Pelerinaj la Sfânta Mănăstire Nektarios din Roscoe

Un lanț de întâmplări, cu focarul în Catedrala grecească „Holy Trinity” din New York, de pe 74 St., a făcut să fiu invitat la mănăstirea grecească Saint Nektarios din localitatea Roscoe, la distanță de circa 1h 30 min. Cu o mașină Honda, pe un drum perfect, la ora 5 dimineața, deci, necirculat. Cine nu cunoaște America, ar trebui să vadă aceste locuri. Imaginați-vă o ieșire din pădurea de zgîrie nori a New York-ului și o intrare în pădurea de vis a naturii, de pe coamele lui Bear Mountain, o pădure nesfârșită, continuă, cu o rețea de drumuri perfecte, care o taie în atmosfera zorilor, când soarele abia răsare și dă încet-încet ceața la o parte, dezvăluinud miracolul naturii și faptul că șoseaua principală este chiar pe coama munților, iar în depărtare se zăresc văile locuite. Pădurea este foarte deasă. N-ai să vezi un loc defrișat sau vreun copac prăbușit. Dacă se poate imagina raiul sau natura edenică, trebuie să mergeți pe drumul 17 care duce la Roscoe, direcția nord, spre Albany. Sălbăticie pură, virginitate absolută. Pădurea nu este din stejar sau alți copaci de esență tare, nici măcar din brazi, ci din alte soiuri de copaci verzi tot timpul anului, de esență moale, de aceea imaginea ei generală este de un verde profund. America înglobează și astfel de locuri fără asemănare pe pământ. Când există atâta puritate, atâtea locuri virgine, unde ți se oferă case și loturi fără să plătești taxe, să vii numai să le muncești, te întrebi uluit, cum de oamenii nu aleg o astfel de viață, ci preferă să se îngrămădească în pădurea de zgârie-nori, să trăiască precum sardelele într-o conservă?! Sigur, există o explicație. Începe de la Sodoma și Gomora biblică. Dar asta e o altă problemă. Deocamdată să păstrăm prospețimea acestui miraj. E isihasmul athonit. Care se prelungește în ceea ce aveam să trăiesc la mănăstire, plasată la poalele lungului drum muntos, tot într-o zonă ce amintește de Sfântul Munte. Mănăstirea este o ramură a marii mănăstiri Sf. Antonie cel Mare din Arizona, ctitoria lui Efrem Filotheiul, numit astfel fiindcă a fost starețul Mănăstirii Filotheu de la Athos, ucenic al lui Iosif Isihastul. Lui Efrem i s-a proorocit că va răspândi isihasmul în America, prin ridicarea multor mănăstiri cu har athonit. Și până acum a ridicat 17 mănăstiri, și de maici, și de călugări. A făcut oaze în deșert. Sf. Nectarie este printre ele, aflată într-un deșert împădurit, ca să spun așa, fiind departe de lume, legată și de un mare pariu lumesc, întrucât Sf. Nectarie din Eghina este considerat poate cel mare făcător de minuni și un grabnic tămăduitor printre sfinți.

Am ajuns la începutul liturghiei. Biserica era plină de lume, iar alți credincioși sprijineau pereții ei pe dinafară. Biserica are o formă lungă, de corabie. E din piatră, dar în interior e toată placată cu lemn. Un candelabru imens, ca la mănăstirile athonite, străjuiește naosul. Lemnul ceruit dă o amprentă de chilie, de vechi, de arhaic. Puține lumănări. Lumină clarobscură. Multe icoane. O atmosferă religioasă profundă.

Vă spun că nu am mai cunoscut o asemenea atmosferă isihastă decât la slujbele de pe Sfântul Munte. Iar ritulalul liturgic respectă întocmai stilul slujbelor de la Vatopedu, faimoasa biserică grecească athonită. Am intrat mediat în starea divină a slujbei. Te ajută în acest sens corul călugăresc, fiindcă totul e axat pe cântări bisericești, pe voci bărbătești și pe tăcere. Fenomenală e mai ales trecerea de la cântare la tăcere. Corul călugăresc are o varietate sonoră colosală. Parcă se desfășoară un spectacol antic, ca la Epidavros, unde corul juca un rol important, coreuții fiind la fel de importanți ca și corifeul. Natura cântecelor are o tonalitate de bocet. Chiar de tragedie. Totul este grav, apăsător, ca o spătură în adâncul sufletului. Din când în când o voce singulară scotea sunete de jale, ca de pasăre rănită. Iar toate momentele liturghiei se petreceau în tăcere. Predica însăși s-a ținut în tăcere. Preoții purtau Evanghelia sau Vasele Sfinte în liniște desăvărșită, așa cum este însuși locul mănăstirii, plasată departe de lume, în valea muntelui, într-o mare poiană și lângă un lac, cum nici la Athos nu există. Auzi tăcerea vorbind. Această stare înseamnă isihasm. Când se obține trăirea ishihastă, o formă de gridophanie, se naște comunicarea divină, atunci călugărul simte gustul lui Dumnezeu, o expresie pe care am auzit-o la Athos.

