe versiuni internaţionale. Melodia a fost parte din coloana sonoră a telenovelei braziliene "As pupilas do Senhor Reitor" (1994). Interpretarea acestui cântec de către Dulce Pontes, compoziţie Ferrer Trindade (compozitor, aranjor, dirijor şi multi-instrumentist portughez 1930-2012), a fost tema principală a soundtrack-ului celebrului 'Primal fear' (1996), al regizorului Gregory Hoblit (cu Richard Gere şi Edward Norton în rolurile principale). "Canção do Mar" (Song of the Sea), a fost înregistrată şi de Sarah Brightman, sub numele de "Harem" şi a devenit #1/2003 în SUA, în topul Dance & Crossover Hits. Dulce a început să facă turnee internaţionale,concertând în Spania, Franţa, Belgia, Olanda, Germania, Italia, SUA, Japonia, Brazilia. În anul 1995, Ennio Moricone a invitat-o să cânte "A brisa do coraçao", ca parte a soundtrack-ului filmului regizorului italian Roberto Faenza, "Sostiene Pereira", cu Marcello Mastroiani în rolul principal, acesta fiind unul dintre ultimele roluri ale lui Mastroiani, pentru care a primit premiul David di Donatello pentru cea mai bună interpretare masculină (Colaborarea între Pontes şi Moricone s-a întărit şi a culminat cu înregistrarea unui album numit "Focus" în anul 2003). Încurajată de succesul discului "Lagrimas" (peste 300.000 exemplare vândute), în anul 1995, a înregistrat în Coliseu do Porto, un dublu live "A brisa do coraçao". "Caminhos", în 1996, a fost ultima sa colaborare cu editorul Movieplay. Discul a fost înregistrat în 4 ţări şi a fost o colaborare cu Carlos Nunez, Leonardo Amuedo şi Xiradela. Dulce nu a fost însă convinsă de calitatea producţiei discului, deoarece a fost înregistrat între multiple deplasări şi concerte, ea dorind o schimbare a direcţiei muzicale, un sunet acustic, natural, pe care o va urma în proiectele viitoare. "O Infante" care deschide discul este o compoziţie Pontes, incredibil de inspirată, pe versurile poemului lui Fernando Pessoa. În 1997,Dulce Pontes a fost mai mult în turnee, a cântat în concertul "Yes for Europe", transmis de 17 canale TV, în Ziua Mondială a Alimentaţiei, organizat de FAO în Roma, în concertul celebrării celei de a 52-a aniversări a Naţiunilor Unite, în New York, la concertul pentru Amnesty International în Madrid. În 1998 a avut primele sale concerte în S.U.A. şi Canada, şi apoi ca "guest artist", cu grupul irlandez The Chieftains, la cererea expresă a lui Paddy Maloney, în turneul lor nord american din acelaşi an. Ea a cântat de asemeni, la primul Festival al Solidarităţii în Lisabona, unde l-a cunoscut pe maestrul Elvis Costello. În acelaşi an a înregistrat un duet "O mar e tu" cu Andrea Bocelli, care va apărea pe discul "Sogno" (1999). Dulce cântă în portugheză, iar Andrea în napoletană. La Expoziţia Internaţională Lisabona din 1998 a susţinut două concerte, al doilea în faţa unei audienţe de 30.000 de spectatori. În acelaşi an a fost invitată să cânte cu Cesaria Évora şi cu cântareaţa braziliană Marisa Monte. După o participare deosebită la primul album al interpretului galician de cimpoi şi flaut, Carlos Nunez, "A irmandade das estrelas", un alt mare muzician spaniol, acordeonistul basc Kepa Junkera, i-a "dorit" vocea în 2 melodii "Matia nun zir"' şi melodia clasică din Capul Verde, "Sodade" în CD-ul "Bilbao 00.00 H". Ea a fost autoarea soundtrack-ului documentarului "Curiua Catu - A grande Expedicao de Pedro Teixeira", o coproducţie portughezo-braziliană regizată de Carlos Barreto, care povesteşte aventurile acestui explorator, care în secolul