Paginile lu’ Moşu

Infatigabil, muzicianul şi omul nepereche Johnny Bota din Timişoara [violonist timp de decenii în Filarmonica „Banatul”, dar mai ales contrabasist, ghitarist bas, compozitor, textier, background-vocal, şef de formaţie, profesor universitar, director din anul 2010 al „Galei Blues Jazz” în municipiul natal, publicist, istoric, muzicolog, laolaltă toate aceste preocupări vizând direct domeniul jazzului] mă sună la telefon acum câţiva ani mărturisind că după cele patru volume muzicologice serioase ce-i poartă autograful intenţionează a oferi cititorilor şi o relaxantă cărţulie de glume din lumea sunetelor melodioase zisă „Nostimade muzicale”! Şi că trebuie neapărat să-mi acorde în această carte un spaţiu tipografic anume. Puteam oare să-l refuz pe bunul meu prieten? – care, în paranteză fie spus, mi-a inventat şi un pseudonim: „Moşul liber românesc”!!!
Zis şi făcut! Peste câteva zile au zburat spre Timişoara, pe calea Mail-ului, rândurile aşternute sub egida titlului de mai sus...

Memorabilă – şi intens mediatizată de televiziuni - a rămas mirabila întâmplare de la Gărâna, într-o seară când la ediţia 2009 a renumitului Festival tocmai evolua cu mare succes pe podium grupul regretatului ghitarist american John Abercrombie (decedat la 22 august 2017 în vârstă de 73 de ani). Şi chiar atunci a găsit cu cale să vină la eveniment, fie că îi plăcea jazzul, fie că nu, Elena Udrea! Vezi bine, ea nu se înfăţişa public cu una cu două. Faimoasa blondă din Pleşcoi a sosit cu un întreg alai. Şi unde mai pui că a trecut ţanţoşă prin faţa primului rând de spectatori, în spaţiul dintre ei şi scenă chiar în timp ce se cânta!!! Cum nu era agreată de mulţi, s-a auzit brusc un intens cor de fluierătueri şi huiduieli. John Abercrombie a înlemnit. „What a fuck was that?” s-a întrebat pe bună dreptate... Am intrat imediat în scenă asigurându-l pe marele artist că în nici un caz nu-i el ţinta ostilităţilor, ci „politiciana” din Bucureşti, astfel că bătrânul vrăjitor al ghitarei în jazz şi-a putut continua cântarea şi a încheiat cu succes măiastra prestaţie, recompensat de îndelungi aplauze. Iar atunci când „diva” a părăsit spaţiul, corul huiduielilor a reînceput în auzul celor prezenţi.

Cu decenii în urmă, invitat fiind al arhitectului/pictorului/bateristului/negustorului de antichităţi Lucky Păiş la o seară de jazz organizată la Clubul CFR din Cluj, m-am grăbit  în final spre gară spre a prinde acceleratul la care deja îmi cumpărasem bilet de întoarcere în Capitală. Pe peron, vagoanele pe care scria „Cluj – Bucureşti” se puseseră în mişcare, aşa că Lucky şi un prieten mi-au aruncat sus bagajul, ajutându-mă şi pe mine să urc târâş-grăpiş din mers. Curând a apărut şi controlorul care s-a uitat lung la bilet şi la mine, informându-mă că sunt nu în accelerat, ci într-un personal care va ajunge în oraşul meu natal mult, muuult mai târziu. Între timp Lucky Păiş şi prietenul său, uimiţi, auzeau în difuzorul gării cum că acceleratul numărul cutare urmează a pleca spre Bucureşti de la linia...
În ceea ce mă priveşte, m-am dat repede jos la prima staţie şi peste câteva minute am avut şansa să urc în trenul la care, de fapt, aveam bilet...

Deplasările mele cu trenul erau veritabile aventuri, întrucât eram veşnic întârziat şi nu izbuteam să împlinesc celebrul îndemn jazzistic datorat lui Billy Strayhorn şi Duke  Ellington „Take The A Train” – „Ia primul tren” – astfel că adesea eram silit să îl aştept şi să-l iau pe următorul... Să vă povestesc una dintre aceste provocări ale soartei: era o teribil de geroasă după amiază de ianuarie; şi ca de obicei tardiv, subsemnatul, cu geamantanul de o tonă (căci în el se afla întotdeauna un uriaş transformator de reţea pentru aparatul de ras Remington primit cadou de la sora mea din America, foarte bun însă funcţionând la tensiunea de 120 de volţi) stăteam zgribulit în Gara de nord după ce pierdusem trenul de Sibiu, unde trebuia să prezint în acea seară Festivalul de Jazz binecunoscut. M-am dus la ghişeul „Informaţii” şi am biruit în a descoperi un traseu cu un tren de Moldova cu care să merg până la Ploieşti şi acolo, desigur după o anume aşteptare, să mă urc într-un alt tren care să mă ducă totuşi la Sibiu. În fine, iată-mă cu valizoiul în vagon unde, odată urcat, fiind cald şi bine, am... adormit, trezindu-mă la Focşani! Aici alte aşteptări, alte căutări de combinaţii cu care să mă întorc la Ploieşti şi apoi să... Ce mai, am pierdut prima seară de Festival şi le-am povestit a doua zi tuturor cum am reuşit să ajung de la Bucureşti la Sibiu – prin Focşani!