Sigur, sunt multe de spus. Tot acest concept îl analizez pe larg la el acasă în cartea Un păcătos la Athos (2005). Minunat este momentul sărutării icoanelor. Așa ceva nu se practică decât la Sfântul Munte. Oricum, n-am mai văzut în altă parte. Toți credincioșii din biserică fac roată și sărută, pe rând, toate icoanele din biserică. E un ritual care se termină până ce și ultimului neînsemnat îi vine rândul. Apoi se spune predica, predica în tăcere, predica anunțată, dar nerostită, fiecare și-o rostește pentru sine. După care credincioșii primesc anafura de la starețul mănăstirii. Toți mănâncă bucățica de pâine din palmă, o ciugulesc ca niște păsărele în timp ce se reîntorc la locul lor și așteaptă. Ce așteaptă? Ca cinstitele fețe biseicești, cu starețul în frunte, să părăsească biserica. Și ies din altar cu prapuri și cu clopoței, iar după ei se iau ceilalți călugări, printre care și coriștii, care acum merg cântând. După ei, urmează credincioșii, întâi bărbații, apoi femeile și copiii. Eu aș fi inversat ordinea, fiindcă ei, copiii, ar trebui să ne conducă, oricum, să ne fie model, să ne aducă aminte vorba lui Brâncuși, că atunci când nu mai suntem copii, suntem deja morți. Și tot alaiul iese din biserică, traversează curtea mănăstirii și ajunge la Trapeza din vale, unde e întâmpinat de un călugăr cu ochi mari, albaștri, care bate toaca, realizând o cântare divină, de parcă ar capta un ritm ceresc. Ritmul muzicii îngerești sigur e dat de toaca de la mănăstiri. E un ritm care ține de legile nescrise ale naturii.

Alaiul intră în sală. Preoții și călugării merg la masa din față, ceilalți, enoriașii, sunt orânduiți la mesele întinse, unde încap toți cei aproape 500 de flămânzi. Masa e deja pusă. Îi așteaptă. Fiecare are tacâmurile și porțiile în față. De la un amvon aflat pe peretele din fundul sălii, un călugăr spune o rugăciune, aduce mulțumire pentru bucatele de pe mese. Apoi, în timp ce mulțimea bea din căni apă de izvor și mânâncă pâine frământată cu ulei de măsline, călugărul citește dintr-o carte sfântă texte potrivite pentru acea zi de închinare.

Când nimeni nu mai duce furculița la gură, semn că s-a gătat masa, călugărul termină citirea. Toți se ridică și își îndreaptă privirile spre stareț, care rostește o mică laudă către Dumnezeu. Dar cum o spune? Ca și predica din biserică. Adică în tăcere. Dacă nu cunoști limba tăcerii, nu înțelegi nimic, nu ai ce trăi, treci pe lângă isihasm. De aceea cred că slujbele de acest tip, athonite, cu toate accesoriile lor, sunt pentru inițiați. Dovadă și glugile cu care își acoperă călugării capul, să nu li se vadă nici fața. Ei se retrag sub mantie, ca să nu fie văzută decât ea, iar când merg în clarobscurul bisericii parcă sunt niște năluci. Cheia o constituie misterul. Ei sunt purtători de mister, ca în misterele eleusine, ce au fost transmise sfinților părinți și de aici mai departe, fiind conservate după ce Fecioara Maria le-a dat în grijă Sfântul Munte. Misterul trebuie învăluit, nu dezvăluit.

Apoi ceata preoțească și călugărească iese din sală, cu același alai cum a venit, dar nu mai merge nicăieri, nu mai iese în curte, ci se oprește în balconul Trapezei și îi așteaptă pe toți să iese, în timp ce le cântă. Când iese și ultimul sătul, ceata preoțească și călugărească reintră în Trapeză și ultimii călugări trag ușile după ea, ca și cum ar trage cortina.