XVII a explorat o bună parte a Amazonului, reuşind anexarea pădurii tropicale la teritoriile coloniale portugheze. Latura sa de compozitoare a început să prindă contur. În lunile februarie şi martie ale anului 1999, a înregistrat una dintre capodoperele sale "O primeiro canto", la studiourile Helioscentric din Londra. A fost primul disc produs de ea, cu ajutorul lui Antonio Pinheiro da Silva şi a fost lansat la finele lunii septembrie, de către casa de discuri Universal. Ghitaristul uruguian Leonardo Amuedo a fost co-autorul unora dintre melodii, împreună cu Dulce. Wayne Shorter (saxofon), Jaques Morelembaum (violoncel), Trilok Gurtu (percutie), Justin Vali (zither - instrumentul naţional din Madagascar), Kepa Junkera (trikitixa - acordeon diatonic), Waldemar Bastos (muzician congolez), Maria Joao (cântăreaţă de jazz portugheză), Gemma Bertagnolli (cântăreaţă de operă italiană), Myrdhin (un interpret care a cantat cu Afro Celt Sound System), Anders Norude (de la Hedningarna - grup folk suedez), sunt printre cei mai faimoşi artişti care au împărtăşit talentul Dulcei pe acest album, un disc despre cele patru elemente naturale, care i-a permis câştigarea premiului Jose Afonso în anul 2000. CD-ul a fost lansat cu ocazia a 2 turnee, în Spania şi Olanda. Dulce a primit vestea trecerii în eternitate a Amaliei Rodrigues (6 octombrie 1999) când era în Barcelona. A trimis un emoţionant mesaj către media şi auditorilor din capitala catalană unde s-a ţinut un minut de reculegere înainte de începerea concertului. În acelaşi an, Dulce a participat la concerte împreună cu Caetano Veloso, la Rio de Janeiro şi Sao Paulo şi a început un ambiţios turneu la monumentele istorice ale Portugaliei. În public a fost atunci o necunoscută, care nu a ratat nici un concert. Numele ei: Mariza, o viitoare stea a muzicii fado. În anul 2000 a cântat în cadrul EXPO 2000 de la Hanovra, într-un Festival Mondial în aer liber lângă Bruxelles, a cântat la Istambul şi s-a reîntors la Tokyo. În anul 2001, prietenia cu Ennio Moricone rodeşte, Dulce participând ca invitată la Barbican Theatre în Londra, la Arena din Verona, la Accademia Nazionale Santa Cecilia din Roma, printre altele. Vocea ei se va auzi pe coloana sonoră a coproducţiei italo-spaniole "La luz prodigiosa", al cărei compozitor a fost Ennio Moricone, care a câştigat premiul pentru cea mai bună coloană sonoră la al 25-lea Festival Internaţional al Filmului de la Moscova. În septembrie şi-a anulat turneul oficial în SUA, la cererea expresă a doctorilor, fiind gravidă în luna a 5-a. După naşterea fiului Jose Gabriel a dedicat anul 2002 creşterii copilului şi a făcut o pauză în cariera artistică. Când şi-a reluat activitatea maestrul Ennio Moricone a invitat-o în studiourile Forum din Roma şi in primăvara anului 2003 au înregistrat împreuna CD-ul "Focus" în care Dulce a cântat melodii celebre ale compozitorilor italieni şi unele melodii noi compuse special pentru ea. Rezultatul muncii a fost "valorificat" în concerte la: Royal Albert Hall din Londra, Arena din Verona, Auditorium Parco della Musica din Roma, Palatul Mazda din Milano, Palatul Congreselor din Paris şi International Forum Hall din Tokyo. Pentru că este un album atipic pentru Dulce, am să vă prezint melodiile de pe disc, în paranteză fiind menţionat titlul original şi/sau coloana sonoră a filmului din care este melodia:

House of No Regrets (Chi mai - melodie compusă de Morricone în 1971, folosită în filmele "Maddalena"-1971 şi "Le proffessionel" -1981);