Era prin anii ’90 ai veacului trecut, când am fost solicitat de bunul meu amic Liviu Topală să prezint la Focşani grupul „Johnny Răducanu & Friends” într-un concert de jazz planificat a avea loc în sala Ateneului Popular Maior „Gheorghe Pastia” din centrul acestui burg moldav. Am fost cazaţi la un hotel tot în centru, eu şi Johnny Răducanu în aceeaşi cameră. Era o zi însorită şi Johnny a dorit să se odihnească. S-au auzit curând dinspre patul său nişte sforăituri atât de puternice, de vibrau geamurile! Se zice că acela care fornăie, emite concomitent nişte contra-unde sonore, astfel încât nu-şi aude propriile sforăieli şi nu se trezeşte din somn. Eu eram în faţa unei măsuţe şi notam ceva pe o hârtie. La un moment dat mina creionului s-a rupt – imediat prietenul meu s-a trezit şi a strigat enervat: „Moşule, fă linişte, lasă-mă să dorm”. Cum Dumnezeu l-a putut deranja zgomotul aproape insesizabil al minei de creion rupte, n-am putut niciodată să înţeleg. Dar fiindcă era atât de charismatic, l-am iertat şi i-am cerut scuze fiindcă eu – auzi! eu – am făcut gălăgie.

Şi o simpatică amintire datând din timpul studenţiei. Într-o săliţă din Conservatorul bucureştean (de-i zice azi Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti) ne aflam eu, colegii Sabin Păuţa (ajuns notoriu compozitor, dirijor, orchestrator, profesor universitar) şi Vasile V. Vasilache („Vava” – acela care a fost îndrăgitul creator de hituri pop) şi, în timpul unei pauze ne amuzam cântând cu toţi la un pian, la şase mâini, în versiune de jazz colindul „Hristos a înviat din morţi”. Făceam improvizaţii libere, deci nu conta tema. S-a auzit un zgomot şi a intrat ca o bombă profesorul de vioară Adia Gherţovici. Un foarte bun, de altfel, cadru didactic universitar dar ca om, o fire suspicioasă, ciudată. S-a uitat lung la noi, ca la nişte bizarerii ale naturii şi a zis: „Măi băieţi, problema cu voi este că nu aveţi frână interioară. Drept care vă duceţi chiar acum la Comitetul UTC, la profesorul Vasile Iliuţ, îi cereţi să vă penalizeze, fiindcă voi nu aveţi frână interioară şi atunci trebuie să se exercite asupra voastră o frână din exterior”. Noi ne-am dus, bineînţeles că acel profesor a leşinat de râs, nu ne-a dat nici o sancţiune, în schimb povestea a ajuns faimoasă în tot Conservatorul.

Încă de la începuturile mele în Radiodifuziune, ca salariat îmi făceam datoria cu vârf şi îndesat, nu eram deloc leneş, dar mi-am câştigat renumele de veritabil „rege al întârziaţilor”, iar Petre Brâncuşi, temutul director al Redacţiei Muzicale şi-a pus în cap să mă aducă pe mine pe drumul cel drept al punctualităţii, căutându-mă la servici la ora 8 dimineaţa când în mod oficial începea programul. Secretara Serviciului „Creaţie – Repertoriu”, vestita doamnă Vierescu, mă căuta din partea lui Brâncuşi, telefoane peste telefoane acasă, bieţii părinţi speriaţi că le fi dat afară feciorul – iar eu apăream netulburat pe la ora 9.30 – 10,00. În cea dintâi zi, am motivat că am avut un accident auto. A doua zi, a treia zi, alte pretexte! Vreo cinci zile la rând am inventat justificări care de care mai greu credibile, mai aberante. A şasea zi nu mai ştiam ce o să spun, dar chemat la director, m-am dus spunându-mi în sinea mea că, fie ce-o fi, voi găsi eu ceva. „Când ai venit azi Lungu, la servici?” – m-a luat la întrebări directorul Brâncuşi, aţintindu-mă cu privirile teribile ale ochilor săi negri ca smoala (semăna cu Omar Sharif, dar fără mustaţă). „La ora 7,15” am răspuns eu, lovit de o inspiraţie subită. „Cum aşa? Că am trimis după tine”. „E adevărat, zic, dar ştiţi dumneavoastră, în timp ce doamna Vierescu mă căuta în birou, eu eram la discotecă, în timp ce mă căuta la discotecă, eu eram la fonotecă, când m-a căutat la fonotecă, eu ajunsesem la textotecă”... i-am turuit nişte bazaconii atât de străvezii, încât din acea clipă nu mai întrebat niciodată când ajung la Radio. În fapt, maestrul Petre Brâncuşi nu era un om rău, într-un anume fel îi plăcea de mine căci eram harnic, eficient ca redactor muzical şi că nu-mi era teamă de el ca altora, care tremurau şi numai când auzeau că vor fi chemaţi la dânsul...

Florian Lungu

Dacă mai găsiţi cumva prin vreo librărie „Nostimadele muzicale” ale lui Johnny Bota, cumpăraţi repede cărţulia, e tare de tot!

Legenda foto: Johnny Bota şi Florian Lungu prezentând ediţia XXX a „Galei Blues Jazz Kamo” – 10-11 noiembrie 2021.