*

Spectacolul s-a terminat. Aici. Dar suntem așteptați în sala de lecură, la bibliotecă, unde servim cafele și prăjituri de casă. E o armosferă de cunoaștere. Aici comunicăm unii cu alții, facem noi cunoștințe, apar și câțiva preoți, unii credincioși se cunosc cu ei, se salută, așa cum alții așteaptă la rând să meargă la spovedanie, unde îi așteaptă preoți chemați în acest scop. Așa cum și eu aștept un preot chemat căruia să-i fac donația – 11 cărți religioase pe care le-am adus cu mine pentru biblioteca mănăstirii. În sala biblotecii am cunoscut și o familie frumoasă, venită aici din Philadelphia, fiindcă a auzit de renumele mânăstirii. Tiberiu, care e din Craiova, are două fetițe frumoase, Tiffany și Maria. Apoi mi-a prezentat-o pe fina lui, Gabriela, care e din Cluj, și ea venită cu băiatul ei. Cu Tiberiu și Gabriela am discutat despre cărțile mele, în special despre Un păcătos la Athos și Mort după America, în care se află istoria comunității românești din America, strâns legată de istoria bisericii ortodoxe românești din America. De fapt, se identifică cu ea. Așa ceva vor să editeze ei și pentru comunitatea din Philadelphia, unde sunt două biserici românești, ținând de cele două episcopii, dar ei nu-și explică de ce românii de acolo nu se înțeleg între ei, trăiesc în zâzanie. Dar unde se înțeleg? Nici acasă nu se înțeleg, nicăieri. Sigur, aici o explicație ar fi faptul că în comunitatea românească se perpetuează vechiul conflict dintre foștii legionari, stabiliți la “Vatra Românească” de lângă Detroit, și foștii securiști trimiși de Patriarhie în sutane de preoți. Ce vină au noii veniți, care vor să trăiască în pace, să-și facă o viață mai bună, că aici vechiul război nu s-a stins. Poate de aceea mulți români caută o evadare, o altă mamă spirituală, la alte biserici, cum este cea grecească. Este o consolare, nu?!

Tiberiu și Gabriela spuneau că vor să reediteze și Un păcătos la Athos. O carte rară. Este știut că acolo călugării athoniți nu au voie să scrie cărți. Sigur, există cărți despre Athos, dar cărți oficiale, academice, așa cum spune rânduiala. Sunt cărți dinspre Athos spre lume. Dar cartea mea este dinspre lume spre Athos, căci povestesc cum un grup de pelerini, de mai multe soiuri, vârste și orientări, chiar și atei, grup ce reprezintă lumea în mic, cu păcatele ei mari și mici, percepe Athosul, isihasmul, credința athonită. E un roman. O relatare de suflet, subiectivă. Religia și cele sfinte sunt îmbrăcate într-o haină literară, metaforică. Tiberiu și Gabriela mai spuneau că mă vor invita la biserica din Philadelphia să prezint și filmul Cu tezaurul credinței în Lumea Nouă, care este bazat pe cartea Mort după America, un serial în 7 episoade a 30 de minute fiecare, în care se pot vedea și auzi toate locurile sfinte ale românilor americani.

În sfârșit, al treilea capitol al pelerinajului face saltul de la sacralitate la desacralizare, fiindcă de aici, de la mănăstire, am plecat în satul vecin, Callicoon, aflat mai la vale, tot în nesfârșita pădure, fiindcă aici totul este dominat de natură, păduri dese și lacuri, zeci de lacuri. Și la Callicoon, într-o mare poiană, s-a desfășurat o petrecere populară, un fel de sărbătoare câmpenească, așa cum visa utopistul Jean-Jacques Rousseau. Gazdele spuneau că e vorba de un Festival de jazz, dar nu a fost nici un fel de jazz, ci un DJ transmitea muzică ritmică, în special grecească, iar mulțimea se afla la mesele din poiană, pline cu mâncăruri de tot felul, de o mare varietate și bogăție, pe care le cumpărau de la bufetele sau grătarele desfășurate acolo, de jur împrejurul poienii. Totul foarte bine organizat. Așadar, muzică, tombolă și dans. De la liturghie la veselie, de la starea minții, de la trăirea spirituală, la bucuria trupului. Vremea a fost divină, cred că pentru toți cei de acolo, veniți din toate colțurile lumii, a fost ceva memorabil. Ruși, chinezi, sârbi, evrei, greci sau români erau un amestec, o armonie americană. Am cunoscut chiar și pe cineva venit din Hong Kong! Acesta este oare idealul, să-i vezi pe oameni amestecați, o apă și-un pământ? Aceasta să fie fericirea promisă? Poate. Poate că mai mult de atât nu se poate pe pământ. Fiindcă orice specific era anulat, specificul național a dispărut, deși grecii dansau în draci Zorba Grecul, au făcut horă mare, cât poiana, parcă era Hora Unirii, și se străduiau să demonstreze că specificul lor nu a dispărut.

Grid Modorcea
Corespondenţă de la New York

13 iulie 2016