Toate melodiile de pe disc sunt compuse, orchestrate şi dirijate de către Ennio Moricone. În Spania albumul era cât pe ce să fie clasificat disc de aur (45.000 copii). La finele anului, în luna octombrie, Dulce a avut propriul concert la Barbican Theatre din Londra. În iunie 2004, Primăria din Lisabona a invitat-o pe Dulce Pontes, pe Ennio Moricone şi orchestra Sinfonietta din Roma pentru un concert, în Parcul Monsanto. Despre acest proiect Moricone a spus: "Am ştiut că rezultatul final va fi un succes, dar nu mi-am imaginat niciodată că toate aceste experienţe vor fi excepţionale". În acelaşi an Dulce Pontes a primit premiul Amigo pentru cel mai bun interpret latino de la Asociacion Fonografica y Videografica din Spania şi premiul international Tenco, primit din partea Clubului Italian Luigi Tenco, premiu care a mai fost dat unor artişti ca: Jacques Brel, Ute Lemper, Tom Waits, Caetano Veloso, Joan Manuel Serrat. Sergio Godinho împreună cu Dulce sunt singurii artişti portughezi care au primit acest premiu. Dulce a mai primit premiul "Cultural Operator" pentru recuperarea operei lui Zeca Afonso şi a Amaliei Rodrigues pentru "interpretarea ei sensibilă şi onestă, în cadrul celei mai bune tradiţii muzicale şi poetice portugheze". La ceremonia de premiere Dulce a fost prezentată ca "artizana noului fado". Dulce a făcut inaugurarea noului stadion de fotbal al clubului Sporting Lisabona, Estádio José Alvalade, construit pentru a găzdui meciuri din Campionatul European de Fotbal 2004, interpretând versiunea portugheză a melodiei "Your Love" (Once Upon a time in the West) din albumul "Focus" înregistrat cu Ennio Morricone. Spania a devenit prima piaţă de marketing, iar în anii 2004 şi 2005 Dulce a dat peste 60 de concerte. Madrid este oraşul de pe mapamond, în care a evoluat cel mai mult. Maturitatea ei artistică, a atins fără discuţie un apogeu, devenind mai activă şi mai curioasă. Ea a început o muncă de cercetare detaliată a asocierilor pentru proiecte speciale, ca de exemplu "Fado Tango" unde Dulce Pontes a împărţit scenariul Centrului Cultural Belem din Lisabona cu poetul şi istoricul argentinian Horacio Ferrer, care, împreună cu Astor Piazzolla, au revolutionat tangoul argentinian. Cu privire la interpretarea melodiei "Balada para un loco" poetul a spus":"Ea l-a recreiat în aşa fel, încât pentru prima dată am început să învăţ ceva din propria mea melodie. Aceasta creaţie este o confidenţă şi ea a reuşit să o facă" a spus poetul.Grecia a devenit ţara care a aclamat-o pe cântăreaţă cu pasiune şi performanţele sale la Atena şi Salonic sunt pietre de hotar. Celebrul cântăreţ George Dalaras, unul dintre cei mai prestigioşi artişti ai Greciei, a invitat-o la Festivalul Grecesc la Herodes Atticus Odeon, la Acropole. După acest concert a fost lansat un disc "Mediterraneo" în care Dulce a cântat 6 melodii şi i-a înmânat discul de platină lui George Dalaras. Ea a început să lucreze la noul dublu CD intitulat "O coracao tem tres portas" care a fost înregistrat live în timpul noului turneu "Por dentro do fado", în care artista şi-a recuperat dragostea şi o nouă perspectivă asupra genului şi al doilea CD înregistrat în Biserica Santa Maria din Obidos şi în Mânăstirea lui Cristos din Tomar, cu referiri de la fado la muzica clasică, folk şi sonorităţi medievale. Primul său turneu american a avut loc în timpul înregistrărilor acestui CD în octombrie 2005. Criticii muzicali au ridicat-o în slăvi şi publicaţii prestigioase au definit-o ca un amestec de Ella Fitzgerald şi Nusrat Fateh Ali Khan. În iunie 2006 Pontes a înregistrat albumul dublu "O Coração Tem Três Portas" (Inima are trei uşi). Albumul a fost înregistrat fără spectatori, în Mănâstirea Ordinul lui Christos din Tomar şi Biserica Sf. Maria din Óbidos. După spusele artistei este albumul ei "cel mai intim şi personal" şi include în principal fado. În decembrie 2006 CD-ul a fost lansat în Portugalia de către Dulce Pontes, după ce şi-a încheiat contractul cu Universal. Albumul va fi disc de aur şi va primi cele mai măgulitoare recenzii de la presa internaţională specializată, cum ar fi "Songlines" şi va ajunge în Top 20 în European World Music Charts. O parte din muzica celui de al doilea CD a fost creată pentru documentarul "Juan de Castillo, el constructor del mundo" al regizorului Alberto Luna. În anul 2007, a făcut cel de al doilea turneu american debutând pe scena, pe care orice interpret din acesta lume visează să fie cel puţin odată, Carnegie Hall. The New York Times a scris: "Miss Pontes are o voce extraordinară, intensă şi credincioasă, delicată şi puternică, cu o întindere de soprană naturală. Pontes a fost suprinsă de cum a reuşit să "manipuleze" publicul de la Carnegie Hall, atunci când l-a invitat să cânte şi publicul a zâmbit, a cântat cu lacrimi şi amărăciune, le-a transferat fericirea, semne caracteristice ale moştenirii portugheze." Alţi critici au scris: "Ms. Pontes are o voce extraordinară: astrigentă şi simpatică, delicată şi mistuitoare. Ea a devenit una dintre stelele cele mai mari al Portugaliei şi a dus stilul fado într-un context nou şi colaborări, cântând cu Andrea Bocelli, rockeri brazilieni, ghitarişti flamenco şi compozitorul de muzică de film Ennio Moricone. Cu toate acestea ea este ancorată în tradiţie şi periodic îşi reafirmă legăturile cu aceasta. Concertul său de la Carnegie Hall - reflectând cel mai nou album al ei “O Coração Tem Três Portas” (Inima are trei uşi) (editat de Universal) a folosit un acompaniament subevaluat de ghitare, violoncel şi pian şi a "dat la o parte" marea majoritate ale hiturilor sale pop pentru a se reîntoarce la muzica portugheză. Fado, în mod particular în stilul celei mai influente cântăreţe portugheze, Amália Rodrigues, încadrează interpretarea sa volatilă, cu muzica arabă şi ţigănească, cu acompaniamente elegante de nuanţă barocă". Organizaţia "New Seven World Wonders" i-a cerut să compună imnul oficial pe care l-a interpretat împreună cu tenorul catalan Josep Carreras (Jose Carreras). Evenimentul a avut loc pe Estadio da Luz din Lisabona şi a fost una dintre transmisiile TV cele mai urmărite din istorie. Anul 2007 s-a încheiat cu un fulminant concert în Aula Magna din Caracas şi un altul la Paris, ea punându-şi amprenta muzicală şi pe semnarea Tratatului de la Lisabona (Tratao de Lisboa), la mânăstirea Mosteiro dos Jeronimos. Anul 2008 a început, cum era normal, cu reprezentaţii live. S-a remarcat la Festivalul Cultural de Zacatecas (Mexic), unde a "împărţit" lista de melodii cu Bob Dylan, după care a urmat primul său concert în Moscova, la Casa Internaţională a Muzicii. În timpul verii s-a derulat un turneu în Spania împreună cu cântăreaţa spaniolă de flamenco Estrella Morente. "Dulce Estrella" a strâns peste 50.000 de spectatori în diversele concerte, unde muzica ambelor voci era înfrăţită. Estrella a repetat de mai multe ori în media că Dulce "es mi maestra" (este maiestra mea). La începutul anului 2009, Dulce a devenit mamă pentru a doua oară, de data aceasta dând naştere unei fetiţe, botezată Maria, şi a celebrat aniversarea a 20 de ani de carieră în muzică cu editarea dublului CD "Momentos" cu materiale needitate şi unele versiuni noi ale melodiilor "Cancao do mar", "Lagrimas" şi "O Infante". CD-ul a fost lansat în Portugalia şi a primit discul de aur. La câteva zile după imprimarea CD-ului a fost invitată la ceremonia de deschidere a Wiener Festwochen în Viena, împreună cu Juliette Greco şi Randy Crawford. În septembrie a cântat la Herodes Atticus Odeon din Atena împreună cu ghitaristul spaniol de flamenco Paco Pena şi interpretul grec de bouzouki Thanassis Polykandriotis, într-un eveniment în care au "amestecat" cele mai reprezentative stiluri muzicale din ţările lor. O lună mai târziu a colaborat în S.U.A. cu compozitorul şi câştigătorul premiului Grammy 2010 Christopher Tin, la CD-ul "Calling all dawns" înregistrând melodia "Se e pra vir que venha". Acompaniamentul muzical a fost realizat de Royal Philarmonic Orchestra şi discul a fost înregistrat la "renumitul" studio Abbey Road din Londra. Ceva mai târziu, melodia 'Fado Morna da Cirandaia' pe care Dulce a compus-o împreună cu Beto Betuk, a fost inclusă în prestigioasa compilaţie "Muzyka Swiata: Siesta 5"; compilaţie pe care Universal Polonia o lansează în fiecare an. Anul s-a încheiat cu importantă performanţă a Dulcei Pontes la omagiul adus de interpretele latino-americane cântăreţului catalan Joan Manuel Serrat, cu o versiune a melodiei "Bendita Musica". Anul 2010 a început cu un nou spirit şi cu editarea internaţională a CD-ului "Momentos". Editorul german Galileo Music care are marea parte a drepturilor, a distribuit CD-ul începând cu luna martie în Spania, cu unele schimbări vizând coperta şi booklet-ul. Dulce Pontes a revenit "live" în Galicia în luna februarie, după care a concertat în Catalonia, la Girona şi apoi la celebrul Palau de la Musica din Barcelona, iar după alţi 2 ani a revenit în Italia în faţa publicului din Lecce. Fără nici un dubiu, Pontes este în prezent cea mai bună cântăreaţă portugheză şi una dintre cele mai importante din lume. Pontes lucrează la un nou album "Nudez"

"I feel people are looking for ideals, for something to believe... Understanding the past, you understand the present, and you can build, maybe, a better future." (interviu de Marty Lipp)

Richard Clayderman, cel mai popular pianist al lumii din ultimele decenii, va concerta la Bucureşti în primăvara anului viitor pentru a-i fermeca pe toţi iubitorii muzicii romantice cu carisma şi căldura muzicii sale. Îndelung aşteptat de publicul bucureştean, concertul Richard Clayderman organizat de Phoenix Entertainment se va desfaşura pe scena Sălii Palatului în data de 21 martie alături de orchestra sa, cu care acesta dăruieşte reprezentaţii uimitoare fanilor de pe întreg mapamondul. Supranumit "Prince of Romance", Richard Clayderman le va oferi romanticilor de toate vârstele aproximativ două ore de reverie, timp în care vor avea şansa de a asculta atât melodiile de succes internaţional, precum şi piesa “Ballade por Adeline” cu care a atins pragul vânzărilor record, de peste 20 de milioane de exemplare în numai 38 de ţări. Richard Clayderman este singurul artist francez ale cărui discuri se vând astăzi în număr de 70 milioane de copii în peste 57 de ţări. Susţine aproape 200 de concerte anual, în săli arhipline. Fenomen unic în istoria Franţei, Clayderman este un colecţionar de trofee, fiind deţinatorul a peste 267 discuri de aur, şi a nu mai puţin de 70 discuri de platină.

Philippe Pages(n. 28 decembrie 1953, Paris, Franţa), alias Richard Clayderman, a început să cânte la pian la o vărstă foarte fragedă, tatăl său fiind profesor de pian. La doar 12 ani este acceptat la Conservatorul de Muzică, şi patru ani mai târziu câştigă primul premiu din viaţa sa muzicală. Spre stupoarea tuturor, tânărul Philippe se orientează spre muzica modernă, deşi specialiştii îi preziceau un viitor strălucit ca pianist de muzică clasică. La 18 ani, epoca la care visa să ajungă o stea a rock-ului, tatăl său cade grav bolnav, şi nu-şi mai poate susţine financiar fiul. Pentru a-şi câştiga existenţa, Clayderman începe să acompanieze diverşi muzicieni. Talentul lui nu trece neobservat, şi curând se bucura de o cerere foarte mare pe lânga staruri franceze ca Michel Sardou, Thierry LeLuron sau Johnny Halliday. Viaţa sa ia o turnură cu totul neaşteptată în 1977, după un telefon primit de la Olivier Toussaint, cunoscut producător francez, care căuta un pianist pentru interpretarea unei balade romantice. Tânărul de 23 ani este ales dintre alţi douazeci de candidaţi pentru a însufleţi piesa scrisă de partenerul lui Toussaint, compozitorul Paul de Seneville, pentru fiica sa nou născută, Adeline. "Ne-a plăcut din prima clipa în care l-am văzut" spune Paul de Seneville. "Maniera sa interpretativă cu totul specială, în combinaţie cu personalitatea sa rezervată şi carisma pe care o degajă ne-au impresionat foarte tare. Decizia a fost luată imediat". Numele lui Philippe Pages este schimbat în Richard Clayderman (Clayderman vine de la numele străbunicii sale, şi a fost adoptat pentru a evita ca numele său original să se pronunţe diferit în afara Franţei, în timp ce prenumele Richard a fost sugerat de producători). "Când am semnat contractul cu el", îşi aminteşte Olivier Toussaint, "i-am spus că ar fi minunat să vindem 10.000 de single-uri, pentru că ne aflăm în plină epocă de glorie a muzicii disco şi nimeni n-ar fi pariat pe succesul unei asemenea balade...". Milioane de oameni se lasă însă seduşi de melancolia acordurilor, şi "Balada pentru Adeline" se vinde în 22 de milioane de single-uri în 38 de ţări. Cariera lui Richard Clayderman decolează spectaculos. Este numai începutul a ceea ce avea să devină o poveste extraordinară. Maniera sa distinctă de interpretare îi va aduce lui Richard Clayderman statutul de superstar pe întreg mapamondul. Magicianul pianului declara: "Îmi place să ascult mulţi alţi interpreţi, dar nu pot să cânt în stilul acestora. Ei au stilul lor, eu îl am pe al meu". "Noul stil romantic" pe care l-a creat, o întrepătrundere de stiluri cu accente clasice şi pop, i-a adus lui Richard Clayderman titlul de "Prince of Romance" ("conferit" de către fosta Prima Doamnă a Americii, Nancy Reagan, cu ocazia unui eveniment caritabil pe care-l patrona). Clayderman a demonstrat cu prisosinţă că îşi merită aceasta titulatură, seducând de-a lungul anilor de carieră milioane de fani de toate vârstele.

Biletele pentru concertul Richard Clayderman au fost puse în vanzare şi pot fi achiziţionate la preş variabil în funcţie de categoria de loc, din reţeaua Eventim - magazinele Vodafone, Germanos, Orange, Domo, din librăriile Humanitas şi Cărtureşti, de la Sala Palatului şi online prin www.eventim.ro (VIP Preţ normal 400 lei; Preţ promotional Categoria I 250 lei; Categoria II 200 lei; Categoria III 140 lei; Categoria IV 95 lei).

2. Sunt foarte atent la ce mănânc, ca să-mi menţin greutatea, dar e la fel de adevărat că, atunci când văd o tavă cu deserturi ... pur şi simplu ador produsele de patiserie!

3. Unul din cele mai mari regrete ale mele este că nu sunt mai talentat la limbile străine. Asta m-ar fi ajutat în cariera de artist internaţional, dar, din pacate, e un talent pe care nu-l am."